Masina asincrona (de inducţie)

Este cea mai raspânditî maşină electrică. Ea se întâlneşte pe scară largă în acţionarile electrice
din toate sectoarele industriale si sociale, îndeosebi în regimul de motor trifazat, pentru actionarea
masinilor unelte, a pompelor, a compresoarelor, a morilor cu bile, a macaralelor electrice, a podurilor
rulante, a aparaturii medicale, a aparaturii electrocasnice etc.
De remarcat, în ultimul timp, pătrunderea agresivă a maşinii asincrone în domeniul tracţiunii
electrice, mai cu seamă de când, alimentarea acesteia prin invertoare cu modulare în lăţime a
impulsurilor nu mai constituie un impe-diment, din punct de vedere al eficienţei economice. Trebuie
amintită aici şi utilizarea maşinii asincrone ca generator, în centralele electrice de mică putere, de tip
hidro sau eolian.
Motoarele asincrone se construiesc într-o gamă foarte largă de puteri (de la unităţi de watt până
la ordinul zecilor de MW) şi având turaţia sincronă, la frecvenţa de 50 Hz, egală în mod uzual cu 500,
600, 750, 1000, 1500 sau 3000 rot/min, în funcţie de numărul de perechi de poli. Motoarele asincrone
prezintă o construcţie relativ simplă şi robustă în funcţionare.
În construcţie clasică, maşina asincronă se compune dintr-un stator şi un rotor concentric cu
statorul, dispus în interiorul acestuia.
Statorul - constituie partea imobilă a maşinii, fiind format din miezul feromagnetic pe care se
dispune o înfăşurare trifa-zată. Miezul este aşezat într-o carcasă cu rol de protecţie şi consolidare.
Miezul feromagnetic are formă cilindrică şi se execută din tole ştanţate din tablă silicioasă normal
aliată, de 0,5 mm grosime (de obicei), laminată la cald sau la rece; tolele sunt izolate între ele cu o
peliculă de lac izolant sau printr-un strat de oxizi ceramici. În tole, spre întrefier, se ştanţează crestă-
turile, repartizate uniform, în care se aşează înfăşurarea. Înfăşurarea statorică este repartizată
şi prin intermediul ei maşina efectuează schimbul principal de energie electrică cu reţeaua de
alimentare. Înfăşurarea se execută din conductor de Cu izolat sau, la maşinile de puteri mici, din
conductor de Al, izolat cu email. La maşina asincronă trifazată înfăşurarea statorului se conectează în
stea sau triunghi. La maşinile de puteri mici şi mijlocii, înfăşurarea trifazată are toate capetele
înfăşurărilor de fază scoase la cutia de borne, pentru a face posibilă conectarea acestora în stea sau
triunghi, după nece-sităţi. Fiecare înfăşurare de fază este bobinată pentru acelaşi număr de poli.
Carcasa - se execută prin turnare, din aluminiu sau fontă, sau prin sudare, din tablă de oţel.
Carcasa poartă tălpile de fixare a maşinii, inelul de ridicare, cutia de borne, plăcuţa indicatoare şi
scuturile frontale. În scuturi se montează lagărele pe care se sprijină axul rotorului.
Rotorul - constituie partea mobilă a maşinii asincrone şi se compune din miezul feromagnetic, de
formă cilindrică, la periferia căruia (spre întrefier), sunt prevăzute crestăturile în care se aşează o
înfăşurare polifazată. Miezul feromagnetic al rotorului se realizează din tole de 0,5 mm grosime, din
acelaşi material ca şi statorul, dar tolele nu se izolează între ele.
Pachetul de tole rotorice se consolidează pe axul maşinii. Axul se roteşte în lagărele fixate pe
scuturi, pe el fiind prevăzut de obicei şi un ventilator.
La maşinile care permit o legătură galvanică între înfăşurarea indusului (rotorul) şi circuitul
electric exterior, pe ax se montează inelele de contact pe care calcă periile (fixe faţă de stator).
Înfăşurarea rotorului, la maşina asincronă de construcţie normală, se realizează cu acelaşi număr
de poli ca înfăşurarea statorică şi se construieşte fie ca înfăşurare trifazată (bobinată), fie ca
înfăşurare polifazată (sub formă de colivie). Înfăşurarea bobinată se execută din conductor de Cu sau
Al izolat, iar înfăşurarea în colivie (sau în scurtcircuit) din bare de Cu, Al sau alamă; colivia din Al se
execută prin turnare. Înfăşurarea în colivie nu este izolată faţă de miezul feromagnetic al rotorului.
Înfăşurările bobinate se execută ca înfăşurări trifazate şi se conectează în stea sau triunghi, iar
capetele libere ale celor trei înfăşurări de fază se conectează la inelele de contact.
Înfăşurările în colivie sunt înfăşurări polifazate, barele coliviei fiind scurtcircuitate frontal prin inele
conductoare.
Întrefierul - este spaţiul liber rămas între miezul feromagnetic al rotorului şi miezul statorului.
Lărgimea întrefierului la maşina asincronă este practic constantă (dacă neglijăm deschiderea
crestăturilor) şi are o valoare foarte mică (0,1... 2 mm), în vederea obţinerii unui curent de magnetizare
cât mai mic, respectiv a unui factor de putere ridicat.
Se consideră o maşină electrică rotativă formată din două armături cilindrice, concentrice, de
construcţie normală, a cărei înfăşurare statorică este conectată la o reţea trifazată simetrică de
alimentare, de frecvenţă f1. Circuitul rotoric se consideră scurtcircuitat sau închis pe un reostat
simetric.
Înfăşurarea statorică, inductorul, parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi având
frecvenţa f1, generează în circuitul magnetic al maşinii un câmp magnetic învârtitor. Viteza unghiulară
a câmpului învârtitor 1, numită viteză de sincronism, este determinată de pulsaţia ω1 = 2·π·f1, a
curenţilor şi de numărul de perechi de poli, p, realizaţi de înfăşurare, pe o fază:
Ω1 = ω1/p [rad/s]. (4.11)
Din această relaţie se obţine turaţia de sincronism, n1 , a câmpului magnetic învârtitor:
f1 60  f 1
n1 = [rot/s] sau, n 1 = [rot/min] . (4.12)
p p
Câmpul magnetic învârtitor intersectează bobinele rotorice în ordinea succesiunii lor, astfel încât,
în aceste înfăşurări, se induc tensiuni electromotoare formând un sistem trifazat simetric. Întrucât
circuitele rotorice sunt închise, de-a lungul lor se stabileşte un sistem trifazat (rotor bobinat) sau
polifazat (rotor în scurtcircuit) de curenţi electrici.
Din interacţiunea câmp magnetic inductor - curenţi rotorici, rezultă forţe care acţionează
tangenţial la rotor, generând faţă de arborele maşinii un cuplu electromagnetic.
Rotorul este pus în mişcare cu o viteză unghiulară , căreia îi corespunde o turaţie n, în sensul
câmpului magnetic învâr-titor.
Fenomenul de inducţie electromagnetică fiind condiţionat de existenţa unei mişcări relative a
câmpului învârtitor faţă de rotor, e necesar ca viteza unghiulară a rotorului să difere de viteza de
sincronism, deci,  ≠ 1.
Mişcarea relativă a rotorului faţă de câmpul învârtitor este descrisă de mărimea numită
alunecare, s, definită astfel:
Ω1 − Ω n 1 − n
s= = . (4.13)
Ω1 n1
Pe baza relaţiei de definiţie a alunecării se pot evidenţia regimurile de funcţionare ale maşinii
asincrone – Fig.4.5.

