Gândirea împreună cu ceilalți oameni.

Gândirea a evoluat ca să poată susține acțiuni complexe, astfel indivizii pot procesa
informații și apoi acționa transformând mediul după bunul plac. Putem observa faptul că în
natură, un comportament complex se naște prin coordonarea mai multor indivizi. Iar în
momentul în care mai multe minți se unesc și lucrează împreună apare ceea ce putem numi
inteligența de grup care depășește ceea ce poate face individul singur.
De exemplu, să luăm și să analizăm un stup cu albine. Acesta este foarte bine organizat având
în partea superioară celule în care se păstrează mierea și polenul, iar în partea inferioară
celule separate în care trăiesc larvele și se dezvoltă lucrătoarele, trântorii și reginele. Un stup
este uimitor de complex și funcționează la fel ca o corporație: indivizi diferiți îndeplinesc
diferite roluri. În stup întâlnim lucrătoarele care se ocupă de adunarea și depozitarea hranei
pentru timpul iernii, întâlnim trântorii care se îndreaptă spre alte colonii unde iau contact cu
regina acestora pentru a asigura diversitatea genetică.
Fiecare albină este expertă în ceva ce are de făcut și astfel prin cooperare cu ceilalți membri
rezolvă probleme complicate, altfel spus, întregul funcționează pentru că fiecare individ
îndeplinește o parte relativ simplă dintr-un sistem complex.
Oamenii sunt mult mai inteligenți decât albinele, ei conlucrează pentru a genera o „inteligență
uriașă”.
Vânătoarea comunitară
Vorbind de oameni și de inteligența lor, propun să ne întoarcem în preistorie puțin. Încă de la
începuturi, oamenii preistorici au încercat să supraviețuiască acestei lumi mergând la
vânătoare și procurându-și hrana, bazându-se pe abilități fizice superioare cum ar fi forța,
mărimea sau viteza. Astfel folosindu-se de aceste aptitudini ucideau animale de multe ori mai
mari decât ei. Ulterior au apărut oamenii cu abilitatea lor de a gândi și și-au dat seama că nu
mai sunt în siguranță să meargă la vânătoare bazându-se doar pe mărimea ori pe forța lor.
Arheologii și etnografii au pus cap la cap unele tehnici și strategii folosite de oamenii
preistorici pentru a putea merge din nou la vânătoare. Odată cu reconstituirea acestor tehnici,
indivizii și-au dat seama că această activitate este una colectivă ce necesita un nivel de
cooperare și de diviziune a muncii specific numai oamenilor.(Așa au apărut așa numitele
vânători comunitare).
Vânătorile comunitare aveau la bază un întreg proces ce se desfășura cu ajutorul a zeci de
participanți. Ceea ce vrea să subliniez este faptul că aceste vânători se bazau pe multă
pricepere, planificare și coordonare strictă. Evident că inteligența individuală este utilă la
vânătoare dar pentru a ucide mai multe animale într-o singură expediție a fost nevoie de

