1. Chirurgia oro-maxilo-facială ca ştiinţă medicală. Obiectul şi sarcinile.

Definiţia specialităţii, interrelaţii cu celălalte specializări ale stomatologiei.

Teritoriul anatomic al chirurgiei OMF (limite, planuri, structuri anatomice).
Chirurgia buco-maxilo-facială reuneşte ştiinţa şi arta de a preveni, diagnostica şi vindeca bolile, a
reconstitui formele şi restabili funcţiile din teritoriul buco-maxilo-faciali folosind cel mai adesea o
intervenţie operatorie. În cadrul acestei specialităţi, se studiază sub toate aspectele anomaliile şi afecţiunile
congenitale, traumatice, infecţioase, tumorale şi de altă natură ale teritoriului buco-maxilo-facial; se studiază
metodele de prevenire şi combaterea durerii în vederea tuturor manoperelor sau intervenţiilor stomatologice,
corectarea plastică şi funcţională a structurilor acestui teritoriu, înlocuirea pierderilor de substanţă.
Cuprinde doua parti :
-Chirurgia orala(dento-alveolara,oro-dentara) studiaza indicatiie si tehnica extractiilor
dentare,incidentele,accidentele si complicatiile acestora,tratamentul chirurgical al tulburarulor de eruptie
dentara,metodele chirurgicale ajutatoare tratamentelor endodontice,tratamentul chirurgical al
parodontopatiilor marginale cronice,metode chirurgicale proprotetice ca si alte tratamente chirurgicale ale
afectiunilor dento-parodontale si ale cavitatii bucale.
-Chirurgia maxilo-faciala cuprinde chirurgia tegumentului si orificiilor fetei,chirurgia partilor moi cervico-
faciale,a maxilarelor,articulatiilor temporo-mandibulare si glandelor salivare,refacerea morfofunctionala a
teritoriului maxilo-facial.
Importanţa şi locul pe care-l ocupă chirurgia buco-maxilo-facială în rîndul celorlalte specialităţi
stomatologice rezultă din conţinutul său şi explică de ce chirurgia buco-maxilo-facială constituie o
specialitate de bază a stomatologiei, fiind totodată singura specialitate din domeniul stomatologiei
recunoscută oficial şi inclusă pe lista specialităţilor chirurgicale.
Importanţa chirurgiei buco-maxilo-faciale rezultă şi din frecvenţa ridicată po care o deţin afecţiunile şi
intervenţiile de care se preocupă. Această frecvenţi ridicată se explică în primul rînd prin aceea că o mare
parte din patologia chirurgicală a teritoriului buco-maxilo-facial rezultă din dezvoltarea şi prezenţa dinţilor,
din evoluţia cariei dentare care ocupă primul loc în tabelul morbidităţii pe afecţiuni.
Teritoriul oro-maxilo-facial are urmatoarele limite anatomice:
• superior: linia orizontalà ce trece prin rebordurile orbitare superioare
• inferior: linia orizontala dusă prin osul hioid
• lateral: linia oblica ce trece pe marginea anterioara a sternocleidomastoidiamului şi apofiza mastoida,
inconjoarà lobul urechii dupa care trece vertical prin tragus pâna intâlneşte limita superioara
 Profunzime: partea anterioară și mijlocie a bazei craniului şi planul prevertebral
Din teritoriul menționat trebuie însă excluse regiunile orbitare,fosele nazale și laringofarinxul care au o
patologie specială și tehnici chirurgicale proprii.

2. Istoricul chirurgiei OMF și al catedrei.

Facultatea de Stomatologie a Institutului de Stat de Medicină din Chişinău a fost fondată la 8 iulie 1959 prin
Ordinul nr. 122. Cele trei catedre cu profil stomatologic (terapie, ortopedie și chirurgie stomatologică) au
fost înființate în luna iulie 1961.
Odată cu instituirea Catedrei de chirurgie stomatologică conform Ordinului nr. 84 din 19 mai 1960 a
Institutului de Stat de Medicină din Chişinău, în scopul pregătirii cadrelor didactice pentru catedra
respectivă, s-a propus să fie înmatriculate în secundariatul clinic două candidaturi: doctorii Arsenie Guţan şi
VladimirOcuşco. 
Din 25 mai 1960 şi până la 30 decembrie 1961, medicii, înaintați la catedră, îşi fac studiile în secundariatul
clinic: A. Guţan la Institutul de Medicină nr. 1 „acad. I.P. Pavlov” din Sankt-Petersburg, pe atunci
Leningrad, şi V. Ocuşco la Institutul Medical de Stomatologie din Moscova. Până la întoarcerea Domniilor
Sale din secundariat, formarea personalului profesoral-didactic la catedră se efectua şi pe alte căi, deoarece
grupul nominalizat forma doar un mic nucleu al contingentului de care avea nevoie catedra pentru a începe
procesul de predare a chirurgiei stomatologice în anul universitar 1961-1962.         
În primul rând, rectorul Nicolae Testemiţanu decide să suplinească funcţiile de conducere a catedrei nou-
formate prin specialişti, invitaţi din alte instituții și teritorii ale URSS. Astfel, a fost solicitat profesorul
universitar Nicolae Fetisov de la Kiev pentru a ocupa funcţia de şef al Catedrei de stomatologie chirurgicală.
La 31 august 1961, apare Ordinul rectorului nr.120 în care este numit în funcţia de şef al Catedrei de
stomatologie chirurgicală profesorul Nicolae Fetisov.
Un alt chirurg generalist de la noi, Vasile Titarev, pe 1 iulie 1960 este numit în funcţia de conferenţiar
interimar la Catedra de chirurgie spitalicească şi responsabil de cursul de chirurgie oro-maxilo-facială. În
anul 1961, la 4 septembrie, este transferat de la Catedra de chirurgie spitalicească la Catedra de chirurgie
stomatologică în funcţia de conferențiar interimar. Vasile Titarevparticipă activ la fondarea Catedrei de
stomatoloie chirurgicală, iar în anul 1964 îi este oferit titlul de conferenţiar la catedra respectivă. Activează
în această funcţie până pe 3 iunie 1978. După terminarea secundariatului clinic, în ianuarie 1962, medicii A.
Guţan şi V. Ocuşco, se întorc la baștină și sunt angajaţi în funcţia de asistenţi la catedră. Astfel, de la acest
grup se începe formarea corpului profesoral-didactic al catedrei. În această perioadă (1965) este susţinută
prima teză de doctor în ştiinţe medicale de către dl V. Ocuşco, consacrată problemelor parodontozei.
Din 1968 până în 1994 catedra a fost condusă de profesorul Arsenie Guţan. În această perioadă potenţialul
ştiinţifico-didactic al catedrei a crescut considerabil, a fost perfecţionat procesul de studii, au fost
modernizate bazele clinice, a fost organizat cursul de instruire postuniversitară, ulterior acesta fiind
transferat în componenţa facultăţii de perfecţionare a medicilor.
La catedra respectivă au activat și s-au format ca specialiști următoarele cadre didactice:
academicieniiGheorghe Tîbîrnă, Ion Lupan; profesorii I. Muntenu, P. Godoroja; conferențiarii V. Ouatu, T.
Popovici, I. Iluța; asistenții V. Cojocaru, S. Lungu, A. Cebanu, E. Suslov. Baza clinică a catedrei erau:
Policlinica Stomatologică a MS cu staționarul de CH OMF, Policlinica Stomatologică Municipală,
staţionarul de chirurgie oro-maxilo-facială (Spitalul Clinic Republican, Spitalul clinic de Urgență).

Până în anul 1971, medicii, care activau în chirurgia stomatologică, îşi completau cunoştinţele teoretice şi își
perfecţionau măiestria profesională prin stagieri practice la catedra respectivă. Odată cu creşterea numărului
medicilor stomatologi în domeniul chirurgical a apărut necesitatea să fie organizate Cursuri de Perfecționare
pentru Medici în cadrul facultăţii (CPM). Pentru a prelua experienţa şi metodologia de perfecţionare a
medicilor în chirurgia stomatologică, în decembrie 1971, la Institutul de Stomatologie din Moscova au
plecat şeful Catedrei de chirurgie stomatologică, docentul Arsenie Guţan, şi asistentul Valentin Topalo,
candidat în ştiinţe medicale. Ulterior, au fost împlementate Metodologia şi Programa de perfecţionare a
medicilor de la Institutul de Stomatologie din or. Moscova la Catedra de chirurgie stomatologică a
Institutului de Medicină din Chişinău. Responsabil de perfecționarea medicilor la catedră a fost numit
asistentul V. Topalo. Perfecționarea (stagierea) se efectua prin intermediul prelegerilor, seminarelor şi
lecţiilor practice la care participau docenţii Arsenie Guţan și Vasile Titarev. 
În perioada 1995 – 2012 catedra a fost condusă de către Dumitru Şcerbatiuc, doctor habilitat în medicină,
profesor universitar.
La 16 noiembrie 1977, prin Ordinul rectorului NLS-362, asistentul V. Topalo este numit în funcţie de
docent, iar cursul de perfecţionare, transferat în cadrul CPM şi comasat cu un curs de ortopedie
stomatologică, înfiinţat în 1972. La momentul respectiv, corpul didactic al cursului de ortopedie şi chirurgie
stomatologică era alcătuit din şeful cursului – profesorul Mihail Buşan, docentul Valentin Topalo, dar și de
Gheorghe Spataru, Gheorghe Cebanachi, candidaţi în ştiinţe medicale. 

La 25 octombrie 1996, prin Ordinul rectorului USMF „Nicolae Testemiţanu”, nr. 947-PS, această
subdiviziune a fost împărțită în Cursul de stomatologie ortopedică (şef - Mihail Buşan, prof. univ.) şi Cursul
de Chirurgie oro-maxilo-facială (şef - Valentin Topalo, prof. univ.). Odată cu transferarea asistentului
universitar Gheorghe Spataru în componenţa Catedrei de stomatologie pediatrică cursul de ortopedie a fost
comasat cu Catedra de stomatologie ortopedică a Facultăţii de Stomatologie. 

În 1996 în componenţa cursului de Chirurgie OMF, în calitate de asistent, a fost ales doctorul în medicină,
Aureliu Ciobanu. La 26 octombrie 1999, prin Ordinul rectorului nr. 1097-CU, la Facultatea CPM a fost
creată Catedra de chirurgie oro-maxilo-facială şi stomatologie ortopedică. Iniţial, în componenţa catedrei au
fost următoarele cadre didactice: Valentin Topalo, profesor universitar, şef de catedră, Eugeniu Chiriac,
conferenţiar universitar (compartimentul ortopedie); Gheorghe Cebanachi, conferenţiar universitar; Aureliu
Ciobanu, asistent universitar. La 24 septembrie 2002, prin Ordinul rectorului nr. 968-CU, în componența
catedrei au fost incluşi profesorii universitari, Arsenie Guţan, Ion Munteanu şi asistentul universitar Aureliu
Gumeniuc (compartimentul ortopedie). Odată cu organizarea cursurilor de perfecţionăre a medicilor în
domeniul implantologiei orale prin Ordinul rectorului nr. 1097 din 24 septembrie 2008, catedra a fost numită
„Catedra Chirurgie oro-maxilo-facială, stomatologie oertopedică şi implantologie orală”. La 20 ianuarie
2010, fondatorul chirurgiei oro-maxilo-faciale, dascălul stomatologilor din R. Moldova, Arsenie Guțan, a
plecat în lumea celor drepți. 
Din 2010, la iniţiativa colectivului, catedra poartă numele eminentului savant şi pedagog Arsenie Guţan. În
anul 2013 în componenţa catedrei a fost transferat cursul de chirurgie OMF şi implantologie orală a
Facultăţii de Educaţie Continuă în Medicină şi Farmacie şi, actualmente, ea se numeşte Catedra Chirurgie
Oro-Maxilo-Facială şi Implantologie Orală Arsenie Guţan. Şef de catedră a fost numit Valentin Topalo,
doctor habilitat în medicină, profesor universitar.
Anul 2015 a însemnat uniunea serviciilor de propedeutică în chirurgie dentoalveolară cu maxilo – facialã si
înfiintarea Catedrei de chirurgie oral-maxilo – facialã și implantologie orală „Arsenie Guțan”, condusã
începând cu acel an de cãtre dr. șt.med., conf.univ. Chele Nicolae.
În clinicã se asigurã pregãtirea studentilor din USMF „N.Testemițanu” la urmãtoarele discipline:
• Prevenție în chirurgia OMF – anul II Facultatea de Stomatologie
• Anestezie lîn stomatologie – anul II Facultatea de Stomatologie;
• Odontectomia. – anul III Facultatea de Stomatologie;
• Infecțiile în regiunea OMF – anul III Facultatea de Stomatologie;
• Traumele în regiunea OMF. – anul IV Facultatea de Stomatologie;
• Implantologia dentară. – anul IV Facultatea de Stomatologie;
• Oncologia în chirurgia OMF. – anul V Facultatea de Stomatologie;
• Chirurgia preprotetică și parodontală. Chirurgia reconstructivă și estetică. – anul V Facultatea de
Stomatologie;
• Medicina dentară. Facultatea de Medicinã Generalã, anul IV
De asemenea în Clinica de chirurgie oralã si maxilo – facialã se desfãșoarã pregãtirea urmãtoarelor categorii
de medici:
• medici rezidenti în specialitãtile: chirurgie oralã si maxilo – facialã, chirurgie dentoalveolarã, ORL,
neurochirurgie.
Activitatea stiintificã a cadrelor didactice constã în:
• participarea la consfãtuiri stiintifice în tarã si strãinãtate;
• elaborarea de cursuri de specialitate – Chirurgie oralã – curs pentru studentii de stomatologie;
• elaborarea de articole si lucrãri de specialitate;
• coordonarea studentilor în întocmirea lucrãrilor de diplomã;
• întocmirea de monografii de specialitate.

3. Formele de asistenţă stomatologică chirurgicală (profilactică, planică, de

urgenţă) şi conţinutul lor. Principii generale ale tehnicilor chirurgicale.
a. Formele de asistență stomatologică chirurgicală :
 Asistența stomatologică chirurgicală de urgență se acordă în primul rînd pacienților cu dureri
acute,severe. Include asistența medicală în limita competenței și a posibilităților tehnice medicale,spre
exemplu: flegmon,abces,periostită purulentă ; manevre de mică chirurgie ca : rezecție apicală,extracții
dentare,prelucrarea primară a plăgilor.
 Asistența planică include consultația medicului chirurg,manevre de mică chirurgie, prescriere de
tratament, recomandare la investigații paraclinice pentru stabilirea diagnosticului, monitorizarea
tratamentului bolnavilor cronici.
 Asistența profilactică prevede controlul profilactic anual (consultație,recomandare pentru
investigații),imunizare,educație medico-sanitară, depistarea precoce a cancerului, dispensarizarea
malformațiilor congenitale.
b. Principiile generale ale tehnicilor chirurgicale de extracții dentare.
1. Extractia numai dupa un examen local si general minutios, care ofera date precise asupra modului in
care va fi efectuat actul operator.
2. Atitudine cit mai conservatoire atit fata de osul alveolar, cit si de mucoasa care o acopera.
3. Respectarea stricta a asepsiei si antisepsiei in timpul extractiilor dentare.
4. Efectuarea extractiei dentare sub anestezie.
5. Pozitia corecta a operatorului cit si a pacientului in fotoliu.
6. Pregatirea bolnavului, avind in vedere starea psihica, bolnavii cu deficient organice, combatereea
temii de interventie, premedicatiea sedative.
7. O data stabilita indicatia de extractive dentara, se vor analiza conditiile morfologice si
morfopatologice locale pentru a allege o tehnica operatorie cit mai putin traumatizanta si a evitta accidentele
si complicatiile ulterioare.
8. O largire buna a alveolei, pentru a permite radacinii sa iasa din lacasul sau anatomic, cu cit osul este
mai spongios cu atit mai usor va fi largirea alveolei.
9. Evaluarea cit mai corecta si minutioasa a dintelui necesar extractiei, dupa urmatorii factori:
• Acceslu la dinte
• Mobiliatea dentara
• Situatia coronara
• Relatiile cu structurile din vecinatate
• Examenul radiologic
• Configuratia radacinilor si a coroanei.
10. Situatia vitala a dintelui, un dinte devitalizat cu diminuarea rezistentei ligamentului alveolar si
peretilor alveolari se extrage cu mai multa usurinta decit unul vital
11. Clestii si elevatoarele sunt astfel confectionate, incit partea lor active, sa se adapteze perfect la gitul
dintelui si de portiunea cervical a radacinii, actionind pe axul longitudinal de implantare a acestuia.
12. Dintii cu coronae conice, care nu permit o adaptare corecta a falcilor clestelui, precum si radacinile
situate sub limita margenii procesului alveolar se extrag cu elevatoarele.
13. Pentru indepartarea dintelui din procesul alveolar se folosesc mai multe principia mecanice si anume:
pirghia, pana, roata si axul.
14. Evaluare etapelor corecte necesare extractiei:
• Sindemotomia
• Aplicarea clestelui
• Luxarea dintelui
• Extractia propriuzisa.