Generator Motor Frână

-∞ - - 0 0 + + 1 1 + + +∞
s+∞ + + n1 n1 + + 0 0 - - -∞
n
Fig.4.5. Regimurile de funcţionare a maşinii asincrone.
 În regim de motor, pentru ca maşina să dezvolte cuplu electromagnetic, trebuie îndeplinită
condiţia: 0 ≤   1; alunecarea este cuprinsă în domeniul 0  s  1. Alunecarea s = 1, corespunde
momentului pornirii, când rotorul este imobil, iar valoarea s = 0, corespunde mersului în gol ideal al
motorului.
Deoarece interacţiunea dintre înfăşurarea rotorică şi câmpul învârtitor, inductor, este dependentă
de alunecare, frecvenţa curenţilor rotorici este diferită de frecvenţa curenţilor statorici. Viteza
unghiulară a câmpului magnetic învârtitor faţă de roto-rul aflat în mişcare fiind 1 - , pulsaţia
mărimilor electrice rotorice este:
ω 2 = p(Ω1 − Ω) (4.14)
şi utilizând relaţiile (7.28) şi (7.30), se obţine:

ω 2 = s  ω1 , sau f 2 = s  f 1 . (4.15)

Înfăşurarea rotorică, parcursă de curenţi electrici cu frecvenţa f2, produce la rândul ei un câmp
magnetic învârtitor, câmp magnetic de reacţie, care se deplasează, faţă de rotor, cu turaţia:
f 2 s  f1
n2 = = = s  n1 . (4.16)
p p
Turaţia câmpului rotoric, faţă de stator, se obţine însu-mând turaţia acestuia faţă de rotor, n2, cu
turaţia rotorului, n:
n 2 + n = s  n 1 + n = s  n 1 + n 1 (1 − s) = n 1 . (4.17)
Se observă că, turaţia câmpului de reacţie este egală cu cea a câmpului statoric.
Prin compunerea câmpului inductor cu câmpul de reacţie, în întrefier se obţine un flux magnetic
rezultant, generator de cuplu electromagnetic şi care induce în înfăşurările statorice tensiuni
electromotoare având frecvenţa egală cu cea a reţelei de alimentare.
Din principiul de funcţionare se constată o asemănare fenomenologică între maşina asincronă şi
transformatorul electric trifazat, de aceea se poate spune că, maşina asincronă, numită şi maşină de
inducţie, se comportă ca un transformator dinamic, generalizat.

4.3. Masina sincronă

Maşina sincronă este o maşină de curent alternativ a cărei turaţie este constantă, indiferent de
regimul de funcţionare (stabilizat) şi independent de valoarea sarcinii (în limite normale). Turaţia este
cea de sincronism şi este legată riguros de frecvenţa f a reţelei de curent alternativ la care este
cuplată maşina.
Maşinile sincrone pot funcţiona în două regimuri de bază, ca generatoare şi ca motoare.
În regimul de generator, maşina transformă puterea mecanică, primită pe la arbore de la un
motor auxiliar, în putere electrică, debitată într-o reţea de curent alternativ. În regimul de motor,
maşina transformă puterea electrică, primită de la o reţea de curent alternativ, în putere mecanică,
cedată pe la ar-bore unei instalaţii mecanice.
Un alt regim posibil de funcţionare a maşinii sincrone este acela de compensator al factorului de
putere. Regimul de compensator nu este însă un regim de bază distinct, ci un regim de motor
funcţionând în gol.
Cea mai largă răspândire o are maşina sincronă în regim de generator sincron trifazat, folosit în
prezent, în exclusivitate, în toate centralele electrice de mare putere.
 Motoarele sincrone se utilizează în instalaţiile la care este necesară menţinerea turaţiei riguros
constantă şi un factor de putere bun la turaţii mici.
Compensatoarele sincrone se folosesc pentru compensarea puterii reactive în sistemele
electromagnetice.
Regimul de funcţionare a unei maşini sincrone se caracte-rizează prin mărimile nominale înscrise
pe plăcuţa ei indicatoare:
- regimul de funcţionare (generator, motor, compensator);
- puterea: la generatoare – puterea aparentă la borne, în kVA sau MVA, sau puterea activă la