1
diviziunea muncii cognitive. Fiecare membru al comunității s-a folosit de abilitatea cu care a
fost înzestrat pentru a contribui la atingerea scopului comunitar.
Ca să ne dăm seama cât de importantă e această împărțire a muncii și câte câștiguri poate
aduce ea o să luăm ca exemplu construirea unei clădiri.
Exercițiu: Să luăm clădirea asta.(imag cu un cort). Credeți că puteți face singuri o clădire ca
asta? Dar pe asta ați putea să o puneți singuri în picioare? Probabil că da, dar ar dura destul de
mult și cine știe, poate nici nu ar rezista.
Să analizăm puțin casa. Gândiți-vă și spuneți-mi câteva meserii ale oamenilor care au
construit casa: arhitect, săpători de fundații, zidari, instalatori, zugravi, electricieni, oameni
care se ocupă de acoperișuri, oameni care fac mobilă etc.
E clar că există oameni care pot face mai multe operații dar nu le pot face pe toate în așa fel
încât să respecte reglementările legale și să îl satisfacă pe consumatorul modern. Munca
trebuie împărțită ca să dea randament și ca rezultatul să fie longeviv.
Mintea individului a evoluat în contextul colaborării de grup, iar gândirea noastră a evoluat
prin capacitatea de a se lipi de gândirea celorlalți. Mă refer la ușurința cu care ne completăm
ideile unii altora.
Inteligența
Ca să vorbim despre inteligență trebuie să luăm în calcul evoluția omului modern. Acesta nu
era mai puternic decât speciile de înrudite cu el, dar avantajul său consta în mărimea
creierului. Masa cerebrală a oamenilor moderni este cam de trei ori mai mare decat cea a
primilor noștri strămoși hominizi. Această creștere rapidă a creierului și totodată a
inteligenței a fost explicată sub forma a două Teorii: Teoria ecologică și Teoria creierului
social. Prima se concentrează pe capacitățile individului de a folosi mediul înconjurător
(adică omul își folosește abilitatea de memorare a unei hărți mintale pentru a aduna mai multă
hrană) iar cea de a doua se referă la faptul că evoluția inteligenței umane s-a datorat
coordonării mai multor sisteme cognitive ce urmăreau scopuri comune.(oamenii se folosesc
de capacitățile lor de a înțelege perspectiva celorlalți pentru a atinge aceleași ținte, exact ca în
cazul vânătorii). Traiul în grup și avantajul adaptării la acest mod a fost comparat cu
rostogolirea unui bulgăre de zăpadă: cu cât grupul devine mai mare și dezvoltă
comportamente comune, indivizii dezvoltă capacități noi cu care să susțină aceste
comportamente.
Antropologul Robin Dunbar a testat cele două teorii și a ajuns la concluzia că dimensiunile
creierului și mărimea grupului sunt strâns legate. Limbajul poate surprinde cel mai bine
această afirmație întrucât este o funcție care s-a dezvoltat prin contactul cu ceilalți.

2
Chiar dacă albinele ori animalele sunt capabile să comunice, oamenii sunt cei mai buni la
asta, pentru că ei pot transmite fără întrerupere idei complicate folosind limbajul articulat, de
asemenea pot anticipa ceea ce au de gând să facă alții din grupul lor prin anumite acțiuni. (De
exemplu dacă cineva îndreaptă un arc și o săgeată asupra unui măr, automat ne dăm seama că
vrea să tragă în direcția respectivă.)
Intenționalitatea împărtășită
Oamenii pot face mai mult decât să ghicească ceea ce încearcă să facă ceilalți, ei au
capacitatea de a-și împărți atenția cu altcineva și pot crea un front comun. Știm unele lucruri
despre care știm că le știu și ceilalți și mai știm că ei știu că le știm. Cunoașterea nu este doar
împărțită ci și împărtășită. Noi, ca persoane avem talentul de a ne împărtăși cu ceilalți
intențiile astfel încât să realizăm lucruri prin colaborare.
Pe lângă limbaj, oamenii mai folosesc și gesturi pentru a comunica. Ne folosim de gesturi
pentru a transmite informații, pentru a cere ceva ori pentru a ne arăta empatia, pe scurt
oamenii gesticulează pentru a fi pe aceeași lungime de undă cu cineva. Noi învățăm gesturile
ori anumite moduri de a acționa de la generațiile dinaintea noastră și ne folosim de asta
pentru a comunica intențiile noastre știind că cel de lângă noi cunoaște ceea ce vrem să îi
transmitem, acest lucru este posibil datorită capacității noastre de a depozita și de a transmite
cunoștințe de la o generație la următoarea. Antropologii numesc asta cultură cumulativă. Tot
ce știm și transmitem se cumulează și creează o cultură.
Munca în echipă în zilele noastre
Ținând cont de tot ce am discutat mai înainte ne putem da seama că în prezent, avem de-a
face cu diviziunea muncii cognitive.
De exemplu, în domeniul științelor, cercetătorii stau în jurul mesei și fiecare contribuie cu
idei și frânturi de cunoștințe pentru a da naștere unor noi ipoteze. În domeniul medical,
spitalele folosesc o abordare de echipă în tratarea pacienților; medici, farmaciști, asistente,
studenți, toți colaborează și oferă o inteligență de grup mai mare decât suma părților sale.
În domeniul aviației iarăși există o întreagă echipă; pentru ca un avion să zboare e nevoie de
pilot, copilot, controlori de trafic și de sisteme avansate. Multe decizii importante acum sunt
luate de comisii, fie că vorbim de domeniul politic, militar sau chiar sportiv.
Cercetările au arătat că oamenii recurg fără să-și dea seama la diviziunea muncii cognitive.
De exemplu, un cuplu merge la magazin să cumpere următoarele lucruri: pâine albă, vin roșu
nuci, scoici, dovleac, coniac, fructe cu coajă lemnoasă, carne în sos, pește cu ochi strălucitori,
gin roz, Whisky, suc de portocale. Dacă unul dintre ei este bucătar iar celălalt lucrează într-un
bar se vor strădui să țină minte ceea ce ține de domeniul lor de expertiză. Pentru a luat tot de