4. Principiile de bază ale organizării asistenţei stomatologice chirurgicale în

ambulator şi în staţionar.
În condiții de ambulator este amenajat cabinetul de chirurgie dento-alveolară, care permite efectuarea
extracțiilor dentare și a altor acțiuni chirurgicale mai puțin complicate, pacienților care nu prezintă agravarea
stării generale de sănătate. În condiții de laborator este amenajat cabinetul și camera de sterilizare care
asigură instrumentarul necesar, steril. În staționar sunt organizate secții de chirurgie maxilo-facială, aici se
efectuează acte chirurgicale complicate la nivelul regiunii oro-maxilo-faciale, pacienților care necesită
spitalizare si control postoperator minuțios. Aici sunt antrenate mai multe echipe de medici, pentru a face
față diferitor complicații clinice.

5. Cerinţele amenajării, de microclimă şi organizării cabinetului (secţiei)

chirurgical (pereţii, podeaua, tavanul, ventilarea, lavuar, canalizare, geamuri
etc.).
Asistenta stomatologica chirurgicale se acorda in cadrul policlinicilor de larg profil, stomatologice sau in
cadrul spitalului. Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie sa corespunda normelor igieno-
sanitare si rigorilor de protectie a muncii, tehnicii de securitate, etc. In cabinetul chirurgical trebuie sa fie
obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu apa rece si calda, canalizare, containere cu capac pentru
colectarea deseurilor si materialelor contaminate.
Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa autonoma de
energie electrica.
Hol – 0,3m2/pers, min 18m2
Registratura – min 10m2 (5m2/functionar)
Suprafata cabinetului – min 14m2 (+10m2 pentru fiecare fotoliu adaugator)
Sectia OMF este compusa din: Cabinet chirurgical, Saloanele, Postul asistentei medicale, Sala de
pansamente (septica/aseptica), Sala de proceduri, Cabinetul medicilor, asist. Med., infirmierelor, Sufrageria
(pt bolnavi), Podeaua – tapetata cu linoleun, pardosita cu gresie, Tavanul si peretii – acoperiti cu vopsea
lavabila (pasta de silicat/ulei). Instalatia de apa – 2 chiuvete (apa rece si calda ) – pentru spalarea mainilor
si pentru instrumente, Inzestrarea cu lampa de cuart, Trebuie sa existe locul de munca pentru medic,
asistenta medicala; coltisorul anti-HIV, antisoc, frigider pentru pastrarea, Unor substante
Suprafaţa pereţilor, duşumelelor şi tavanelor în încăperi trebuie să fie netedă,
uşor accesibilă pentru dereticare umedă şi rezistentă la prelucrarea cu detergenţi şi
produse dezinfectante permise pentru utilizare în ordinea stabilită.
În încăperile cu regim de lucru umed, care se supun dezinfecţiei umede curente
vor fi executate următoarele finisaje:
a) pereţii, la înălţimea încăperii – cu materiale hidrorezistente;
b) tavanul – cu materiale hidrorezistente;
c) duşumeaua – cu materiale hidrorezistente; în sălile de operaţii, pentru anestezie,
de naşteri şi în alte încăperi în care se efectuează anestezia generală, finisajele trebuie
să fie antistatice.
125. La acoperirea duşumelei cu linoleum, marginea de lîngă perete trebuie
amplasată sub plintă, care va fi fixată între perete şi duşumea, conexiunile fiind
sudate în mod obligatoriu.
126. Locurile unde vor fi instalate lavoare şi alte obiecte sanitare sau utilaje care, în
timpul exploatării pot umezi pereţii şi paravanele, vor fi finisate cu materiale
hidrorezistente, cel puţin pînă la înălţimea de 1,6 m de la duşumea şi lăţimea de cel
puţin 20 cm de la fiecare parte a utilajului.

Instituţiile nou-construite, reconstruite şi cele care funcţionează trebuie să fie

asigurate cu apeduct, canalizare şi apă caldă centralizată.

În localităţile sau zonele lipsite de reţele publice de distribuire a apei potabile

este permisă folosirea apei de fîntînă prin instalaţii proprii, corespunzătoare din
punct de vedere sanitaro-igienic, cu obligativitatea ca aceasta să îndeplinească
condiţiile de potabilitate
Iluminarea si ventilaţia să fie conform normelor in vigoare:
O buna iluminare – combinarea iluminatului natural cu cel artificial.
Iluminarea naturală :Optim – orientarea nordica a ferestrelor si fotoliul orientat spre geam
Iluminarea artificială să fie asigurată din două surse :pentru cabinet – mai difuză;pt. Câmpurile operatorii
mai puternică.
Ventilaţia : Naturală – prin ferestre sau geamuri de ventilaţie
Artificială – sisteme exhaustive, sisteme care insuflă aer din exterior, sau mixte
Asigurarea unui microclimat termic corespunzător (de 22-24 ºc în cabinete, 18-20º C în săli de aşteptare).
Aerul introdus în sălile de operaţii, de anesteziologie, în saloanele postoperatorii,
va fi tratat prin dispozitive pentru dezinfecţia aerului, care vor asigura o eficacitate de cel puţin 95%.
Umiditatea relativă a aerului nu va depăşi 60%, viteza mişcării aerului – 0,15
m/sec.
In cabinetele în care se efectueaza interventii chirurgicale ce necesita spitalizare de zi/de o zi va fi amenajata
o incapere special destinata pentru recuperarea postoperatorie, dotata cu paturi, asigurandu-se o suprafata
minima de 7 m2/pat.
47. Blocurile de operaţii se amplasează în clădiri izolate, blocuri-anexă sau în secţii izolate în componenţa
clădirii.
48. La amplasarea blocului de operaţii în afara clădirilor curative se vor prevedea treceri comode cu
încălzire, care vor face legătura între blocul de operaţii şi celelalte subdiviziuni clinice şi curativ-diagnostice.
49. Sălile de operaţii urgente se amplasează în componenţa secţiilor de internare.
50. Secţiile blocurilor de operaţii nu vor avea funcţia de trecere.
51. Intrarea în blocurile de operaţii pentru personal va fi organizată prin filtre sanitare, iar pentru bolnavi –
prin ecluze.
52. Vor fi prevăzute blocuri pentru operaţii septice şi aseptice cu divizarea strictă a încăperilor (zona sterilă,
zona de regim strict, zona încăperilor “murdare”).
 53. La amplasarea sălilor de operaţii pe verticală, sălile septice trebuie să fie situate deasupra celor aseptice
sau la etajele superioare ale blocurilor de profil terapeutic.
54. Filtrul sanitar pentru personal (separat pentru bărbaţi şi femei) va consta, în blocurile de operaţii, din 3
încăperi adiacente:
a) prima încăpere este utilată cu cabină de duş, bloc sanitar şi dozator cu soluţie antiseptică. Aici personalul
îşi scoate hainele de lucru din secţie, face duş şi igienizează mîinile cu antiseptice;
b) în cea de-a doua încăpere personalul îmbracă costume chirurgicale curate, încălţăminte specială şi
părăseşte filtrul sanitar;
c) a treia încăpere este utilată cu recipiente pentru colectarea îmbrăcămintei (costume chirurgicale, măşti,
bonete) şi a încălţămintei în care, după efectuarea operaţiei, personalul medical revine în filtrul sanitar;
d) în continuare personalul trece în prima încăpere, unde la necesitate face duş, îmbracă hainele de protecţie
pentru lucrul în secţie şi părăseşte blocul de operaţii.

6. Utilarea şi înzestrarea cabinetului chirurgical cu utilaj, mobilă şi

instrumentarul stomatologic.Cerinţele sanitaro-igienice faţă de utilaj şi mobilă
stomatologică.
208. Instituţiile se dotează cu mobilierul, utilajul şi inventarul necesar, conform destinaţiei. 209. Folosirea
mobilierului, inventarului şi utilajului defectat este interzisă. 216. Pentru dezinfecţia aerului şi suprafeţelor
în instituţii trebuie instalate lămpi cu raze ultraviolete. Metodele de aplicare a lămpilor ultraviolete, regulile
de exploatare şi securitate a instalaţiilor trebuie să corespundă cerinţelor igienice şi instrucţiunilor în
vigoare.
 Unitul dentar
 Scaunul pentru medic și asistenta medicală
 Masa pentru plasarea instrumentelor de lucru
 Masa cu instrumente sterile
 Masa de birou a medicului
 Dulap cu instrumente ambalate,sterile
 Dulap pentru materiale
 Dulap pentru medicamente
 Trusa antișoc
 2 lavoare
 Lampa de cuarț
 Aparat de aer condiționat
 Urnă pentru deșeuri cu pericol biologic
 Urnă pentru deșeuri nepericuloase
Fotoliul dentar se dezinfectează de mai multe ori pe zi,în special tetiera,brațele fotoliului și măsuța de
instrumente;se pot utiliza spray-uri antiseptice. Diverse piese ale unitului:seringa de apă și aer, butoanele de
la întrerupătoare trebuie șterse cu un burete înbibat în alcool 70% sau clorhexidin în soluție alcoolică sau
spray;scuipătoarea trebuie dezinfectată frecvent.
Aerisirea corespunzătoare se face de mai multe ori pe zi.La sfîrșitul zilei de lucru se efectuează îngrijirea
unitului și a mobilierului, dezinfecția scuipătorilor, portdeșeurilor, lavoarului, dezinfecția umedă a pardoselii
și altor suprafețe mari cu săpun crezol 2% sau cu alte soluții sau spray-uri dezinfectante.
Circuitul instrumentelor. Toate măsurile de sterilizare și dezinfecție ale instrumentelor pot fi compromise
printr-o păstrare sau manipulare incorectă ulterioară. Utilizarea truselor de instrumente sterile pregătitie
pentru extracții dentare simple, extracții alveoloplastice, odontectomii, rezecții apicale, gingivectomii,
chistectomii, incizia supurațiilor, ca și pentru orice altă intervenție chirurgicală, este o metodă practică,
deservirea este rapidă și evită contaminarea în timpul manipulării după sterilizare. Instrumentarul utilizat
pentru intervenții chirurgicale aseptice trebuie separat de instrumentarul pentru tratamentul leziunilor
septice. Instrumentele folosite se introduc într-un recipient cu soluție dezinfectantă ținut la distanță de
instrumentele sterile.
În concluzie,respectarea regulilor de asepsie și aplicarea corectă a măsurilor de antisepsie și dezinfecție
trebuie să constituie principii de bază în întreaga activitate a medicului stomatolog și colaboratorilor săi.

7. Cerinţele de construcţie şi de amplasare ale cabinetului (secţiei) de

stomatologie chirurgicală în cadrul policlinicilor de larg profil, stomatologice
sau în cadrul spitalului. Regulile de igienă personală, etică şi deontologie.
Aspectul exterior al medicului chirurg în instituţie medicală.
47. Blocurile de operaţii se amplasează în clădiri izolate, blocuri-anexă sau în secţii izolate în componenţa
clădirii.
48. La amplasarea blocului de operaţii în afara clădirilor curative se vor prevedea treceri comode cu
încălzire, care vor face legătura între blocul de operaţii şi celelalte subdiviziuni clinice şi curativ-diagnostice.
49. Sălile de operaţii urgente se amplasează în componenţa secţiilor de internare.
50. Secţiile blocurilor de operaţii nu vor avea funcţia de trecere.
51. Intrarea în blocurile de operaţii pentru personal va fi organizată prin filtre sanitare, iar pentru bolnavi –
prin ecluze.
52. Vor fi prevăzute blocuri pentru operaţii septice şi aseptice cu divizarea strictă a încăperilor (zona sterilă,
zona de regim strict, zona încăperilor “murdare”).
53. La amplasarea sălilor de operaţii pe verticală, sălile septice trebuie să fie situate deasupra celor aseptice
sau la etajele superioare ale blocurilor de profil terapeutic.
54. Filtrul sanitar pentru personal (separat pentru bărbaţi şi femei) va consta, în blocurile de operaţii, din 3
încăperi adiacente:
a) prima încăpere este utilată cu cabină de duş, bloc sanitar şi dozator cu soluţie antiseptică. Aici personalul
îşi scoate hainele de lucru din secţie, face duş şi igienizează mîinile cu antiseptice;
b) în cea de-a doua încăpere personalul îmbracă costume chirurgicale curate, încălţăminte specială şi
părăseşte filtrul sanitar;
c) a treia încăpere este utilată cu recipiente pentru colectarea îmbrăcămintei (costume chirurgicale, măşti,
bonete) şi a încălţămintei în care, după efectuarea operaţiei, personalul medical revine în filtrul sanitar;
d) în continuare personalul trece în prima încăpere, unde la necesitate face duş, îmbracă hainele de protecţie
pentru lucrul în secţie şi părăseşte blocul de operaţii.
55. În filtrul sanitar pentru personal din blocurile de operaţii, cabinele de duş se instalează reieşind din
calculul: o cabină la maximum 4 săli de operaţii.
222. Încăperile auxiliare pentru personalul instituţiilor trebuie să fie amenajate cu respectarea următoarelor
cerinţe:
a) numărul de dulapuri în vestiar trebuie să corespundă numărului maxim de angajaţi într-un schimb;
b) suprafaţa vestiarelor pentru păstrarea hainelor personalului va fi de cel puţin 0,08 m2 la un umerar;
c) suprafaţa vestiarelor pentru păstrarea hainelor personale şi de protecţie va fi de cel puţin 0,4 m2 pentru un
dulap. Vestiarele trebuie dotate cu dulapuri cu cel puţin două secţiuni, care asigură păstrarea separată a
hainelor personale şi de protecţie, care se închid şi sînt ventilate;
d) numărul instalaţiilor sanitare pentru personal va fi stabilit în conformitate cu pct. 114 din prezentul
Regulament;
e) pentru femeile angajate vor fi prevăzute încăperi de igienă personală, care vor avea în componenţa lor
cabine dotate cu duşuri cu furtun elastic şi malaxor de apă caldă şi rece. Mărimea cabinei trebuie să fie de
minimum 1,8 x 1,2 m. În cabine trebuie să fie instalate cuiere pentru lenjerie şi haine
Cabinetul medicului stomatolog va avea o suprafață de 14 m² pentru un fotoliu stomatologic, iar la
majorarea numărului de fotolii într-un 18 cabinet suprafaţa trebuie să fie majorată cu 10 m² pentru fiecare
fotoliu stomatologic suplimentar .
Spălarea mîinilor.Pentru intervențiile chirurgicale maxilo-faciale este obligatorie ,,spălarea chirurgicală a
mîinilor” și antebrațelor cu apă,săpun și perii sterile,clătire cu apă caldă sterilă în jet și 2-3 minute
antiseptizare cu alcool 70% sau soluție care conține clorhexidin,hexaclorofen,bromocet Tego 103 S.Se
îmbracă halat,mască și mănuși de cauciuc sterile.
În practica stomatologică zilnică este suficientă eliminarea florei microbiene de tranzit prin ,,spălarea
igienică a mîinilor” cu apă de robinet și săpun,utilizînd o perie de mîini pentru îndepărtarea microbilor de
sub unghii și din jurul lor,din depresiunile pielii.Calități deosebite prezintă săpunul cu hexaclorofen foarte
bine suportat și cu acțiune remanentă. După spălare,mîinile se usucă cu aer cald,cu un prosop de hîrtie cu
utilizare unică sau cu un prosop textil steril care va fi din nou spălat și sterilizat.
Folosirea măștilor de tifon,buco-nazale de către medic și soră este necesară în toate cazurile de intervenții
chirurgicale aseptice sau septice,în prezența bolnavilor cu boli infecțioase și atunci cînd se utilizează turbina
și răcirea cu spray.Sunt practice măștile de hîrtie care se aruncă după utilizare.
În timpul lucrului trebuie evitat sau limitat la minimum contactul direct al degetelor cu gura
pacientului,salivă,sînge sau secreții,lucrînd mai mult cu instrumentele și mai puțin cu degetele.Cînd
murdărirea degetelor nu a putut fi evitată,este obligatoriu spălatul de mai multe ori la același pacient pentru a
evita contaminarea aparaturii,fotoliului,a obiectelor din jur.
Înaintea unei intervenții chirurgicale aseptice trebuie evitat contactul cu regiuni septice,nu se fac în prealabil
tratamente pentru gangrene pulpare,incizii ale supurațiilor,ș.a.Intervențiile chirurgicale se programează de
preferință la începutul activității.
Etica (cuvânt de origine greacă ethos – obicei, caracter, deprindere, conduită) – una din străvechile
disciplini, obiectul de studiu al căreia este morala, deci ea este ştiinţa despre morală, legile dezvoltării ei,
aprecierea şi particularităţile ei specifice.
Deontologia medicală (cuv. grec. Deon., deont (Os) datorie + logos – ştiinţă) – totalitate de norme etice
necesare medicilor pentru îndeplinirea cuvenită a funcţiilor sale profesionale. Deci DM este ştiinţa care
studiază modalitatea îndeplinirii de către medici a datoriilor sale profesionale atît faţă de bolnavi cît şi de
oamenii sănătoşi
Etica şi Deontologia medicală (EDM) prevede ca medicii să îndeplinească la nivel cuvenit toate normele
etico-deontologice în condiţiile activităţii lor profesionale. Deci obiectul EDM este datoria profesională a
medicilor de toate rangurile faţă de bolnavi, față de cei sănătoşi, față de tot poporul, față de societate.
Medicul și colaboratorii săi,atunci cînd efectuează tratamente de chirurgie stomatologică, trebuie să aibă o
atitudine riguros chirurgicală. Halatele cu mîneci scurte,pentru a permite spălarea corectă pe mîini,trebuie
dezinfectate și schimbate frecvent. Purtarea bonetei este obligatorie. Se scot inelele, brățările etc. care
nepermițînd o spălare corectă ajută la transmiterea microbilor de la pacenți la personalul medical și de la
acesta la alți pacienți. Unghiile trebuie să fie scurt tăiate

