Sunteți pe pagina 1din 144

„Viu va fi sufletul meu"

Aceste cuvinte exprimă esenţa cre-


dinţei în învierea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, împărtăşită de toţi cei care
au primit Evanghelia mântuirii. Prin
cuvintele şi gândurile sale, prin
comportamentul şi atitudinea pe care şi le
împropriază, prin călăuzirea fraţilor pe
calea lui Hristos, orice fiu al Bisericii
devine un permanent mărturisitor, un
mărturisitor viu al Celui care S-a numit pe
Sine a fi „Calea, Adevărul şi Viaţa".
Toate slujbele bisericeşti oglindesc
acest adevăr, în mod special Slujba
înmormântării, care nu este doar un
simplu ritual, ci o detaliere a mărturisirii
noastre de credinţă. Deşi suntem păcătoşi
şi purtăm „rănile păcatelor", atâta timp cât
n-am pierdut conştiinţa că purtăm „chipul
slavei lui Dumnezeu” nu ne arătăm a fi
asemenea „celor care n-au nădejdea”
mântuirii şi a vieţii celei veşnice.

1
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tu'nmr

Cartea Părintelui dr. Mihail Adeo-


datus Ungureanu are darul de a ne prezenta
mai pe larg aceste adevăruri trăite şi
mărturisite prin întreaga noastră viaţă, dar
şi în momentul în care păşim dincolo de
pragul acestei lumi prin „uşa” Care este
Hristos-Mântui- torul. Ca specialist în
liturgică, Prea- cucernicia Sa a sesizat
unele excrescenţe care tind să înlocuiască
esenţialul liturgic, rânduit de Părinţii
Bisericii; să nu se înţeleagă că datinile şi
credinţele nu sunt bune, ci doar că ele au
înflorit în jurul trunchiului liturgic şi
trebuie să-şi menţină rostul care le-a dat
amploare şi înflorire. Dacă tind să
înlocuiască marele arbore al tradiţiei
bisericeşti, este semn că are loc ceva
anormal sau că din esenţa întregii trăiri
creştine a rămas doar coaja, iar tradiţiile şi
datinile locale tind să umple acest gol. Şi
când ceea ce este secundar - cum este cazul
acestor tradiţii şi datini, de altfel mărturia
unei dinamice evlavii creştine, care n-au
valoare fără actul liturgic care le-a
consacrat, în cazul de faţă rânduiala
prohodirii celor morţi - tinde să ia locul
principalului, cum spune Chris- tos
Yannaras, este semnul că se cultivă o
atitudine sectară; de aici până la a
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

considera aceste tradiţii în sine, şi nu în


raport cu actul liturgic, nu mai este decât
un pas.
Părintele dr. Mihail Adeodatus Un-
gureanu ţine să atragă atenţia asupra
acestui aspect, care pentru viaţa Bisericii
reprezintă un dublu pericol. în primul rând,
actul liturgic este coborât în rândul
datinilor; apoi, odată cu acestea, are loc o
„secularizare" a însăşi vieţii liturgice a
Bisericii. Desigur, este meritul Părintelui
Ungureanu care, alături de alţi preoţi
preocupaţi de susţinerea unei autentice
slujiri liturgice, dar şi misionare a Bisericii,
cum sunt Părintele Consilier Eugen Drăgoi
şi Părintele drd. Florin Drăgoi din Galaţi,
caută să tragă un necesar semnal de alarmă,
şi anume că, după ieşirea din „robia
babilonică", instituită din partea celor care
au refuzat credinţa în Dumnezeu,
mărturisitorii lui Hristos sunt expuşi
pericolului de a cădea în păcatul „închinării
la idoli" sau în cel al „secularizării" vieţii
creştine.
Să nu înţeleagă cineva că se doreşte
„renunţarea" la tradiţiile noastre sfinte, că
aşa ne-ar fi sugerat nu ştiu ce instituţii
europene sau angajamente ecumenice. Nici
vorbă de aşa ceva. Dar
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tutur

să încercăm a înţelege lucrurile aşa cum


sunt ele şi nu cum li se par unora sau altora.
Adevărul este că aceste tradiţii şi datini ne-
au ajutat să menţinem şi să întărim unitatea
de credinţă în anii în care n-a fost uşor de
mărturisit credinţa în Hristos în spaţiul
public. Or, aceste tradiţii au completat
misiunea Bisericii în afara locaşului de
cult: în cimitire, pe stradă, când se mergea
în cortegiu, acasă, de hramul bisericii
parohiale, când se oficiau pomenirile
morţilor. Au fost ca o schelă care ne-a
ajutat să reparăm „crăpăturile" din zidirea
Bisericii. A- ceastă schelă este bună cât
rămâne la rostul pentru care a fost utilizată
decenii de-a rândul. Atunci când schela
devine greoaie şi ameninţă să surpe zidirea
Bisericii, se impun a fi luate măsurile de
urgenţă.
Negreşit, avem nevoie de această
schelă şi acum, când secularizarea
ameninţă cu şi mai mari fisurări alcătuirea
Bisericii. Dacă această schelă se arată a fi
grea pentru rezistenţa şubrezită a zidirii
Bisericii de atacurile din anii trecuţi, se
cuvine ca pe lângă zidirile ce susţin
Biserica să fie revizuită şi această schelă a
tradiţiilor şi să se constate dacă nu cumva
constituie o
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tutur

ameninţare, aşa cum se întreba bunul


credincios, dar şi recunoscutul sociolog
Nicu Gavriluţă: „Mai sunt actuale aceste
reminiscenţe mitologice străvechi,
combinate cu ritualurile creştine?”
Negreşit că da. Dar cu condiţia să nu fie
exagerate şi să nu ia un aspect
„duminicalist”, cum spunea Andrei Pleşu,
adică se se piardă dimensiunea spirituală a
acestor sfinte obiceiuri.
Cred că această carte va găsi o
binemeritată audienţă în rândul cre-
dincioşilor şi al studenţilor în teologie, şi,
de ce nu, în rândul preoţilor, dacă avem în
vedere că ea este rodul experienţei,
studiului şi pastoraţiei de aproape două
decenii ale Părintelui dr. Mihail Adeodatus
Ungureanu.

Sâmbăta Sfântului Lazăr 16


aprilie 2011

Pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita


Moartea omului - pragul liturgic al
fiinţei

Biserica Ortodoxă păstrează nealterată


moştenirea nemuritoare a Duhului Sfânt şi
învăţăturile Mântuitorului nostru lisus
Hristos care ne duc către viaţa veşnică. în
viaţa ei lăuntrică, Biserica este „plină de
Sfânta Treime" (Origen], pulsând şi
simţind puterea lui Dumnezeu de
înfiinţare a luminii în oameni şi în creaţie.
Biserica este aşadar organismul viu,
dumnezeiesc şi omenesc deopotrivă, în
care oamenii botezaţi în numele Sfintei
Treimi intră în viaţa lui Dumnezeu, se
împărtăşesc de tainele veacului viitor şi
trăiesc în taină bucuria cea veşnică.
Viaţa omenească a creştinului ortodox
este un permanent ritm liturgic nou şi
înnoitor, în care omul primeşte lumină din
lumina lui Hristos, intră în sensul şi în
lumina de har a sărbătorilor Bisericii,
aşteptând învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să fie. Prin taina prezenţei
lui Hristos în ea şi prin taina rugăciunii,
Biserica devine în-

6
treagă o inimă care bate în ritmul inimii lui
Dumnezeu, devine Trupul Lui eclezial,
frânt pentru iertarea păcatelor şi înviat din
morţi prin slava Tatălui.
Aşa încât toate evenimentele vieţii
omeneşti sunt ritmate de har şi orientate
liturgic spre împărăţia lui Dumnezeu.
Naşterea omului, plină de durere pentru
mamă şi prunc, este sfinţită prin naşterea
„din apă şi din duh" (Ioan 3, 5), creşterea
în vârstă este plinită prin creşterea
duhovnicească a Mirungerii, prin care
darurile Duhului Sfânt lucrează împreună
cu libertatea umană sfinţind firea şi
prefăcându-o în Biserică a Celui Preaînalt.
Hrănirea ca întreţinere a vieţii omeneşti îşi
are culmea sfântă în hrănirea cu Dum-
nezeu, în Sfânta şi dumnezeiasca îm-
părtăşanie, prin care Trupul lui Hris- tos se
uneşte cu trupul nostru spre sfinţire şi
luminare. Iubirea firească a oamenilor este
pecetluită sfinţitor în Taina Cununiei, prin
care cei doi devin un singur trup, cinstitor
de Dumnezeu şi născător de viaţă.
Moartea omului este pragul liturgic al
fiinţei, în care omul, aşteptând veşnicia, îşi
recapitulează toată lumina vieţii sale şi îl

7
Ritua-M ortodox al înmormântări» pe mţelfesu! tuturor

întâlneşte pe Hristos, Dorirea veacurilor şi


a întregii sale vieţi.
Aşadar evenimentul morţii, ca o aş-
teptare şi o întâlnire cu Dumnezeu, ca un
bilanţ integrator al vieţii pământeşti şi ca o
concluzie definitivă la lucrarea noastră de
oameni este o taină a iubirii lui Dumnezeu,
o lumină a istoriei personale jertfite pe
altarul lui Hristos şi un început de veşnicie
pentru sufletul care se uneşte cu El.
Ritualul înmormântării şi toate slujbele
liturgice ortodoxe, pline de sensuri sfinte şi
de îndemnuri sfinţi- toare, sunt de o
diversitate fascinantă şi de o unitate
paradoxală. Tradiţia Sfântului Duh devine,
aşadar, sărbătoare a fiinţei şi liturghie a
sufletului, pentru omul care pleacă de pe
pământ spre cer şi pentru cei ce-1 însoţesc
cu durere şi cu bucurie până la mormânt.
Pomenirea morţilor este o expresie a iubirii
de oameni a lui Dumnezeu şi a fiilor Săi
după har, a creştinilor. Este taina
împărtăşirii din milostivirea Creatorului şi
taina milostivirii între fraţi, dăruirea de sine
şi dăruirea creaţiei întregi lui Dumnezeu,
Ziditorul tuturor.
Părintele Mihail Adeodatus Ungu-
reanu, care a fost timp de mai mulţi ani
redactor la Editura Trinitas a Mi-

8
tropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu râvnă
şi entuziasm, a explicat această taină a
morţii şi ritualurile ortodoxe din jurul ei,
pentru a lumina înţelegerea credincioşilor
cu privire la a- ceastă taină. Scrisă cu un
stil deopotrivă poetic şi pragmatic, cartea
Ritualul ortodox al înmormântării pe
înţelesul tuturor - înţelesul şi folosul
parastaselor vine să explice înţelesurile
morţii creştine şi să fie o călăuză
pertinentă pentru credincioşi, în mo-
mentele în care moartea, ca prag vre-
melnic şi ca trecere în viaţa veşnică, îşi
face simţită prezenţa.
Aşadar, cartea de faţă este de o certă
necesitate printre creştini, mai ales că
există felurite tradiţii populare fără
legătură cu Tradiţia Duhului Sfânt, iz-
vorâte din credinţe populare străine de
spiritualitatea creştin-ortodoxă.
Recomandăm această carte tuturor
celor care vor să înţeleagă ritualul liturgic
al pomenirii morţilor şi înţelesurile
teologice ale rugăciunilor pentru cei
adormiţi în Biserică.

Pr. asist. univ. dr.


Ioan Valentin Istrati
Cuvânt înainte

încă din cele mai vechi timpuri, toate


religiile lumii au avut şi au credinţa că
viaţa nu se termină cu venirea morţii, ci,
dimpotrivă, moartea deschide poarta unei
alte vieţi, superioare celei de pe pământ,
însă nici o religie nu are o învăţătură atât
de înaltă şi curată despre suflet şi învierea
morţilor, răsplătirea faptelor în viaţa
veşnică pentru omul înviat, trupul unit din
nou cu sufletul, aşa cum o are religia
creştină. întruparea şi învierea
Mântuitorului sunt evenimente de
„dimensiuni cosmice"1, pentru că prin
venirea Răscumpărătorului, „duşmanul"
creaţiei lui Dumnezeu - moartea - a fost
nimicit.
Vechii greci, influenţaţi de filosofia
socratică, care arăta că trupul este o
„închisoare a sufletului", au urmărit doar
„salvarea" suletului după moarte,

1 Oscar Cullman, Nemurirea sufletului sau învierea


morţilor?, Editura Herald, Bucureşti, 2007, p. 12.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

nu şi a trupului; a învierii lui. Ei „priveau


moartea nu ca pe un duşman ce trebuie
biruit, ci mai degrabă ca pe un prieten ce
trebuie îmbrăţişat"2, pentru că în viziunea
lor numai sufletul este cel ce va dăinui în
veşnicie şi numai el se va bucura pe deplin
de fericirea eternă.
Pentru noi, creştinii, aşteptarea „în-
vierii morţilor" reprezintă temelia cre-
dinţei noastre; sufletul, imediat după
moarte, va fi într-o stare de pregustare a
fericirii sau a nefericii, în funcţie de
credinţa şi faptele pe care Ie-a săvârşit
omul pe pământ şi în funcţie de rugăciunile
Bisericii, iar viaţa de dincolo de mormânt
va fi „trăită" pe deplin numai după învierea
morţilor, adică după ce sufletul se va uni
din nou cu trupul, dar un trup duhovnicesc,
mai presus de înţelegerea omenească.
Grecii credeau că moartea a intervenit
pentru trup pe considerentul că trupul este
un rău în sine, pe când la creştini moartea
a intervenit din cauza păcatului, trupul
neputând fi un rău în sine, deoarece omul
este coroana creaţiei lui Dumnezeu, fiind
creat de Dumnezeu perfect, nemuritor,
însă Creatorul i-a lăsat voinţa liberă de a
asculta

2 Ibidem, p. 13.

11
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

sau nu de poruncile divine. Sfinţii creştini


au privit moartea cu seninătate şi cu
bucurie, dar numai prin prisma învierii Iui
Hristos. Mântuitorul însuşi a privit
moartea cu teamă înainte de Răstignire, o
teamă firească omului, pentru că EI a fost
şi Om: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit?"3. EI S-a temut
aşadar, de „vrăjmaşul cel din urmă care
este moartea"4. Dar, după învierea Sa din
morţi, El l-a omorât pe acest din urmă
vrăjmaş, şi de aceea sfinţii trăitori în
Hristos privesc moartea cu seninătate, dar
nu o seninătate socratică, ci una hristo-
centrică, pentru că prin Hristos a dispărut
pentru totodeuna acest mare duşman al
creaţiei divine.
Moartea n-a fost destinată omului; ea
este un accident intervenit în umanitate, nu
este o pedeapsă, ci este mijlocul prin care
omul poate fi restaurat. Dacă omul ar fi
rămas nemuritor, după ce a fost corupt de
diavol, ar fi fost o condamnare veşnică. De
aceea Dumnezeu, în bunătatea Lui,
acceptă moartea coroanei creaţiei Lui ca
pe o restaurare a omului, moartea fiind de
fapt salvarea

3 Marcu 15, 34.


4 I Corinteni, 15, 26.

12
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

omului din ghearele lui Satan. Cu alte


cuvinte, putem afirma că moartea nu
reprezintă un scop, ci un mijloc necesar
pentru a atinge puritatea, fără de care nu
putem intra în comuniune deplină cu
Dumnezeu. Acest fenomen nu urmăreşte
eliminarea pe vecie a trupului, nici a
sufletului (prin despărţirea de Dumnezeu
şi iadul veşnic), ci numai eliminarea a tot
ceea ce este înclinare spre rău, atât în trup,
cât şi în suflet. Adică, pentru ca trupul să
fie în nestri- căciune trebuie să putrezească
- asemeni bobului de grâu; de aceea se face
coliva din grâu, ea simbolizând trupul
omului - ca apoi să învie în nestrică- ciune
la învierea cea de obşte. La fel şi sufletul,
cât timp este unit cu trupul pe pământ
trebuie să treacă şi el printr-un foc, acela al
Spovedaniei, al curăţirii de patimi. Astfel,
putem zice că atât trupul, cât şi sufletul
trebuie transfigurate ca să poată sta în
comuniune cu Dumnezeu, ambele trecând
prin aceeaşi purificare, dar sub altă formă:
trupul prin putrezire, iar sufletul prin
Spovedanie şi împărtăşire. Având această
credinţă, imaginea noastră despre moarte
se schimbă, o privim cu alţi ochi, nu ca pe
ceva înspăimântător, ci ca pe o uşurare, cu
nădejdea creştină că, dacă înde-

13
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

plinim voia lui Dumnezeu, ne vom bucura


de darurile Sale pregătite pentru noi,
deoarece Mântuitorul ne încre- dinţeză că
„în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt"5.
Dar, pentru a „ocupa" un astfel de locaş în
cer, „în tot ceea ce faci, adu-ţi aminte de
sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată”6
sau după cum spune şi Sfântul Macarie
Egipteanul: „Gândul neîncetat la
Dumnezeu, teama şi dragostea noastră faţă
de El duce la îndeplinirea tuturor
poruncilor şi ne face să rămânem departe
de cel ce pângăreşte poruncile Iui
Dumnezeu"7.
Deci, singura şi cea mai eficientă abor-
dare împotriva morţii trupeşti inevitabile o
reprezintă credinţa şi îndeplinirea po-
runcilor dumnezeieşti, mijloc ce are un
singur scop: de a-Iface pe om să trăiască
veşnic alături de El, veşnicie ce începe pe
pământ prin unirea cu Dumnezeu prin
Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus
Hristos, unire precedată mai întâi de Botez
(primim o viaţă nouă) şi Mirungere
(primim Pecetea Darului Duhului Sfânt

5 Ioan 14, 2.

6 Is. Sir. 7, 38.

7 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, în PSB (34), Editura


Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992, p. 284.

*
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

pentru a menţine şi dezvolta această viaţă


nouă) şi permanentizată ca mereu să
lucrăm „în lumină" pentru că Hristos este
„Lumină", iar această lumină purtată în
suflet pe tot parcursul vieţii pământeşti va
lumina şi drumul care depăşeşte graniţele
mormântului.
Conform învăţăturii creştine ortodoxe
de credinţă, viaţa omului parcurge trei
etape: de la naştere până la moartea
trupescă; a doua etapă începe cu moartea,
care de fapt este viaţa fără de trup, care ţine
până la Judecata cea Mare (starea
intermediară), şi ultima etapă este unirea
sufletului cu trupul înviat, după Judecată.
în starea intermediară (a doua etapă)
sufletul este conştient, activ, simţitor
(pentru cei buni este o pregustare a
fericirii, pentru cei răi o pregustare a
suferinţei, deci el simte - pilda bogatului
nemilostiv). Cuvântul „o- dihnă" din
ecfonisul de la ectenia morţilor: „Că Tu
eşti învierea şi viaţa şi odihna
adormitului...", nu trebuie înţeles ca o stare
de somn, inactivitate şi inconştienţă ci,
după cum precizează şi Sfânta Scriptură,
prin „odihnă" se înţelege bucuria
împlinirii, fericirea. Astfel, cei ce ascultă
de învăţătura Bisericii Ortodoxe nu pot
decât să trăiască cu nădejdea că „vine
ceasul în care toţi cei din morminte vor

15
*
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

auzi glasul Fiului lui Dumnezeu. Şi vor ieşi


acei ce au făcut cele bune, întru învierea
vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru
învierea osândei"8.
De aceea, noi susţinem adevărul despre
cultul ortodox că are un iracter obiectiv, nu
este manifestare fadă, lipsită de sens şi
consistenţă. Cultul ortodox - în cazul de
faţă ritualul înmormântării - trebuie înţeles
limpede, ca atunci când suntem în mijlocul
durerii sufleteşti necruţătoare a despărţirii
de cei dragi, să conştientizăm că trupul se
va preface în materia din care a fost
plămădit, adică în ţărână; iar nemuritorul
suflet, scânteia dumnezeiască, va merge,
după dezlegarea preotului şi însoţit de
sfinţii îngeri şi de rugăciunile celor
prezenţi Ia înmormântare, la locul de
bucurie veşnică, într-un „colţişor de rai",
după cum ne spunea regretatul predicator
din munţi, Părintele Ilie Cleopa. După cum
am menţionat mai sus, această bucurie (sau
suferinţă, după caz) este nedeplină;
plinătatea va fi atunci când şi trupul se va
bucura de darurile cereşti, pentru că trupul
este acela care a suferit scuipări, batjocură,
umilinţe şi moarte martirică pentru
Hristos, în cazul sfinţilor. Desigur, nu toţi
oamenii sunt dispuşi

8 loan 5,28-29.