3
pe listă cei doi și-au împărțit solicitarea memoriei, lăsând pe fiecare partener să-și amintească
lucrurile de pe listă care au treabă cu domeniul său. Cu alte cuvinte, oameniii tind să-și
amintească ceea ce le revine într-o comunitate pentru a contribui cât mai bine la diviziunea
muncii cognitive.
Confuzie la graniță
Totuși dacă nu-și dau seama ce le revine? De multe ori nu reușim să distingem dacă unele
idei ne aparțin nouă sau celor cu care colaborăm. Când apar idei noi este greu să fie atribuite
unei singure persoane pentru că fiecare din grup contribuie cu câte un cuvânt care naște
propoziții și pe urmă opinii ce pot fi folosite, deci procesul de gândire aparține grupului.
Participanților nu le este clar cui aparține ideea pentru că gândirea individuală și gândirea în
grup sunt foarte bine împletite încât este greu de delimitat granițele. Sunt persoane care
profită de incertitudine pentru a supraestima contribuția lor individuală iar acest lucru dă
naștere unor conflicte. Așa cum oamenii nu știu unde se termină activitatea lor și unde începe
a celorlalți, la fel dau greș și în a distinge ce știu ei de ce știu alții. Este posibil ca la facultate
să ne fie menționat un concept, fără să ni se explice, iar peste câtva timp să participăm la o
conversație care are legătură cu acel concept. Prin simplul fapt că cineva cunoștea sensul
cuvintelor iar noi am auzit vorbindu-se despre ele ne dă impresia că știm despre acel lucru, în
realitate noi doar am auzit conceptul dar nu avem acces la cunoștințe despre el. Nu e corect să
ne însuși ceea ce nu știm, dar ne putem conecta cu informațiile aflate în posesia altora, ceea
ce înseamnă că apelăm la cunoașterea comunitară. În afară de simbolurile abstracte din
mintea noastră cărora ceilalți trebuie să le dea un conținut, când vorbim despre cunoașterea
comunitară, mai luăm în calcul o proprietate a ei și anume diferitele fărâme de informații pe
care le dețin diferiți membri ai comunității trebuie să fie compatibile. De exemplu dacă vrem
să construim o baie, instalatorul și tâmplarul trebuie să aibă idei similare în ceea ce privește
forma băii, chiar dacă nu știu nimic unul despre munca celuilalt.
Beneficiile și primejdiile minții de stup
Cu toții ne bucurăm de ce au reușit alții să demonstreze sau să inventeze pentru a ne ușura
munca de zi cu zi și folosirea acestor cunoștințe ne face să ni le însușim ca și cum noi am fi
proprii lor inventatori, dar în momentul în care ceva se strică ne reamintim cât de puțin știm
despre cum funcționează lucrurile. Toți știm cum se aprinde becul, dar în momentul în care
întrerupătorul nu mai produce curent, ne blocăm și ne dăm seama cât de puțin știm despre
cum funcționează de fapt curentul. Fenomenul se numește „iluzia cunoașterii” și se naște
din incapabilitatea noastră de a distinge cunoștințele din capul nostru de cele din afara
lui.

4
La polul opus avem de-a face cu „blestemul cunoașterii”, adică când știm ceva despre un
lucru ne este greu să ne imaginăm că altcineva nu știe tot atât. E momentul în care bateți
ritmul unei melodii și cei din jur nu-și dau seama despre ce melodie este vorba, deși în capul
nostru sună destul de evident.
Bazându-se pe ceilalți și pe modul de diviziune a muncii cognitive reușim să ne descurcăm în
comunitate însă există și dezavantaje atunci când ne bazăm pe alții să păstreze cunoștințele
pentru noi.
În primul rând, ne scapă acele lucruri pe care le cunoaștem numai prin cunoașterea și
experiența altora, în al doilea rând, trăim cu ideea că pricepem mai mult decât o putem face.