8. Documentaţia medicală stomatologică în cabinet (secţie) de chirurgie OMF.

(fișa stomatologică de ambulatoriu (F143), fișa de observație de staționar).
Toate datele examenului clinic, se înregistrează în fișa medicală a pacientului, unde acesta se semnează (un
acord informativ) în privința diagnosticului și tratamentului ce va fi efectuat
În cadrul fiecărei clinici, secţie, cabinet stomatologic indiferent de forma de proprietate, obligatoriu se cere
prezenţa:
1. Statut sau Regulament întocmit conform actelor normative în vigoare;
2. Organiograma, care indică clar structura ierarhică şi subdiviziunile, persoanele responasabile de
activitatea subdiviziunilor şi informaţia de contact;
3. Plan de dezvoltare strategică pe cel puţin 5 ani;
4. Plan de management al riscurilor, care să fie bazat pe analiza sistematică a riscurilor pentru pacient,
personal, proprietatea sa şi mediul înconjurător;
5. Plan de control al calităţii serviciilor prestate. Personalul trebuie să cunoască prevederile acestor planuri.
Rezultatele studierii a 243 de Rapoarte ne demonstrează faptul că de regulă în majoritatea instituţiilor
stomatologice aceste planuri poartă un caracter formal. Rezultatele implementării planului de referinţă sunt
evaluate şi documentate parţial sau deloc. În privinţa asigurării şi supravegherii controlului infecţiilor
nosocomiale — în primul rînd necesită să le cunoaştem şi să fie în instituţie acte normative prin care sunt
reglamentate măsurile de prevenire şi control în infecţiile nosocomiale şi anume:
• La 29.06.2007 Colegiul MS a aprobat Conceptul “Cu privire la supravegherea şi controlul infecţiilor
nosocomiale în cadrul instituţiilor medico-sanitare din Republica Moldova;
• Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 51 din 16.02.2009 “Cu privire la supravegherea şi controlul infecţiilor
nosocomiale (Ghidul de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale);
• Instrucţiunea metodică a Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr. 06-4/777 din 24.05.1991
“Despre organizarea regimului sanitaro–antiepidemic şi dezinfectarea instrumentarului medical în policlinici
şi cabinete stomatologice”;
• Reguli sanitare nr. 2956a-83 “Cerinţe privind funcţionarea, dotarea şi amenajarea instituţiilor medicale de
profil stomatologic”;
• Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr. 264 din 31.09.1998 “Despre intensificarea
activităţilor de combatere a hepatitelor virale B, C şi D în Republica Moldova”;
• Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr.314 din 31.07.2007 “Cu privire la Regulile de
examinare şi supraveghere medicală pentru depistarea contaminării cu virusul imunodeficienţei umane
(maladia SIDA)”;
• Instrucţiunea nr. 15 “Cu privire la măsurile de prevenire a infectării cu virusul imunodificienţei umane
(HIV) în caz de expunere profesională accidentală a lucrătorilor medicali”;
• Hotărîrea Ministerului Sănătății nr. 18 din 04.09.2006 “Despre aprobarea şi implementarea Instrucţiunii cu
privire la prevenirea infecţiei HIV/SIDA intraspitalicească în practica medicală”;
• Standardul de ramură 42.21.2-85 “Metode, mijloace, regime de dezinfecţie şi sterilizare a articolelor
medicale”;
• Regulamentul privind gestionarea deşeurilor medicale nr. 06.8.3.45 din 10.12.2001.
 În baza acestor acte normative şi în conformitate cu punctul 6. 5 din Particularităţile de organizare a
controlului infecţiilor în serviciul stomatologic “Ghid de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale”
în fiecare instituţie medicală trebuie să existe un Program de măsuri de combatere şi profilaxie a infecţiilor
nosocomiale aprobate prin ordinul intern al instituţiei, care prevede persoanele responsabile pentru
realizarea lui. Prin urmare, cele relatate permit de a conclude că majoritatea instituţiilor medicale
stomatologice din Republica Moldova corespund standardelor CNEAS aprobate.

9. Etajele şi regiunile superficiale și profunde ale feţei.

Teritoriul oro-maxilo-facial are urmatoarele limite anatomice:
• superior: linia orizontalà ce trece prin rebordurile orbitare superioare
• inferior: linia orizontala dusă prin osul hioid
• lateral: linia oblica ce trece pe marginea anterioara a sternocleidomastoidiamului şi apofiza mastoida,
inconjoarà lobul urechii dupa care trece vertical prin tragus pâna intâlneşte limita superioara
1. Etajele şi regiunile feţei
• Etajul Superior - prezintă porţiunea frontală a feţei situată întreliniile începerii creşterii părului şi cea care
uneşte ambele margini supraorbitale.
• Etajul Mediu - este situat între liniile care unesc ambele margini supraorbitale şi cea care trece la nivelul
marginilor inferioare ale aripilor nazale.
• Etajul Inferior - prezintă porţiunea dintre linia care trece la nivelulmargionilor ionferioare ale aripilor
nazale şi marginea inferioară a mentonului
Înălţimea etajului inferior, fiind menţinută de prezenţa dinţilor, nueste constantă şi în caz de leziuni la
nivelul arcadelor dentare, proporţiile treimii inferioare a feţei în corelaţie cu etajul mijlociu,care este
constant, se micşorează.

În profunzime este delimitat de:

• superior: etajul anterior şi mijlociu al bazei craniului
posterior: muşchii prevertebrali cervicali
• inferior: comunica larg cu regiunile gâtului.
Se exclud din teritoriul oro-maxilo-facial regiunile orbitare, fosele nazale precum şi laringo-farinxul
deoarece acestea au o patologie proprie; se adauga insa regiunile pericraniene şi latero-cervicale, Din punct
de vedere structural, teritoriul oro-maxilo-facial are două componente distincte:
a) cavitatile fetei reprezinta inceputul cailor aero-digestive
b) pereții acestor cavitaţi au dublu invelis epitelial (pielea la suprafata si mucoasa pe pereții interni).
Planul osos imparte teritoriul oro-maxilo-facial in:
• regiuni superficiale care reprezenta totalitatea partilor moi situate pe partile antero-laterale ale planului
osos
- regiuni mediane: nazala, labiala, mentoniera, submentoniera
- regiuni laterale: geniana, parotido-maseterina, submandibulara
• regiuni profunde alcatuite din părțile moi situate intern și posterior de planul osos cuprinzând: - cavitatea
orală cu regiunile jugale, dento-parodontale, palatină şi planşeul bucal (regiuni supramilohioidiene)
- regiunea zigomatica
- spatiul latero-faringian.

10.Oasele ce formează scheletul facial.

Există 22 de oase care formează craniul, toate fiind în poziţie fixă cu excepţiamandibulei. Scheletul feţei
constă din 15 oase, restul de 7 fiind situate în profunzime şi nuafectează conturul capului.
• Oasele feţei sunt:
1.maxilarele (2) formează falca superioară, poartă dinţii superiori, ocupă cea mai mare parte afeţei, cerul
gurii, cavităţile orbitale şi formează peretele exterior al cavităţii nazale.
2.mandibula (1) formează falca inferioară, bărbia şi partea de jos a feţei. Este singurul os alcraniului care se
mişcă şi poartă dinţii inferiori.
3.oasele zigomatice sau ale obrajilor (2)
4.osul nazal (1) formează puntea nazală
Oasele interne ale feţei:
1. Oasele palatine formează podeaua cavităţii nazale şi cerul gurii precum şi podeaua cavităţilor orbitale
2. Osul vomer formează partea din spate şi de jos a septului nazal.
3. Oasele lacrimale sunt două oase foarte mici în interiorul orbitelor.
4. Oasele cornetului inferior care formează o parte a nasului.

11.Mușchii și fasciile capului.

Clasificarea muşchilor capului
Muşchi mimici
Muşchi masticatori
Se deosebesc după:
o Caracteristicile anatomice;
o Acţiune;
o Dezvoltare;
o Inervaţie.
Muşchii mimici
 Sunt situaţi îndată sub piele şi cu un capăt se inseră în ea.
 Sunt lipsiţi de fascie, cu excepţia m.buccinator.
 Volumul şi forţa lor sunt reduse.
 Sunt grupaţi în jurul orificiilor feţei.
Au rol ajutător în:
 Masticaţie;
 Prehensiunea alimentelor;
 Articulaţia vorbirii;
 Respiraţie;
 Recepţie
Clasificarea muşchilor mimici
 Muşchii bolţii craniului;
 Muşchii din jurul orbitelor;
 Muşchii nasului;
 Muşchii orificiului bucal;
 Muşchii urechii externe.

Muşchii masticatori
 Au două inserţii osoase, dintre care una pe mandibulă.
 Intervin în actul de masticaţie.
 Se dezvoltă din mezodermul I-ului arc branhial.
 Sunt inervaţi de n.mandibular.
Sunt mușchii:
- m.temporal;
- m. maseter;
- m. pterigoidian medial;
- m. pterigoidian lateral.

Fasciile capului
 Fascia temporală
 Acoperă m.temporal;
 Reprezintă o lamă aponevrotică;
 Este formată din două foiţe:
- superficială;
- profundă.
 Se inseră:
• Superior-linia temporală superioară;
• Anterior-prosesul zigomatic al frontalului;
• Inferior - arcada zigomatică.
 Fascia maseterică
 Acoperă m.maseter;
 Are aceeaşi formă ca şi muşchiul;
Continuă cu fascia parotidiană;
 Se inseră:
• Superior-faţa laterală a arcadei zigomatice;
• Inferior-marginea inferioară a corpului mandibulei;
• Anterior-marginea anterioară a ramurei mandibulei;
• Posterior-marginea posterioară a ramurei mandibulei.
 Fascia interpterigoidiană
 Este o lamă fibroasă patrulateră;
 Dispusă între mm.pterigoidieni;
 Marginea posterioară a ei formează lig.sfenomandibular.
 Se inseră:
• Superior-baza craniului;
• Inferior-faţa medială a ramurei mandibulei;
• Antero-medial - lama laterală a procesului pterigoidian;
• Postero-lateral - spina sfenoidală, marginea posterioară a ramurei mandibulei.
 Fascia pterigoidiană
 Acoperă faţa medială a m. pterigoidian medial.
 Fascia parotidă
 Este continuarea fasciei maseterice;
 Acoperă glanda parotidă;
 Este formată din două foiţe:
- superficială;
- profundă.
 Fascia bucofaringiană
 Acoperă m. buccinator;
 Continuă pe faţa laterală a m.constrictor superior al faringelui;
 Anterior-se pierde în ţesutul cutanat al obrajilor;
 Postero-Inferior - continuă cu adventicea faringelui şi cu lamelele fasciale ale gâtului.

12.Spațiile sau lojele osteo-faciale și intermusculare ale capului.

Sunt zone care pot fi destinse de procesul inflamator.
Sunt spaţii potenţiale care nu există la omul sanatos, dar pot deveni reale în infecţii.
Unele conţin elemente vasculo-nervoase.
Altele sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax.
Se împart:
-primare ;
-secundare.
Spaţiile primare
Spaţiul canin
Spaţiu potenţial;
Delimitat: Superior-m.ridicător al buzei superioare;
Inferior-m. orbicular al gurii;
Anterior-tegument, ţesut subcutanat;
Posterior-osul maxilar;
Medial-m.ridicător al aripii nasului şi buzei superioare;
Lateral-m.zigomatic mare.
Infecţia în acest spaţiu apare de la canin.
Spaţiul bucal
Spaţiu potenţial;
Delimitat:Superior-osul zigomatic;
Inferior-marginea inferioară a corpului mandibulei;
Medial-m. buccinator;
 Lateral-tegument, ţesut subcutanat;
Anterior-modiolus;
Posterior-m.maseter.
Infecţia în acest spaţiu apare de la dinţii maxilari.
Spaţiul infratemporal
Situat posterior de maxilă;
Delimitat:Medial-lama laterală pterigoidiană;
Superior-baza craniului;
Lateral şi superior spaţiu se continuă cu spaţiul temporal profund.
Infecţia în acest spaţiu se produce de la molarul III superior.
Spaţiul corpului mandibulei
Spaţiu potenţial de clivaj între fascie şi os;
Delimitat:Superior-inserţia foiţei cervicale I şi II pe corpul mandibulei;
Inferior-prelungirea lamelor fasciale I şi II;
Anterior-inserţia m. pterigoidian medial.
Infecţia în acest spaţiu poate apărea de la molarii inferiori şi poate să se extindă în spaţiul masticator
Spaţiul submandibular
Localizat între: -mucoasa orală şi lingvală (superior);
-lamela superficială a fasciei cervicale proprii (inferior).
Este divizat în 2 compartimente:
•loja sublingvală conţine glanda sublingvală,vase sangvine şi nervi;
•loja submandibulară conţine glanda submandibulară,vase sangvine şi nervi.
Infecţiile din acest spaţiu se propagă în profunzime.
Spaţiul submental
Corespunde triunghiului omonim.
Conţine ganglioni limfatici submentali.
Spaţiile secundare
Sunt implicate în caz de lipsă sau eşec al tratamentului pentru infecţiile din spaţiile fasciale primare.
Sunt înconjurate de fascii care au ovascularizaţie săracă.
Infecţiile din aceste spaţii sunt greu de tratat în absenţa unei intervenţii chirurgicale.
Se împart în:
-SOF ale bolţii craniene;
-SOF ale regiunii temporale;
-SOF ale părţii laterale a feţei.
SOF ale bolţii craniene
Loja superficială
Între piele şi aponevroza epicraniană.
Conţine vasele temporale superficiale.

Loja subaponevrotică
Între aponevroza epicraniană şi aponevroza temporală.

Loja subperiostală
Între periost şi placa externă acalvariei (calotei) craniene.
SOF ale regiunii temporale

Spaţiul interaponevrotic
Situat între lamelele superficială şi profundă ale fasciei temporale.
Conţine:-m.temporal;-a.v. temporale medii;-ţesut adipos.

Spaţiul subaponevrotic
Situat între fascie şi m. temporal.
Conţine ţesut adipos.
Spaţiul temporal profund
Situat între m.temporal şi periost
.Conţine:-a.v. temporale profunde;-nervii temporali profunzi.
Aceste spaţii sunt implicate numai în infecţii severe.
SOF ale părţii laterale a feţei
Corpul adipos bucal ( Bichat)
Situat între piele şi m. buccinator.
Este bine dezvoltat la sugari.
Minimalizează efectele presiunii atmosferice asupra cavităţii bucale în timpul alaptării.
Spaţiul glandei parotide
Situat între foiţele fasciei parotide.
Conţine:-glanda parotidă;-a.carotidă externă şi ramurile ei;-v. retromandibulară;-n.n.facial şi
auriculotemporal;-ganglioni limfatici parotidieni.
Spaţiul masetero-mandibular
Situat între m.maseter şi ramura mandibulei.
Conţine:-ţesut adipos;-vase sangvine şi nervi;
Spaţiul temporo-pterigoidian
Situat între m.temporal şi m.pterigoidian lateral.
Conţine :-a.v. maxilară;-plexul venos pterigoidian.
Spaţiul interpterigoidian
Situat între mm. pterigoidieni medial şi lateral.
Conţine:-a.v.maxilară;-n. alveolar inferior;-plexul venos pterigoidian.
Spaţiul suprapterigoidian
Situat între m.pterigoidian lateral şi faţa infratemporalăa aripii mari a sfenoidului.
Conţine:-vase sangvine şi nervi.
Spaţiul pterigomandibular
Situat între ramura mandibulei şi m.pterigoidian medial.
Conţine: -n.alveolar inferior;-a.v. alveolară inferioară.