16
*
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

să facă sacrificiul martirilor şi al sfinţilor,


dar toţi vor fi primiţi în împărăţia lui
Dumnezeu dacă s-au îndreptat cu faţa
către Hristos şi caută, pe cât posibil, să
îndeplinească poruncile Lui.
Garanţia învierii noastre din morţi o
reprezintă învierea Domnului şi Mântu-
itorului nostru lisus Hristos, Care a învins
moartea în trupul Său. în conştiinţa
creştină, moartea este o trecere (năoxa),
deoarece prin ea Hristos ne trece la
comuniunea cu Dumnezeu, la
plenitudinea vieţii: „Noi totdeauna purtăm
în trup moartea lui lisus, ca şi viaţa Lui să
se arate în trupurile noastre"9. în cursul
vieţii pământeşti, creştinul nu va ajunge
niciodată Ia sfârşitul efortului spre
desăvârşire, îndumnezeirea începând pe
pământ şi continuând în veşnicie din
„slavă în slavă"10. Mântuitorul a arătat
lumii că toţi oamenii, trecând prin moarte,
vor învia şi se vor prezenta la Judecata cea
Mare.
Scopul acestei cărţi este acela de a
aduce o mai bună înţelegere a slujbelor
legate de sfârşitul omului, sfârşit inevitabil
pentru toţi, ca atunci când suntem în acele
clipe cumplite să ştim ce avem de făcut,

9 II Corinteni 4,10.
10 Ibidem 3, 18.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

atât din punctul de vedere al


Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

ritualului11 înmormântării, cât şi a


înţelegerii sensurilor duhovniceşti a
textelor liturgice. Cartea este scrisă într-o
ordine logică, începând cu prima slujbă
legată de sfârşitul omului aflat pe patul de
moarte, continuând apoi cu etapele ce se
desfăşoară în ritualul de înmormântare,
apoi cu pomenirile, iar spre sfârşitul cărţii,
pe lângă explicaţiile aduse tradiţiilor şi
obiceiurilor la înmormântare, am scris
câteva cuvinte despre copiii avortaţi sau
născuţi morţi, dacă pot fi pomeniţi morţii
incineraţi sau sinucigaşii şi câteva cuvinte
despre sfârşitul lumii, despre care arăt că
nu este identic cu sfârşitul fiecărui om în
parte.

11 Cuvântul "ritual” înseamnă rânduială de slujbă sau


ceremonie religioasă (vezi Pr. prof. dr. Ene Branişte, Rit,
ritual, ritualism, în "Studii Teologice”, seria 11-a, 1966, nr.
5-6, pp. 255-261
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor
Slujba la ieşirea cu greu a
sufletului

„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără


durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun
la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să
cerem" este una dintre rugăciunile din
cadrul ecteniilor12 prin care implorăm
mila lui Dumnezeu pentru momentul
trecerii noastre din viaţa de aici către viaţa
de dincolo de mormânt. Dacă pe tot
parcursul vieţii pământeşti îndeplinim
cuvintele Mântuitorului: „Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică..."13, sfârşitul vieţii pământeşti nu
o să mai creeze un sentiment de frică, ci
„creştinul spovedit şi împărtăşit îşi poate

12 Ectenia (gr. £KX£vr|ţ) este o secvenţă de scurte


rugăciuni de cerere rostite de diacon sau depreotîn
numele tuturor celor prezenţi. După fiecare rugăciune,
poporul prezent sau strana răspunde: "Doamne, milu-
ieşte", "Dă, Doamne" sau "Ţie, Doamne". Ectenia se mai
poate întâlni (rar) cu denumirea de litanie.

« Ioan 6, 54.

27

MM
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

aştepta şi

22
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu


seninătate"14.
Slujba la ieşirea cu greu a sufletului
este o rugăciune ce datează cel puţin din a
doua jumătate a secolului al patrulea15 şi
se săvârşeşte în cazul în care un credincios
ortodox se chinuie pe patul suferinţei,
neputând să-şi dea obştescul sfârşit în
pace. Ţinând cont de descrierea pe care o
face Sfântul Ioan Damaschin cu privire la
una din stihirile de la slujba înmormântării
mirenilor: „Vai, câtă luptă are sufletul
când se desparte de trup! Vai, cât
lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l
miluiască pe dânsul!...”16, observăm că
Slujba la ieşirea cu greu a sufletului are
tocmai acest rol, aşa cum se arată într-o
rugăciune din cadrul ei: „Porunceşte, dar,
Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul
robului Tău şi să se odihnească în loca-
şurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi...”17.
14Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre sfârşitul
omului, cap. 360, pp. 242-243, apud Credinţa Ortodoxă,
Editura Trinitas, laşi, 2000, p. 295.

15 Preot stavrofor dr. Simion Radu, Temeiul rugăciunilor


Bisericii pentru cei adormiţi, în „Mitropolia Ardealului",
1977, nr. 1-3, p. 130.

16Cf. Panihida, Editura Trinitas, laşi, 2000, Slujba de


înmormântare a mirenilor, p. 36.

17 Cf. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Mi-


siune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998,
Slujba la ieşirea cu greu a sufletului, p. 181.

23
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Aşadar, sunt cazuri când unii oameni, pe


patul de moarte, suferă mult în ulimele
clipe ale vieţii, acestea fiind momente
grele atât pentru ei, dar mai ales pentru
familie. Biserica a considerat că starea
tragică a muribundului se datorează unor
păcate grave rămase nespovedite, fapt ce-
i chinuie conştiinţa. Părintele D. Stăniloae
dă o explicaţie în acest sens: „Sufletele
celor ce n-au ieşit din trup căindu-se,
demonii le adâncesc şi mai mult în această
confuzie unită cu încăpăţânarea, în
întunericul pseudo-realităţii şi al
necunoaşterii clare de ele însele, făcându-
le să înainteze în starea de împrăştiere
superficială în care au trăit"18.
Aceasta este soluţia Bisericii la prob-
lema suferinţei îndelungate: îi cerem lui
Dumnezeu să curme suferinţa prin moarte,
pentru ca El, primind rugăciunea
preotului, să dezlege în pace sufletul
robului Său şi să-l odihnească în locaşurile
cele veşnice cu toţi sfinţii Lui.
Slubja începe cu rugăciunile începă-
toare, apoi Psalmul 69: „Dumnezeule,
spre ajutorul meu ia aminte! Doamne,

18 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,


Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 3,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1978, p. 292.

* 24
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! Să se ruşineze


şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu;
să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei
ce-mi voiesc mie rele; în- toarcă-se îndată
ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: Bine, bine!
Să se bucure şi să se veselească de Tine
toţi cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule,
şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea
Ta: Slăvit să fie Domnul! Iar eu sărac sunt
şi sărman, Dumnezeule, ajută-mă! Ajuto-
rul meu şi Izbăvitorul meu eşti Tu,
Doamne, nu zăbovi!''.
Acest psalm este cel mai citit din
Psaltire după Psalmul 22, el fiind un
psalm rostit la vreme de necaz mare. La
această slujbă, cel aflat pe patul de moarte
cere sprijin şi ajutor de la Dumnezeu, ca
Dumnezeu să nu „zăbovească” şi să-l
dezlege pentru a pleca spre locaşurile
cereşti.
Urmează apoi Psalmii 142 şi 50 şi
Canonul alcătuit de Sfântul Andrei Cri-
teanul, care începe cu un îndemn adresat
de muribund celorlalţi să se roage pentru
sufletul lui păcătos: „Veniţi să vă adunaţi
toţi, care, cu dreaptă credinţă, în viaţă aţi
trăit şi plângeţi sufletul care s-a înstrăinat
de la slava lui Dumnezeu şi, cu toată
stăruinţa, a slujit demonilor celor răi.
Acum toată

25
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

vremea vieţii mele ca fumul a trecut şi,


iată, stau înainte-mi îngeri trimişi de la
Dumnezeu, cerând fără milă ticălosul meu
suflet, lată s-au înfăţişat mulţime de
duhuri viclene, ţinând zapisul păcatelor
mele, şi strigă foarte, cerând fără ruşine
umilul meu suflet..."18. Această chemare
la rugăcine pentru sufletul ce se luptă greu
cu moartea din cauza păcatelor devine atât
de imperioasă datorită faptului că „nu este
atunci cine să te izbăvească din necazul şi
nevoia aceasta; nu este cine să te ajute-,
nu tată, nu mamă, nu frate, nu prieten, căci
nimeni nu vede acestea, decât tu singur.
Numai ţie ţi se vor arăta”19. Mai departe,
în Canon, se arată că muribundul îşi
mărturiseşte lumii întregi păcatele sale:
„Vai mie, desfrânatul! Amar mie,
ticălosul! Căci mâinile-mi tind către
prietenii mei şi lacrimi vărs din ochi, dar
nu este nimeni să mă miluiască"20.
Aflat în această deznădejde, muri-
bundul adresează rugăciuni Maicii
Domnului: „Stăpână, Stăpână, miluieş- te
acum sufletul meu cel strâmtorat,

18 Molitfelnic, p. 175.

19 Pr. prof. pr. Dumitru Stăniloae, op.cit, nota 85, p. 293.

20 Molitfelnic, p. 176.
Ritualul ortodox 3! înmormântării pe înţelesul tuturor

care caută numai către acoperământul tău,


şi nu mă lăsa, ceea ce eşti bună, să fiu dat
demonilor”21. Apoi se adresează sfinţilor
îngeri: „Miluiţi-mă pe mine, îngeri
preasfinţi ai lui Dumnezeu Atot- ţiitorul, şi
mă izbăviţi din toate vămile celor vicleni,
căci n-am fapte bune să îndrepteze
cumpăna faptelor mele cele rele"22.
După citirea Canonului Sfântului An-
drei Criteanul, urmează două rugăciuni
rostite de preot pentru muribund (a-
dresate lui Dumnezeu). în prima rugăciune
preotul zice: „Porunceşte, dar, Stăpâne să
se dezlege în pace sufletul robului tău şi să
se odihnească în locaşurile cele veşnice cu
toţii sfinţii Tăi...”. Observăm aici că
efectul rugăciunii este unul benefic
pentru muribund şi anume că sufletul
său plecat din trup va fi aşezat în cer cu
sfinţii lui Dumnezeu. în a doua rugăciune,
preotul arată că omul a fost creat de Dum-
nezeu „cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o
cinstită făptură cerească, spre măreţia şi
strălucirea slavei şi a împărăţiei lui
Dumnezeu”, dar omul a călcat porunca
divină şi de aceea a primit

21 Ibidem, p. 177.
22 Ibidem, p. 178.

27
Ritualul ortodox 3! înmormântării pe înţelesul tuturor

moartea, pentru ca răutatea să nu fie


veşnică. De asemenea, în acestă rugăciune
preotul se roagă pentru sufletul
muribundului: „Aşa, Stăpâne Doamne,
Dumnezeule, auzi-mă pe mine păcătosul
şi nevrednicul slujitorul Tău în a- cest
ceas şi dezleagă pe robul Tău (N) de
această durere de nesuferit şi de această
neputinţă amară ce-1 ţine şi-l odihneşte
pe dânsul unde sunt sufletele
drepţilor..."23.
Aşadar, scopul acestei slujbe pe care o
săvârşeşte preotul la căpătâiul
muribundului este pentru a-1 dezlega de
legătura trupului, dar în acelaşi timp şi de
a-1 feri de puterile demonilor, deoarece
„demonii nu pot duce în cer aceste
suflete"24, ci în iad.
Dorim, totodată, să menţionăm - legat
de această slujbă - şi câteva greşeli de
interpretare făcute de anumiţi credincioşi.
Este vorba de aşa-zisele „anticipaţii
profetice", ce se fac îndată după plecarea
preotului din casa muribundului, de către
cei care au asistat la slujbă, privitoare la
felul cum au fost citite rugăciunile de
către preotul slujitor. Astfel, dacă lectura
preotului a
23 Ibidem, p. 182.
24 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 292.

28
Ritualul ortodox 3! înmormântării pe înţelesul tuturor

decurs mai repede, se fac presupuneri că


ea ar prevesti sfârşitul grabnic al celui ce
se luptă cu moartea, pe când o citire mai
înceată este interpretată ca semn prin care
se descoperă familiei prelungirea zilelor
de suferinţă ale muribundului. Alţi
credincioşi cer preotului să „le deschidă
cartea” pentru ca să vadă dacă muribundul
mai are mult de trăit. Pentru asfel de
cazuri, Biserica noastră învaţă că
practicile acestea nu sunt conforme
învăţăturii creştine ortodoxe de credinţă
şi de aceea trebuie înlăturate25.

25 Pr. prof. Nicolae Morar, îngăduinţe şi restricţii la slujba


înmormântării, în „Mitropolia Banatului", 1984, nr. 3-4,
pp. 180-188.

29
"Stâlpii” ce se citesc
la casa celui adormit26

Atunci când un creştin dintr-o anumită


comunitate moare, familia lui anunţă
preotul parohiei respective pentru a primi
toate informaţiile legate de slujba
înmormântării. Tradiţia Bisericii arată că
imediat după moarte se spală trupul celui
adormit „în semn de curăţire, cu apă
curată, care aduce aminte de apa
botezului, arătând cu aceasta că cei
răposaţi au trăit creştineşte”27. Hainele noi
cu care este îmbrăcat trupul adormitului
închipuie veşmântul nestricăciunii, după
cum ne zice Sfântul Apostol Pavel: „Se
seamănă [trupul, n.m.) întru stricăciune,
înviază întru nestricăciune”28. Trupul

26 Denumirea de „stâlpi” se referă la cei patru evan-


ghelişti, deoarece se fac citiri din cele patru Evanghelii la
capela bisericii sau a cimitirului, dacă trupul neînsufleţit
este depus acolo.

27Pr. Marin Stamate, Practici de cult în legătură cu cei


răposaţi, în „îndrumător Bisericesc”, nr. 2 , Galaţi, 1986, p.
14.

28 I Cor. 15, 42.

* 30
Ritualul ortodox at înmormântării pe înţelesul tutore

se aşază în sicriu „pentru a fi ocrotit de


greutatea pământului, înainte de des-
compunere şi pentru a arăta că el se află
sub acoperământul Celui Preaînalt şi
odihneşte sub umbra Celui Atotputernic”
(Ps. 90, 91)29.
în legătură cu spălatul trupului celui
adormit, pecizăm faptul că nu trebuie în
acest caz să se citească vreo molitfă30
pentru curăţirea cu apă sfinţită a celor ce
au spălat mortul, cum se practică uneori;
de altfel o asemenea molitfă nici nu există
în Molitfelnic şi nici nu trebuie sfinţită
apa aceasta, deoarece „acest obicei
afectează chiar rostul stropilor cu
aghiazmă care prefigurează fenomenul
epifanic al lucrării Sfântului Duh în viaţa
credinciosului”31. De asemenea, nu există
în Mo- litfelnicul românesc o rugăciune
de binecuvântare a sicriului, deşi credin-
cioşii cer aceasta în multe părţi ale Bi-
sericii noastre32, sicriul fiind un „semn al
civilizaţiei" de a proteja pe cât posi-

29 Credinţa Ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 297.


30Molitfă este rugăciunea rostită de preot în anumite
împrejurări [la botez, la înmormântare etc.)

31 Pr. prof. Nicolae Morar, îngăduinţe..., p. 190.

32 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura


Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1980, p. 475
Ritualul ortodox 3! înmormântării pe înţelesul tuturor

bil rămăşiţele pământeşti33. Pe pieptul


adormitului se pune o icoană a Mân-
tuitorului sau a Maicii Domnului, iar la
capul lui, pe un sfeşnic, se pune toiagul ce
simbolizează firul vieţii omului pe
pământ. Lumânarea care se pune în mâna
adormitului simbolizează lumina lui
Hristos care călăuzeşte sufletul celui
adormit spre viaţa cealaltă.
între ziua morţii şi ziua înmormântării
are loc slujba Panihidei34 în cadrul căreia
„pe alocurea"35, deci în a- numite zone din
ţără, se citesc şi „stâlpii", „adică cele 11
Evanghelii ale învierii”36. Se trag
clopotele la biserica din parohie „pentru a
înştiinţa pe ceilalţi membri ai parohiei că

33Pr. Vasile Petrică, îngăduinţe şi restricţii la slujba


înmormântării, în „Mitropolia Banatului", 1977, nr. 4-6,
pp. 285-290

34 Cuvântul panihidă vine din grecescul navvvxiţ, care


înseamnă slujbă de noapte, „deoarece slujba numită
panihidă înlocuieşte privegherile, adică rugăciunile şi
cântările din timpul nopţii, pe care credincioşii le făceau în
trecut în biserică, în ajunul praznicilor mari sau în case la
cei morţi, când erau îngropaţi noaptea din cauza
persecuţiilor”. (Liturgica specială, p. 476]. Panihida mai
înseamnă şi o carte de cult ortodoxă.

35 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 477.

38 Arhimandrit lector univ. dr. Vasile Miron, Sfintele Taine


şi ierurgii în ritul liturgic ortodox, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2002, p. 208.

32
Rituaiul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

unul dintre ei
Rituaiul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune


pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toţi
zic: «Dumnezeu să-l ierte»] şi să ne aducă
aminte că toţi suntem muritori"37.
Sunetul clopotului simbolizează
trâmbiţa prin care suntem înştiinţaţi de
îngeri despre sfârşitul lumii: „Şi va trimite
pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă,
şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele
patru vânturi, de la marginile cerurilor
până la celelalte margini"39.
Am dori să menţionăm aici că stâlpii
care se citesc la mort sunt înţeleşi diferit.
Astfel, în Teleorman se citesc drept stâlpi
douăsprezece pericope evanghelice, unii
le citesc imediat după ce a murit
credinciosul, iar alţii citesc Evanghelii în
procesiunea ducerii mortului la biserică şi
apoi la mormânt. în judeţul Suceava se
face citirea întregii Evanghelii de la cei
patru evanghelişti, după ce s-a aşezat
mortul pe masă. în alte părţi ale Moldovei
stâlpii se citesc numai la priveghi. în
regiunea Vatra Dornei, stâlpii se nu-

37 Matei 24, 31.


Rituaiul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

mese stările sau oprile ce se fac în timpul


procesiunii ducerii mortului la biserică,
fără a se preciza dacă se citeşte ceva la
aceste stări. Alţii citesc Evanghelia
Patimilor, adăugând la sfârşit Evanghelia
de la Matei38 sau Evanghe- liie ce se citesc
la slujba de înmormântare a preoţilor sau
de la Maslu, „ceea ce este cu totul
nepotrivit”39.
Datorită faptului că, prin citirea
stâlpilor, se transmite o învăţătură e-
vanghelică, considerăm că această practică
este „o metodă eficientă de pastoraţie, prin
lectura lor îndeplinin- du-se unul din
scopurile cultului divin ortodox; şi anume
cel didactic, de pro- povăduire a
cuvântului Evangheliei, de învăţare a
credincioşilor, urmărindu- se în acelaşi
timp şi un scop educativ- psihologic, adică
de a mângâia pe cei în întristare cu
nădejdea în învierea morţilor şi a vieţii
veşnice"40.
în legătură cu priveghiul, sunt anumite
obiceiuri care diferă de la o zonă la alta.

38Apostol Marin, Despre stâlpii care se citesc la morţi, în


„Glasul Bisericii", (1957), nr. 4-5, p. 256.

39 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în


slujirea liturgică, voi. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 1996, p. 250.

40 Ibidem.
Rituaiul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Astfel, în Vrancea, la priveghi se


Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul iuturo

face un foc în mijlocul curţii în jurul


căruia se strâng cei adunaţi acolo. în
Bucovina se cântă din bucium, făcând
analogie cu clopotul ce are scopul de a
anunţa moartea cuiva. De aceea, găsim în
literatura noastră folclorică expresii din
acestea: „Buciumul sună cu jale;
buciumul răsună peste voi...". Verbele „a
suna" şi „a răsuna" au înţelesul de „a
anunţa" moartea cuiva. în alte părţi, la
priveghi au loc tot felul de distracţii şi
jocuri, care nu sunt decât denaturări ale
pietăţii creştine41. Cu aceste prilejuri triste
unii „cântăreţi", asistaţi de „orchestra
trompetiştilor", dorind să- şi arate
„talentele” de mari „compozitori",
alcătuiesc nişte versuri pe care apoi le
„cântă”, versuri care nu au niciun fel de
sens şi logică, pentru că, în loc să atenueze
durerea, o amplifică, generând o stare de
deznădejde. Apoi, încurajate de cântecele
de „nădejde" ale „cântăreţilor", în unele
locuri din ţară sunt nelipsite de la astfel de
evenimente triste „bocitoarele"42 care,

41 Gheorghe Vrabie, Folclorul, Editura Academie/,


Bucureşti, 1970, p. 253

crea erori în diagnosticarea morţii reale şi poate crea chiar


tentative ori înmormântări precipitate. Prezenţa
bocitoarelor putea determina „trezirea" (vezi Gh.
Scripcaru, Vasile Astărăstoae şi Călin Scripcaru, Medicina
legală pentru jurişti, Editura Polirom, laşi, 2005, p. 41).
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

în schimbul unor sume de bani, cântă la


comandă melodii de atâta jale, ca şi cum
ele ar fi îngropate în locul mortului,
practici, care, bineînţeles că n-au nicio
legătură cu tradiţia noastră bisericească;
aceste „plângătoare la comandă” chiar
anihilează credinţa creştină în viaţa
veşnică şi cultivă deznădejdea, care este
un păcat împotriva Duhului Sfânt.43
Dacă lecturarea cărţilor sfinte la
căpătâiul mortului în casă44 are rolul de a
crea o stare de rugăciune, înlocuind aşa-
zisele „bisericuţe” din jurul sicriului,
aceleaşi citiri în timpul procesiunii de la
casa mortului la biserică şi apoi la cimitir
ridică o anumită problemă pe care o
semnalăm în cele ce urmează. în trecut,
opririle la răspântii au avut ca scop
atragerea altor creştini în cortegiu spre a
se ruga pentru cel răposat şi apoi ele se
mai făceau şi pentru odihna fizică a celor

43 Simion Florea Marian, înmormântarea la români,


studiu etnografic, Bucureşti, 1995, pp. 147-148.
44 Biserică sau capelă dacă mortul este depus acolo.