borne, în kW sau MW; la motoare – puterea mecanică la arbore, în kW; la compensatoare – puterea
reactivă la borne, în kVar sau MVar, în regim supraexcitat;
- curentul de linie în A sau kA;
- tensiunea de linie în V sau kV;
- factorul de putere;
- numărul de faze;
- conexiunea înfăşurărilor indusului;
- frecvenţa în Hz;
- tensiunea de excitaţie la funcţionarea în gol şi în regimul nominal;
- curentul de excitaţie nominal şi curentul de excitaţie maxim admisibil, în A sau kA.
De remarcat că, spre deosebire de transformator, la maşina sincronă sarcina admisibilă nu este
caracterizată numai prin puterea aparentă ci şi prin factorul de putere, deoarece acesta determină
valoarea puterii de excitaţie.
La maşina sincronă, armătura inductoare, în general rotorul, posedă o înfăşurare (de excitaţie)
alimentată în curent continuu, iar armătura indusului, în general statorul, este echipată cu înfăşurarea
de curent alternativ.
La maşinile de puteri mici (sub 50 kVA), sau la maşini cu destinaţie specială, se utilizează şi
construcţia „inversă” (indusul - rotor şi inductorul - stator).
După forma inductorului, se deosebesc: maşini cu poli înecaţi, utilizate în special la turaţii mari
(3000 – 10.000 rot/min) şi maşini cu poli aparenţi, folosite la turaţii mici (de obicei sub 1500 rot/min).
Generatorul sincron se mai denumeşte, după felul motorului de antrenare: turbogenerator, când
motorul este o turbină cu aburi sau cu gaze, de turaţie mare şi hidrogenerator, când motorul primar
este o turbină hidraulică.
Turbogeneratoarele se realizează de obicei ca maşini bipolare, cu poli înecaţi, cu axul orizontal;
hidrogeneratoarele se construiesc numai cu poli aparenţi şi de obicei cu axul vertical.
Generatoarele sincrone antrenate de motoare termice (motoare Diesel sau turbine cu gaze de
turaţie joasă) se realizează cu poli aparenţi şi cu axul orizontal.
Motoarele sincrone, la puteri medii şi mari, se construiesc de obicei cu poli aparenţi.
Compensatoarele sincrone se realizează de obicei ca maşini cu poli înecaţi sau aparenţi, la
turaţii de 1000 rot/min sau 1500 rot/min.
Statorul maşinii este alcătuit din:
- partea activă - miezul feromagnetic şi înfăşurarea statorică plasată în crestături;
- partea inactivă - carcasa, scuturile cu lagăre, sistemul de ventilaţie, etc.
 Miezul statoric al maşinii sincrone este construit din tole de oţel electrotehnic, izolate între ele şi
prezintă, la periferia dinspre rotor, crestături (de diferite forme), în care sunt plasate bobinele
înfăşurărilor trifazate de curent alternativ.
Carcasa se face uneori din fontă turnată, eventual cu nervuri pentru mărirea suprafeţei de răcire,
iar la maşinile de puteri mari ea se execută din oţel - turnată sau din tablă roluită, sudată şi întărită cu
profiluri de oţel.
Rotorul maşinii sincrone poate fi cu poli aparenţi sau cu poli înecaţi. Rotorul cu poli înecaţi este
construit dintr-o roată polară (compusă din butuc, braţe, prag) pe care se fixează polii maşinii
(compuşi din miezul polar şi piesa polară). La maşinile de puteri mici, braţele roţii polare pot lipsi.
Forma piesei polare este astfel realizată încât să se obţină o distribuţie a câmpului magnetic în
întrefier cât mai apropiată de o sinusoidă. În piesele polare se prevăd crestături (Fig.4.6.a) pentru
plasarea barelor coliviei de amortizare. Barele sunt scurtcircuitate la ambele capete prin segmente
inelare care se aşează numai în lungul arcului polar sau de jur împrejur.
Bobinele polare de excitaţie se efectuează din bandă de cupru sau conductor rotund.
.