13.Mușchii mimici (clasificarea și funcția acestora).

 Sunt situaţi îndată sub piele şi cu un capăt se inseră în ea.
 Sunt lipsiţi de fascie, cu excepţia m.buccinator.
 Volumul şi forţa lor sunt reduse.
 Sunt grupaţi în jurul orificiilor feţei.
Au rol ajutător în:
 Masticaţie;
 Prehensiunea alimentelor;
 Articulaţia vorbirii;
 Respiraţie;
 Recepţie
Clasificarea muşchilor mimici
 Muşchii bolţii craniului;
 Muşchii din jurul orbitelor;
 Muşchii nasului;
 Muşchii orificiului bucal;
 Muşchii urechii externe.
 14.Topografia gâtului.
Gîtul este delimitat:
Superior - marginea inferioara si unghiul mandibulei;
- marginea inf. a canalului auditiv extern;
- apofiza mastoidã;
- linia nucala superioarã;
Inferior - linia trasatã pe marginea sup. ale incizurii jugulare, claviculei, vîrful acromionului, apofiza
spinoasã a vert. CVII.
Conventional gîtul este împartit de un plan frontal ce trece prin procesele transversale cervicale în doua
portiuni:
- Anterioarã – gîtul propriu zis; (contine organele gîtului, vasele de bazã si nervii.)
- Posterioarã – portiunea nucalã; (constã din muschi ce acoperã vertebrele.
Drept frontieră dintre aceste zone serveşte marginea anterioară a muşchiului trapez.
Mai este si regiunea SCM
Punctele de reper • Marginea inf. a mandibulei; • Incizura jugularã; • Procesele acromiale; • Coasta I (în fosa
supraclavicularã); • Tuberculu carotid; • Corpul osului hyoid; • Cartilajul tiroid; • Membrana hypotyroida; •
Lig. cricothyreoid; • Traheea • M. Sternocleidomastoidian; • Marginele ant. m. trapez; • Istmul gl. Tiroide
(la astenici); • Gl. Submandibularã
Clasificarea muşchilor gâtului:
Din punct de vedere topografic:
Muşchii superficiali;
Muşchii înseraţi pe osul hioid;
Muşchii profunzi.

15.Mușchii și fasciile gâtului (PNA și Șevkunenko).

Clasificarea muşchilor gâtului:
Din punct de vedere topografic:
Muşchii superficiali;
Muşchii înseraţi pe osul hioid;
Muşchii profunzi.
Muşchii superficiali ai gâtului:-m. platisma;
-m. sternocleidomastoidian(SCM).
Muşchii înseraţi pe osul hioid
Muşchii suprahioidieni:
-m.digastric;
-m.milohioidian;
-m.geniohioidian;
-m.stilohioidian.
 Muşchii infrahioidieni:
-m. sternohioidian;
-m. sternotiroidian;
-m. tirohioidian;
-m. omohioidian.
Muşchii profunzi ai gâtului
Laterali;
Prevertebrali.
Muşchii laterali ai gâtului:
-m. scalen anterior;
-m. scalen mediu;
-m. scalen posterior.
Muşchii prevertebrali:
-m. lung al gâtului;
-m. lung al capului;
-m.drept anterior al capului;
-m. drept lateral al capului.
Fasciile gîtului prezintã un schelet de tesut conjunctiv al gîtului, limiteazã spatii celulare, unele asigura
legatura cu alte regiuni. Aceste spatii celulare contin vase, noduli limfatici, nervi. Lamelele fasciale pot sã
aibã grosime, întindere, densitate si multe alte particularitãti anatomice distincte. Dupã clasificarea
schematicã a lui V. N. Sevkunenko, care corespunde cerintelor practicii chirurgicale, deosebim 5 foite
fasciale ale gîtului
I - fascia superficialã a gîtului - Formeazã teacã pentru m. platisma, coborind pe torece formezã teacã
pentru gl. mamarã.
II - lamela superficialã a fasciei proprie a gîtului • Formezã teacã pentru m. sternocleidomastoidian, m.
trapez si gl. submandibularã. • Inf. - se fixeazã de marginea anterioarã a claviculei si stern. • Sup. – marginea
inferioarã a mandibulei. • Pe fatã trece în – fascia parotidomasetericã – formînd capsulã glandei si acoperã
m. masseter.
III - lamela profundã a fasciei proprie a gîtului - Are formã de trapez, se întinde între osul hioid si
marginea posteriorã a claviculei si manubrium sternului. Lateral este delimitatã de m. omohioid. Pe linia
medianã, fascia II cu III concresc, formînd – sutura anterioarã (linia albã a gîtului)
IV - fascia endocervicalã - Aceastã fascie este constituitã din 2 lamele: parietală și viscerală
V - fascia prevertebralis - Ea începe în partea posterioarã a faringelui de la baza craniului, coboarã în jos în
cavitatea toracicã, trecînd anterior de coloana vertebralã.
Fasciile gâtului,după PNA
Reprezintă trei lamele conjunctive concentrice.
•Sunt legate de trei pături musculare, cărora le formează teacă.
I.Lamela superficială a gâtului-formează teacă pentru m.SCM şi m.trapez.
II. Lamela pretraheală-formează teci pentru mm. infrahioidieni;
III. Lamela prevertebrală-formează teci pentru mm.scaleni şi prevertebrali.

16.Particularităţile anatomo-morfologice ale maxilarului superior.

Maxila este un os pereche și neregulat, situat în centrul feței, făcând parte dinviscerocraniu. Are un corp (cu
4 fețe: anterioară, infratemporală, orbitară, nazală) și 4 procese(zigomatic, frontal, alveolar, palatin); conține
sinusul maxilar și canale ce străbat maxila (canalul suborbitar, canale alveolare). Fiecare este formată din
două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării embrionare: maxila propriu-zisă și osul incisiv (Os
incisivum). Uneori, cele două părți pot fiseparate prin sutura incisivă (Sutura incisiva) sau pot fi complet
izolate (cheiloschizis sau buza de iepure).
Componentele
Corpul maxilei (Corpus maxillae) prezintă o bază și un vârf și are 4 fețe:
– Fața anterioară (Facies anterior)
– Fața posterioară sau infratemporală (Facies infratemporalis)
– Fața superioară sau orbitară (Facies orbitalis)
– Fața nazală (Facies nasalis)
4 procese (apofize)
– Procesul zigomatic (Processus zygomaticus)
– Procesul frontal (Processus frontalis)
– Procesul alveolar (Processus alveolaris)
– Procesul palatin (Processus palatinus)
Structurile interioare:
– Sinusul maxilar (Sinus maxillaris)
– Canale ce străbat maxila:
– Canalul infraorbital (Canalis infra-orbitalis)
– Canale alveolare (Canalis alveolaris)

17. Anatomia dinţilor şi raportul rădăcinilor cu tablele osoase (corticala).

Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la muscarea, sfasierea si mestecarea
alimentelor, ca un prim pas in digestie. Dintii au un rol si in vorbire, un proces controlat prin directionarea
fluxului de aer in gura, cu ajutorul dintilor, limbii si a buzelor. Fiecare dinte are doua parti principale -
coroana dintelui - partea Vizibila de la suprafata - si radacina situata in maxilar. Aceste doua parti se
intalnesc la gatul dintelui (colet), situat chiar sub marginea gingiei.
Coroana-aceasta este partea vizibila a dintelui,situata deasupra marginei gingivale si acoperita cu smalt.
Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.
Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar forma sa depinde de tipul dintelui.
Incisivii si caninii au o singura radacina, premolarii au o radacina sau doua, iar molarii pot avea doua sau
trei radacini, in functie de locatie.
Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare. Smaltul acopera suprafata coroanara
Cimentul dentar - Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina.
Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste cea mai mare parte a
dintelui.
Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase de sange, nervi si tesut
conector - pulpa. Pulpa hraneste dintele si asigura vitalitatea sa.
Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prin ligamentul periodontal. Acest
ligament contine vase de sange si nervi, constituind o zona de amortizare flexibila intre dinte si os.
Foramenul apical - Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care permite trecerea vaselor de sange
si a nervilor.
Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază în funcţie de mai mulţi parametri:
vârstă, dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şi sinusului, morfologia individuală a acestei cavităţi,
precum şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Raportul sistemului dentar cu canalul mandibular
Carter şi Keen (1971) au studiat din punct de vedere morfologic şi radiologic mii de mandibule cu scopul
verificării traiectului şi dispoziţiei canalului mandibular, respectiv a nervului dentar inferior, descriind
existenţa a trei variante :
- Tipul 1. Este cunoscut sub numele de varianta convenţională. Canalul coafează apexurile dinţilor laterali.
(la limita)
- Tipul 2. Este prezent în 20% din cazuri. Canalul este situat la distanţa de apexurile dinţilor laterali, între ei
şi acestea aflându-se un plex nervos .
- Tipul 3. Canalul are o poziţie inferioară. Trunchiul nervos se divide în două ramuri, care ulterior se
ramifică în plexuri nervoase.
Rădăcinile dinţilor din rândul superior uneori fac legătură şi cu cavitatea nazală ce are mare însemnătate
pentru stomatologi în vremea rezecţiei vârfurilor rădăcinelor fiindcă se pot leza formaţiunile adiacente.
Alăturarea foarte apropiată de cavitatea nazală dă posibilitate spargerii abceselor în vremea proceselor de
inflamaţie în regiunea vârfurilor rădăcinilor.
Raporturile rădăcinilor incisivilor mediali superiori cu podeaua foselor nazale poate fi diferită. La oamenii
cu cap rotund şi faţa lată , rădăcina incisivului superior medial foarte tare se apropie de podeaua cavităţii
nazale, despărţindu-se de ea numai printr-un strat subţire osos. La oamenii cu capul lung şi faţa
îngustă ,vârful rădăcinii se găseşte la o depărtare de cavitatea nazală până la 10 mm.
Rădăcina incisivului superior lateral în legătură cu dimensiunile lui mai mici de obicei nu se apropie de
cavitatea nazală. Trebue de avut în vedere, că rădăcinile la ambii incisivi îndeosebi cel lateral, din partea
vestibulului cavităţii bucale sunt acoperite cu un strat osos subţire, ce formează alveolele dentare.
Raporturile apexurilor dentare cu sinusul maxilar si fosele nasale Sunt in functie de:
-pozitia podelei foselor nasale si sinus maxilar fata de marginea procesului alveolar
-lungimea radacinilor dentare
-inaltimea proceselor alveolare
-marimea si forma sinusului maxilar
ASTFEL : -caninul -90% apexul este  la distanta de sinus -10% este in contact punctiform cu sinusul cand
radacina e curbata distal. -premolar unu:- 85%la distanta de sinus de peste 3 mm - 10% la 1-2mm de sinus
- 5-8%in contact cu podeaua sinusului sau chiar sub membrana sinusala. -premolar doi: -de regula cu apexul
in contact cu podeaua sinusului 90% -in 10% chiar sub membrana sinusala. -molarii unu si doi:-de regula
in contact cu podeaua sinusala sau chiar sub membrana sinusala -mai rar la 2-5mm de podea -radacinile
vestibulare mai frecvent in contact cu mucoasa sinusala.-molarul trei- raporturi variabile cu sinusul.
Concluzionand : raporturile apexurile dentare cu sinusul maxilar pot fi :-La distanta de podeaua sinusala-
Tangente cu podeaua sinusala-Penetrante sub mucoasa sinusala
Distanţele medii (în milimetri) dintre apexurile unor dinţi permanenţimaxilari şi peretele inferior Al
sinusului maxilar sunt următoarele (după Von Bondsdorff):
- molarul secund – 1,3;
- molarul trei – 2,3;
- molarul prim – 2,6;
- premolarul secund – 2,9;
- caninul – 7,1;
- premolarul prim – 7,5.

18.Vascularizarea maxilei și mandibulei.

Vascularizaţia maxilarului superior este realizată printr-un aport dublu: extern şi intern, existând numeroase
anastomoze la nivelul mucoasei palatine. Arterele care asigură vascularizaţia sunt ramurile osoase ale arterei
suborbitale, jugale şi palatine posterioare (fig.4.2).
Aportul sanguin extern este asigurat de artera suborbitală, jugală, sfenopalatine şi artera palatina posterioară.
Vascularizaţia intraosoasă este dată de arterele suborbitale, jugale, antro- alveolare şi sfenopalatine.
Ramuri ale arterei maxilare:
Artera alveolară superioară posterioară
Artera alveolară superioară medie
Artera alveolară superioară anterioară
 artera alveolară superioară Posterioară provine din divizia a treia a arterei maxilare. Apare în fosa
craniană mijlocie înainte ca artera maxilară să intre în fosa pterygopalatină. Acesta continuă și intră
pe suprafața infratemporală a maxilarului pentru a furniza sinusul maxilar, premolarii și molarii .
 artera alveolară superioară Mijlocie apare din artera infraorbital ca face artera alveolară superioară
anterioară. Uneori însă această arteră nu este prezentă. Dacă este, apare în canalul infraorbital unde
coboară pentru a alimenta sinusul maxilar și plexul la nivelul caninului.
 artera alveolară superioară Anterioară, de asemenea , apare la nivelul arterei alveolare superioare
de mijloc si ruleaza cu ea pentru a furniza porțiunea anterioară a arcului maxilar , sinusul maxilar și
dinții anteriori.
În ceea ce privește drenajul venos, vena alveolară superioară posterioară, vena alveolară superioară medie și
vena alveolară superioară anterioară se drenează în plexul venos pterygoid 
Vascularizarea mandibulei: Aportul vascular extern este asigurat de artera submentală, maseterină,
pterigoidiană, facială şi linguală.
Artera alveolară inferioară (ramura arterei maxilare)
Vascularizaţia internă, endoosoasă este dată de artera dentară inferioară şi de artera condiliană.
Artera faciala vascularizează atat maxila cat si mandibula.
Alimentarea cu sânge a mandibulei se face prin vase mici periostale și endostale. Vasele periostale apar în
principal din artera alveolară inferioară și alimentează ramul mandibulei. Vasele endostale apar din ramurile
peri-mandibulare ale arterei maxilare, arterei faciale, arterei carotide externe și arterei temporale
superficiale; acestea alimentează corpul mandibulei. [2] Dinții mandibulari sunt furnizați de ramuri dentare
din artera alveolară inferioară.
Artera maxilară dă naștere unei ramuri unice pentru alimentarea dinților mandibulari, cunoscută sub numele
de artera alveolară inferioară . Coboară inferior împreună cu nervul alveolar inferior și pătrunde în os prin
foramenul mandibular. La nivelul celui de-al doilea premolar, acesta se termină în ramurile arterelor mentale
și incisive după ce a furnizat toți dinții mandibulari.
Arterele mentale și incizive alimentează gingia labială a dinților anteriori și, respectiv, dinții anteriori.
vena alveolară inferioară este unicul colector al sângelui pompat în jurul mandibulei și se scurge în plexul
venos pterigoid .

19.Inervația maxilei și mandibulei.

Inervația dinților Nervul alveolar superior posterior (ramura nervului maxilar (V2)
maxilari
Nervul alveolar superior anterior (ramura nervului infraorbital)
Nervul alveolar superior mediu (ramura nervului infraorbital)

Inervația dinților Nervul alveolar inferior (ramura nervului mandibular V3)

mandibulari

Nervul maxilar in fosa pterigopalatina se împarte în patru ramuri majore, care sunt nervul alveolar superior
posterior , nervul infraorbital, nervul zigomatic și ramurile ganglionare până la plexul pterigoid.
Nervul infraorbital emite două ramuri care contribuie la plexul dentar superior. Acestea sunt anterioare
nervului alveolar superioare și nervul alveolar superior de mijloc . Celelalte ramuri ale nervului maxilar sunt
ramurile ganglionare, nervul alveolar superior posterior și nervul zigomatic. Nervul infraorbital formează un
plex cu nervul alveolar superior superior , cunoscut sub numele de plexul dentar superior .
Dinții mandibulari sunt furnizați în primul rând de nervul alveolar inferior, care este o ramură a nervului
mandibular e (a treia diviziune a nervului trigemen).
Nervul mandibular poartă fibre care sunt atât senzoriale, cât și motorii
Nervul mentală furnizează bărbie, buza inferioară, gingiei facială și mucoasa din a doua premolar anteriorly.
Nervului incisiv furnizează dinților și ligamentele parodontale de la primul premolar anteriorly.