* 38
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

ce duceau sicriul pe umeri. De aceea,


popasurile se fac la răspântii, iar preotul
rosteşte ectenia morţilor, adică rugăciunea
de iertare a păcatelor celui răposat.
Această rugăciune s-a introdus, în timp,
mai mult din raţiuni practice, adică pentru
a umple golul jenant produs de popas în
procesiune. Dar credincioşii, din dragoste
pentru cel răposat, n-au întârziat a raporta
toate acestea la uşurarea păcatelor lui şi a
cere insistent preoţilor să citească
Evanghelii. Or, citirea unor pericope
evanghelice în cadrul acestor „opriri" nu
poate avea niciun bun efect pentru cei
prezenţi, din cauza zgomotului din străzi
şi mai ales pe vreme nefavorabilă de vânt,
praf, ploi abundente, căldură înăbuşitoare,
frig, zăpadă etc. Etimologic, cuvântul
„evanghelie" înseamnă „a binevesti", iar
cel ce bine- vesteşte Cuvântul şi învăţătura
lui Dumnezeu în asemenea condiţii în-
seamnă, de departe, că neglijează a- cest
moment deosebit al transmiterii mesajului
evanghelic care trebuie să se desfăşoare
într-un cadru sobru şi solemn. De la
această raportare a citirii Evangheliei pe
drum cu uşurarea păcatelor răposatului s-
a ajuns azi, în unele locuri, ca accentul să
fie pus pe

* 39
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

fastul procesiunii până la biserică şi apoi


către cimitir, adică preotul să citescă cât
mai multe Evanghelii, să meargă deosebit
de încet pe drum ca „să vadă vecinii” ce
înmormântare «fastuoasă» trece; apoi, mai
există practica aşa-numitelor „poduri” cu
o- biecte, unele foarte scumpe, ceea ce ne
duce cu gândul că înmormântarea, din
sensul ei simplu de rugăciune, capătă un
alt sens, cel al întrecerii, emulaţiei, dintre
creştini. Precum am spus, timpul şi locul
cel mai potrivit pentru citirea stâlpilor
(pericopelor evanghelice] este în noaptea
privegherii în camera unde se află mortul.
Totuşi, sunt cazuri deosebite, când stâlpii
nu pot fi citiţi în noaptea priveghiului,
aceştia putând fi citiţi şi înainte de a ridica
mortul spre a-1 aduce la biserică. Se
recomandă ca în aceste cazuri, când nu se
pot citi stâlpii la capul mortului de către
preot, cineva dintre cei adunaţi să citescă
din psalmi sau alte lecturi sfinte pentru a
îndrepta atenţia tuturor spre rugăciune şi
pentru a nu lăsa pe cei prezenţi să facă
glume sau să bea, să se comporte
necivilizat.
în legătură cu asocierea dintre stâlpi,
poduri şi vămile văzduhului, trebuie să
aducem câteva lămuriri. Astfel,

* 40
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

consideraţia că stâlpii şi-ar fi luat numele


de la vămile văzduhului este cel puţin
naivă. Prin stâlpi, în sens liturgic, se
înţelege împărţirea timpului de peste an în
care se citeşte Sfânta Evanghelie după cei
patru evanghelişti la serviciul divin public
şi după anumite perioade de timp în
decursul unui an de zile. Termenul de
stâlpi se găseşte în Tipicul cel Mare, în
Sfânta Evanghelie şi în Triod, prin el
înţelegându-se citirea întregii Sfinte
Evanghelii, care este stâlpul susţinător al
Bisericii creştine. Deci, ca o concluzie
despre existenţa stâlpilor la
înmormântare, putem zice că rolul de
căpetenie al stâlpilor funebri este acela de
a combate obiceiurile superstiţioase şi
deprinderile imorale din noaptea
priveghiului şi nu se citesc în drumul spre
biserică sau spre cimitir.
în ceea ce priveşte legătura dintre
poduri şi vămile văzduhului, trebuie să
subliniem faptul că sunt inovaţii care sunt
departe de învăţătura noastră de credinţă.
Numim inovaţie acea născocire sau
invenţie a cuiva care constituie o deviaţie
de la regula Bisericii, o shimbare fie în
textul rugăciunii, fie în

41
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

ceremonial sau ritual45. în gândirea


populară, prin poduri, se înţeleg anumite
obiecte (de obicei haine, pături etc.) peste
care trece sicriul cu mortul în ideea de a
plăti la fiecare vamă ca sufletul să „nu fie
luat de diavoli”. Dacă am accepta
existenţa acestei plăţi am anula în acelaşi
timp rugăcinile Bisericii pentru cei
adormiţi, ceea ce contravine învăţăturii
noastre de credinţă ortodoxă; apoi, „un
element negativ în cazul «vămilor» este că
oamenii nu se gândesc cum să se
întâlnească sau să se unească cu Hristos,
ci cum să treacă de anumite «vămi», de
parcă depăşirea acestor obstacole ar fi un
scop în sine. De asemenea, judecata
îngerilor răi se substituie judecăţii
particulare pe care o face Dumnezeu,
potrivit credinţei creştine, sufletului după
moarte. Pe lângă acestea, mântuirea
sufletului apare ca o târguiala ca oricare
alta, folosindu-se bani sau alte alimente
date de pomană"46. Precum am menţionat,
acestea sunt inovaţii periculoase ce
trebuie îndepărtate din ritualul de
înmormântare, uneori (dacă nu în cele

45 Pr. prof. Ene Branişte, Despre „inovaţii" în săvârşirea


serviciilor divine, în „Studii teologice”, V, nr. 3-4,1953, p.
280.

46 Pr. dr. Adrian Zaharia, Vămile văzduhului, în „Teologie


şi Viaţă”, serie nouă, 2009, nr. 9-12, p. 141.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

mai multe cazuri, mai ales în mediul rural)


au o pondere mai mare decât slujba însăşi,
ceea ce reprezintă o anomalie.
Desigur, în tradiţia Bisericii există o
practică care are un fundament religios şi
anume cel al împărţirii hainelor şi altor
lucruri pentru cei adormiţi. Dar această
tradiţie de împărţire a hainelor la
înmormântare nu are nimic în comun cu
podurile care sunt în legătură cu vămile
văzduhului, ca o condiţie a plăţii pentru ca
sufletul celui răposat să treacă de diavolii
din văzduh, împărţirea hainelor este strict
legată de milostenie, pentru că milostenia
este o arvună cerească: "Flămând am fost
şi Mi-aţi dat să mănânc", aşa cum ne arată
şi rugăciunea din cărţile de slujbă care
specifică faptul că Hristos este Cel ce
binecuvântează, prin mâna preotului,
hainele date de familie pentru răposat: „să-
i fie lui de pomenire şi spre iertarea
păcatelor"47.
învăţătura ortodoxă ce se desprinde din
rugăciunea de binecuvântare a hainelor nu
pune accentul pe împărţirea hainelor cu
scopul de a plăti un diavol sau mai mulţi
să-i permită sufletului celui adormit să
trecă prin

47 Panihida, ediţia citată, p. 188.


Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

vămi, ci, dimpotrivă, în rugăciune se


evidenţiază foarte clar milostenia, mi-
lostenie pe care ne-a poruncit-o însuşi
Mântuitorul să o practicăm oriunde şi
oricând. Ea este rânduită la înmormântare
sau la pomeniri ca un ajutor făcut din
partea familiei pe lângă rugăciune, care
este esenţialul. Pentru sufletul celui
adormit, în drumul lui spre cer,
primordiale sunt credinţa şi faptele cele
bune făcute pe pământ, la care doar se
adaugă, ca un pogorământ al lui
Dumnezeu, rugăciunile şi milosteniile
făcute de familie pentru răposat.
Pietatea exagerată a unor credincioşi
face ca uneori lucrurile, forţate fiind, să
capete un alt sens, depăşind câteodată nu
doar graniţele învăţăturii noastre
ortodoxe, chiar devenind hilare. Am
întâlnit personal cazuri în care sicriul cu
mortul, vara, este tras de boi cu sania de
lemn (cu care se transportă lemne iarna) şi
chiar am primit obsevaţii că „merg prea
repede (deşi mergeam foarte încet), că
dacă merg repede se hâlţână mortul şi
hâlţânat va fi şi în ceruri".

44
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Lucrurile ce trebuie pregătite


pentru slujba de înmormântare

Coliva - este un semn văzut al credinţei


noastre în înviere şi nemurire şi închipuie
însuşi trupul mortului, deoarece hrana
principală a trupului omenesc este grâul
din care se face coliva.
Colacul - închipuie viaţa veşnică.
Vinul - ce se toarnă peste colivă -
închipuie aromatele şi balsamul cu care a
fost uns trupul Domnului.
Pânza (voalul) - ce acoperă trupul
mortului - închipuie acoperământul lui
Hristos.
Crucea - din mâinile mortului şi
icoana de pe pieptul lui - arată că creştinul
îşi încredinţează sufletul său lui Hristos.
Toiagul - de la capul mortului -
simbolizează candelele aprinse ori lumina
faptelor bune cu care creştinul îl va
întâmpina pe Hristos la Judecata de
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Apoi. Toiagul mai simbolizează firul


vieţii omului pe pământ.
Lumânarea - este călăuza sufletului
pe calea spre veşnicie, risipind întunericul
morţii şi apropiindu-se de Hristos care a
spus: „Eu sunt Lumina vieţii: cel ce-Mi
urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci
va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).
Pomul - de haine şi cu diferite fructe şi
dulciuri, covrigi - simbolizează viaţa şi
moartea; mai închipuie raiul în care s-a
dus sufletul mortului sau mai închipuie
pomul cunoştinţei binelui şi răului48. El
mai reprezintă un „substitut al
mortului"49, amintind de „pomul vieţii
despre care se menţionează în Facerea,
dar şi în Apocalipsă. Pomul simbolic
pentru înmormântare se face dintr-o
creangă de măr sau prun cu multe ramuri
curăţate de coajă până rămân albe, în care
se pun diferite fructe: mere, prune, lămâi,
stafide, smochine, iar în vârf, nuci”50.

48Această tradiţie a pomului la înmormântare nu este


generalizată în toată ţara.

49 Pr. prof. dr. Ioan Stanciu, Obiceiuri şi practici ale celor


vii pentru cei morţi, în „Ortodoxia", LVII, 1-2, 2005, p. 151.
50 Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele po-
porului român, editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 319, apud.
Pr. prof. dr. Ioan Stanciu, op. cit., p. 158.
Slujba de înmormântare

Este o datorie a creştinilor vii să-i


îngroape pe cei adormiţi, dar nu oricum,
ci după ritualul Bisericii Ortodoxe51; ea
este una dintre cele mai deosebite slujbe
din cultul ortodox, deoarece aici întâlnim
o coexistenţă între deznădejdea pierderii
celui drag şi nădejdea învierii lui; aici, la
această slujbă, se „văd” sufletele
„deschise" ale celor care trebuie să treacă
prin această traumă a despărţirii. Dacă
pentru cei prezenţi la slujbă credinţa în
Dumnezeu s-a manifestat de-a lungul
timpului prin participarea lor la viaţa
liturgică a Bisericii, la această slujbă de
înmormântare ei trebuie să dea un examen
al durerii, dar şi al nădejdei în înviere, al
gândului că, de fapt, persoana dragă nu s-
a pierdut, ci trăieşte; este vie, dar în- tr-o
altă dimensiune, superioară vieţii
omeneşti de pe pământ.

51Pr. prof. Nicolae Petrescu, Despre pomenirea


morţilor, în „Mitropolia Olteniei", 1983, nr. 9-10, pp. 626-
632.

47
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

De aceea, slujba de înmormântare,


prin grija deosebită a Bisericii, are o
rânduială logică, în care se pune accentul
deopotrivă pe rugăciunea pentru cei
adormiţi, pentru ca ei să pri- mescă
dezlegarea păcatelor, condiţie sine qua
non pentru mântuire, dar pune accentul şi
pe partea alinării suferinţei pentru cei
care-1 pierd pe cel drag, în sensul de a-i
întări în credinţă, a le arăta că, de fapt,
moartea nu este aşa de groaznică în sine,
ci doar durerea despărţirii este cumplită.
Astfel, Biserica, prin slujba de
înmormântare, doreşte să arate mai mult
celor vii, prezenţi la slujbă, că, priveghind
mereu la mântuire, vor fi pregătiţi să su-
porte clipa despărţirii mai uşor; dar, în
acelaşi timp, vor privi şi ei înşişi propria
lor moarte mai liniştiţi, cu nădejde, pentru
că cel unit cu Hristos pe pământ, unit va fi
şi în ceruri, iar răsplata bucuriei va fi peste
posibilitatea omenească de înţelegere.
Slujba de înmormântare se face a treia
zi după moarte, în amintirea învierii
Mântuitorului în a treia zi. După ce s-a
făcut „ieşirea” din casă, adică Pani- hida,
cortegiul mortuar52 se îndreaptă

52 Cortegiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge


un credincios cu crucea din lemn pe care

48
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

spre biserică, pe drum cântându-se „Sfinte


Dumnezeule" funebru, ca o cântare „ce
este închinată Sfintei Treimi, Căreia cel
adormit I-a slujit; şi ca una ce este cântată
şi de îngerii din ceruri, cu care nădăjduim
şi ne rugăm ca mortul să se unească,
pentru a slăvi împreună cu ei pe
Dumnezeu"53.
în biserică i se face mortului rându-
iala propriu-zisă a înmormântării, „pentru
că aici se adună obştea credincioşilor care
însoţesc răposatul pe ultimul drum şi tot
aici, în locaşul sfânt, a fost el botezat,
cununat, împărtăşit şi înduhovnicit, prin
participarea la sfintele slujbe”54.

sunt trecute numele şi prenumele adormitului şi datele de


naştere şi deces ale lui (care după înmormântare va fi
aşezată la capul celui adormit; prin aceasta se arată că
înmormântarea este creştinească); urmează cei ce duc
năsălia, adică targa pe care se află coliva şi vinul; pomul
cu darurile ce se împart săracilor, apoi cei cu praporii
(steagurile bisrericeşti, praporul, urmaşul steagului de
luptă bizantin - purtând pe el semnul Sfintei Cruci sau
reprezentări iconografice - este un simbol al luptei
duhovniceşti şi totodată al biruinţei binelui), cei cu
coroanele, purtătorii de sfeşnice, preotul şi cântăreţul,
vehicolul mortuar cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi
participanţi (vezi Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica
specială, p. 478).
55Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 478.
“Arhimandrit lector univ. dr. Vasile Miron, Sfintele Taine
şi ierurgii..., p, 212.

49
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Precizăm faptul că este bine să urmăm


tradiţia Bisericii noastre care arată că
slujba de înmormântare trebuie săvârşită
în biserică şi nu la casa55 mortului, aşa
cum greşit cer unii credincioşi mai puţin
catehizaţi. Astfel, în primul rând, chiar şi
îndrumările tipiconale56 de la această
slujbă arată că, după ce au plecat de la casa
celui răposat, „mergând înainte preoţii cu
făclii, iar diaconul cu făclie şi cădelniţă57
şi, venind Ia biserică, pun sicriul cu trupul
în pridvor..."58.

55 La oraşe, unii dintre credincioşii mai puţin catehizaţi


insistă (uneori chiar într-o formă mai dură) ca slujba de
îmormântare să se săvârşească în faţa blocului, apoi, cu
cortegiul funerar, în drum spre cimitir, să se treacă şi pe la
cârciuma unde a băut defunctul toată viaţa, ceea ce
reprezintă o practică cu totul depărtată de tradiţia Bisericii
noastre.

56 Panihida, p. 8.
57 Din grecescul xarţiov (căţuie) care înseamnă „un mic
recipient de metal, legat de lănţişoare care se unesc într-un
mâner cu două inele prin care se introduce degetul mare şi
cel arătător ori arătătorul şi mijlociul mânii drepte, cu care
se mânuişte cădelniţa" (Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica
generală, voi I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi
2002, p. 235).

58 Depinde de zonele ţării: în unele biserici se aşază


sicriile pe catafalc în pridvor (partea dinspre apus a
bisericii), dar, în majoritatea cazurilor, se aşază în naosul
bisericii, adică dincolo de pridvor, în mijlocul bisericii.

50
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Slujba de înmormântare trebuie să-


vârşită în biserică, deoarece la casa
adormitului, având în vedere că se adună
mai multă lume şi spaţiul din casă este mic
pentru amploarea acestei slujbe şi o parte
din asistenţă trebuie să stea afară, pot
apărea şi factori independenţi de voinţa
omului, cum ar fi condiţiile meteo
nefavorabile (vânt puternic, ploi
abundente, zăpadă mare, îngheţ, călduri
înăbuşitoare) ceea ce afecteză în mod
vădit desfăşurarea întregului ceremonial
al înmormântării, inclusiv şi predica de la
sfârşit (necrologul), ea fiind un act
deosebit de important al slujbei pentru cei
a- flaţi în cumplita suferinţă a pierderii
celui drag.
în biserică, unde prin specificul slujbei
înseşi se creează o atmosferă sobră59, de o
deosebită gravitate, care

Dorobanţu, Obiceiuri vechi şi noi „intruse" la înmor-


mântare, în „Mitropolia Banatului”, 1987, nr. 4, pp. 60-61.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

contribuie şi ca parte didactică faţă de


credincioşi, inspirându-le nădejea în
bucuria învierii lui Hristos, care este
chezăşia şi garanţia învierii noastre.
Atmosfera de linişte nelumească care se
păstrează pe tot timpul slujbei a- trage,
astfel, atenţia celor prezenţi. în felul
acesta, toate cântările pătrund direct şi
adânc în sufletele celor de faţă60.
Slujba înmormântării începe cu bi-
necuvântarea61 preotului slujitor urmată
de obişnuitul început, după care se cântă
lin troparul62: „Cel ce prin

60 Pr. I. Bârlănescu, O practică greşită la înmormântare,


în „Mitroplia Banatului”, 1967, nr. 4-6, pp. 305-308.

61 Binecuvântarea „nu e numai un cuvânt bun echivalent


cu un fel de ‘să avem noroc', ci şi un cuvânt prin care
iradiază Duhul lui Dumnezeu din Hristos, când e rostit în
numele Domnului şi în slujba lucrării mântuitoare a
Bisericii sau a credinţei menite să unească pe oameni în
Hristos. Şi binecuvântarea fiind un mijloc de iradiere a
Duhului Sfânt al Iui Hristos, însuşi Hristos
binecuvintează, prin preot, iradiind prin aceasta din Sine
puterea sfinţitoare a Duhului Său cel Sfânt. Toate cele ce
le binecuvintează preotul se umplu de Duhul cel Sfânt al
lui Hristos" (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate
şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei
Olteniei, 1986, p. 184]

icoana vieţii unui [unor] sfânt ori descriu sensul şi


importanţa unui eveniment din viaţa Mântuitorului sau
din istoria sfântă a mântuirii" (Pr. prof. dr. Ene Branişte,
Liturgica generală, voi I, p. 320.
Ritualul ortodox 3l înmormântării pe înţelesul tuturor

adâncul înţelepciunii, cu iubirea de


oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce
este de folos tuturor le dăruieşti; Unu- le,
Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletul
adormitului robului Tău, că spre Tine
nădejdea şi-a pus, spre Făcătorul şi
Ziditorul şi Dumnezeul nostru"63.
Aici, cei prezenţi la slujbă se roagă lui
Dumnezeu să odihnească pe cel adormit,
iar garanţia efectului rugăciunii este dată
de troparul ce urmeză: „Pe tine zid şi
liman te avem şi rugătoare bine primită
către Dumnezeu, pe Care L-ai născut,
Născătoare de Dumnezeu, nenuntită; ceea
ce eşti credincioşilor mântuire”. Deci
Maica Domnului este o „rugătoare bine
primită către Dumnezeu", iar cei ce se
roagă ei au încredinţarea că rugăciunea le-
a fost ascultată, ea fiind „credincioşilor
mântuire" datorită legăturii ontologice cu
Fiul ei şi Dumnezeul nostru, Care mân-
tuieşte pe tot omul care crede în El.
Urmează apoi Psalmul 11864, în trei
stări, care este cel mai lung din

63 Panihida, p. 9.

Acest psalm se mai rosteşte în cele trei stări şi la


6<>

Miezonoptica din toate zilele.