a) b)
Fig.4.6. Pol aparent (a) şi rotor cu poli înecaţi (b)

La periferia rotorului maşinilor cu poli înecaţi, pe un număr par de porţiuni ale circumferinţei
acestuia, sunt prevăzute crestăturile în care se aşează înfăşurarea de excitaţie (Fig.4.6.b). Fixarea
înfăşurărilor în crestături se face cu ajutorul penelor, iar fixarea părţilor frontale cu ajutorul unor
bandaje puternice.

Pe axul rotorului sunt dispuse, în general, două inele la care se conectează capetele înfăşurării
de excitaţie; periile, care calcă pe inele, asigură legătura dintre sursa de curent continuu şi înfăşurarea
de excitaţie.
Sursa de curent continuu este fie o maşină excitatoare fie o instalaţie de excitaţie. Excitatoarea
sau instalaţia de excitaţie fac parte dintr-un sistem de excitaţie care asigură funcţiuni multiple de reglaj
şi de protecţie. Sistemul de excitaţie are un rol semnificativ în comportarea ansamblului generator -
motor de antrenare în exploatare, având totodată şi o pondere însem-nată în costul total al agregatului
(5-12%).
Principalele surse de excitaţie ale generatoarelor sincrone sunt următoarele:
- excitatoare de curent continuu;
- excitatoare de curent alternativ şi redresoare;
- autoalimentare de la bornele generatorului sincron prin intermediul transformatoarelor şi
redresoarelor necomandate şi comandate;
 - alimentare de la o reţea de tensiune constantă, prin intermediul redresoarelor comandate.
Sistemul de excitaţie trebuie să îndeplinească două condiţii importante:
- viteză de răspuns mare - asigurarea creşterii rapide a tensiunii la bornele înfăşurării de
excitaţie a generatorului;
- plafon ridicat al tensiunii de excitaţie - 2÷2,5 ori tensiunea de excitaţie nominală, în vederea
forţării excitaţiei în regimuri tranzitorii de curent.