20.Particularităţile anatomo-morfologice ale sinusului maxilar. Funcțiile

acestuia.
Sinusurile maxilare
Cunoscut și sub denumirea de antru Highmore, sinusul maxilar este situat în corpul osului maxilar fiind mai
voluminos decat celelalte sinusuri, atingând în medie 15 ml. La naștere acesta este prezent, dar rudimentar,
dezvoltarea acestuia finalizându-se odată cu apariția dentiției definitive. Forma sinusului maxilar este
asemănătoare unei piramide triunghiulare ce prezintă:
Peretele superior este destul de subţire şi în acelaşi timp este planşeul orbitei (în grosimea lui trece nervul
infraorbital prin canalul său). Anterior este limitat de suprafaţa anterioară a maxilarului, medial de peretele
medial al maxi larului cu meatul mediu (carcasa osoasă lipsește, este prezent orificiul care leagă sinusul cu
cavitatea nazală). Posterior sinusul este delimitat de către tuberozitatea maxilarului, adiacentă fosei
pterigopalatine, infe rior de apofiza alveolară, de la dintele canin până la tuberozitatea maxilarului. Uneori
lama osoasă, ce desparte dinții premolari și molari de sinus, lipsește și atunci ei pot fi prezenţi sub mucoasa
acestuia. Astfel se explică apariţia sinuzitelor de origine odontogenă. Sinusul maxilar capătă formă
definitivă aproximativ la vârsta de 10 ani.
Baza care este situată medial, orientată spre cavitatea nazală. Superior, la nivelul acesteia, se găsește
apertura sinusului maxilar în meatul mijlociu prin intermediul hiatului maxilar. Datorită localizării înalte a
orificiului de deschidere a sinusului maxilar superior de punctul cel mai decliv al sinusului anterior
menționat, mucusul este drenat doar activ cu ajutorul cililor mobili. Punctul cel mai decliv sau podeaua
sinusului maxilar este situat la nivelul procesului alveolar al osului maxilar si corespunde premolarului II și
molarilor I și II. În situații patologice mucusul din sinusul frontal poate să dreneze în sinusul maxilar datorită
vecinătății orificiilor de deschidere ale celor două și localizării superioare a aperturii canalului nazofrontal
față de hiatul maxilar.
Vârful este situat în procesul zigomatic al maxilarului și poate chiar să se extindă în interiorul osului
zigomatic.
Peretele anterior este situat în dreptul fosei canine.
Peretele superior este foarte subțire și se găsește în raport cu orbita și cu elementele anatomice prezente la
nivelul acesteia. Superior și medial sinusul maxilar se află în vecinătatea celulelor etmoidale posterioare.
Peretele posterior desparte sinusul maxilar de fosa pterigopalatină și fosa infratemporală.
Pereţii sinusului sunt tapetaţi de mucoasă, continuă cu cea din cavitatea nazală. Pereţii subţiri ai sinusului la
care se adaugă proiecţia uneori a rădăcinilor dinţilor (premolari, canini) în sinus şi faptul că planşeul
sinusului este la 1,25-1,5 cm dedesubtul nivelului planşeului cavităţii nazale (împiedicând drenajul natural al
sinusului) explică posibilitatea propagării infecţiei în zonele învecinate.

21.Particularităţile anatomo-morfologice ale maxilarului inferior.

Mandibula este unicul os mobil al craniului, fiind constituit din corp dispus orizontal, pe care sunt fixaţi
dinţii şi două ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei temporomandibulare şi inserţia
muşchilor masticatori. Aceste două porţiuni se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibulei, pe faţa
externă a căruia se află Tuberozitatea maseterică, iar pe cea internă – tuberozitatea pterigoidă.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave şi i se descriu două feţe – una externă şi alta internă, o
margine inferioară bazală şi una superioară alveolară. Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia
medie, se află protuberanţa mentală, mărginită lateral de o proeminenţă, numită tubercul mental. Posterior de
tubercul, la nivelul spaţiului dintre molarii unu şi doi,se află orificiul mental, ce prezintă orificiul de
deschidere a canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul omonim.
Pe faţa internă a corpului mandibulei proeminează spinul mental, lateral de care se află fosa digastrică, locul
de inserţie a muşchiului omonim. Sub spina mentală începe linia milohioidiană, care are o direcţie postero-
superioară şi laterală, ce împarte faţa internă a corpului mandibulei în doua fosete: una superioară – foseta
sublinguală, pentru glanda sublinguală, şi una inferioară – foseta submandibulară pentru glanda salivară cu
acelaşi nume.
Ramurile mandibulei.
Pe faţa internă observăm orificiul mandibular situat la 2 cm inferior de incizura mandibulei, care duce în
canalul mandibulei. Canalul trece în profunzimea mandibulei şi se termină pe faţa ei externă cu orificiul
mental. Posterior de orificiul mandibular trece şanţul milohioidian determinat de traiectul mănunchiului
vasculonervos milohioidian. Ramura mandibulei se termină cu două apofize – una anterioară, apofiza
coronoidă, şi alta posterioară, apofiza condilară . Între ele se află incizura mandibulei . De la baza apofizei
coronoide trece creasta buccinatorie.
Apofiza Condilară este alcătuită din cap şi col; pe faţa anterioară a colului se află foseta pterigoidiană
pentru inserţia muşchiului pterigoid lateral.
 22.Anatomia dinţilor şi raportul rădăcinilor cu tablele osoase (corticala).
Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la muscarea, sfasierea si mestecarea
alimentelor, ca un prim pas in digestie. Dintii au un rol si in vorbire, un proces controlat prin directionarea
fluxului de aer in gura, cu ajutorul dintilor, limbii si a buzelor. Fiecare dinte are doua parti principale -
coroana dintelui - partea Vizibila de la suprafata - si radacina situata in maxilar. Aceste doua parti se
intalnesc la gatul dintelui (colet), situat chiar sub marginea gingiei.
Coroana-aceasta este partea vizibila a dintelui,situata deasupra marginei gingivale si acoperita cu smalt.
Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.
Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar forma sa depinde de tipul dintelui.
Incisivii si caninii au o singura radacina, premolarii au o radacina sau doua, iar molarii pot avea doua sau
trei radacini, in functie de locatie.
Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare. Smaltul acopera suprafata coroanara
Cimentul dentar - Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina.
Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste cea mai mare parte a
dintelui.
Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase de sange, nervi si tesut
conector - pulpa. Pulpa hraneste dintele si asigura vitalitatea sa.
Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prin ligamentul periodontal. Acest
ligament contine vase de sange si nervi, constituind o zona de amortizare flexibila intre dinte si os.
Foramenul apical - Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care permite trecerea vaselor de sange
si a nervilor.
Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază în funcţie de mai mulţi parametri:
vârstă, dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şi sinusului, morfologia individuală a acestei cavităţi,
precum şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Raportul sistemului dentar cu canalul mandibular
Carter şi Keen (1971) au studiat din punct de vedere morfologic şi radiologic mii de mandibule cu scopul
verificării traiectului şi dispoziţiei canalului mandibular, respectiv a nervului dentar inferior, descriind
existenţa a trei variante :
- Tipul 1. Este cunoscut sub numele de varianta convenţională. Canalul coafează apexurile dinţilor laterali.
(la limita)
- Tipul 2. Este prezent în 20% din cazuri. Canalul este situat la distanţa de apexurile dinţilor laterali, între ei
şi acestea aflându-se un plex nervos .
- Tipul 3. Canalul are o poziţie inferioară. Trunchiul nervos se divide în două ramuri, care ulterior se
ramifică în plexuri nervoase.
Rădăcinile dinţilor din rândul superior uneori fac legătură şi cu cavitatea nazală ce are mare însemnătate
pentru stomatologi în vremea rezecţiei vârfurilor rădăcinelor fiindcă se pot leza formaţiunile adiacente.
Alăturarea foarte apropiată de cavitatea nazală dă posibilitate spargerii abceselor în vremea proceselor de
inflamaţie în regiunea vârfurilor rădăcinilor.
Raporturile rădăcinilor incisivilor mediali superiori cu podeaua foselor nazale poate fi diferită. La oamenii
cu cap rotund şi faţa lată , rădăcina incisivului superior medial foarte tare se apropie de podeaua cavităţii
nazale, despărţindu-se de ea numai printr-un strat subţire osos. La oamenii cu capul lung şi faţa
îngustă ,vârful rădăcinii se găseşte la o depărtare de cavitatea nazală până la 10 mm.
Rădăcina incisivului superior lateral în legătură cu dimensiunile lui mai mici de obicei nu se apropie de
cavitatea nazală. Trebue de avut în vedere, că rădăcinile la ambii incisivi îndeosebi cel lateral, din partea
vestibulului cavităţii bucale sunt acoperite cu un strat osos subţire, ce formează alveolele dentare.
Raporturile apexurilor dentare cu sinusul maxilar si fosele nasale Sunt in functie de:
-pozitia podelei foselor nasale si sinus maxilar fata de marginea procesului alveolar
-lungimea radacinilor dentare
-inaltimea proceselor alveolare
-marimea si forma sinusului maxilar
ASTFEL : -caninul -90% apexul este  la distanta de sinus -10% este in contact punctiform cu sinusul cand
radacina e curbata distal. -premolar unu:- 85%la distanta de sinus de peste 3 mm - 10% la 1-2mm de sinus
- 5-8%in contact cu podeaua sinusului sau chiar sub membrana sinusala. -premolar doi: -de regula cu apexul
in contact cu podeaua sinusului 90% -in 10% chiar sub membrana sinusala. -molarii unu si doi:-de regula
in contact cu podeaua sinusala sau chiar sub membrana sinusala -mai rar la 2-5mm de podea -radacinile
vestibulare mai frecvent in contact cu mucoasa sinusala.-molarul trei- raporturi variabile cu sinusul.
Concluzionand : raporturile apexurile dentare cu sinusul maxilar pot fi :-La distanta de podeaua sinusala-
Tangente cu podeaua sinusala-Penetrante sub mucoasa sinusala
Distanţele medii (în milimetri) dintre apexurile unor dinţi permanenţimaxilari şi peretele inferior Al
sinusului maxilar sunt următoarele (după Von Bondsdorff):
- molarul secund – 1,3;
- molarul trei – 2,3;
- molarul prim – 2,6;
- premolarul secund – 2,9;
- caninul – 7,1;
- premolarul prim – 7,5.

23.Elementele anatomice principale ale ATM.

Prezintă o articulaţie elipsoidală,combinată şi datorită discului articular este şi complexă.Este formată de
următoarele suprafeţe osoase: faţa articulară a condilului mandibulei şi fosa mandibulară cu tuberculul
articular al temporalului. Întrucât cele două feţe articulare, temporală şi mandibulară, sunt convexe, ele sunt
incongruente; în articulaţiile de acest gen este prezent discul intraarticular care echilibrează incongruenţa
feţelor articulare.
Discul prezintă o formaţiune fibrocartilaginoasă biconcavă, pe marginea căreia se fixează capsula articulară,
astfel încât cavitatea articulară este împărţită în două etaje, de cele mai multe ori complet izolate, fiecare
având sinoviala sa:
- un etaj superior, discotemporal;
- un etaj inferior, discomandibular.
Ele reprezintă două spaţii distincte morfologic şi funcţional. Spaţiul superior are o poziţie antero-superioară
şi în el se face alunecarea anterioară a discului împreună cu capul mandibular în cursul deschiderii gurii, al
mişcărilor de propulsie şi de lateralitate ale mandibulei. Spaţiul inferior are o poziţie postero-inferioară şi
aici condilul face mişcări de rotaţie în jurul axului său.
Capsula articulară este laxă, anterior fiind mai fină decât posterior, şi este concrescută pe tot perimetrul cu
discul articular. Ea este întărităde ligamentele capsulare colaterale, iar la distanţă de capsulă se găsesc
ligamentele sfeno-mandibular, pterigo-mandibular şi stilo-mandibular. Toate aceste ligamente frânează o
prea mare deschidere a orificiului bucal.

24. Funcţiile de bază ale ATM.

Este singura diartroză a craniului şi are rol în masticaţie, vorbire şi mimică.
În articulația temporo-mandibulară doar mandibula este mobilă, osul temporal fiind ferm fixat la oasele
craniului prin suturi. În consecință, din articulația temporo-mandibulara, din compartimentul inferior, se pot
efectua depresia și elevarea mandibulei, iar din compartimentul superior protractia, retracția, deplasarea
laterală și o ușoara rotație a mandibulei. [1]

25.Vascularizarea ATM.
Vascularizația articulației temporo-mandibulare derivă din artera temporală superficială în partea laterală și
din artera maxilară în partea medială. Sângele de pe aspectul anterior al articulației este drenat în plexul
venos din jurul mușchiului pterigoidian lateral, iar posterior sângele venos ajunge în regiunea vasculară care
separă cele două lame ale expansiunii bilamelare a discului articular. Presiunea dezvoltată de deplasarea
înainte și înapoi a condilului comută drenajul sângelui între aceste două regiuni. Limfaticele sunt tributare
nodurilor cervicale superioare din jurul venei jugulare interne.

26.Inervația ATM.
Țesuturile articulare și partea centrala a discului articular nu sunt inervate. Ramurile nervilor
auriculotemporal și maseter și nervi simpatici postganglionari inervează ligamentele capsulare și extensia
bilamelară posterioară a discului. Capsula articulară, ligamentul lateral și țesutul retroarticular conțin
mecanoreceptori și nociceptori. Informațiile preluate de mecanoreceptori reprezintă o sursă de senzații
proprioceptive care ajută la controlul poziției și mișcării mandibulei.

27.Scopul esenţial al examenului clinic.

Adoptarea celei mai potrivite atitudini față de bolnavul cu o afecțiune oro-maxilo-facială este condiționată
de o corectă evaluare a stării sale.
Scopurile esențiale ale cercetării anamnezei și semnelor clinice,paraclinice și de laborator ale pacienților
sunt :
• Descoperirea tuturor manifestărilor patologice dentoparodontale și maxilofaciale ,care vor trebui
diagnosticate și tratate ;
• Depistarea tuturor semnelor orale determinate de boli generale,care vor trebui tratate în prealabil ;
• Recunoașterea pacientului pentru care o intervenție chirurgicală poate prezenta un risc;
• Identificarea unor boli contagioase și protejarea medicului,a celorlalți pacienți și a personalului
auxiliar ;
 Determinarea cauzelor aparitiei eventualii boli
 Antecedentele
Manifestarile organismului la preparatele utilizate
 28.Condiţiile deontologice şi de etică medicală în examinarea pacienţilor.
Cele mai multe erori de diagnostic și tratament se datoresc insuficienței cunoașterii a bolnavului,de aceea
niciodata examenul clinic nu trebuie sa se limiteze la dinți, parodonțiu sau leziunea locală. El trebuie să
cuprindă examenul amănunțit al întregului teritoriu buco-maxilo-facial și examenul general complet.
În condițiile de ambulator efectuarea unui examen general complet este dificilă,de aceea trebuie adoptat un
sistem rațional și suficient pentru ca prin întrebări precise și examen metodic să se obțină în timpul cel mai
scurt datele necesare, fără a se omite un semn sau simptom uneori discret, dar care poate fi esențial pentru
precizarea diagnosticului sau a unei stări de risc.
Observarea bolnavului începe chiar în momentul intrării sale în cabinetul de consultații: mersul, aspectul
general și comportarea; unele semne sau simptome locale sau generale pot fi evidente din primul moment.
Examenului clinic trebuie să i se acorde atenție maximă;nici o metodă de explorare oricît de complex nu
poate suplea anamneza corectă și examenul minuțios al pacientului. Este preferabilă obținerea unui surplus
de date decît o omisiune importanta. În cadrul discuției cu bolnavul se urmărește totodată stabilirea unui
raport de încredere și colaborare între acesta și medic.

29.Etapele examenului clinic al pacienţilor cu afecţiunilor OMF.

În chirurgia buco-maxilo-facială examenul clinic cuprinde :
1.Anamneza
2.Examenul loco-regional
3.Examenul general
4.Examenele paraclinice ( de laborator și complementare)
Uneori sunt necesare , pentru corecta diagnosticare a pacientului :
5.Consultarea confraților de alte specialități
6.Cercetarea bibliografică.

30.Stabilirea identităţii pacientului (datele de paşaport).

Prin interogatoriu se stabilește,în primul rînd,identitatea bolnavului : numele, prenumele, vîrsta, genul,
starea civilă, ocupația și adresa.
• Vîrsta poate da indicații importante : unele boli sunt mai severe la tineri( tumorile maligne,
parodontopatiile marginale cronice ș.a) ; vîrsta poate indica dacă bolnavul se află într-o perioadă critică
(pubertate, menopauză) ; unele indicații de intervenții chirurgicale sînt în funcție de vărstă (în incluzia
dentară, despicăturile labio-maxilo-palatine, anomaliile dento-maxilare ș.a.).
• Condițiile de muncă și viață ne arata activitatea în mediul toxic sau necesitînd efort fizic intens,
existența unor factori de stres, felul alimentației, abuzul de condimente ,alcool, tutun.