Ritualul ortoaox al înmormântării pe înţelesul iuturor

Psaltire, cuprinzând 22 de strofe a câte 8


versuri, însumând 176 de versuri. Strofele
corespund celor 22 de litere ale alfabetului
ebraic, astfel încât până la sfârşitul
psalmului este parcurs întreg alfabetul65.
Acest psalm are ca temă legea
dumnezeiască care cuprinde toate
învăţăturile descoperite de Dumnezeu
omului şi transmise prin profeţii Lui. De
aceea, întâlnim aici cuvinte ca: fărădelege,
poruncă, făgăduinţă, înţelepciune, cale,
judecată etc., cuvinte care se repetă de
multe ori spre a fi înţelese pe deplin de
cititori sau, în cazul de faţă la slujba de î n -
' mormântare, de cei prezenţi în biserică.
Psalmul mai exprimă evlavia pe care
trebuie să o aibă omul faţă de Dumnezeu,
dar mai invită omul şi la meditaţie, la o
meditaţie despre viaţă şi despre sfârşitul ei.
Vom reda în cele ce urmează stihurile66 de
la Slujba înmormântării mirenilor cele
însemnate cu cruce, care de altfel, în
practică, numai acestea se rostesc la
această

65 Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, în fluxul fericirii - Psalmul


118, în „Mitropolia Banatului”, 1987, nr. 3- 6, p. 24.
66 Stihul este un verset dintr-un psalm sau dintr-o cântare
bisericească.
Ritualul ortoaox al înmormântării pe înţelesul iuturor

slujbă, urmate de fiecare dată de Aliluia.


Fericiţi cei fără prihană în cale, care
umblă în legea Domnului. Acest verset
laudă şi fericeşte pe acela care păzeşte
poruncile lui Dumnezeu şi nu săvârşeşte
păcate, având o viaţă curată.
Aprins e sufletul meu de dorirea ju-
decăţilor Tale, în toată vremea. Gândul
îndreptat mereu Ia judecata lui Dumnezeu îl
face pe om să nu mai păcătu- iască.
Istovitu-s-a sufletul meu de trândă-
vire, întăreşte-mă întru cuvintele Tale!
Acest verset arată dorinţa omului de a
cunoaşte şi de a îndeplini poruncile lui
Dumnezeu; de aceea are nevoie de
Dumnezeu să-l întărească pentru a- ceastă
cunoaştere care-1 luminează.
Pleacă inima mea Ia mărturiile Tale,
şi nu Ia lăcomie! Mereu omul se roagă la
Dumnezeu să depărteze duhul viclean de la
el, ca să nu se depărteze de cele cereşti,
apropiindu-se de cele pământeşti.
Mâhnire m-a cuprins din pricina pă-
cătoşilor, care părăsesc legea Ta. Este
vorba de acea tristeţe a omului drept care
vede pe sememul său că se îndepărtează de
Dumnezeu şi se apropie
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturoi

de diavol, care-1 duce spre pierzanie în


iad.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de
Tine şi păzesc poruncile Tale. Este o
mărturisire a omului iubitor de Dumnezeu
că se uneşte cu cei care se tem şi
îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu,
arătându-şi fidelitatea faţă de El.
Manile Tale m-au făcut şi m-au zidit,
înţelepţeşte-mă, şi mă voi învăţa porun-
cile Tale! Acest verset ne aduce aminte că
Dumnezeu a creat omul, iar omul trebuie
să fie înţelept pentru a-I mulţumi prin
îndeplinirea poruncilor Lui.
Că m-am făcut ca un foaie la fum,
dar îndreptările Tale nu le-am uitat!
„Foalele, încălzindu-se, se moleşesc şi,
suflându-se, se umflă. Aşa se moleşteş- te
de desfătare şi firea trupului şi se umflă şi
se ridică asupra sufletului."67
Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă, că
îndreptările Tale am căutat! „Omul este
creatura lui Dumnezeu şi ca atare aşteaptă
să ia parte la mântuirea făgăduită".68

59
MMI

67Tâlcuirea Psalmilor împăratului Prooroc David, a


Fericitului Teodorit, Episcopul Kirului, tipărită la Sfânta
Mănăstire Sfinţii Arhangheli - Petru Vodă, 2003, p. 397.

711 Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, în fluxul fericirii..., p. 35.


Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

De Ia judecăţile Tale nu m-am abătut,


că Tu ai pus mie lege. Omul caută să
îndeplinească poruncile date de
Dumnezeu, ascultare ce-1 îndrumă spre
fericirea veşnică.
Plecat-am inima mea ca să fac în-
dreptările Tale în veac, spre răsplătire.
Omul care ascultă de Dumnezeu pri-
meşte ca răsplătire bucuria veşnică.
Vremea este să lucreze Domnul, că
oamenii au stricat legea Ta. Se arată
intervenţia lui Dumnezeu în umanitate
pentru a o salva de la stricăciunea veşnică,
răsplătind pe cei drepţi şi pedepsind pe cei
nedrepţi.
Caută spre mine, şi mă miiuieşte,
după judecata Ta, faţă de cei ce iubesc
numele Tău! Este strigătul omului către
Dumnezeu pentru a nu fi pedepsit cu
păcătoşii, ci miluit odată cu cei ce-L
iubesc pe El.
Tânăr sunt eu şi defăimat, dar în-
dreptările Taie nu le-am uitat. „Când
Dumnezeu i-a poruncit dumnezeiescului
Samuil să-l pună împărat pe unul dintre
feciorii lui lesei, proorocul i-a defăimat pe
toţi ceilalţi, care erau împodobiţi şi cu
virtutea, şi cu puterea, şi cu frumuseţea
trupului; şi l-a întrebat pe lesei de a mai
rămas vreunul din copii. Şi, zicând acesta
că i-a mai rămas
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

un băiat mic care paşte turmele şi că acela


este nevrednic de împărăţie, Sa- muil a
poruncit să-l aducă şi pe el; şi I-a uns
numaidecât ce a venit. Acest dar a
pomenit aici proorocul, zicând: Pe mine,
cel ce eram tânăr şi socotit de părinţi
simplu, neînsemnat, Tu m-ai învrednicit de
atâta dar şi m-ai făcut prooroc şi împărat
împreună, pentru care doresc să păzesc ale
Tale îndreptări cu toată sârguinţa”69.
Glasul meu auzi-l, Doamne, după mi-
la Ta, după judecata Ta viază-mă! Iarăşi
se arată strigătul omului către Dumnezeu,
ca să nu-1 judece după păcatele săvârşite
de el, ci să-l judece cu mila Sa nemărginită.
Căpeteniile m-au prigonit în zadar;
iar de cuvintele Tale s-a înfricoşat inima
mea. Acest verset arată că omul credincios
nu se teme de mai-marii zilei care fac
nedreptăţi, ci se teme ca să nu nesocotească
poruncile lui Dumnezeu, pentru că de
îndeplinrea lor depinde bucuria veşnică, iar
nu de ceea ce fac „căpeteniile" zilei care
pot omorî trupul, dar nu şi sufletul, adică
să-l depărteze de Dumnezeu, această
depărtare însemnând iadul veşnic.

69 Tâlcuirea Psalmilor..., p. 405.


Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda


şi judecăţile Tale vor ajuta mie. Este
nădejdea omului credincios că va trăi şi
după pragul mormântului, şi de aceea îl
laudă pe Dumnezeu pentru purtarea de
grijă faţă de creatura Sa prin judecăţile ce
au drep scop de a-1 călăuzi pe om spre
adevărata cale ce duce la bucuria veşnică.

Aşadar, doar din aceste câteva stihuri


ale Psalmului 118 rânduite de Biserică la
Slujba de înmormântare se desprinde
învăţătura prin care se descoperă celor
prezenţi calea care duce la bucuria
veşnică, adică la mântuire, care se poate
obţine prin îndeplinirea poruncilor lui
Dumnezeu.

Calea pe care „ceata sfinţilor" a a- flat-


o, după cum ne arată prima binecuvântare
(stihiră a morţilor} de la slujbă, ne rugăm
şi noi s-o aflăm, dar acest lucru se poate
face numai prin „pocăinţă” şi smerenie:
„eu sunt oaia cea piedută"70. Aici este
evidenţiată tema mesianică, umanitatea
fiind rătăcită, are nevoie de Păstorul Cel
Bun care s-o readucă pe drumul mântuirii.

70 Panihida, p. 23.
Ritualul ortodox a! înmormântării pe înţelesul tuturor

Următoarea binecuvântare arată că


sfinţii, pentru credinţa în Fiul lui Dum-
nezeu, au fost „junghiaţi ca nişte miei”;
pentru aceasta au fost mutaţi la „viaţa
neîmbătrânitoare şi pururea veşnică” la
care şi noi sperăm să ajungem. De aceea
ne adresăm mucenicilor să se roage
„Mielului lui Dumnezeu”, ca Acesta să
„ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor”,
adică să ne ierte de păcate71.
Mântuitorul descoperă apoi că cei care
în viaţă „crucea ca jugul au luat” vor fi pe
deplin răsplătiţi: „Veniţi de luaţi darurile,
pe care le-am gătit vouă, şi cununile
cereşti"72, încredinţându-ne şi pe noi, cei
vii, că dacă vom lua şi noi crucea, dăruită
nouă de Mântuitorul, vom fi părtaşi de
darurile cereşti.
O mărturisire a stării de păcătoşenie în
care se află omul, dar şi dorinţa lui de
mântuire, sunt descrise de im- nografi în
cea de-a patra binecuvântare de la slujba
de înmormântare: (Deşi) este „chipul
slavei celei negrăite", „poartă rănile
păcatelor”, omul doreşte să fie „iarăşi
cetăţean al raiului”73.

* 63

71 Ibidem, p. 24.
72 Ibidem.

73 Ibidem.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

în următoarea binecuvântare - doar în


câteva cuvinte, pe scurt - este surprinsă de
imnografi, cu o sublimă măiestrie,
întreaga teologie creştină. Aici se arată că
omul este creat de Dumnezeu primind
cinstea „chipului dumnezeiesc”, dar,
deoarece omul „pentru călcarea poruncii"
iarăşi a fost întors în pământul din care a
fost luat, se roagă ca să fie din nou
împodobit „cu frumuseţea cea dintâi”74.
în continuare, cei prezenţi la slujbă, se
roagă ca Dumnezeu să-l odihnească pe cel
adormit aşezându-1 „în rai”, imnografii
arată cum este în rai şi anume că „cetele
sfinţilor şi drepţii ca luminătorii
strălucesc"75.
„Slava" de la sfârşitul binecuvântă-
rilor înmormântării reprezintă un im-
perativ adresat nouă că, dacă vrem să fim
scoşi din „focul cel de veci”, din iad,
trebuie ca „pe o Dumnezeire în trei
străluciri şi cu dreaptă credinţă să o
lăudăm”, dar nu oricum, ci strigând (din
adâncul sufletului), adică rugăciunea
trebuie să fie sinceră, curată, rostită din
toată credinţa noastră76.

64
MU

74 Ibidem.
75 Ibidem.
76 Ibidem.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Binecuvântările înmormântării se
încheie cu un îndemn laudativ la adresa
Maicii lui Dumnezeu, rostit de noi pentru
că „neamul omenesc a aflat mântuirea”
prin mijlocirea Născătoarei de
Dumnezeu77.
Ectenia întreită pentru morţi ce se
rosteşte la slujba de înmormântare, deşi
conform îndrumărilor tipiconale, se
rosteşte de mai multe ori în decursul
slujbei, în practică,78 ea se zice în acest
moment, deci după binecuvântările
înmormântării. în această ecte- nie
preoţii79, împreună cu cei prezenţi la
înmormântare, se roagă „ca Domnul
Dumnezeu să aşeze sufletul (celui a-
dormit) unde drepţii se odihnesc”, cerând
pentru aceasta „mila lui Dumnezeu,
împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor de
la Hristos, împăratul cel fără de moarte şi
Dumnezeul nostru”80.

77 Ibidem.

78 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 480.

79 Trebuie eliminate din cuprinsul ecteniei adaosurile


nejustificate „mort nespovedit, neîmpărtăşit, fără
lumânare”, pentru că nu ajută cu nimic pe răposat, ci
dimpotrivă, creează o anumită jenă să spui în public
faptul că, din varii motive, cel adormit, înainte de a muri,
nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit, murind fără
lumânare.

80 Panihida, p. 6.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor
65
* NMS
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

în rugăciunea de la această ectenie


întreită a morţilor, imnografii ne arată că
Dumnezeu a creat lumea nevăzută a
„duhurilor" şi lumea văzută „a tot trupul”
şi că a „călcat” moartea şi pe diavol l-a
„surpat", dăruind viaţa cea veşnică care,
faţă de cea dintâi, este „ne- stricăciosă",
adică omul nu mai poate greşi: „De unde a
fugit (pe vecie) toată durerea, întristarea şi
suspinarea"81.
Ecfonisul82 cu care se încheie ecte- nia
exprimă confirmarea faptului că Hristos
este „învierea şi viaţa şi odihna celui
adormit” şi pentru aceasta noi „slavă (îi)
înălţăm, împreună cu Cel fără de început
al (Lui) Părinte şi cu Preasfântul şi bunul
şi de viaţă făcătorul (Lui) Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor"83.
în continuarea slujbei, imnografii,
urmând acelaşi filon al catehizării celor
prezenţi, pun accentul mai mult pe partea
didactică a slujbei, adică caută să
lămurească pe deplin că viaţa de pe

81 Ibidem, p. 16.
82 Ecfonisul (gr. EKcpcjvpoLq - „exclamare”) sau vos-
glasul este încheierea, rostită cu voce tare, a unei rugăciuni
sau a unei ectenii spuse de preot (uneori în taină), în
timpul slujbelor. Este întotdeauna urmat de Amin al
credincioşilor.

83 Ibidem.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

pământ este doar o pregătire pentru viaţa


din cer. De aceea trebuie să fim cu luare-
aminte la felul în care o trăim, aşa cum ni
se arată şi în următoarea sedealnă84: „Cu
adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa
aceasta este umbră şi vis; că în deşert se
tulbură tot pământeanul, precum a zis
Scriptura: când dobândim lumea, atunci în
groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt
împăraţii şi săracii...”85.
în timp ce slujba se desfăşoară, im-
nografii dau o anumită intensitate, o
anumită gravitate textului lor, ceea ce
impune celor prezenţi la înmormântare o
participare mai activă; adică cel puţin
condacul86 de la această slujbă trebuie să
fie cântat de toţi, preoţi şi credincioşi,
deoarece condacul cuprinde în esenţă
întreaga slujbă de înmormântare: „Cu
sfinţii odihneşte, Hris-

84 Sedelnele sunt „o grupă aparte de stihiri care se cântă la


Utrenie, după Dumnezeu este Domnul, printre catisme sau
după peasna (cântarea) a treia a canoanelor din diferite
slujbe" aşa cum este şi în cazul înmormântării. (Pr. prof.
dr. Ene Branişte, Liturgica generală, voi. 1, p. 322).

85 Panihida, p. 29.
86 KLOvovrăv, strofă poetică izolată în care se descrie pe
scurt sărbătoarea respectivă, în cazul de faţă se descrie pe
scurt slujba înmormântării (Pr. prof. dr. Ene Branişte,
Liturgica generală, voi. I, p. 324).
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

toase, sufletul adormitului robului Tău,


unde nu este durere, nici întristare, nici
suspin, ci viaţă fără de sfârşit''87.
De asemenea, şi icosul88 de la slujba
înmormântării ne atenţionează pe noi,
oamenii, că „din pământ suntem zidiţi şi în
acelaşi pământ vom merge...”, având,
astfel, grijă cum ne chibzuim viaţa
trecătoare de pe pământ, pentru a o
„câştiga” pe cea veşnică: „Tu singur eşti
fără de moarte, Cel ce ai făcut şi ai zidit pe
om; iar noi, pământenii, din pământ
suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom
merge, precum ai poruncit Cel ce m-ai
zidit şi mi-ai zis: pământ eşti şi în pământ
vei merge, unde toţi pământenii mergem,
făcând tânguire de îngropare cântarea:
Aliluia”89.
Sfântul Macarie Egipteanul, răspun-
zând la întrebarea de ce a trebuit ca omul
să meargă din nou în pământ,

87 Panihida, p. 33.
88 O'iKoq înseamnă casă, locuinţă, vers, strofă, deoarece
strofele unui condac erau ca încăperi ale unei case (precum
casa cuprinde averea celui ce o are, aşa şi icosul cuprinde
pe scurt toate ale sfântului şi ale sărbătorii). Icosul este
imediat după condac, fiind prima dintre strofele propriu-
zise ale condacelor din trecut (Pr. prof. dr. Ene Branişte, Li-
turgica generală, voi. I, p. 324).
89 Panihida, p. 33.
Rituaiul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

adică să moară, spune că „Dumnezeu


rânduieşte astfel lucrurile şi are loc
descompunerea trupurilor, pentru ca să se
vădească şi să cunoască odată întru totul
liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat
oamenilor de la început şi să se arate că de
voia omului depinde să se întoarcă spre
bine sau spre rău".90 Sfântul accentueză în
continuare libertatea omului lăsată de
Dumnezeu: voinţa de a alege: „Nici cel
desăvârşit (nu este împins de vreo putere)
la săvârşirea binelui, după cum nici cel
afundat în păcat şi făcut vas al diavolului,
prin care toată lumea a fost condamnată,
nu este legat de vreo necesitate pentru a
săvârşi răul; chiar şi acesta are libertatea
de a deveni vas al alegerii şi vieţii. La fel
şi cei «îmbătaţi» de divinitate, deşi plini şi
încătuşaţi de Duhul Sfânt, nu sunt con-
strânşi de vreo putere, ci au libertatea de a
se întoarce şi de a face ceea ce vor în acest
veac”91.
Aceeaşi idee a reîntoarcerii în pământ
o exprimă într-o formă poetică la slujba de
înmormântare Sfântul loan Damaschin în
următoarea stihiră idio-

90 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, p. 166.


91 Ibidem.

k 68
Ritualul oifodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

melă92: „După chipul şi după asemănare ai


plăsmuit cu mâna pe om şi l-ai pus în rai
să stăpânească peste făpturile Tale; dar din
invidia diavolului fiind amăgit, s-a făcut
părtaş mâncării, călcător poruncilor Tale
făcându-se. Pentru aceasta l-ai osândit să
se întoarcă iarăşi în pământul din care a
fost luat, Doamne, şi să-şi ceară odihnă"93.
„Fericirile" rânduite de Biserică la
slujba de înmormântare reprezintă Predica
de munte a Mântuitorului, având şi ele un
scop didactic-teologic, adică ele sunt nişte
înalte stări duhovniceşti la care trebuie să
ajungă omul pentru a putea păşi în
împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel, prima fericire - „Fericiţi cei
săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia
cerurilor" - impune o stare de smerenie,
căci prin această fericire se exprimă faptul
că un om chiar dacă este sau nu învăţat,
bogat sau sărac are în suflet „un loc pe care
nu-1 poate

92 to tSiogeĂov înseamnă cântare cu melodie proprie, dar


care serveşte ca model pentru alte strofe (tropare), mai ales
în ceea ce priveşte melodia sau modul de cântare. (Pr. prof.
dr. Ene Branişte, Liturgica generală, voi. I, p. 320).

93 Panihida, p. 38.

69
Ritualul oifodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

umple nici avuţia, nici mărirea, nici


ştiinţa, ci numai Dumnezeu. Săraci cu
duhul sunt acei care, oricât de mult bine
ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc şi
recunosc că mai au încă de făcut mult bine
şi zic: «n-am făcut decât ceea ce eram
datori să facem»”94.
în continuarea Fericirilor li se ga-
rantează acelor care îndeplinesc aceste
„condiţii", expuse în prima jumătate din
fiecare fericire, că în cer li se vor răsplăti
faptele lor. Adică, cei care au plâns pentru
păcatele lor vor fi mângâiaţi; cei care au
fost blânzi (cu semenii) „aceia vor
moşteni pământul”; cei care au flămânzit
şi au însetat pentru dreptate (pentru cea
cerească şi nu pentru cea pământească,
care se face în mod arbitrar de către
oamenii depărtaţi de Adevăr, de Hristos)
„se vor sătura”; cei milostivi „vor fi milu-
iţi”; cei care au avut o inimă curată şi
sinceră, nemincinoasă, „aceia vor vedea
pe Dumnezeu". De asemenea, cei care au
căutat să facă întotdeuna pace, indiferent
de situaţie, „aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema"; aceia care

94Vasile, Episcopul Oradei, Cuvântări liturgice, Editura


Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1973, p. 146.