31.Examenul subiectiv. Anamneza. Metode. Avantaje, dezavantaje.

În cadrul examenului subiectiv se efectuează :
• Înregistrarea datelor personale și de contact ;
• Înregistrarea datelor anamnestice privind :
a)istoricul medical general
b)istoricul medical dentar
3.Documentarea status-ului inițial al pacientului.
Anamneza reprezintă ansamblul antecedente medicale și stomatologice ale pacient în cursul unui
interogatoriu.
Metode.
Pentru obținerea elementelor anamnestice necesare există trei posibilități :
• Interogatoriul
• Chestionarul simplu la care răspunde pacientul
• Asocierea celor două metode
1.Interogatoriul se face cu ajutorul unor întrebări-cheie asupra stării de sănătate la care pacientul răspunde în
timpul consultației. Metoda dă rezultate excelente în cazul unui practician experimentat,permițînd și
stabilirea unor relații interumane corespunzătoare între pacient și medic,dar reprezintă și o serie de
dezavantaje :
-depinde de felul de a fi și experiența medicului,fiind evident dezavantajați începătorii,întrucît obținerea
unui antrenament eficient în facultate este dificilă ;
-medicul poate omite unele întrebări importante ;
-consumul de timp pentru această metodă este relativ mare.

2.Chestionarul reprezintă o listă de întrebări simple la care pacientul este chemat să răspundă în scris.
Avantajele
-economia de timp ;
-compensarea lipsei de experiență a practicianului ;
-sunt indicate intrebarile de carea are nevoie medicul.
Dezavantaje :
-metoda este oarecum mecanicistă și lasă mai puțin loc raporturilor interumane ;
-unii pacienți subapreciază chestionarul și răspund incomplet la întrebări ;
-chestionarul,este standartizat,nu se adaptează la nivelul intelectual al fiecărui pacient ;
-este destul de dificilă stabilirea unui chestionar simplu,care să acopere mai multe posibilități de răspuns.
3.Asocierea chestionarului cu interogatoriul îmbină avantajele celor două procedee.Metoda constă în
completarea,de către pacient, în scris,a unui chestionar,după care urmează o discuție axată pe problemele
mai importante.
Indiferent de metoda utilizată,pentru obținerea datelor anamnestice este necesară parcurgerea anumitor
etape :
Observația preliminară
Această etapă permite obținerea unor informații minore despre bolnav înaintea examinării propriu-zise și
constă în notarea :
a)motivelor consultației solicitate ;
b)numelui,vîrstei,adresei și numărului de telefon al pacientului ;
(Se va preciza cu această ocazie ocupația,care poate fi de multe ori cauza unor îmbolnăviri ,cum ar fi bolile
profesionale,accidentele de muncă,etc. ;de asemenea,prezintă interes mediul geografic și mediul social din
care provine bolnavul,știind că acestea pot influența manifestările patologice,cît și evoluția clinică).
c)datelor anamnestice generale,dintre care vom reține printre altele :
-data aproximativă a ultimelor tratamente oro-maxilofaciale;
-complicațiile medicale sau chirurgicale survenite în cursul acestor tratamente;
-numărul,data și tipul examenelor radiologice și ședințelor de radioterapie efectuate pînă la data
prezentării la consultație;în funcție de aceste date,vom aprecia oportunitatea și tipul unor radiografii
suplimentare;
-faptul dacă pacientul este trimis de un confrate,caz în care se va consemna numele și adresa
acestuia,pentru a-l ține la curent cu evoluția bolnavului.

32.Acuzele principale cu care se adresează pacienţii cu afecţiuni OMF.

Una dintre cele mai importante părți ale anamnezei – istoricul afecțiunii – furnizează date deosebit de utile
pentru conducerea în continuare a examenului clinic și stabilirea diagnosticului preliminar.Din relatările
bolnavului,dirijate prin întrebări judicios selectate,sunt prezente o serie de aspecte deosebit de importante ,și
anume :
-momentul debutului ;
-modul în care a debutat afecțiunea ;
-tratamentele aplicate ;
-evoluția afecțiunii de la debut pînă în momentul prezentării la consultație ;
În general, pacienții se adresează medicului pentru una din următoaree cauze :
-durere ;
-apariția unor deformații – tumefacții sau formațiuni anormale ;
-tulburări funcționale ;
-tulburări generale.
Anamneza va fi astfel condusă,încît să ofere cît mai multe elemente referitoare la aceste acuze principale
ale pacientului.
Durerea. În legătură cu durerea se vor preciza următoarele elemente : momentul
declanșării,localizarea,iradierea,dacă este spontană sau provocată ;factorii care o declanșează,exacerbează
sau calmează ;intensitatea și felul în care este percepută(pulsatilă,fulgurantă,etc.) ;dacă apare în crize,în ce
condiții se declanșează și ce durată au ;dacă se asociază cu alte fenomene(hipersalivație,lăcrimare,congestia
feței).
Deformațiile. Se va stabili,încă de la început,cînd și în ce condiții au apărut aceste deformații –spontan sau
provocate( de exemplu cele post-traumatice),dacă au fost precedate de alte simptome(dureri dentare).
Se vor preciza caracterul deformațiilor – unice sau multiple ,bine delimitate sau difuze - și raporturile cu
elementele anatomice din vecinătate.
Evoluția deformației prezintă un deosebit interes : creștere rapidă,în cîteva ore sau zile,sau creștere
lentă,progresivă ,în luni sau ani(evoluție de tip cronic).
Atît în această etapă a anamnezei ,cît și în cursul examenului fizic,e necesară identificarea tipului de
deformație despre care este vorba,în raport cu etiologia :
Anomalii de creștere :
-lipsuri tisulare(despicături ale feței,anodonții,hipoplazii) ;
-excese tisulare(dinți supranumerari,odontoizi,torus palatin /mandibular ,hemangioame).
Deformații dobîndite :
• Atrofiile : reducerea de volum a unei structuri tisulare sau a unui organ(atrofia crestelor alveolare
la edentați, atrofii ale glandelor salivare,atrofia hemifeței,etc.).
• Hipertrofiile : mărirea de volum a unui organ/țesut fără creșterea numărului de celule care le
compun.
• Hiperplaziile : creșterea de volum a unor organe/țesuturi,legate de creșterea numărului de celule care
le alcătuiesc.
• Tumefacțiile : de regulă,consecința unor reacții de apărare și reparație ale organismului.Din punct de
vedere histologic se caracterizează printr-un infiltrat leucocitar,vasodilatație,edem și proliferare endotelială
și fibroblastică.Uneori,se poate produce necroză,urmată de regenerarea țesuturilor respective.
• Tumorile,care ,conform lui Willis,reprezintă ”masa anormală de țesuturi a căror creștere o depășește
pe aceea a țesuturilor normale,nu este coordonată cu aceasta și persistă în același mod,chiar și după
suprimarea stimulului care determină această transformare”.

33.Durerea. Definiţia. Tipurile, caracterul. Elementele principale ce

caracterizează durerea.
Durerea este manifestarea senzitivo-reacţională reprezentată de fenomenele psiho-afective conştiente şi
reacţiile somato-vegetative reflexe rezultate din acţiunea stimulilor nocireceptivi asupra formaţiunilor
receptoare algogene din întregul organism.
Durerea- senzația neplăcută care se manifestă sub diferite forme (arsură, înțepătură, crampă, greutate,
întindere,etc.) de intensitate și întindere variabile.
Leziunile care pot declanșa acest răspuns complex al organismului definit ca durere pot fi reale
(traumatism, arsură, incizie chirurgicală etc.), percepute ca reale (durerea reflectată: durerea din regiunea
scapulohumerală dreaptă în colicabiliară) sau potențiale (durerea în membrul „fantomă”, după extirparea
unor regiuni anatomice: membrul inferior amputat, mastectomia radicala etc.).
Durerea este analizată cu atenție
• Precizeaza împrejurările
• spontană/provocată,
• agenții care o determină,
• localizarea,
• iradiațiile
• intensitatea,
• durata,
• continuă /în crize ,
• diurnă/nocturnă,
• tulburările asociate ,
• factorii care o calmează.
Tipuri -
Dupa sediul ei, dupa tipul ei, difuz sau localizat, dupa intensitatea ei, dupa periodicitatea si caracterul ei:
durerea poate fi pulsatila, batanta, zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice unei inflamatii), ca un fulger
(atingere nervoasa), poate avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de colica (atingere viscerala)
etc. In unele cazuri, durerea este resimtita intr-o alta parte a corpului decat cea in care se afla zona lezata sau
traumatizata; atunci se vorbeste de durere iradiata. Un alt tip de durere se refera la membrul fantoma; ea este
resimtita de aproximativ 65% dintre amputati.
Alodinie: durere provocată de un stimul care în condiții normale nu este dureros.
Analgezie: absența durerii în prezența stimulilor dureroși.
Anestesia dolorosa: prezența durerii într-o zonă sau regiune anesteziată.
Cauzalgie: durere persistentă, de tip arsură, apărută după leziunea traumatică a unui nerv.
Durere centrală: durere generată de leziuni ale sistemului nervos central.
Hiperalgezie: sensibilitate crescută la stimuli dureroși de intensitate obișnuită/mică.
Hiperestezie: sensibilitate crescută la orice tip de stimul.
Hiperpatie: sindrom dureros caracterizat prin hiperreacție și postsenzație la stimulii dureroși.
Hipoalgezie: sensibilitate scăzută la stimuli dureroși.
Hipoestezie: sensibilitate scăzută la orice tip de stimul.
Nevralgie: durere în teritoriul de distribuție al unui nerv.
Neuropatie: afectare funcțională sau anatomică a unui nerv.
Nociceptor: receptor sensibil preferențial la acțiunea unui stimul dureros sau potențial dureros.
Senzațiile dureroase sunt generate de terminațiuni nervoase libere a fibrelor A și C, numiți și nociceptori.

34.Elementele principale ce caracterizează defectele şi deformaţiile.

Evoluţia deformaţiei este importantă pentru stabilirea diagnosticului şi elaborarea unui plan de tratament.
Evoluţia poate fi :
• acută;
• spontană;
• creştere lentă, progresivă;
• unică sau multiplă;
Depistarea defectelor se efectueaza prin palaparea exo – bucala, cit si prin examenul vizual (asimetria fetei).

35.Anamneza bolii (actualei maladii). Caracteristica.

Tulburarile functionale la nivelul fetei si cavitatii bucale , in ceea ce priveste miscarile de
inchidere/deschidere a gurii, masticatia, deglutitia, fonatia sau mimica trebuie studiate in detaliu pentru a
putea depista cu exectitate afectiunea OMF.
Simptomele sau semnele generale ale bolii sunt :
- Cefaleea
- Insomnia
- Alterarea starii generale.
Observarea bolnavului trebuie sa inceapa chiar din momentul intrarii lui in cabinet : mersul,aspectul
general,unele simptome locale sau generale, etc;
Nici o metoda de explorare oricit de complexa nu poate suplea amneza corecta si examenul minutios al
pacientului .
 36.Anamneza vieţii. Caracteristica.
Anamneza vieții-prin interogatoriu se stabilește,în primul rînd,
identitatea bolnavului,
numele și prenumele,
vîrsta,
sexul,
starea civilă,
ocupația și
adresa.
Vîrsta poate da indicații importante:unele boli au prognostic mai sever la tineri ,(tumori
maligne,parodontopatiile marginale cronice);vîrsta poate indica dacă bolnavul se află într-o perioadă
critică,pubertate sau menopauză.unele indicații de intervenții chirurgicale sunt în funcție de vîrstă,în incluzia
dentară,despicăturile labio-maxilopalatine,anomaliile dento-maxilare).
Condițiile de muncă și viața precizează activitatea în mediu toxic sau necesitînd efort fizic intens,existența
unor factori de stres,felul alimentației,abuzul de condimente,alcool și tutun. După ce se află motivele apelării
bolnavului la medic,se stabilesc antecedentele eredo-familiale,în special
sifilis,tuberculoză,coagulopatii,predispoziția la carii dentare și parodontopatii,boli de sistem osos,boli
genetice,despicături labiomaxilo-palatine,deformații maxilo-faciale.
Antecedentele personale se cercetează în ordine cronologică,pe perioade de vîrstă.
Antecedente fiziologice:cronologia erupției dinților temporari și definitivi,menstruația,sarcini,menopauză.
Antecedentele patologice:accidente de erupție dentară ,obiceiuri vicioase,boli ale dinților și cavității
bucale,pierderea precoce a dinților,dacă i s-au efectuat extracții dentare,cum a suportat anestezia,dacă are
tendință de sîngerare exagerată.
Pentru a aprecia starea de sănătate ne interesăm cu privire la afecțiunile de care a suferit sau pe care le
prezintă în momentul consultației: sifilis,tuberculoză,boli infecto-contagioase,rahitism,avorturi
spontane,dacă a fost spitalizat pentru vre-o afecțiune gravă ,dacă prezintă vre-o afecțiune cardio-
vasculară,tulburări sangvine,hemofilie,dificultate respiratorie sau afecțiuni pulmonare,boli debilitante,de
nutriție,tulburări endocrine,diabet,hiperlipemii,afecțiuni renale,hepatice,reumatism,afecțiuni neurologice.
De asemenea,accidente suferite sau intervenții chirurgicale,dacă urmează vre-un tratament
medicamentos,dacă a fost tratat cu penicilină,corticoizi,dacă a prezentat manifestări
alergice,ast,eczeme,urticarie sau dermatografism,dacă este fumător sau consumator de alcool.

37.Anamneza alergologică.
Efectuarea unei anamneze alergologice complete evita riscul aparitiei la pacientii hipertensivi a alergiilor la
anestezie locala,leziuni cardio - vasculare sau reactie alergica la anumite medicamente ( de ex.
pinicilina ),etc
Daca a vut candva alergii cum sau manifestat
 38.Examenul obiectiv exo și endo-bucal. Caracteristica.
EXAMENUL EXOBUCAL - se va examina faţa prin inspecţie şi palpare.
Prin inspecţie se observă expresia feţei, inegalitatea pupilară, existenţa unor ticuri, modificările
reliefurilor normale ale feţei şi gâtului. Se verifică simetria feţei în repaus şi în timpul mişcărilor mimicii.
Inspecţia feţei se face atât din faţă cât şi din profil. Se apreciează coloraţia tegumentelor, prezenţa de erupţii,
plăgi,cicatrici.
Se apreciează asimetria determinată de o pierdere de substanţă, de prezenţa unei tumefacţii sau
tumori căreia i se descrie mărimea, forme, limitele.
Palparea dă elemente importante în legătură cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii. În
traumatisme se cercetează dacă există mobilitate anormală sau deformaţii osoase la nivelul marginilor
orbitei, ale conturului mandibular ale piramidei nazale, etc. În procesele inflamatorii prin palpare se obţin
date asupra consistenţei (depresibilitate, infiltraţie).
În cazul formaţiunilor tumorale se cercetează forma, întinderea, localizarea, mărimea, suprafaţa
(regulată, neregulată) conturul şi consistenţa : dură, moale, elastică, etc. Precum şi gradul de mobilitate.
Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, pretragieni, genieni) se face tot
prin palpare, bilateral. Se cercetează mărimea lor, gradul de aderenţă faţă de planurile adiacente, consistenţa,
modul de dispunere, izolaţi sau în bloc, unici sau multiplii.
Articulaţia temporo-mandibulară este examinată prin palpare în conductul auditiv extern bilateral,
concomitent prin următoarea tehnică: se introduce indexul în conductul auditiv extern şi se invită bolnavul
să facă mişcări de închidere şi deschidere a gurii; se constată amplitudinea mişcării condililor; se pot percepe
auditiv şi palpatoriu zgomote.

Examenul obiectiv endobucal

Examenul endobucal - Pentru examenul endobucal este necesară o bună expunere a cavităţii bucale, ce se
realizează cu bolnavul aşezat în poziţie corectă pe fotoliul dentar, în condiţii de vizibilitate şi iluminare
bună. Pentru examinarea cavităţii bucale sunt indispensabile: oglindă, pensă şi sondă dentară. Prin inspecţie
se examinează succesiv orificiul bucal, buzele şi vestibulul, deschiderea gurii şi cavitatea bucală propriu-
zisă.
Inspecţia orificiului bucal şi buzele poate remarca despicături sau fistule labiale, pierderi de
substanţă sau cicatrici, manifestări patologice diverse. La inspecţia vestibulului bucal se apreciează
profunzimea şanţurilor vestibulare, starea frenurilor, aspectul general al mucoasei şi coloraţia sa. Examenul
deschiderii gurii poate pune în evidenţă situaţii diferite: deschiderea normală, limitarea deschiderii sau
imposibilitatea deschiderii . Inspecţia cavităţii bucale propriu-zise, se face în mod sistematic, începând cu
cercetarea bolţii şi vălului palatin, planşeului bucal, limbii. Deasemenea se efectueaza examenul dinţilor şi
parodonţiului unde se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile
interdentare, se studiază arcadele în raporturile lor reciproce
Palparea părţilor moi se execută bidigital pentru buze, obraji sau limbă şi bimanual pentru obraji şi planşeu
bucal.
 Se percep eventual formaţiuni patologice în grosimea părţilor moi, apreciindu-se mărimea,
consistenţa, mobilitatea şi sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu ţesuturile din jur.