70
Ritualul ortodox al înrn'Orniântânj po înţelesul tuturor

în viaţa pământească au suportat prigoniri


în numele dreptăţii „a lor este împărăţia
cerurilor”.
Mântuitorul îşi încheie Predica Sa de
pe munte spunând că vor fi fericiţi toţi aceia
care vor suporta ocărâri şi prigoniri, care
apără şi - în acelaşi timp - propovăduiesc
credinţa în Domnul şi Dumnezeul nostru
Iisus Hristos. într-un final, Fericirile ne
încredinţează de faptul că cei care
îndeplinesc aceste condiţii mântuitoare vor
avea „multă plată în ceruri".95
lată că Biserica îi întăreşte prin „Fe-
riciri” pe credincioşii participanţi la slujba
de înmormântare, sădindu-le în suflet
nădejdea; în primul rând că cel adormit nu
merge în mormânt, ci în cer, însoţit de
rugăciunile Bisericii, unde va fi răsplătit,
iar cei prezenţi învaţă (la Apostolul slujbei)
să nu se întristeze „ca toţi cei care nu au
nădejde (în Dumnezeu); pentru că, de
credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa
credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru
Iisus, îi va aduce împreună cu El (la venirea
Domnului)"96.

95 Panihida, pp. 38-40.


96 Ibidem, p. 41.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Considerăm că rostirea Sfintei E-


vanghelii" în faţa celor prezenţi în biserică
la slujba de înmormântare atinge punctul
maxim al învăţăturii duhovniceşti ce se
desprinde din această slujbă. Astfel, când
Hristos glăsuieşte - prin gura preotului -
că „tot cel ce ascultă cuvintele Mele are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci
s-a mutat din moarte la viaţă”, se exprimă
o întreagă teologie în sensul că cei care în
viaţa pământească au trăit cu Hristos şi
prin Hristos nu vor mai merge la judecată,
deoarece ei, prin faptele bune săvârşite pe
pământ, prin Spovedanie 97

73
HHIS

97 Despre rostirea Evangheliei de preoţi şi a Apostolului


de cântăreţii bisericeşti am dori să precizăm faptul că nu
trebuie sacrificat textul evanghelic de dragul intonării lui,
de dragul de a face muzică sau, mai grav, textul să fie
cântat în limba greacă, neîn- ţelesă de nimeni, aceasta
pentru a te mândri, dar o mândrie deşartă. Se
recomandă ca pericopa din Evanghelie sau cea din
Apostolul „să fie mai curând recitată cu dicţie bună şi fără
ostentaţie, decât să fie cântată în aşa fel încât să nu fie
înţeleasă de credincioşi. Nu trebuie făcut abuz de voce, de
incantaţii de tot soiul, mai mult sau mai puţin potrivite; o
recitare evlavioasă şi simţită zideşte mai mult. Cu totul
exagerat este «cântatul» rugăciunilor liturgice sau de la
orice altă slujbă. în fond, când ne rugăm se cade să rostim
textul, să-l scoatem din inimă şi din cap, iar nu din gât”
(Prot. dr. Teodor Bodogae, între rutină şi inovaţie, în
„Mitropolia Banatului", 1972, nr. 4-6,178)
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

şi Cuminecare98 s-au unit deja cu


Mântuitorul, mutându-se, aşa cum ne zice
şi Sfânta Evanghelie, la viaţa cea fericită
din cer. Desigur, acesta este idealul pe
care-1 pot atinge puţini pământeni. Şi
anume, cei care într- adevăr s-au unit cu
Hristos prin mărturisirea credinţei lor,
martirii, sfinţii jerfitori, marii pustnicii;
apoi, după mărturia unor sfinţi, chiar şi
unii dintre simplii mireni, care, deşi nu au
fost martirizaţi sau n-au trăit prin pustiuri
şi peşteri, au dus o viaţă într-o curăţenie
desăvârşită în mijlocul lumii. Foarte mulţi
dintre aceşti „sfinţi nevăzuţi” trăind,
poate, lângă noi, fără măcar să-i bănuim de
aşa ceva99, reprezintă modele de
sfinţenie, pentru că şi ei au fost oameni cu
voinţă liberă, dar viaţa pământeană şi-au
închinat-o pe deplin lui Hristos.
Dacă imnografii la slujba de înmor-
mântare, în desfăşurarea ei, au pus mai
mult accentul pe partea didactică, adică au
căutat să le arate celor pre-

98 împărtăşire cu Sfintele Taine.

99 Vezi, spre exemplu, în Scrierile Sfântului Macarie


Egipteanul, citată mai sus, unele istorisiri despre nişte
văduve, care, deşi au rămas singure de tinere, cu copii de
crescut într-o sărăcie lucie, şi-au continuat viaţa;
74 bineînţeles în suferinţă, dar într-o curăţenie trupească şi
duhovnicescă desăvârşită.
Ml
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

zenţi nimicnicia şi deşertăciunea vieţii


trăite fără Hristos, inspirându-le în acelaşi
timp şi nădejdea în învierea celor adormiţi,
la sfârşitul slujbei, ei au aşezat şi partea de
rugăciuni care se referă exclusiv la cei
adormiţi întru Domnul şi anume cele trei
rugăciuni de dezlegare. în aceste rugăciuni
de dezlegare100, preoţii se roagă la Dum-
nezeu „pentru ca sufletul (celui adormit) să
meargă acolo de unde fiinţă şi- a luat până
la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă
în cele dintru care a fost alcătuit...''101 sau
să-l ierte „pentru orice a greşit în această
viaţă, cu cuvântul sau cu gândul,
dezlegându-1 şi de legătura pusă asupra lui,
cu care el însuşi din mânie sau din altă
pricină s-a legat pe sine sau de la arhiereu
sau de la altcineva a suferit o alunecare ca
aceasta, prin invidia şi prin lucrarea
diavolului..."102.
După rugăciunile de dezlegare ur-
mează predica sau necrologul; o parte
foarte importantă, de asemenea, din slujba
înmormântării, pentru că în aceste minute
preotul poate să trans-

100 împreună şi cu rugăciunea „Dumnezeul Duhurilor...",


rostită mai devreme.

101 Panihida, p. 43.

104Ibidem, p. 45.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

mită un cuvânt de învăţătură care ar


echivala cu foarte multe predici rostite cu
alte prilejuri. în cuvântul de învăţătură103
şi de mângâiere pentru familia îndurerată,
preotul relevă calităţile celui adormit şi
subliniază faptul că moartea pentru
creştini este o trecere de la o viaţă
nedesăvârşită de pe pământ la o viaţă
desăvârşită în ceruri, în împărăţia lui
Dumnezeu.
După predică are loc sărutarea i- coanei104

103 Este recomandat ca predicatorul, pentru a-şi atinge


scopul predicii, să renunţe în timp ce predică la toate
gesturile şi acrobaţiile vocale care cultivă patetismul jenant
şi retorismul sec. Atât cântarea (după cum am amintit mai
sus], cât şi gesturile trebuie să exprime evlavie sinceră, nu
una teatrală, impresionistă. Trebuie să se observe că sunt
emanate de la un om al rugăciunii, de la cineva care
participă Ia suferinţa familiei, dar care imprimă un spor de
nădejde, de credinţă. De asemenea, trebuie evitate şi
predicile în care unii propovăduitori ţin cu orice preţ să-şi
etaleze cunoştinţele ştiinţifice, medicale exagerate în dauna
învăţăturii noastre de credinţă. La fel, chiar dacă este
durerea mare de la înmormântare nu este bine ca accentul în
predică să fie pus pe plângerea mortului „spre a stoarce
lacrimi”, ci trebuie scoasă în evidenţă transmiterea către cei
îndoliaţi a tezaurului învăţăturii creştine menite să con-
solideze credinţa, să mângâie, dar să şi instruiască.

Părinţi, nu era sărutată icoana, ci însuşi mortul. Cu timpul


s-a format obiceiul ca în locul mortului să se sărute o
icoană, mai ales cea a învierii. Ceea ce dorim să
atenţionăm este locul unde trebuie să fie aşezată icoana
spre a fi sărutată. Potrivit indicaţiilor cuprinse în diferite
lucrări de specialitate, icoana se aşază pe pieptul
mortului. (Teodor Tar- navschi, Nicolae Coltarciuc,
Litugica Bisericii Ortodoxe Române, Cernăuţi, 1929],
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

sau a Sfintei Cruci, aflată pe

Când se ajunge spre sfârşitul slujbei la momentul


sărutării icoanei, preotul şi credincioşii trec pe rând şi
sărută icoana de pe pieptul mortului, în semn de rămas
bun de la cel decedat (Pr. N. Seşan, Câteva probleme de
ritual, în „Mitropolia Banatului", 1982, nr. 10-12, pp. 680-
682], Se ştie că la 3 zile de la moarte, trupul intră într-un
vizibil proces de putrefacţie. Cum între locuinţa celui
decedat şi biserică există de cele mai multe ori o distanţă
mai mare, transportarea sicriului descoperit accelerează
procesul de descompunere, aşa încât nu este de mirare că
mulţi dintre însoţitorii cortegiului refuză să mai
participle la ceremonial. Chiar şi cei prezenţi, în multe
dintre asemenea cazuri manifestă repulsie, cei dintâi
sărutând icoana de pe analog, iar alţii, pentru a evita
situaţia, părăsesc lăcaşul de cult. De aceea spunem că
renunţarea Ia practica transportării sicriului descoperit -
combătută de asemenea şi de prescripţiile igienico-
sanitare - precum şi la sărutarea icoanei aşezate pe pieptul
mortului - considerăm că nu constituie o nesocotire a
indicaţiilor tipiconale, ci o dovadă a deschiderii Bisericii
către lume şi problemele ei curente, motivul renunţării
fiind din raţiuni practice. Sau, acolo unde nu se renunţă,
măcar icoana să fie aşezată pe un analog, aproape de si-
criu, dar păstrând acea distanţă care permite sărutarea ei
în condiţii normale.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

pieptul mortului, timp în care preoţii şi


strana cântă frumoasele stihiri: „Veniţi,
fraţilor, să dăm mortului săruta-
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

rea cea mai de pe urmă, mulţumind lui


Dumnezeu...” şi celelalte, în care Biserica
ne zugrăveşte deşertăciunea vieţii
omeneşti, îndemnându-ne ca acum, la
despărţirea de cel ce pleacă dintre noi, prin
„sărutare” - care este semnul dragostei şi al
împăcării - să ne luăm rămas bun, rugându-
ne pentru el. După aceasta urmează
otpustul105 şi întreita cântare „Veşnica
pomenire", în care „noi ne rugăm lui
Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Şi aducă
aminte pururea de cel adormit întru
împărăţia cerurilor, iar pe de altă parte, cei
vii sunt îndemnaţi să păstreze neîntreruptă
legătura spirituală cu cel răposat, să nu-1
dea uitării, ci să-l pomenească neîncetat în
rugăciunile lor"106.

105 Otpustul este partea de încheiere a oricărei slujbe.


106 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 481.
Alte slujbe de înmormântare

în afară de slujba de înmormântare a


mirenilor, mai există încă câteva slujbe de
înmormântare rânduite de Biserică şi
anume: cea a pruncilor, cea a clericilor de
mir, a călugărilor şi slujba de în-
mormântare din Săptămâna Luminată, în
această carte ne-am propus doar să vorbim
despre slujba de înmormântare a
mirenilor; de altfel cel mai des săvârşită.
De aceea, nu insistăm în a face o a- naliză
amănunţită a fiecăreia dintre ele în parte,
ci ne mulţumim să arătăm caracterul lor
esenţial.
Astfel, la slujba de înmormântare a
pruncilor botezaţi, slujba este mai scurtă,
cântările şi rugăciunile ei exprimă mai
puţină jale şi durere, deoarece la această
slujbă nu ne rugăm pentru iertarea
păcatelor ca la oamenii mai în vârstă, ci ne
rugăm „pentru odihna nevinovatului
prunc şi pentru ca Domnul, după a Sa
făgăduinţă, să-l învrednicească de
cereasca Sa împărăţie" ştiind că „a unora
ca aceştia este împărăţia cerurilor...”107.

107 Panihida, p. 54.


La înmormântarea clericilor de mir,
slujba este mai dezvoltată şi mai solemnă
decât cea a laicilor, ca pentru unii care au
fost purtători ai harului dumnezeiesc,
săvârşitori ai Sfintelor Taine şi ai sfinţirii
mirenilor.
In ceea ce priveşte înmormântarea
călugărilor este tot atât de lungă ca şi cea a
clericilor mireni, dar are cântările, citirile
şi rugăciunile ei proprii, deosebite de
celelalte slujbe ale înmormântării, în ele
amintindu-se lupta şi nevoinţele vieţii
călugăreşti.
în sfârşit, la înmormântarea din
Săptămâna Luminată nu se face rân-
duiala obişnuită a înmormântării, pentru
că, precum scrie şi în îndrumările
tipiconale, „acestea sunt zile de bucurie şi
de veselie, iar nu de jale şi plângere. Şi toţi
câţi murim întru nădejdea învierii şi a
vieţii celei veşnice, întru Hristos
înviem”108. Mai menţionăm doar faptul că
aceeaşi rânduială a înmormântării din
Săptămâna Luminată se oficiază la toţi cei
morţi în această perioadă: mireni, clerici şi
călugări, de orice vârstă109.

108 Ibidem, p. 147.


109 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, pp. 478-
488.
Mormântul din cimitir

Ajuns la mormânt, se toarnă vinul


amestecat cu untedelemn110 peste trupul
răposatului, se închide sicriul şi se aşază
în mormânt. Precizăm că turnarea se face
înainte111 de închiderea sicriului, la casa
mortului, în cazul în care sicriul se duce
acoperit; sau la cimitir, dacă sicriul se
duce descoperit.
Amestecarea de vin şi untdelemn se
numeşte „paus” sau „apaos”112, „este
simbol al aromelor sau balsamului cu

110 Mai înseamnă „semnul săvârşirii nevoinţelor vieţii şi


semn că răposatul s-a nutrit cu untdelemnul harului şi al
îndurărilor dumnezeieşti", Cf. Protos. Melchisedec
Ştefănescu, Manual de Liturgică sau slujire de Dumnezeu
a Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1862, p. 177.
111 Nu este normal ca să se toarne apaosul peste sicriu şi
nu peste trupul răposatului, deoarece semnificaţia ar
scădea, din moment ce trupul mortului rămâne neatins.
Cinstea se dă mortului şi nu sicriului.

112 Din latinescul pausum care înseamnă încetare,


odihnă, moarte, de unde şi cuvântul românesc repa- usat
sau răposat.

81
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

care femeile mironosiţe au uns trupul lui


Iisus după moarte. Stropirea cu vin şi
untdelemn la înmormântare este simbol al
curăţirii de păcate''113: „Stro- pi-mă-vei cu
isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai
vârtos decât zăpada mă voi albi”. Legătura
dintre acest act al turnării apaosului şi
această formulă pe care o rosteşte preotul
îşi are explicaţia în cuvântul Sfântului
Ambrozie care zice că zăpada este albă şi
totuşi se murdăreşte, dar efectul pe care-1
aduce harul dumnezeiesc este
nestricăcios. Aceasta mai înseamnă că
răposatul îşi cere iertare prin aceste
cuvinte, aşa cum în vechime David şi-a
cerut iertare.
După stropirea cu apaos, se pune capacul
peste sicriu114 şi se aşază în

113 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire...,


vot I, p. 254.

aplicarea ei tulbură solemnitatea ceremoniei prin- tr-un


gest care atrage atenţia tuturor. Aceeaşi inovaţie trebuie
înlăturată şi în cazul căciulii, după credinţa unora, că
trebuie pusă pe cap să nu-i fie frig în drumul spre cer.

82
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

mormânt; preotul, cu lopata, aruncă puţin


pământ în mormânt, zicând: „Al
Domnului este pământul şi plinirea lui,
lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa”.
Acest verset din Psalmul 23 exprimă idea
că atât cei vii cât şi cei morţi sunt sub
ocrotirea lui Dumnezeu115.
Apoi se înfige la căpătâiul adormitului
Sânta Cruce care străjuieşte mormântul, ea
fiind „semn puternic şi înfricoşător
împotriva tuturor duşmanilor celor văzuţi
şi celor nevăzuţi, a- lungare şi îndepărtare
a tuturor uneltirilor şi ispitelor diavoleşti;
iar pentru dreptcredincioşi, ajutor, întărire
în credinţă, sprijinire în nădejde, biruinţă
în ispite şi sporire în toate virtuţile...''116.
Mormintele pentru creştini nu sunt
expresii ale neantului, aşa cum au încercat
să le arate sistemele filosofice din secolul
al XlX-lea (din păcate şi azi în mass-media
se foloseşte expresia atee „persoana a
trecut în nefiinţă”], ci

115 Pr. Vasile Petrică, îngăduinţe..., pp. 287-289.

116 Panihida, pp. 186-187.

* 83
Ritualul ortodox a! înmormântării pe înţelesul tuturor

locuri anume pregătite, cu cruci sfinţite la


căpătâiele răposaţilor, spre a arăta credinţa
în învierea trupurilor. Ele sunt locuri de
veşnică odihnă pentru trupurile celor
dragi: strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori,
copii şi alte rude, prieteni şi cunoscuţi,
înaintaşi binefăcători care au adormit cu
credinţa în Hristos Domnul. Aici,
trupurile aşteaptă ziua învierii şi a
judecăţii de obşte, după care urmează
viaţa veşnică.
Datorită credinţei în învierea lui
Hristos, întru care toţi vom învia, s-a
schimbat numele locului în care odihnesc
cei răposaţi. Nu se mai spune yîa părep
[ghia mater) - mama pământ, ci
KLptTspLov (chimiteriu] - dormitor,
pentru că cei răposaţi sunt consideraţi
adormiţi întru nădejdea învierii.
Pentru marea lor semnificaţie şi pentru
valoarea lor religios-morală şi umanitară,
cimitirile şi mormintele trebuie preţuite şi
îngrijite cu cea mai mare dragoste arătată
faţă de cei dragi, pentru că iubirea faţă de
ei depăşeşte graniţele mormântului.
Desigur, totul trebuie făcut dintr-o
conştiinţă creştină ortodoxă, păstrând un
anumit echilibru în ceea ce priveşte grija
faţă de morminte. Nu trebuie lăsate în
paragină,
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

pline de buruieni, dar nici nu trebuie


depăşită limita bunului simţ prin con-
strucţia de morminte faraonice, numai din
marmură foarte scumpă, căci acest lucru
nu-1 ajută cu absolut nimic pe cel
decedat; dimpotrivă, creează o oarecare
oroare prin opulenţa cu care se afişează
familia care a construit mormântul. A-
ceastă risipă de bani, acest „lux funebru”
nu foloseşte, de asemenea, nici celor ce
fac astfel de „mici catedrale” pentru
răposaţi. Acest „lux funebru” este chiar
un păcat înaintea lui Dumnezeu, pentru că
deplasează centrul preocupărilor
creştineşti de la sufletul nemuritor, care
este esenţial, la trupul său muritor. Deci
este o răsturnare a concepţiei creştine
despre om, lume şi sensul vieţi omeneşti
şi înlocuirea ei cu o viziune după
exemplul faraonilor antici ai Egiptului,
care şi-au ridicat piramide pentru
conservarea trupurilor117.
După rânduiala din cimitire şi bunul
;imţ arătat faţă de îngrijirea morminte-

117 Prot. dr. Simion Radu, Pentru o creştinească îngrijire


a cimitirelor şi mormintelor, în „Mitropolia Banatului",
1986, nr. 6, pp. 74-77.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Parastasele şi pomenirile

După cum am menţionat mai sus,


Biserica noastră ne învaţă că viaţa omului
parcurge trei etape: de la naştere până la
moarte (trupească), a doua etapă este cea
intermediară, care începe cu moartea, fiind
viaţa fără de trup care ţine până la Judecata
cea Mare, iar a treia etapă o reprezintă
viaţa cu trupul înviat. Pomenirile Bisericii
pentru morţi se referă la etapa a doua, cea
intermediară.
Cuvântul „odihnă”, rostit la slujbe, nu
trebuie înţeles ca o inactivitate şi amorţire,
stare de inconştienţă, ci, după cum
precizează şi Sfânta Scriptură, prin
„odihnă" se înţelege bucurie a împlinirii,
fericire. în starea intermediară, sufletul
este conştient şi activ (pentru cei buni este
o pregustare a fericirii, iar pentru cei răi o
pregustare a chinurilor veşnice (exemplul
bogatului nemilostiv şi al săracului Lazăr).
Biserica este Trupul lui Hristos, trup
din care fac parte cei drepţi care sunt în
viaţă, precum şi sfinţii. Există o
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

strânsă legătură între „Biserica luptă-


toare", formată din cei vii care doresc
mântuirea şi luptă pentru a o obţine, şi
„Biserica triumfătoare", alcătuită din cei
drepţi care au ascultat şi îndeplinit
poruncile divine pe pământ.
Această legătură dintre cele două
Biserici, al căror Cap este Hristos, este
făcută de Mântuitorul prin lucrarea
Sfântului Duh, Care însufleţeşte Biserica,
unind în rugăciune pe cei vii cu cei
adormiţi. Dragostea este cea care
transcede mormântul şi care face ca
durerea despărţirii de cei dragi să fie
estompată de revederea faţă către faţă cu
ei în cer, gândul că, la ceasul hotărât de
Dumnezeu, familiile credincioase se vor
reuni în ceruri, într-un „colţişor de rai",
aşa cum prea frumos se exprima pe când
era printre noi marele predicator din
munţi, Părintele Ilie Cleopa.
Grija pentru cei adormiţi a purtat-o
Biserica noastră de-a lungul timpului prin
rugăciunile sale, dintre care, la loc de
cinste, se află pomenirea morţilor în
cadrul Sfintei Liturghii. La Sfânta Litur-
ghie se săvârşeşte cea mai de seamă
rugăciune pentru morţi şi de aceea trebuie
să avem o mare evlavie şi nădejde în
acestă rugăciune că este ascultată şi
primită de Dumnezeu în cer.

%
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Temeiuri ale pomenirii morţilor în


Vechiul Testament

în acea perioadă existau jeliri şi


posturi118 pentru iertarea păcatelor celor
adormiţi, aşa cum s-au făcut la diferite
personalităţi: „Şi, ajungând ei la aria lui
Atad de lângă Iordan, au plâns acolo
plângere mare şi tare foarte şi a jelit Iosif
pe tatăl său şapte zile”119; „şi au plâns şi s-
au tânguit şi au postit până seara după Saul
şi după fiul său Ioanatan, după poporul
Domnului”120 şi „după casa lui Israel, care
căzuseră de sabie"121 etc. Există chiar şi o
rugăciune pentru morţi: „Doamne
atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, a- uzi
rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel şi
a fiiilor celor care au păcătuit înaintea Ta,
care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul
lor, şi s-au lipit de noi

118 Pr. Constantin I. Gheorghiu, Moarte şi înviere în


Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice”, 1978, nr. 1-2, P-17-
119 Facerea 50,10.

122 Ruth 2, 20.


121II Regi 1,12.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

relele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile


părinţilor noştri, ci adu-Ţi aminte de mâna
Ta şi numele Tău în vremea aceasta”122.
Pe lângă rugăciuni pentru cei morţi au
fost făcute şi milostenii: „Şi a zis Noemina
către nora sa: «Binecuvântat este el de
Domnul, Care n-a lipsit de mila Sa nici pe
cei vii, nici pe cei morţi!»”; „dăruirea ta să
atingă pe toţi cei în viaţă, dar şi morţilor să
le faci parte de dăruirea ta”123. Când Tobit
se afla pe patul de moarte, a spus fiului său:
„împarte pâinea ta la mormântul drepţilor,
numai celor păcătoşi să nu le dai..."124,
apoi Iuda Macabeul s-a „rugat pentru
păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă
(...) şi strângând bani după numărul
bărbaţilor care erau cu el, două mii de
drahme de argint a trimis în Ierusalim, să
se aducă jertfă pentru păcat”125.
Aşadar, din cele arătate până aici se
observă că în Vechiul Testament se
practicau atât rugăciunile, cât şi milos-
teniile pentru cei morţi.

122 Baruh 3, 4-5.

123 Isus Sirah 7, 35.

124Tobit 4,17.

125II Macabei 12,42-43.


Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Temeiuri ale pomenirii morţilor în


Noul Testament

Mântuitorul însuşi face diferite minuni


pentru oamenii aflaţi în suferinţă, pentru
cei care erau aproape morţi: „Deci iarăşi a
mers în Cana Galileii, unde prefăcuse apa
în vin. Şi era un slujitor regesc, al cărui fiu
era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind
că lisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a
dus la El şi îl ruga să Se coboare şi să vin-
dece pe fiul lui, căci era gata să moară.
Deci lisus i-a zis : «Dacă nu veţi vedea
semne şi minuni nu veţi crede». Slujitorul
regesc a zis către El: «Doamne, coboară-
Te înainte de a muri copilul meu». lisus i-
a zis: «Mergi, fiul tău trăieşte». Şi omul a
crezut în cuvântul pe care i l-a spus lisus şi
a plecat”128.
Mântuitorul face şi alte minuni prin
care învie morţii: învierea lui Lazăr, a
fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair; să
nu uităm şi de pomenirea tâlharului de pe
Cruce, pentru a arăta că El este învierea şi
Viaţa. Astfel, noi - ca şi tâl-
Ritualul ortodox âl înmormântării neînţelesul tuturor

harul de pe Cruce, încă de când suntem vii


- îl rugăm pe Mântuitorul să ne pomenescă
în împărăţia Lui, după ce vom muri.
Socotim că din aceste câteva exemple
ne putem da seama că Mântuitorul a
ascultat rugăciunile unora pentru
tămăduirea altora, deşi unii dintre ei erau
chiar păgâni, apoi „spre deosebire de
concepţiile greceşti, în care sufletul
omenesc eliberat de legăturile trupului
merge singur către nemurire, nădejdea
creştină implică o restaurare intergrală a
persoanei, ea presupune în acelaşi timp o
totală transformare a trupului devenit
spiritual, nestricăcios şi nemuritor"129.
Mântuitorul i-a învrednicit şi pe
ucenicii Săi să săvârşească astfel de
minuni. Amintim aici de jalea văduvelor
din Iope, pentru fecioara Tavita, pe care
Sfântul Apostol Petru a înviat-o,
îngenunchind şi rugându-se lui Dumnezeu
pentru ea, iar rugăciunea lui a fost
primită130. Prin urmare, un om viu -
apostolul - s-a rugat pentru un mort, iar
acesta a înviat. Sfântul Apostol 129 Pr.
Constantin I. Georghiu, Moarte şi
înviere..., p. 24.
«o Fapte 9, 36-42.

te
Ritualul ortodox al înmormântai ii pe înţelesul tuturor

Pavel l-a înviat în Troa pe tânărul Eutihie,


care - stând pe fereastră - a adormit şi a
căzut, murind pe loc. Tânărul a fost înviat
la rugăciunea Sfântului Apostol Pavel126.
Conform învăţăturii creştine de cre-
dinţă ortodoxă, cei vii se pot ruga pentru
cei plecaţi din această lume, pentru că şi ei
sunt vii: „Dumnezeu, deci, nu este
Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi
trăiesc în El". Când Sfântul Apostol Pavel
scrie ucenicului său Ti- motei: „Vă
îndemn, deci, înainte de toate să faceţi
cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri
pentru toţi oamenii”127, înseamnă că
„aceste rugăciuni şi mijlociri trebuie făcute
şi pentru răposaţi, deoarece şi ei sunt fiii
lui Dumnezeu"128.

126 Fapte 20, 9-13.


1271 Timotei 2,1.

128 Pr. Ionescu-Amza, Rostul parastaselor, Bucureşti,


ediţia a Iii-a, 1937, p. 34.
Ritualul ortodox al înmormântai ii pe înţelesul tuturor

Temeiuri ale pomenirii morţilor în


cărţile de cult

Morţii sunt pomeniţi la Miezonop-


tica din zilele de rând, în partea finală: „Pe
toţi cei mai înainte adormiţi, părinţi şi fraţi
ai noştri dreptcredin- cioşi, care odihnesc
aici şi pretutindeni. Să zicem şi pentru
aceştia". Apoi în stihurile canoanelor de la
Utrenia zilelor de sâmbătă ale celor opt
glasuri.
De asemenea Tr/odu/129 conţine multe
rugăciuni pentru cei morţi, în special
imnologia din Sâmbăta lăsatului sec de
carne, când se face pomenirea generală
a morţilor, numite „Moţii de iarnă".
Penticostarul130 conţine rugăciuni
pentru cei morţi, dintre care cele mai
importante sunt cele din Sâmbăta
Cincizecimii, „Moşii de vară".
Fără îndoială că Sfânta Liturghie este
cea mai însemnată şi mai folositoare
slujbă săvârşită pentru morţi,

129 Cartea de cult.


130 Cartea de cult.
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

fiindcă în ea actualizăm roadele Jertfei lui


Hristos, din care se împărtăşesc atât cei vii
cât şi cei morţi. Rugăciunea „Dumnezeul
duhurilor..." o întâlnim în cea mai veche
Liturghie - cea a Sfântului Iacob, ruda
Domnului - şi în liturghiile Sfinţilor
Vasile şi Ioan. De a- semenea, la
Proscomidie, care face parte din Sfânta
Liturghie, la scoaterea Sfântului Agneţ, se
pomenesc cei vii şi cei morţi, arătându-se
astfel legătura dintre cei vii şi cei
adormiţi.
Noi nu trebuie să-i uităm pe cei
adormiţi, după cum ne îndeamnă şi
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Rugăciunea,
milostenia şi Jertfa cea fără de sânge pot
multe pentru soarta păcătosului trecut
dincolo de mormânt. Deci rugăciunile şi
jertfele lui Iov pentru fiii săi curăţeau pe
aceştia din urmă; ce poate împiedica pe
Dumnezeu să cureţe, prin rugăciunile şi
milosteniile noastre, pe cei morţi?
Domnul dă unora după rugăciunile
celorlalţi”131.

131 Pr. lonescu-Amza, Rostul parastaselor, p. 40.


Ritualul ortodox al 'in mormăit tării pe înţelesul tuturor

Parastasul

în afară de rugăciunile generale pentru


cei adormiţi pe care le-am amintit mai sus,
Biserica a mai rânduit şi rugăciuni
particulare pentru morţi. Aceste rugăciuni
speciale se numesc „parastase”, cuvânt de
origine grecească, care înseamnă „a veni
în ajutor”. Ca rându- ială de slujbă,
prastasul este o prescurtare a slujbei
înmormântării. Partea principală este
alcătuită din rugăciunile de dezlegare şi de
iertare, citite de preot, urmate apoi, ca şi
la înmormântare, de cântarea „Veşnica
pomenire”. Deci, parastasele sunt
rugăciuni de mijlocire a celor vii pentru
cei morţi. Ele se săvârşesc la trei zile după
moarte, când facem rugăciuni pentru
morţi, în amintirea învierii celei de-a treia
zi a Mântuitorului, aşa cum se precizează
şi în Aşezămintele Apostolice-. „Să se
pomenească ziua a treia a morţior cu
psalmi, cu citiri şi cu rugăciuni, din
pricina Celui ce a înviat după trei zile”132;
la nouă

132Pr. dr. Gh. Paschia, Comuniunea dintre vii şi morţi


după epitafurile arheologice şi cele contemporane, în
„Studii Teologice", 1978, nr. 1-2, p. 107.

95
Ritualul ortodox al 'in mormăit tării pe înţelesul tuturor

zile133, în amintirea faptului că Mân-


tuitorul Şi-a dat sufletul în ceasul a
nouălea din zi; la patruzeci de zile, pentru
că Mântuitorul S-a înălţat la ceruri la
patruzeci de zile după înviere, când
creştinii se roagă să fie şi sufletele
morţilor lor înălţate în locurile cereşti; la
trei, şase, nouă luni, în cinstea Sfintei
Treimi; la un an, după tradiţia că apostolii
şi primii creştini aveau obiceiul de a se
ruga la mormintele mucenicilor atunci
când se împlinea un an de la moartea lor,
după care rânduiau mese frăţeşti (agape),
chiar la mormintele lor. De aceea şi
creştinii de azi săvârşec parastasele până
la împlinirea a şapte ani134 de la moarte,
când se socoteşte că trupul celor răposaţi
s-a prefăcut în pământ.

133 Precizăm faptul că tradiţia de a se face agheazmă în


casă „după mort", la nouă zile, este o practică su-
perstiţioasă care se bazează pe credinţa că prin a- ceastă
stropire cu apă sfinţită se curăţeşte locul unde a stat
mortul; ori, ştim că trupul, unit cu sufletul pe pământ, este
„templu al Duhului Sfânt" şi de aceea nu trebuie
considerat ca ceva spurcat, nu este rău în sine a se face
agheazmă în casă la nouă zile după moartea unui om, dar
nu trebuie motivată această agheazmă prin faptul că acolo
a fost un mort şi locul trebuie curăţit.

Recomandăm ca la parastasul de şapte ani să nu se


13l)

dezgroape mortul, ci să se facă numai pânzuire, pentru că


mormântul a fost pecetluit.

96
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Ridicarea Panaghiei

După cum ne arată şi îndrumările


tipiconale din Panihidă şi Molitfelnic,
„când se împlinesc 40 de zile de la ziua
morţii135 136 se ridică panaghia"ux. Pana-
ghia înseamnă întru-tot-Sfânta, Prea-
sfânta, cu privire la Preasfânta Treime
sau Preasfânta Născătoare de Dum-
nezeu, către care se adresează rugăciunile
din slujba săvârşită. Triunghiul
(Panaghia-părticică) se scoate dintr-un
colac anume pregătit, laturile repre-
zentând treimea şi unitatea Persoanelor
Sfintei Treimi.
Panaghia se produce în numele
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
fiindcă noi prin moartea sa cea dum-
nezeiască am cunoscut Treimea. Panaghia
se săvârşeşte pentru ca sufletul celui
răposat, după aceste 40 de zile, să

135 „Toate soroacele de pomenire a morţilor încep a se


calcula din momentul morţii, şi nu de la înmormântare.
Din momentul morţii, sufletul intră în grija lui Dumnezeu
Care rânduieşte, conform învăţăturii noastre de credinţă,
judecata particulară" (Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula,
Tradiţie şi înnoire..., p. 436).
136 Panihida, p. 197.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

dobândească ajutor de la Dumnezeu şi de


la Maica Domnului pentru călătoria pe
care o face plecând de pe pământ Ia cer.
Preotul taie o bucată din colac în formă de
triunghi, după care o aşază pe icoana cu
Maica Domnului şi „înalţă părticica din
colac exclamând: «Mare este numele» şi
toţi răspund «al Sfintei Treimi» şi face
semnul crucii pe icoană, iarăşi zicând:
«Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
ajută nouă» şi toţi răspund: «Cu
rugăciunile ei, Dumnezeule, miluieşte- ne
şi ne mâtuieşte pe noi»”137. Atunci,
aducându-se cântări Maicii lui Dumnezeu,
se face „ridicarea (părticelei sau
Panaghiei)” şi se arată că se pro-aduce lui
Dumnezeu, iar zicerea «Mare este numele
Sfintei Treimi» cuprinde mărturia
Dumnezeului a toate şi Acestuia se aduce
înainte pâinea şi se preaslă- veşte numele
Lui. Iar cu zicerea «Preasfântă Născătoare
de Dumnezeu ajută nouă», se predică
întruparea Cuvântului; căci aceasta
înseamnă cântarea Născătoarei de
Dumnezeu şi cu acest înţeles se face - şi
credem - că ea este de faţă şi gata spre
ajutor; şi colacul ce

137 Ibidem, p. 198.

98
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

se pune înaintea ei, ca dar, se aduce


înainte mai mult Celui întrupat printr- însa
şi Celui ce a suferit de bunăvoie pentru
noi. De aceea şi cel ce înalţă (preotul) face
semnul Sfintei Cruci"138.
în timpul cântării către Maica Dom-
nului, preotul - împreună cu cei prezenţi -
ridică icoana pe care se află părticica
taiată din colac şi o balansează în sus şi în
jos, aceasta însemnând legătura tainică
dintre cei vii şi cei morţi. După cântare,
părticica este ruptă în mai multe bucăţele
şi împărţită familiei mortului. Mai
precizăm că scoaterea părticelei
(triunghiului) din colac se face numai la
slujba de pomenire de 40 zile de la moarte,
iar nu tot timpul, la orice pomenire.

138 Ibidem, p. 199.

99
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

Trisaghionul pentru morţi


sau Panihida mică

în afară de slujba Parastasului, mai


întâlnim în Partihidă, Molitfelnic şi Li-
turghier rânduiala mică pentru morţi, care
este o prescurtare a Parastasului amintit
mai sus, sub titlul Litia mică pentru
morţi, în care - la ectenie - se face doar
pomenirea generală a tuturor morţilor.
La mănăstiri se face vineri seara şi se
numeşte Litie (procesiune), pentru că se
merge în procesiune la cimitir, ieşindu-se
din biserică după slujbă. La catedrale şi
bisericile de mir, parastasul acesta pe
scurt (Litia mică) se face de obicei la
sfârşitul Liturghiei şi se numeşte
Trisaghion pentru morţi sau Panihida
mică. Această slujbă se face şi la cimitir -
la mormânt - sau la casa mortului, cu
ocazia pomenirilor (parastaselor), care se
fac la termenele (soroacele) stabilite după
datină pentru pomenirea morţilor.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Praznicul
sau agapa, mâncarea ce se dă întru
pomenirea celui adormit

în Biserica Ortodoxă, pomana îşi are


izvorul în vechile agape din trecut.
Termenul de „agape” implică ideea de
sacrificiu. Jertfa de pe Cruce a Mântui-
torului reprezintă iubirea supremă. Iubirea
lui Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele
sunt coordonatele esenţiale ale Bisericii
noastre139. Prin iubire, creştinii formează
o comunitate aparte. Duhul iubirii „este
tainica putere care-i ţine lalolată în
aceeaşi unitate de credinţă şi în acelaşi
spirit de devotament şi sacrificiu"140. în
acest scop există şi astăzi tradiţia ca după
un eveniment (hram, înmormântare,
parastas) să se dea de pomană mâncare,
menţinându-se caracterul de „mese ale
iubirii"141.

139 Prot. dr. Marcu Bănescu, Practici „netrăbuite".


Practica pomenilor, în „Mitropolia Banatului", 1984, nr. 7-
8, pp. 456-465.