Examenul dinţilor şi parodonţiului

Se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile interdentare, se
studiază arcadele în raporturile lor reciproce. După examenul arcadelor dentare, se face apelul dinţilor,
notările făcându-se după sistemul celor două cifre.
Se examinează fiecare arcadă în parte, întotdeauna în aceeaşi ordine începând cu semiarcada
superioară dreaptă, în sensul mişcării acelor de ceasornic. Prin inspecţie directă sau indirectă, cu ajutorul
oglinzii se cercetează anomaliile de număr, formă, structură şi poziţie ale dinţilor prezenţi, malformaţiile
dentare, deviaţii, înclinări, etc.
Palparea dinţilor se realizează cu mânerul sondei (percuţie dentară) orizontal sau în ax, durerile
provocate dând indicaţii asupra stării inflamatorii a parodonţiului. Examenul parodonţiului menţionează
prezenţa sau absenţa tartrului dentar, coloraţia şi aspectul gingiei (hiperplazică, retractată, existenţa de pungi
gingivale, etc.).

39.Examenul stării generale a bolnavului, scopurile principale, corelaţia dintre

starea generală şi leziunile oro-maxilo-faciale.
Scop: delimitarea PACIENȚILOR CU O STARE APARENT bună, dar cu risc pt intervențiile de
Ch.stomatologică, extracții
Se apreciaza tipul constitutional,dezvoltarea generala,starea de nutritive,dezvoltarea musculaturii si a
scheletului,prezenta eventuala de edeme,echimoze,hematoame,cicatrice, eruptii,transpiratii exagerata sau
insuficienta,surmenajul,starea psihica echilibrata sau labila,starea de neliniste sau teama.
Se inregistreaza semnele vitale: temperature,pulsul, tensiunea arterial si ritmul respirator. Pentru bolnavii
prezentati in ambulatory,datele cu privire la starea aparatului cardiovascular, respirator,digestive,excretor, se
obtin in cadrul anamnezei si se apreciaza prin colaborarea cu alte specialitati. Pentru bolnavii spitalizati se
face examenul complet am pielii si mucoaselor,limfonodulilor precum si al tuturor aparatelor si
sistemelor,poate fi necesar examenul otorinolaringologic si uneori examenul oftamologic.
Se vor efectua cercetari generale a organismului ca: biochimia singelui,analiza generala a singelui, analiza
urinei,se masoara Ta,puls,temperatura etc.

40.Explorări paraclinice loco-regionale și generale utilizate în chirurgia OMF.

Scopul şi rolul lor pentru precizarea diagnosticului.
EXAMENE PARACLINICE
Se pot enumera următoarele posibilităţi de investigaţii paraclinice ale afecţiunilor oro-maxilo-faciale.
1. Examenul radiologic
2. Scintigrafia
3. Ecografia
4. Biopsia
5. Citodiagnosticul
6. Puncţia exploratoare
7. Stomatoscopia
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale
9. Transiluminarea
10. Examenul secreţiei salivare
11. Examenul bacteriologic
12. Craniometria
1. Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare
pentru leziuni ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru
explorarea oaselor maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza craniului.
Tehnici speciale: Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix,
Panorax) care realizează pe un singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare
a mandibulei şi a infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare
(parotide, submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o tehnică de
explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul unui
ordinator care apreciează cantitativ diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său anatomic.
2. Scintigrafia salivară realizată cu Th 99, este indicată pentru explorarea morfologică a
parenchimului salivar, precizând sediul topografic al unei leziuni.
3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea
tumorilor solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor
parotide.
4. Biopsia este în unele cazuri singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se
folosesc:
- biopsie prin excizie - indicaţie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;
- biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse şi voluminoase care pentru rezolvare necesită
o intervenţie mai laborioasă;
- biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
- biopsie prin aspiraţie (forajul bioptic) - se practică pentru leziuni profunde, dificil accesibile.
 Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni
presupusă malignă, dacă nu dispunem de posibilitatea sau competenţa de a efectua tratamentul complet al
cazului, întrucât biopsia poate accelera boala (evoluţia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz clinic
considerat malign necesită repetarea biopsiei.
5. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativă, constă în examinarea directă a celulelor superficiale
recoltate prin amprentă direct pe lamă sau puncţie cu un ac subţire. Dă relaţii aproximative despre caracterul
benign sau malign al unei leziuni.
6. Puncţia exploratoare se face cu ace groase sau trocare adaptate la o seringă. Este indicată pentru
precizarea diagnosticului unor formaţiuni tumorale ale părţilor moi sau ale maxilarelor, evacuarea unui
hematom, în colecţii purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic, etc. al produsului recoltat.
7. Stomatoscopia, investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte
imaginea de 10-20 ori. Permite observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar a chorionului
cu vascularizaţia sa; poate surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se utilizează
curent testul Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidină; zonele patologice reţin mai intens
colorantul.
9 Transiluminarea sau diafanoscopia este folosită pentru descoperirea leziunilor dentare, ale
sinusului maxilar sau ale obrazului. Foloseşte o sursă de lumină puternică şi se execută într-o cameră
obscură. Se observă pe fondul luminat, transparenţa, opacifierile produse de un sinus bolnav, calculi, mici
tumori sau dinţi devitali.
10. Examenul secreţiei salivare - Saliva parotidiană sau submandibulară se recoltează prin
cateterism prin tuburi de polietilen şi se analizează cantitativ şi calitativ (pH., structură chimică, citologie).
11. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafaţa leziunilor, de la
nivelul orificiilor fistuloase sau prin puncţie din colecţii închise, în vederea izolării şi identificării germenilor
şi antibiogramei.
12. Craniometria constă în măsurarea distanţelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-
faciale, fiind indicată în vederea corecţiei unor deformaţii congenitale sau dobândite, ale masivului osos
cranio-maxilar.

41.Examenele de laborator. Indicaţii şi însemnătatea clinică (hemograma

(eritrocite, leucocite, trombocite, hemoglobina); timpul de sângerare și
coagulare; timpul de retracție a cheagului, hematocritul; glicemia;
colesterolul; vitamina D).
 hemograma
Componenta din sange Valorile normale

La barbati: 4,6-6,2 milioane de celule/microlitru

Globule rosii (numite si eritrocite sau hematii) (mcL)

La femei: 4,2-5,4 milioane de celule/mcL

La barbati: 135-175 grame/litru (L)

Hemoglobina
La femei: 120-155 grame/L

Hematocrit La barbati: 38,8-50,0%

 La femei: 34,9-44,5%

Globule albe (numite si leucocite) 4,500 - 11,000 celule/ microlitru (mcL)

Trombocite (numite si plachete sanguine) 150.000 - 450.000/mcL

 Timpul de sangerare si coagulare

 Timpul de retractie a cheagului

Glicemia

Colesterolul
 42. Examenul bacteriologic. Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea clinică.
Examenul bacteriologic – presupune preluarea substantelor patologice direct de pe suprafata leziunilor, de la
nivelul orifificiilor fistulare, de pe traiectul fistulos sau prin punctie din colectii deschise. Se izoleaza, cultiva
si identifica germenii din leziune si se studiaza sensibilitatea lor la antibiotice
Examenul bacteriologic da adesea si indicii referitoare la sursa de infectie si permite deci, eliminarea ei.
Fata de examenul microscopic, care permite decelarea prezentei agentului etiologic, metodele bacteriologice
complexe permit, pe lânga izolare si cercetarea diferitelor insusiri biologice care-l caracterizeaza.

43.Examenul morfologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic.

Studiile asupra celulelor și țesuturilor pacientului, efectuate la microscop, se numesc morfologice. Acestea
permite stabilirea un diagnostic fcorect.
Rolul diagnosticului morfologic este stabilirea țesutului care aparține tumorii (histogeneza), în timp ce
gradul de atipie al celulei în sine și încălcarea structurilor țesuturilor sunt evaluate cu atenție. În majoritatea
cazurilor, diagnosticul se stabilește prin preparate preparate în mod tradițional, studiate prin microscopie cu
lumină.

44.Examenul histologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic.

Este analizarea microscopica a unor fragmente de organe sau tesuturi. Acestea se reluiaza prin biopsie,
realizata printr-o mica interventie chirurgicala (ca biopsia ganglionara). Fragmentele sunt astfel prelucrate
ca sa devina posibila examinarea la microscop a structurii lor, facindu-se astfel un examen histopatologic
Un examen histopatologic presupune analizarea microscopică a probelor de țesut . Acestea sunt obținute în
urma biopsiei sau a intervenției chirurgicale. Specialistul care realizează o astfel de examinare este anatomo-
patologul, cel care știe să “citească” mostra de țesut la microscop.

Examenul histopatologic se realizează în mai mulți pași:

- Examinarea macroscopică a probelor
- Eșantionarea probelor (selecționarea de fragmente pentru analiză)
- Histoprocesare
 - Analiza microscopică a lamelor
Medicul anatomo-patolog recomandă după examenul histopatologic o serie de analize suplimentare, care
ajută la obținerea diagnosticului și la alegerea terapiei personalizate. Acestea pot fi teste cu colorații
speciale, teste imunohistochimice sau de biologie moleculară.

Practic, în urma testării imunohistochimice, specialistul poate să spună cu precizie care este locul din
organism de unde s-au răspândit celulele canceroase. Această informație duce la prescrierea unui tratament
eficient.
Medicul cere această investigație în cazul în care analizele de până la acel moment nu indică foarte clar
natura unei tumori, spre exemplu. Un examen histopatologic face diferența între malign și benign. Pentru un
diagnostic histopatologic corect, în multe situații, este absolut necesară corelarea aspectului microscopic cu
informațiile existente în dosarul medical al pacientului. Astfel, colaborarea medicului anatomo-patolog cu
medicul clinician și furnizarea de informații clinice corecte și complete despre pacient sunt de mare
importanță în stabilirea diagnosticului.

45.Examenul citologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic

Examenul citologic ( citodiagnosticul)
Examenul citologic este un test de screening (evaluare) care are ca scop analizarea si identificarea diferitelor
aspecte morfologice celulare, precum structura cromatinei celulare, modificari ale omogenitatii citoplasmei,
aspectul diversilor compusi celulari etc., care pot aparea in procesele patologice inflamatorii sau neoplazice.
Consta in examinarea celulelor prin amprenta directa pe lama , prin raclarea cu o spatula sau prin punctie cu
un ac subtire. Este folosit pentru a determina daca celulele au caracter benign sau malign.
Examenul citologic poate fi utilizat ca test de diagnostic (in cazul in care exista o suspiciune a unui proces
patologic inflamator sau neoplazic) sau ca test de screening (pentru identificarea timpurie a aparitiei unor
leziuni sau modificari precursoare unor afectiuni, in cazul persoanelor cu un risc crescut de dezvoltare a
anumitor patologii). Avantajul examenului citologic consta in eficienta per cost, siguranta, rapiditate si
simplitate.

46.Biopsia. Definiţia. Metodele. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Biopsia reprezinta prelevarea "in vivo" a unui fragment de tesut (normal sau patologic) in scopul efectuarii
unui examen histologic (anatomopatologic)
Metode:
- Prin excizie-in urma interventiei chirurgicale se extrage un organ /zona de tesut anumit ce necesita
biopsie,indicate pt leziuni mici,superficial bine delimitate.
- Prin incizie-se ia catre biopsie doar un fragment de tesut /sau de organ ,indicat pt leziuni intinse
voluminoase,profunde
- Prin chiuretaj/ raclare- folosita pt leziuni ulceroase , leziuni exteriorizate
- Prin aspiratie-materialul de examinat se extragere cu ajutorul unui aparat vacuum/ac fin
- Foraj biopsic-pt leziuni profunde dificil accesibile.

Se indica in:tumori de dimensiuni mici si tumori parotidiene.

 Biopsia permite diagnosticarea unei anomalii locale, de exemplu o tumora, sau ale unor simptome
generalizate. Uneori, se cauta sa se asigure ca o leziune cunoscuta nu contine celule canceroase. Mai multe
biopsii succesive pot fi practicate pentru a verifica daca evolutia unei boli este favorabila sub tratament. Ea
aduce o certitudine a diagnosticului si nu o probabilitate, si indica, intre mai multele varietati cunoscute ale
unei aceleiasi boli, pe cea care este in cauza; biopsia precizeaza intinderea leziunilor, gradul lor de penetrare
in tesuturi.

47.Examenul alergologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic.

Examenul alergologic
Penru determinarea reactiilor alergice imediate se folosesc probele cutanate cu alergeni bacterieni, testele
leuco – si trombocitopenice , reactia de hemaglutinare etc.
Pentru determinarea reactiilor alergice de tip lent se folosesc probele cutanate , reactia de leucocitoliza,
testul de blastotransformare a limfocitelor etc.
Testul alergologic poate consta într-un test de sânge sau într-un test cutanat. Testul cutanat este însă cea mai
utilizată metodă de stabilire a elementelor care ne produc reacţii alergice. Testele alergologice cutanate sunt
cele mai folosite teste alergologice. Ele sunt folosite pentru a identifica atât alergenii din aer – seminţe,
tutun, praf, păr de animale, pene, cât şi alergenii alimentari – ouă, lapte, alune, nuci, stridii sau peşte. De
asemenea testul alergologic cutanat este folosit şi pentru a identifica alergiile la medicamente sau la veninul
anumitor animale.In OMF cel mai des se fac teste alergologice pt a determina sensibilitatea organismului
pacientului la anumite preparate(anestezice).
Testul alergologic cutanat constă în introducerea, în special în zona braţului, subcutanat sau direct pe piele a
unei cantităţi mici dintr-un alergen pentru a se vedea care este reacţia organismului la alergenul respectiv. În
unele cazuri în zona înţepată nu apare niciun fel de reacţie, fapt ce sugerează lipsa unei alergii faţă de
substanţa respectivă, în timp ce în alte cazuri pot apărea: prurit, tumefierea zonei sau sensibilizarea locului.
Cu cât reacţia este mai intensă cu atât indiciul este mai concludent şi anume: există o reacţie alergică la
stimulul respectiv. De regulă, după realizarea testului alergologic cutanat, zona înţepată este acoperită cu un
material răcoros, sau cu o cremă pe bază de corticosteroizi, astfel încât posibilele reacţii adverse să fie
estompate.
Test alergologic ocular
Testu alergologic sangvin
0,1-anestezie
0,9-lichid fiziologic
10 ml- anestezie
Timp de 20 de min
Indicatii: inainte de orice fel de interventie/manopera chirurgicala
Insemnatate clinica: se efectueaza cu scop de a evita orice complicatie in urma manoperelor chirurgicale
cum ar fi :soc anafilactic,eruptii cuatnate,edem.

48.Stomatoscopia.
 49.Termografia.

*
***

50.Ecografia.
Ecografia este metoda prin care se pot vizualiza diferite structuri anatomice cu ajutorul ultrasunetelor.
Principiul ecografiei este asemanator celui sonar si consta in emiterea de ultrasunete de catre o sonda
speciala. Aceste ultrasunete sunt reflectate de structurile anatomice intalnite si apoi receptionate si
transformate intr-o scara de tonuri alb-negru pe monitor. Ultrasunetele sunt vibratii mecanice cu frecvente
de peste 20.000 Hz, imperceptibile auzului uman, care sunt inofensive pentru structurile anatomice pe care
le intalnesc.
Practic este vorba de o harta acustica ce deseneaza organe sau tesuturi, in diferite planuri, in functie de
pozitia transductorului, de aceea fiind denumita si "stetoscop optic".
Ecografia este o metoda imagistica sigura, fara efecte adverse asupra structurilor examinate, usor accesibila,
fara costuri mari si care poate vizualiza orice structuri anatomice,
Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea tumorilor
solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor parotide.
 51.Radiografiile endoorale (radiografia periapicală, radiografia
mușcată (bitewing), radiografia ocluzală). Caracteristica.
 Radiografia periapicala- retro alveolara
Radiografia retro-alveolara sau periapicala este o radiografie mica pe care se vad 2 maxim 3 dinti.
Obiectivul acestui tip de radiografie este de a vizualiza varful radacinilor unui dinte.
Astfel, medicul stomatolog poate observa atat dintele cat si osul inconjurator pe acelasi film. Radiografia
retro-alveolara se poate folosi atat pentru dintii anteriori cat si pentru cei posteriori.
Acest tip de radiografie are rolul de a oferi detalii mai exacte privind afectiunile unui anumit dinte sau
eventualele tratamente anterioare. Se poate folosi pentru a se stabili daca este nevoie de un tratament
endodontic sau pentru a verifica succesul acestui tratament dupa efectuarea obturatiei de canal.