140 Prot. Gr. Băbuş, Agapa şi Liturgia în Biserica


primară, în „Studii Teologice", 1954, nr. 7-8, p. 459.
141Teodor M. Popescu, Caritatea creştină, în „Biserica
Ortodoxă Română", 1945, nr. 1-3, p. 24.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

în legătură cu aceste mese nu trebuie


să fie depăşite graniţile unei nor- malităţi.
Nu trebuie să se ajungă la situaţia de
întrecere între „mesele" de pomană;
adică, uneori, se pierde caracterul sobru
de rugăciune şi milostenie dată pentru
pomenirea sufletului cuiva şi a se ajunge
la acea emulaţie între diferiţi credincioşi,
care încearcă să se laude că au avut o
„masă mai frumoasă şi cu mâncare fină".
Nu ajută cu nimic astfel de practici, de
întreceri; ba mai mult, pot dăuna
credincioşilor, mutându-le gândul de la
rugăciune smerită, la un orgoliu deviant.
Apoi, nu sunt justificate glumele şi
abuzurile la aceste mese, abuzuri care pot
fi: multă vorbărie, gălăgie mare, discuţii
care nu au nicio legătură cu praznicul.
Deci trebuie păstrat un minim de
bunăcuviinţă şi solemnitate la aceste
mese, fiecare participant având o atitudine
sobră, rugându-se atât la începutul mesei,
cât şi la sfârşitul ei, mulţumind, astfel, lui
Dumnezeu.
Biserica, prin preoţii ei, caută mij-
loacele cele mai eficiente pentru a
menţine un echilibru al bunei-cuviinţe la
astfel de agape. Credincioşii sunt re-
ceptivi de obicei la învăţăturile preoţilor,
dându-şi seama că praznicile fă-
Ritualul ortodox a! înmormântării pe înţelesul tuturor

cute din fală, cu exagerări, în cadrul


cărora este multă gălăgie şi dezordine, nu-
1 ajută cu nimic pe cel răposat. La
originea practicilor deviante se află
necunoaşterea sau insuficienta cunoaştere
a învăţăturii dreptei credinţe. Credincioşii
trebuie să aibă noţiuni clare în legătură cu
rostul pomenilor şi înţelesul lor. Pomană
pentru pomenirea morţilor s-a făcut şi se
va mai face, dar trebuie evitate
exagerările, devierile de la rostul lor
iniţial şi esenţial. Pomana trebuie să aibă,
în esenţă, un caracter de rugăciune către
Dumnezeu şi de pioasă cinstire a me-
moriei decedaţilor, să nu fie prilej de
trufie pentru urmaşi.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Gustarea din apaos

Şi această gustare trebuie lămurită din


punctul de vedere al igienei. Ea
simbolizeză comuniunea cu cei adormiţi,
prin care ne exprimăm dragostea sau
legătura cu ei. Trebuie să ştim că apaosul
care se dă celor prezenţi la agapa de
pomenire nu este acelaşi lucru cu Sfânta
împărtăşanie, din care se pot împărtăşi toţi
credincioşii cu aceeaşi linguriţă pentru că
nu s-a auzit vreodată ca cineva să se
îmbolnăvescă dacă s-a împărtăşit după
careva bolnav. Apaosul ce se dă la mesele
de pomană, deşi este binecuvântat de
preot, nu are sfinţenia Sfintei împărtăşanii,
aşa că - dacă cineva este bolnav de o boală
transmisibilă, pe această cale, dacă se
gustă din acealşi pahar sau cană, acea
boală se poate transmite la toate
persoanele sau cel puţin la persoanele cu
imunitate scăzută. De aceea, se recomandă
ca apaosul să se toarne dintr-un vas mai
mare (o sticlă, o carafă) fiecăruia în
paharul său, evi- tându-se astfel
transmiterea diferitelor boli de la unii la
alţii.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Balansarea (legănarea) colivei şi a


apaosului şi turnarea apaosului peste
colivă, simbolizează comuniunea sau
legătura cu răposaţii (acelaşi lucru îl
simbolizează şi gustarea din colivă şi din
apaos)142.
La sfârşitul acestei prezentări despre
parastase şi pomeniri, afirmăm că
rugăciunile pentru morţi au temei atât în
Sfânta Scriptură, cât şi în cărţile de cult şi
sunt o exprimare a învăţăturii noastre de
credinţă creştin-ortodoxă. Mijlocirile
Bisericii şi ale celor vii pentru cei adormiţi
ne întăresc şi mai mult convingerea că,
imediat după Judecata Particulară, când
doar sufletul va fi judecat şi răsplătit,
aceasta însemnând doar o pregustare din
veşnicie, Bunul Dumnezeu va auzi rugă-
ciunile şi le va ierta păcatele lor; urmând
ca la Marea Judecată Universală, când şi
trupurile transfigurate se vor uni din nou
cu sufletele, fiecare drept- credincios -
care a adormit „în nădejdea învierii şi a
vieţii veşnice" - să aibă „un colţişor de
rai”, după cum spunea regretatul Părinte
Cleopa.

142Trebuie eliminat obiceiul de a vărsa vin pe jos,


deoarece se murdăreşte covorul fără rost, pentru că această
practică este o inovaţie care nu are legătură cu învăţătura
Bisericii.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Rugăciunile şi cererile preotului se


unesc cu rugăciunile lui Hristos, infinit
superioare şi bine primite la Tatăl. Preotul
este, ca rugător, cel care aduce rugăciunile
în faţa lui Dumnezeu, dar este şi organ
văzut al lucrărilor sfinţi- toare; cel prin
care credincioşii primesc binecuvântărirle
de la Dumnezeu. El, „conştient de
smerenia lui, conştient de calitatea lui de
om, se roagă lui Hristos şi-l aduce
rugăciunile şi jertfele credincioşilor ca
unei alte Persoane. Şi amândouă aceste
lucruri sunt adevărate: în preot lucrează
Hristos, dar lucrează ca persoană deose-
bită de preot”.143

143Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi


comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 406.

106
Sfânta Tradiţie şi obiceiurile
populare

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie


reprezintă izvoarele Revelaţiei şi de aceea
ele nu pot fi despărţite sau luate separat, ci
întotdeauna vor avea o valoare egală ca
fond, Sfânta Tradiţie completând şi
interpretând Sfânta Scriptură.
Sfânta Tradiţie are un aspect static,
statornic, „ea începând la Cincizecime şi
ţinând până la moartea ultimului Apostol,
fiind fixată apoi în scris de Biserică până
în epoca Sinoadelor ecumenice”.144
De asemenea, Sfânta Tradiţie are şi un
aspect dinamic care este în continuarea
aspectului static „şi nu se va termina până
la sfârşitul veacurilor, întrucât Biserica
călăuzită continuu de Duhul Sfânt,
răspunde mereu tuturor problemelor din
fiecare epocă, stând ferm în Tradiţia
apostolică”.145

144 pr. prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan
Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Editura „Renaşterea", Cluj,
2000, p. 71

145 Ibidem.
Tradiţia Bisericească face parte din
aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii, „ca
una care a fost dezvoltată de Biserică, în
Mărturisiri de credinţă, catehisme,
canoane, practici de cult etc. şi care au la
bază Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare
şi actualizare a ei”146.
Astfel, Biserica Ortodoxă acordă o
mare atenţie Tradiţiilor Bisericeşti când
acestea reflectă îndeaproape unitatea de
credinţă. Tradiţiile şi obiceiurile populare
trebuie să fie podoabe ale unităţii de
credinţă. Ele nu trebuie să fie departe de
filonul învăţăturii bisericeşti, pentru că
atunci devin simple manifestări, care, în
timp, au şansa să cadă în desuetudine şi
apoi să dispară. Obiceiurile populare vin
să completeze Tradiţiile Bisericeşti, sunt
ca o prelungire a lor. Azi, din păcate, se
confundă Tradiţiile Bisericeşti cu obi-
ceiurile populare. Mai ales în aceste
timpuri tulburi, oamenii sunt ispitiţi să
cadă în cursa formalismului lipsit de
cultura teologică şi duhovnicească. Există
tendinţa de a se substitui fondul cu forma,
adică se înlocuieşte caracterul tainic
duhovnicesc cu manifestări exagerate,
explozive şi fără trăire su-

146 Ibidem.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

fletescă. Au apărut diverse obiceiuri


locale, având la bază credinţe îndepărtate,
precreştine, împrumuturi fără
discernământ, adăugiri imaginare într- un
ciudat amestec de ritual creştin şi
superstiţii.
Superstiţia este „credinţa deşartă în
care atenţia omului se îndreptă nu asupra
revelaţiei, ci asupra lucrurilor din lume,
stabilind între ele legături false”147. în
trecut, superstiţiile erau legate de tăierea
părului mortului, care azi au dispărut. Au
apărut, în schimb, altele şi anume:
azvârlirea boabelor de grâu şi porumb
peste preot şi peste întreaga asistenţă în
momentul scoaterii mortului din casă;
spargerea cănii în faţa uşii (se crede că prin
aceasta se „sparg” păcatele mortului sau
ghinioanele din casă în urma lui). Mai
există, de asemenea, obiceiul de a se pune
un fir de aţă la intrarea în cimitir, peste
care trebuie să treacă tot convoiul mortuar,
inclusiv preotul. Aceste practici sunt
contrare învăţăturii noastre de credinţă
creştină ortodoxă şi de aceea ele trebuie
evitate cu tact de

147Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală


Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, Bucureşti, 1978,

p. 28.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

preoţi, catehizându-i (învăţându-i) pe


credincioşi.
Legat de moartea omului, unii „spe-
cialişti” prezic venirea morţii în urma unor
semne, cum ar fi: „Pocnirea neaşteptată a
unor obiecte din lemn (scaune, mese etc.),
stricarea de la sine a oalelor, căderea
oglinzilor sau a icoanelor, deschiderea
neaşteptată a uşilor, dezlipirea tencuielii
de pe pereţi, mieunatul încontinuu al
pisicilor în casa unde se află un bolnav; la
fel şi urletul câinilor, baterea ochiului de
mai multe ori şi în mai multe răstimpuri,
influenţa viselor (grădină cu flori). însă de
departe, cel «mai periculos semn» este
cântarea cucuvelei sau a bufniţei, mai ales
ziua, pe casă sau prin apropiere”148.
Aceste „semne" le intră în subconştientul
celor mai puţin catehizaţi, aceştia
ajungând într-un final să creadă mai mult
în existenţa lor, decât să asculte de
învăţătura limpede a Bisericii. Sunt unele
cazuri în care oamenii, fiind bolnavi, au
refuzat să mai meargă la spital să se
trateze pentru că „moartea e la uşă, după
cum arată semnele".

148T.T. Burada, Datinile poporului român Ia înmor-


mântare, laşi, 1892, p. 141, la S. Florea Marian,
înmormântarea..., p. 9.

110
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Aşa cum am menţionat şi la Slujba de


ieşire cu greu a sufletului, au apărut şi în
acest sens superstiţii legate de
deschiderea cărţii, pentru a vedea dacă cel
bolnav mai trăieşte sau moare. Această
„deschidere” nu o găsim menţionată în
nici o carte de cult sau de ritual; deci este
contrară învăţăturii creştine de credinţă
ortodoxă.

111
Pot fi pomeniţi copiii avortaţi
sau născuţi morţi?
» J

Este ştiut faptul că în ziua prăznui- rii


Sfântului loan Botezătorul (7 ianuarie)
există o anumită categorie de credincioşi,
slab catehizaţi, care vin la biserică mai
mult pentru a-i solicita preotului slujitor
să li se îndeplinească o anumită dorinţă:
aceea de a boteza copiii născuţi morţi fără
de vreme sau copiii avortaţi. De aceea am
considerat că se cuvine a se aduce unele
lămuriri cu privire la acest subiect.
Faptul că - prin mila lui Dumnezeu şi
prin sângele vărsat în 1989 de martirii
neamului nostru - am scăpat de cea mai
neagră pată din istoria umanităţii, de
comunismul ateu, ne îndeamnă şi ne
impune o mai atentă analiză în ceea ce
priveşte comportamentul nostru faţă de
semenii noştri, faţă de progresul nostru
social spre o viaţă civilizată şi, nu în
ultimul rând, o analiză faţă de progresul
nostru duhovnicesc spre o mai conştientă
ascendere spre mântuire.
Biserica creştină Ortodoxă veghează
permanent ca fiii ei să fie îndrumaţi,

112
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

catehizaţi şi transfiguraţi pentru a merita să


guste din roadele pregătite în împărăţia lui
Dumnezeu, iar acest lucru se realizează
numai prin îndeplinirea poruncilor divine.
Nouă - ca fii ai lui Dumnezeu şi ca
potenţiali locuitori în lăcaşurile cereşti - ni
se cere o credinţă puternică, stabilă,
manifestată prin fapte care să nu contravină
învăţăturii noastre bisericeşti. De aceea,
trebuie să ascultăm şi să practicăm într-un
mod conştient ceea ce Biserica ne învaţă şi
să nu inventăm alte „învăţături" sau
preluate „de la bunici", pentru că, deviind
de la dreapta credinţă, nu facem altceva
decât să_ne depărtăm de lumină; iar pe
întuneric nu vom mai vedea „calea cea
strâmtă”, care duce la ceruri şi vom pierde,
astfel, mântuirea.
Păcatul avortului reprezintă o gravitate
egală cu crima. Dacă în societatea civilă
crima [mai ales cea cu premeditare) se
pedepseşte cu privarea libertăţii pe o
perioadă mare de ani, după canoanele
bisericeşti, avortul se pedepseşte cu oprirea
de la Sfânta împărtăşanie, pentru o anumită
perioadă, timp în care penitenta îşi va

113
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

îndeplini canonul tămăduitor indicat de


duhovnic. Prin canon nu trebuie să se
înţeleagă o pedeapsă, ca în codul penal, ci
un medicament cu rol .vindecător pentru
suflet, pentru că, deşi păcatul a fost
săvârşit de trup, iniţiativa o avut-o sufletul,
prin urmare,
sufletul... bolnay este cel care trebuie
vindecat, trupul doar ajută la vindecarea
sufletului.
Avortul poate fi fără de voie sau de
voie. în primul caz, al celui fără de voie,
sunt cazuri în care femeia, din motive
medicale independente de voinţa ei, nu
poate ţine sarcina, deci nu este vina ei că a
lepădat sarcina, deşi rânduiala
bisericească, prin cărţile speciale de cult, a
rânduit o rugăciune pentru asemenea caz,
insistându-se pentru iertarea celei în
cauză.
în celălalt caz, al avortului cu voie, din
motivul că nu-şi dorea copilul, rânduiala
bisericească tratează acest fapt ca pe o
crimă şi ia măsurile în consecinţă. Dar şi
în această situaţie nu se doreşte excluderea
de la comuniunea cu Hristos, ci doar
repararea greşelii printr-o conştientă
pocăinţă care duce la mântuire.
Practica „botezului” celor născuţi
morţi nu este acceptată de Biserică,

114
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

pentru că nu este numai anti-canonică


şi anti-liturgică, ci si anti-crcstină, de-
oarece contravine învăţăturii biseri-
ceşti; botezul trebuie săvârşit pentru cei
vii, care au un nume ce va fi scris în
ceruri, aşa cum arată şi învăţătura
regretatului Părinte Cleopa: „Cei morţi
nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici
împărtăşiţi. Deci, copiii avortaţi, născuţi
fără de vreme, pierduţi fără voie sau care
mor îndată după naştere, fără a primi
botezul, nu pot fi botezaţi nicidecum după
moarte, pentru că rru mai sunt vii. Nu pot
fi pomeniţi nici la biserică, pentru că nu
sunt botezaţi şi nu au nume. Ei nu sunt
membrii Bisericii lui Hristos. Pentru cei
ucişi de părinţi cu voia lor, întreaga
răspundere rămâne a părinţilor".
Mamele care vin la biserică de Sfântul
Ioan Botezătorul încearcă, printr- un aşa-
zis „botez" al copiilor născuţi morţi sau
avortaţi, să-şi ispăşească oarecum vina în
faţa lui Dumnezeu, alegându-şi pentru
aceasta şi aşa-zişii „naşi de botez", care nu
fac altceva decât să accentueze şi mai mult
efectele păcatului săvârşit înainte. „Admi-
nistrarea Botezului unor asemenea
persoane este o desconsiderare sau chiar o
bătaie de joc faţă de Taina

*
Sfântului Botez, iar dacă obiceiul este
îndătinat (prin tradiţie) în parohia sau în
zona respectivă, el trebuie înlăturat cu
desăvârşire; mai ales dacă are ca drept
scop şi un câştig material. Un slujitor care
săvârşeşte o asemenea ceremonie este un
fur de cele sfinte, deoarece prin aceasta se
încearcă a sfinţi o crimă"149.
Cât priveşte starea sufletelor acestor
copii, numai Dumnezeu o ştie, dar „nu se
poate ca aceşti prunci nevinovaţi să fie
rânduiţi la locuri de osândă de către
Dumnezeu, Care iubeşte copiii şi mai ales
pe cei nevinovaţi"150.
Să nu uităm că în rânduiala Prosco-
midiei sunt pomeniţi „copiii fără de
vreme, parte bărbătească şi femeias- că",
ceea ce arată că Biserica s-a îngrijit
întotdeauna pentru ei; mamele care vor să
se mângâie de pierderea „fără voie" a
copiilor pot aduce prescuri pentru Sfânta
Liturghie, fie tot timpul, fie pentru o
anume perioadă.

149 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire...,


voi. I, p. 159.

150 Ibidem, p. 160.

116
Pot fi pomeniţi morţii
incineraţi?

Greşita înţelegere a vieţii veşnice a


dus la anumite practici în istoria omenirii,
încât de-a lungul timpului ele s-au
perpetuat, ajungând până azi în cele mai
ciudate forme. Vechii greci, susţinând că
trupul este un rău ireparabil, îl tratau ca
atare, adică, dorind să distrugă „răul” au
găsit de cuvinţă că pot „scăpa" definitiv de
trup numai prin arderea lui. Creştinii. încă
din cele mai vechi timpuri, nu ardeau
corpuri- le, ca grecii şi romanii şi nici nu
aveau practica superstiţioasă a
egiptenilor, care ţineau corpurile
îmbălsămate şi expuse la vedere pe paturi
în casele lor, ci le îngropau după vechiul
obicei al iudeilor. După ce le spălau, le

rodenii, urmând să facă timp de trei


îm-

iar, în cele din

117
zile mai multe mi-
urmă, le îngropau.
Sfânta Sriptură ne arată din ce suntem,
noi, oamenii, creaţi şi în ce se preface
corpul omenesc după ce este

118
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tui

părăsit de suflet: „în sudoarea fetei ţale îţi


vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce
în pământul din care eşti luat; căci pământ
eşti şi în pământ te vei întoarce”151. Unul
dintre argumentele păgâne ca trupurile
morţilor să nu fie îngropate, ci arse, a fost
şi acela că ele sunt un focar de infecţii,
care, deşi sunt îngropate, pot contamina
zona respectivă cu diferite molime,152 dar
s-a dovedit pe cale ştiinţifică că nu este
adevărat, pentru că îngroparea în cimitire,
deci în locuri special amenajate, nu-i
afectează cu nimic pe cei vii. Alţii doresc
să ardă trupurile morţilor, cu scopul de a
lua cenuşa acasă, ca să fie mai aproape de
cel drag.
în învăţătura Bisericii153 noastre şe
arată că trupul, fiind „templu al Du- hului
Sfânt”154, va fi înviat după Judecata
Universală şi - unit din nou. cu sufletul -
îşi va primi odihna sau chinul veşnic;
apoi, „incinerarea este respinsă de
Biserica Ortodoxă şi pentru

151 Facere 3,19.

152 Arhim. Scriban, Păcatul arderii morţilor, în „Biserica


Ortodoxă Română", 1936, nr. 1-2, p. 49.

153Incinerarea este respinsă de Biserica Ortodoxă


Română prin Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928

154 I Corinteni 6,19.

119
Ritualul ortodox '.îl înmormântării pe înţelesul tuturor

faptul că, prin ardere, se pot distruge acele


relicve sau trupuri ale sfinţilor, cave - prin
voia lui Dumnezeu - pot deveni locuri de
manifestare a puterii Lui. în acest fel,
putem spune că dis- trugerea corpurilor
sfinţilor este, de fapt, o luptă împotriva lui
Dumnezeu şi a lucrării Sale mântuitoare în
lu- me"155.
Azi, „Noua Eră”, care bate tot mai
insistent la poarta credinţei sufletului
creştin ortodox, doreşte, în legătură cu
înmormântarea oamenilor, să înfiinţeze
aşa-numita „înmormântare eco", adică
criomaţia şi resomaţia trupurilor, chipurile
din raţiuni practice, pentru că nu mai este
loc pe pământ unde să îngropăm trupurile.
Prin crio- maţie se înţelege îngheţarea
trupului cu azot lichid la -190 de grade
Celsius, trupul devenind casant, putând fi
sfărâmat, apoi strâns cu făraşul. Prin re-
somaţie, de asemenea, se înţelege in-
troducerea trupului într-un sac de mătase,
după care este scufundat într- o soluţie
alcalină, încălzită la peste 170 de grade
Celsius, carnea şi oasele

155 Pr. dr. Adrian Zaharia, Incinerarea din punct de vedere


ortodox, în „Teologie şi Viaţă”, serie nouă, 2010, nr. 1-4, p.
128.
Ritualul ortodox '.îl înmormântării pe înţelesul tuturor

dizolvându-se total şi devenind un fel de


lichid; ulterior se transformă într- un fel de
pudră.
Asemenea practici nu pot fi acceptate
de Biserica noastră bimilenară, care
păstrează în acest sens vechea tradiţie,
adică cea a îngropării morţilor în pământ.
în legătură cu întrebarea dacă cei
incineraţi pot fi pomenţi, răspunsul este că
„nu săvârşim nici slujba înmormântării
şi nici slujbele de Ia soroacele de
pomenire ale celor morţi, rânduite de
Biserică, celor care se incinerează. Ceea
ce este mai dureros este însă faptul că,
profitând de lipsa de informare a
credincioşilor şi de buna lor credinţă,
preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă
săvârşesc slujba înmormântării în însăşi
incinta crematoriului, fără ştirea şi
controlul autorităţilor bisericeşti şi civile.
Este unul din abuzurile care se cer
neîntârziat curmate"156.

156 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire...,


voi. I, p. 250.
Poate fi săvârşită slujba de
înmormântare pentru
sinucigaşi?

în legătură cu persoanele care s-au


sinucis, Sfântul Sinod a făcut câteva
reglementări în această privinţă157. Astfel,
mai întâi trebuie făcută deosebirea între
sinucigaşi cu bună ştiinţă, în deplinătatea
facultăţilor mintale şi sinucigaşi ieşiţi din
minţi, adică bolnavi psihic.
Pentru primul caz, trebuie aplicate
rigorile canoanelor, adică sinucigaşului nu
i se face decât o scurtă rugăciune la
groapă, care şi aceasta trebuie să fie la
marginea cimitirului, într-un loc mai
retras, special amenajat pentru sinucigaşi.
Pentru sinucigaşii din al doilea caz,
bolnavii psihici, trebuie cercetat cu atenţie
„cazurile în speţă spre a-i deosebi de
sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă"158.
Aceste cercetări se fac de

a*®»»
121

157 Vezi Hotărârea nr. 506/1949.

158 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire...,


voi. I, p. 271. *
cei în drept (experţii criminalişti), care vor
stipula modul în care a decedat respectiva
persoană. „Dacă se constată că sinuciderea
a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii,
deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea
facultăţilor mintale, cum se întâmplă în
majoritatea cazurilor, socotim că în
asemenea situaţii preotul poate săvârşi
înmormântarea după rânduiala obişnuită,
dar cu mai multă sobrietate şi tem-
peranţă, ca un fel de pogorământ. în caz
contrar, când argumentele pledează pentru
o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea
întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze
săvârşirea înmormântării”159. La
înmormântarea sinucigaşilor cu bună
ştiinţă nu se trage clopotul şi nici nu se ţin
cuvântări.

164

Ibidem, pp. 271 -272.


Este acceptată de Biserică
eutanasierea omului?

în privinţa eutanasiei, Biserica Or-


todoxă este total împotrivă, motivaţia
fiind că - chiar dacă în greceşte ar însemna
o „moarte frumoasă" - curmarea vieţii
bolnavului suferind de o boală incurabilă
este lăsată în grijă lui Dumnezeu, Cel Care
a şi dat-o. Viaţa nu poate fi lăsată la mâna
omului, pentru că omul este doar un fel de
„chiriaş” al acestei vieţi de pe pământ,
viaţă care nu-i aparţine lui, ci lui
Dumnezeu Care i-a dat-o ca dar.
Dumnezeu i-a poruncit omului să nu
ucidă,160 de aceea trebuie respectată
această poruncă şi în cazuri extreme de
suferinţă îndelungată. Secularizarea
actuală a transformat omul într- un simplu
obiect, nu mai raportează omul - fiinţă
psiho-somatică - la transcendent, ci îl
izolează în lumea imanentului. Mai mult
de atât, odată cu descifrarea genomului161
uman în

«5 Exod 20,13.

161Genomul este fondul genetic de care dispune un


organism, întreaga informaţie ereditară.
Ritualul ortodox al fronermântârii pe înţelesul tuturor

2003, ştiinţa s-a depărtat total de prin-


cipiile creştine şi de cele ale bioeti- cii162,
dorind ca în viitor să „creeze” un om
„sintetic" pe care să-l „nască" şi să-l
„omoare" oricând crede de cuviinţă.
Sensul semnificaţiei omului pe pământ
este redat în pilda Dreptului Iov, text
tălmăcit sublim de Pr. prof. dr. Petre
Semen în cartea Sensul vieţii şi al
suferinţei - Comentariu la Eccle- siast şi
Iov163, care spune despre om că trebuie să
se supună lui Dumnezeu; că „nu este ocolit
de suferinţă, chiar dacă aceasta se ţine
după om ca umbra, credinciosul îi poate da
un nou sens dacă îşi pune mereu credinţa
în Dumnezeu şi se gândeşte la suferinţele
pe care Hristos Domnul Le-a îndurat de
bunăvoie pentru noi. De asemenea,
credinciosul încercat de suferinţă să nu
cadă niciodată în deznădejde, întrucât
suferinţa nu este întotdeauna urmarea
păcatelor, ci multe boli şi suferinţe sunt
trimise de Satan, pentru a ne încerca"164.

162Este o morală a ştiinţei în general şi a medicinei în


special, care interzice comercializarea corpului uman şi
traficul de organe.

ies pr prof jp Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei -


Comentariu la Ecdesiastşi Iov, Editura Doxologia a
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2010.

164 Ibidem, p. 161.


Când „vine” sfârşitul lumii?

Prin Parusie se înţelege venirea a doua


oară a Domnului nostru Iisus Hristos şi
semnele ei premergătoare; atunci va avea
loc învierea morţilor şi Judecata
obştească, eliberarea firii din robia
stricăciunii şi înnoirea ei, trecerea în
bucuria veşnică a celor buni şi a celor răi
în chinurile veşnice. Termenul special
care face referire la aceste evenimente
este „apocalipsă", cuvânt de origine
grecească şi care înseamnă „descoperire".
Datele despre inevitabilul sfârşit al
acestei lumi ne sunt relatate încă din
timpuri străvechi, fiind menţionate în
Vechiul Testament. Astfel, putem să
afirmăm - pe baza dovezilor scriptu-
ristice - că adevăratele izvoare care ne
relatează despre sfârşitul lumii sunt
constituite din numeroasele prevestiri ale
profeţilor despre Judecata de Apoi şi
sfârşitul timpurilor. Pe scurt, redăm

126
cele mai importante texte, care fac referire
la Parusie:
1. Isaia 24, 1: „Iată, Domnul pustieşte
pământul şi îl preface în deşert, răstoarnă
faţa lui şi împrăştie pe locuitori";
2. leremia 13,10: „Daţi slavă Dom-
nului Dumnezeului vostru, până nu vine
întunericul şi până nu se lovesc picioarele
voastre de munţii nopţii; voi veţi aştepta
lumina, dar El o va preface în umbra
morţii, o va preface în negură adâncă";
3. lezechiel 37,1-2: „Fost-a mâna
Domnului peste mine şi m-a dus Domnul
cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui
câmp plin cu oase omeneşti. Şi m- a purtat
împrejurul lor; dar iată, oasele acestea erau
foarte multe pe faţa pământului şi uscate
de tot”;
4. Daniel 12,1-4: „Şi în vremea aceea
(la sfârşitul lumii, n.n.) se va scula Mihail,
marele voievod care ocroteşte pe fiii
poporului tău şi va fi vreme de strâmtoare
cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi
până în vremea de acum".
Trebuie să precizăm faptul că iu-
daismul nu este unul şi acelaşi lucru cu
Vechiul Testament, adică la profeţi găsim
o lume spirituală de gânduri

127
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

profunde şi elevate despre Dumnezeu,


despre sensul lumii, despre misiunea
morală a omului. Mesia din cărţile pro-
feţilor nu este acelaşi cu cel pe care şi-l
doresc iudeii naţionalişti. Textele din
Vechiul Testament - care fac referire la
Parusie (a doua venire a lui Hristos) - nu
trebuie confundate cu scrierile rabinice şi
apocrifele de tot felul care s-au inventat
dintr-o dorinţă pur materială, aceea de a fi
eliberaţi fizic de sub asupritori. Textele
profeţilor Vechiului Testament au rolul de
a anunţa învăţătura Noului Testament
despre sfârşitul lumii.
Când rostim cuvântul „apocalipsă",
imediat ne gândim la Apocalipsa Sfân-
tului Ioan din Noul Testament, scriere ce
face referire la Parusia Domnului Hristos.
Textele Noului Testament cu privire la
Parusie sunt mult mai numeroase decât
cele din Vechiul Testament, ele având o
deosebită claritate şi de aceea nu trebuie
înţelese greşit. în Noul Testament se pune
accentul mai mult pe partea spirituală şi
nu pe cea materială; înfricoşătoare nu
trebuie să ne pară distrugerea materială, ci
judecata lui Hristos, judecată care este ca
un fel de macaz al veşniciei, spre bine sau
spre rău.

127

mmm
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre


Parusia Domnului Hristos şi despre
învierea morţilor, precum şi despre
prefacerea celor vii (a celor care, la
Parusie, vor fi în viaţă), zice: „însuşi
Domnul, întru poruncă, la glasul ar-
hanghelului şi întru trâmbiţa lui Dum-
nezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi
întru Hristos vor învia întâi. După aceea,
noi - cei vii, care vom fi rămas - vom fi
răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi aşa
pururea cu Domnul vom fi" (I Tes. 16-17).
Acest text este redat şi în Apostolul de la
Slujba înmormântării mirenilor, având
rostul de a trezi conştiinţa şi nădejdea
participanţilor la înmormântare că „despre
adormiţi” nu trebuie „să se întristeze ca
ceilalţi care nu au nădejde”, pentru că, de
cred în învierea lui Hristos, tot aşa trebuie
să creadă şi în învierea celor adormiţi.
Oamenii, „neştiind Scripturile”, in-
terpretează în mod eronat şi învăţătura
despre timpul când va avea loc sfârşitul
lumii, cu toate că nici însuşi Mântuitorul
nu a dat lămuriri clare despre aceasta,
afirmând: „Iar de ziua şi de ceasul acela
nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

Tatăl" [Matei 24, 36; Marcu 13, 32); El îşi


argumentează afirmaţia Sa prin cuvintele:
„Pentru că Eu n-am vorbit nimic de la
Mine, ci Tatăl, Care M-a trimis. Acesta
Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să
vorbesc” (loan 12, 49). Totuşi,
Mântuitorul dă unele indicaţii generale cu
privire la câteva dintre semnele ce anunţă
sfârşitul lumii: pre- dicarea Evangheliei la
toate popoarele (Matei 24,14); apariţia de
prooroci şi hristoşi mincinoşi (Matei 24,
24); lepădarea de credinţă; convertirea
iudeilor la creştinism (Rom. 11, 25-26).
Dar nici unul dintre textele care evi-
denţiază semnele prevestitoare nu are
caracterul unui pronostic precis, de
necontestat. Cu toate aceste argumente
indubitabile, în ultimele două milenii nu
au fost puţini „proorocii mincinoşi” care
aveau şi au în planul lor diabolic
„misiunea” de a-1 distrage pe om de la
dreapta credinţă. Astfel, enumerăm aici
doar câţiva dintre anii în care aceştia au
tulburat minţile oamenilor cu fobia
sfârşitului lumii: 500, 1000, 1033, 1198,
1843, 1874, 1900, 1946, 2000. Desigur
că, dintre aceşti ani, „cel mai de temut” a
fost anul care a marcat cumpăna
mileniului unu şi cel de-al doilea, adică
anul 1000.

«•
Ritualul ortodox ai înmormântării pe înţelesul tuturor

Plecând de la textul Apocalipsei 20, 7-


8): „Şi către sfârşitul miilor de ani, satana
va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi
să amăgească neamurile, care sunt în cele
patru unghiuri ale pământului”, în jurul
anului 1000 s-au făcut unele prevestiri:
992 şi 25 martie 1000 care s-au dovedit a
fi false, dar, în schimb, au provocat o
mare sminteală printre oameni.
De asemenea, anul 1000 nu a fost lipsit
de nenorociri: boli, foamete (copiii îşi
ucideau părinţii pentru a-i mânca, la fel şi
mamele pruncii), mizerie etc., prin toate
acestea încercându-se o asociere cu
semnele ce prevestesc Pa- rusia.
Şi în zilele noastre, mai concret în anul
2000 şi mai nou, în 2012, şi-au făcut
apariţia astfel de „prezicători” şi „cititori
în stele” care vin cu teorii aberante, având
scopul de a înspăimânta oamenii şi de a
le tulbura credinţa, dar misiunea Bisericii
- precum a fost de-a lungul celor două
milenii - a fost şi este îndeplinită pe
deplin, arătând oamenilor învăţătura cea
adevărată cu privire la Parusia Domnului
Hristos.
Etimologic, cuvântul „eshatologie"
vine din grecescul „eschaton-eschata”,
ceea ce înseamnă „ultim”, „final” sau
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

poate fi definit ca „învăţătura despre


realităţile ultime legate de sfârşitul istoriei
mântuirii, adică despre realizarea deplină
a împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa
veacului ce va să vină, ca încoronare a
operei răscumpărătoare a lui Hristos-
împăratul, Care se manifestă la sfârşitul
istoriei, plin de slavă, să judece vii şi
morţii”165.
Vrem să precizăm că Eshatologia se
referă la viaţa veşnică, la împărăţia lui
Dumnezeu, promisă de Hristos oamenilor;
şi nu la „sfârşitul lumii”, un sfârşit căruia
îi urmează neantul, cum greşit o
interpretează unii sau că Parusia ar veni la
anumite momente „prevăzute” de
„specialiştii prezicători"166 despre moarte.
în sens propriu creştin, fenomenul morţii
este înţeles ca o trecere la adevărata viaţă,
viaţa în Hristos167, aşa după cum îi
îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe
tesaloniceni: „Fraţilor, despre cei ce au

165Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Orto-


doxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

166 Pr. dr. Grigore Marcu, Combaterea interpretărilor


greşite ale Eshatologiei Biblice, în „Mitropolia
Ardealului”, V (1960), nr. 1 -2, p. 28.

167 Ieromonah Makarion Simonopetritul, Triodul ex-


plicat, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 49.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să


nu vă
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”,


deoarece la venirea a doua, pe cei
adormiţi, Iisus îi va aduce cu El (îi va
învia, n.n.y73.
Omul trebuie să coştientizeze că este o
creatură a lui Dumnezeu şi că din
neascultare a primit ca pedeapsă moartea,
dar o pedepsă spre restaurarea lui
definitivă în Hristos. Din păcate, mulţi
oameni - chiar şi mulţi ortodocşi - rămân
la acest nivel de credinţă: omul a păcătuit,
de aceea există moartea ca pedeapsă (ceea
ce inspiră groază, teamă de moarte, nu în
sens creştin, adică teamă de Judecata lui
Hristos, ci pur şi simplu este vorba de
teama că mâine nu mai trăieşte pentru a se
bucura de această viaţă trecătoare). La
aceşti oameni imanentul domină
transcendentul, gândul spre Dumnezeu (şi
viaţa veşnică, implicit) este estompat de
acţiunile şi activităţile mundane. La ei nu
există acea relaţie a omului cu Dumnezeu,
a sinergiei om- Dumnezeu. Totul se
raportează la lumesc, totul are un sfârşit
(prin moarte); de aici apărând, desigur,
deznădejdea, păcatul care deschide
drumul celorlalte rele, iar cel mai mare
păcat 168

1681 Tesaloniceni 4,13-14.


Rituala! ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

este, de fapt, depărtarea de Dumnezeu.


Această depărtare de Dumnezeu defineşte
iadul, pentru că iadul nu este doar un loc
aparte, în univers, ci este şi o stare, o stare
de depărtare de Dumnezeu. Şi,
bineînţeles, raiul este inter- comuniunea
cu Dumnezeu, care - la fel - nu este doar
un loc în univers, ci este şi o stare, stare
ce începe încă de pe pământ, în mod
tainic, în sufletele noastre, prin Sfânta
Euharistie şi se continuă „din treaptă în
treaptă” - după cum ne zice Sfântul
Grigore de Nissa - în împărăţia lui
Dumnezeu, împărăţie care nu cunoaşte o
limită a fericirii şi a bucuriei.
Din cele relatate mai sus, putem
conchide că „specialiştii prezicători” fac
rău oamenilor, răspândind panica şi
disperarea în lume. în acelaşi timp, nu
trebuie confundat sfârşitul lumii cu
sfârşitul omului, cum, din păcate, con-
sideră încă mulţi oameni, susţinând că, de
fapt, nu există un sfârşit al lumii, ci că -
odată cu moartea individului - are loc şi
sfârşitul lumii.
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

în loc de concluzii

închei această carte cu speranţa că


reprezintă o picătură de sprijin duhov-
nicesc în oceanul de dureri legate de
despărţirea de cei dragi; o picătură a-
semenea unei lacrimi, ce este firesc să
curgă în aceste momente grele. Dar sub
nici o formă nu trebuie să fie mai mare
decât lacrima bucuriei revederii în cer cu
cei dragi ai noştri, plecaţi mai devreme la
Domnul.
Pentru potentaţii zilei de azi, voi
aminti o practică din ceremonialul de
înmormântare al curţii imperiale aus-
triece, exemplu ce poate fi uşor romanţat,
dar din care se pot trage multe învăţăminte
şi se poate spune totul despre cei care se
consideră „mai- marii” lumii acesteia,
trecătoare:
"Când sicriul ajungea la intrarea
cavoului, maestrul de ceremonii lovea în
uşă cu toiagul pentru a anunţa sosirea
cadavrului imperial. «Cine-i acolo?» -
întreba dinăuntru un capucin. «Franz
Joseph de Habsburg». «Nu te cunosc». De
afară se auzea din nou

136
Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor

vocea: «Franz Joseph I, împărat al Aus-


triei, Rege al Ierusalimului, al Ungariei, al
Boemiei, al Dalmaţiei, al Croaţiei, al
Galiţiei...» «Nu te cunosc.» «Arhiduce de
Austria, duce de Salzburg, de Stiria, de
Carintia şi Carniola...» «Nu te cunosc.» Şi
când seria de titluri se termina, glasul de
afară adăuga smerit: «Un biet păcătos!»
«Intră frate», răspundea călugărul şi
deschidea uşa cavoului”169.

Dan Pavelescu, Este moartea sfârşitul vieţii?,


Editura Triumf, Bucureşti, 2007, pp. 108 -109.

137
CUPRINS

„Viu va fi sufletul meu" -


Pr. prof. dr. Vasile Nechita ................... 7
Moartea omului - pragul liturgic
al fiinţei - Pr. dr. loan Valentin Istrati . 13
Cuvânt înainte ..................................... 17
Slujba la ieşirea cu greu a sufletului ... 27
"Stâlpii” ce se citesc
la casa celui adormit ........................... 35
Lucrurile ce trebuie pregătite
pentru slujba de înmormântare ...............
................................................ 48
Slujba de înmormântare ..................... 50
Alte slujbe de înmormântare ............... 79
Mormântul din cimitir ......................... 81
Parastasele şi pomenirile ..................... 86
Temeiuri ale pomenirii morţilor
în Vechiul Testament ............. 88
Temeiuri ale pomenirii morţilor
în Noul Testament .................. 90
Temeiuri ale pomenirii morţilor
în cărţile de cult ...................... 93
Parastasul ............................... 95
Ridicarea Panaghiei ................ 97
Trisaghionul pentru morţi
sau Panihida mică ................ 100
Praznicul sau agapa, mâncarea
ce se da întru pomenirea
celui adormit......................... 101
Gustarea din apaos ............... 104
Sfânta Tradiţie şi
obiceiurile populare ......................... 107
Pot fi pomeniţi copiii avortaţi
sau născuţi morţi? ............................ 112
Pot fi pomeniţi morţii incineraţi? ...... 117
Poate fi săvârşită slujba de
înmormântare pentru sinucigaşi? ...... 121
Este acceptată de Biserică
eutanasierea omului? ....................... 123
Când „vine” sfârşitul lumii? ............. 125
în loc de concluzii ............................. 134
37 Pr. prof. Petre Procopoviciu, Rugăciunile Bisericii pentru morţi, în
„Mitropolia Ardealului", 1957, nr. 3-4, p. 258.
44 Cândva, în timpul epidemiilor, când erau foarte multe cazuri de moarte
aparentă, existenţa bocitoarelor îşi avea raţiunile ei practice. Moartea aparentă
exprimă o deprimare, (o prăbuşire până la dificultatea perceperii] a funcţiilor
vitale, care poate
61 Am dori să facem aici o precizare despre un anumit obicei „intrus” la slujba
de înmormântare. Este vorba despre prosoapele împărţite la începerea slujbei,
uneori deranjând toată atmosfera sobră de acolo. Acest obicei „nu îşi are
explicaţia nici în continuarea unei datini mai vechi şi nici în aceea a micii
recompense, ci este mai degrabă o încercare neizbutită de împodobire
exterioară a ritualului funebru şi de exuberanţă exagerată şi fără sens a familiei
defunctului. împărţirea de prosoape multicolore este apăsătoare privirii şi înlă-
tură imaginea pietăţii religioase a slujbei” (Pr. P.
64 „Tponoq - mod, fel, chip - este o compoziţie imno- grafică izolată ce
înfăţişează pe scurt şi cântă chipul sau
106 în legătură cu sărutarea icoanei de la sfârşitul slujbei înmormântării vom
încerca să aducem câteva lămuriri pe care le considerăm a fi necesare. Astfel,
în vechime, potrivit mărturiilor Sfinţilor
116 înainte de punerea capacului, unii oameni, din neştiinţă sau lipsă de
catehizare, cer groparilor să ia legătura de la picioarele, de la mâinile şi de la
bărbia mortului în idea ca „să nu fie legat şi în cer". Acest obicei este o inovaţie
şi nu are nici o legătură cu tradiţia creştină de înmormântare şi nici cu starea
sufletului care pleacă la Dumnezeu. Aceste legături de la picioare şi mâini sunt
pur şi simplu folosite din raţiuni estetice, pentru că nu este civilizat ca mortul să
stea cu picioare desfăcute şi cu mânile căzând pe lângă trup. Deci, ar trebui
înlăturată acestă practică neortodoxă, mai ales că prin