 Radiografia muscata (bitewing)

Radiografia "in muscatura" este folosita pentru a observa coroanele dintilor posteriori precum si cantitatea
de os alveolar de la acest nivel. Atat coroanele dintilor superiori cat si a celor inferiori sunt surprinse pe
acelasi film.
Radiografia este utila pentru depistarea cariilor interdentare sau a cariilor secundare care se formeaza sub
obturatiile sau lucrarile existente.
Totodata, pe radiografiile "bitewing" se poate observa cantitatea de os pierduta din jurul fiecarui dinte. Acest
aspect este important pentru stabilirea evolutiei bolii parodontale.

 Radiografia ocluzala
Radiografia ocluzala este mai mare si arata intreaga arcada superioara sau inferioara impreuna cu maxilarul
superior sau mandibula.
Radiografiile ocluzale sunt folosite pentru depistarea dintilor supranumerari, dintilor inclusi care nu au erupt
inca, fracturi la nivelul oaselor maxilare, fisuri palatine, chisturi sau abcese.
De asemenea, radiografiile ocluzale sunt utile si pentru depistarea unor corpuri straine in interiorul oaselor
maxilare

52.Radiografiile exoorale (ortopantomografia, tomografia computerizată (CT).

Caracteristica. Însemnătatea clinică.
 Ortopantomografia. Caracteristica. Însemnătatea clinică.
Radiografia panoramica
Radiografia panoramica este un film extra-oral pe care se vad toti dintii superiori si inferiori, oasele
maxilare, mandibula, precum si articulatiile de prindere a mandibulei (ATM).
In timpul procedurii, mecanismul se roteste in jurul capului, in timp ce pacientul este complet nemiscat.
Acest tip de radiografie capteaza imaginea unor locuri mai greu accesibile, cum ar fi maselele de minte sau
articulatiile temporo-mandibulare. Desi pune foarte bine in evidenta fracturile mandibulare si alte afectiuni
in aceasta zona, imaginea panoramica nu este eficienta evaluarea densitatii osoase si a
cariilor.Ortopantomografia poate fi obținută prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax).
Radiografiile panoramice sunt utile in localizarea fracturilor sau a unor formatiuni patologice prezente in
interiorul oaselor maxilare. Sunt de asemenea importante deoarece ofera practicianului o vedere de
ansamblu a cazului.
Radiografiile panoramice nu sunt ideale pentru depistarea cariilor, a infectiilor periapicale sau pentru a
verifica succesul unui tratament endodontic.
Etapele de realizare
1)Mușcarea piesei orale în dreptul șanțului de referință sau utilizarea dispozitivului de sprijin al bărbie la
pacienții edentați, Închiderea elementelor de ghidare lateral, Poziționarea bărbiei pacientului pe dispozitivul
de sprijinire, Asigurarea verticalității poziției pacientului, Înghite, nu mișca , expunerea.

 Tomografia computerizată (CT). Caracteristica. Însemnătatea clinică.

 Este o metoda de investigatie radiologica ce permite reprezentarea grafica a unor sectiuni sau planuri
tomografice ale corpului cu ajutorul unui computer care prelucreaza valorile de absorbtie a unui fascicul de
raze Rontgen.
 Avantaj evidentiere cu claritate structuri tisulare, normale si patologice, cu opacitate redusa fata de
razele Rontgen si cu densitate apropiata intre ele, cum sunt partile moi.
 Dezavantaje Rezolutia insuficienta a leziunilor situate in muschi;
Obligativitatea injectarii unei substante de contrast pentru vizualizarea vaselor;
Artefacte mari datorate obturatiilor de amalgam sau coroanelor metalice dentare.
In timpul unei investigatii prin tomografie computerizata (TC), pacientul este pozitionat pe o masa glisanta,
atasata la scanner-ul CT, care este un dispozitiv de forma circulara. Scanner-ul CT trimite raze X prin zona
corpului care urmeaza a fi studiata. Fiecare rotatie a scanner-ului dureaza mai putin de o secunda si ofera o
imagine in sectiune transversala a regiunii de examinat. Toate imaginile sunt salvate ca un grup pe un
computer si pot fi supuse postprocesarii in vederea obtinerii de reconstructii in orice plan, utile pentru medic
in vederea stabilirii diagnosticului. De asemenea, ele pot fi imprimate pe film si scrise pe un CD

53.Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica. Indicaţii şi

însemnătatea clinică.
Investigația prin Rezonanţă Magnetică este, neirandiantă și neinvazivă, folosită pentru a vizualiza structura
şi funcţia corpului uman. Rezonanţa Magnetică permite examinarea în orice plan, asigură un contrast
excelent dintre diferite tipuri de ţesuturi,
Spre deosebire de Tomografia Computerizată care foloseşte radiaţia ionizantă, Rezonanţa Magnetică
foloseşte un câmp magnetic puternic pentru a alinia magnetizarea nucleară a atomilor de hidrogen din apă pe
care o conţine corpul uman. Undele de radiofrecvenţă sunt folosite pentru a modifica sistematic aceasta
magnetizare, provocând nucleii de hidrogen să producă un câmp magnetic rotativ care este detectat de catre
"receiver coil" a sistemului de Rezonanţă Magnetică. Acest semnal poate fi modulat prin câmpuri magnetice
adiţionale pentru a aduna informaţia necesară pentru a reconstrui imagini ale corpului uman.
Tehnică de un potențial incomparabil,RMN prezintă numeroase avantaje:
a) foarte inaltă discriminare între țesuturile moi,fondată pe specialitatea lor biochimică și functională.
b) deoarece osul nu dă practic nici un semnal , pot fi explorate în mod optim structurile cerebrale.
c)posibilitatea de a realiza direct tomografii sub orice incidență.
d)inocuitate cvasitotală inclusiv la femeia gravidă.
e)produse de contrast performante și puțin toxice.

54.Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast. Caracteristica. Indicaţii şi

rolul clinic: sialografia, angiografia, scintigrafia, fistulografia, artrografia,
limfografia.
Substanțele de contrast au drept scop cresterea sensibilității unei metode imagistice,cu vizualizarea unor
structuri care nu sunt vizibile fără utilizarea acestor substanțe și caracterizarea mai bună a leziunilor pentru
elaborării unui diagnostic corect.
Sunt substanțe care realizează contrast pozitiv și negativ.
Substanțele care realizează contrast pozitiv-sulfatul de bariu,substanțele iodate.
Substanțele care realizează contrastul negativ sunt cele care utilizează aerul.
Substanțele de contrast au fost introduse în practica radiologică din necesitatea de a evidenția regiuni sau
formațiuni anatomice, a caror diferență în atenuarea fascicolului de radiatii este prea mica pentru a putea fi
individualizată în imagine.
Sialografia -( Iacobovici,1926) reprezintă un mijloc de explorare al glandelor parotide si
submandibulare.Constă in introducerea pe cale canaliculara a unei substanțe de contrast. Metode recente de
pneumosialografie , sialotomografie , zonosialografie permit obținerea unor imagini de calitate superioara
 Examen radiografic al canalelor excretoare ale unei glande salivare.
 O sialografie serveşte la vizualizarea unei litiaze (prezenţa unui calcul) într-un canal salivar excretor.
Ea mai poate fi practicată în caz de uscăciune a gurii.
 Se realizeaza prin introducerea unui tub fin în orificiul natural al canalului excretor al glandei
salivare. Prin acesta se injectează lent un produs de contrast iodat, opac la radiaţiile X, care se răspândeşte
aproape o oră si se realizeaza radiografia . Timp de câteva ore poate persista o uşoară umflare a glandei,
ceea ce o face mai sensibilă.

Angiografia- examen radiologic care permite examinarea volumului interior al unui vas sangvin (artera sau
vena) si ale ramurilor in care se imparte acest vas.
Inaintea unei interventii chirurgicale, o angiografie da posibilitatea sa se studieze raporturile anatomice intre
vase si leziunea de operat. In sfarsit, angiografia permite sa se practice angioplastii (tehnici de dilatare a unui
vas), embolizari (ocluzii terapeutice ale unui vas) si o chimioterapie in situ (injectare pe cale intravasculara a
medicamentelor anticanceroase).
Scintigrafia -este o metodă imagistică neinvazivă.Principiul scintigrafiei constă în administrarea ( de obicei
intravenos,dar si per os) a unor radiofarmaceutice care se vor fixa prin mecanisme specifice la nivelul
structurii anatomice investigate. Radiațiile ( de regula gama) emise de organismul pacientului,din locurile de
fixare(fiziologică sau patalogică) a radiotrasorului utilizat,vor fi detectate fie cu un scintigraf cu baleiaj ,
fie,mai frecvent in prezent,cu o gamma-camera,in care caz vor fi prelucrate pe un computer,obținându-se
scintigrama.Specificitatea de fixare a radioizotopului sau a moleculei marcate folosite, permite obținerea
unor imagini cu caracteristici diferite față de alte metode imagistice,în care rezultatul depinde de densitatea
tisulară(radiologie) sau de densitatea protonica a tesutului(rezonanță magnetică nucleară)
Examinarea scintigrafică este o metodă de investigaţie ce permite detectarea a numeroase afecţiuni care se
regăsesc structurală cât şi funcţională a organelor sau sistemului osos, precum şi a unor procese funcţionale
şi patologice ale organelor examinate cum sunt: inflamaţiile, sângerările, infecţiile sau tumorile.
Metoda de examinare scintigrafică este atraumatică pentru pacient şi
foloseşte tehnica se emite substanţe de tip radiofarmaceutica - ce prezintă afinitate ridicată pentru un anumit
tip de organ sau ţesut - introdusă în organism anterior examinării.
Fistulografie-examen radiologic practicat după injectarea,intr-o fistula, a unei substanțe de contrast iodate
hidrosolubile,care permite aprecierea traiectului fistulei și a raporturilor sale cu organele vecine.
1. Pentru a clarifica întinderea fistulei
2. Pentru a identifica direcția canalului fistulei
3. Pentru a determina comunicarea canal fistula cu organele vecine și țesuturi
4. Pentru a identifica dungi în țesutul moale
Artrografia- explorarea radiologică a cavitătii articulare după injectarea unui produs radioopac
hidrosolubil,a aerului sau a ambelor
Contraindicată în artrita septică.Utilă pentru a evidenția corpi străini,o condromatoză sau o
sinovită.Artrografia este necesară indeosebi in investigarea articulației scapulohumerale si a genunchiului.
Indicatii - Artrografia este utilizata, in principal, pentru stabilirea unui diagnostic sau pentru a realiza clisee
preoperatorii. La genunchi, ea permite detectarea unei leziuni a unui menisc sau a unui ligament rasucit care
provoaca dureri, blocaje, instabilitate sau umflare. La umar, examenul poate confirma ruptura musculară si
complicațiile prin unele tendințe care genereaza dureri si impotentă functionala pentru toate articulațiile,
arteriografia realizează o explorare de finete a suprafeței articulațiilor, a invelișului lor cartilaginos, sau
cautarea unui corp strain intraarticular, adesea de natura cartilaginoasă și care ar fi invizibil la o radiografie
simplă.
O arteriografie nu necesita spitalizare si dureaza in jur de 30 minute. După examen, pacientul poate să-și
reia activitatea totuși, fara sa solicite prea curând articulatia examinată.
Efecte secundare - Acestea sunt rare si, in general, benigne: greturi, indispoziție, hemoragie locală de mică
intensitate. Injectarea produsului de contrast iodat poate provoca o reacție alergică. Medicul trebuie deci sa
se asigure ca bolnavul n-a prezentat vreodata simptomele unei alergii sau, daca da, sa ii prescrie in
prealabil un tratament antialergic.
Limfografia- radiografiere a vaselor și a ganglionilor limfatici cu ajutorul unei substanțe de contrast.
Limfografia directa prin descoperirea si catetezarea limfaticelor in regiunea preauriculara,retroauriculară sau
submentală si injectarea unei cantități reduse de lipiodol ultrafluid; cliseele radiografice se executa imediat
si la anumite intervale pe masura progresarii produsului opac.
Limfografia cervicala are indicații mai ales în cancerologia buco-maxilo-faciala si în adenite cronice,dar
pentru a intra in practica curenta necesită înca inlăturarea unor dificultați tehnice.

55.Teleradiografia. Caracteristica. Scopul şi însemnătatea clinică.

este un examen radiologic realizat prin îndepărtarea sursei de radiaţie X la aproximativ 2 metri de pacient,
pentru a putea realiza o imagine a craniului.
În baza teleradiografiei se realizează un studiu cefalometric, care evaluează tipul fizionomic, caracteristicile
de creştere, relaţia dintre mandibulă, maxilar şi dinţi, profilul facial.
Se realizează în poziţie verticală, în timp ce un dispozitiv ajută la fixarea capului în poziţia potrivită şi la
evitarea mişcării.
Este efectuată cu acelaşi aparat ca şi radiografiile panoramice, doar că aflat la distanţă de pacient.
Pentru interpretarea teleradiografiei, este necesară o analiză cefalometrică digitală.
În practică, sunt realizate trei tipuri de radiografii, şi anume: teleradiografia de profil, axială şi de faţă.
Experienţa a dovedit că teleradiografiile de faţă şi axiale sunt procedee auxiliare complementare
teleradiografiei de profil.
Teleradiografia de faţă poate da indicaţii asupra dezvoltării verticale şi transversale a masivului facial.
Teleradiografia axială urmăreşte dezvoltarea ramurilor orizontale şi, în oarecare măsură, a masivului facial.
Teleradiografia de profil evidenţiază tulburările de dezvoltare în plan vertical şi sagital a masivului facial,
dând cele mai multe indicaţii despre natura, direcţia şi gradul de dezvoltare a structurilor osoase ce însoţesc
anomalia. De aceea, ea rămâne un element de bază în cadrul metodelor de investigare radiologică, în
practica ortodontică.
Teleradiografia este utilă şi în diagnosticul afecţiunilor :
- odonto-parodontale (traumatice, inflamatorii, tumorale)
- ATM : traumatice, degenerative (stadii avansate), tumorale
- craniene : traumatice, leziuni litice şi/sau osteocondensante
- intracraniene – indirect, prin modificările produse asupra tăbliei interne şi calcificări :
- atrofie de compresiune
- leziuni litice/osteocondensate localizate
- semne de HIC (impresiuni digitale; selare)
- calcificări intracraniene tipice/atipice
- boli de sistem : Paget, mielom multiplu

56.Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii de medicină preventivă.

Medicina preventivă este ramură a medicinii care se ocupă cu mijloacele de prevenire a bolilor; profilaxie.
Medicina dentară preventivă = ramura medicinei dentare care se ocupă cu prevenirea apariţiei afecţiunilor
structurilor buco-dentare, prevenirea şi limitarea complicaţiilor şi disabilităţilor acestor boli .
Scopurile prevenţiei oro-dentare:
· Evitarea iniţierii cariei dentare, parodontopatiilor, cancerului bucal şi a anomaliilor dento-maxilare
· Intercepţia şi tratamentul stadiilor iniţiale ale bolilor oro-dentare
· Controlul răspândirii acestor boli
· Limitarea complicaţiilor şi a efectelor secundare
· Promovarea reabilitării sistemului oro-dentar
Cât privește medicina dentară preventivă, este o parte integrantă a medicinii dentare ce se ocupă cu studierea
şi aplicarea măsurilor de protecţie şi a tratamentelor precoce individuale şi colective în scopul asigurării şi
menţinerii integrităţii structurilor buco-dentare ale omului.
Până la sfârşitul secolului XIX, medicina dentară se baza, aproape în exclusivitate, pe tratamente
restaurative şi protetice. Tratamentele erau costisitoare şi greu accesibile pentru cea mai mare parte a
populaţiei.
În prima jumătate a sec.XX, medicina dentară sa orientat spre căutarea metodelor de prevenire a bolilor
dentare.
În primele decenii ale sec.XX a crescut importanţa igienei orale.
Un moment esenţial al evoluţiei prevenţiei oro-dentare a fost descoperirea rolului cariopreventiv al fluorului,
care a rezolvat problemele cariogene la nivel global.
Un al II-lea moment esenţial în evoluţia prevenţiei oro-dentare a fost ales schimbarea, începând cu anii ’60,
în urma experienţelor lui L.M.Silverstone, a definiţiei clasice a procesului carios care devine, dintr-un
„proces distructiv ireversibil”, un proces vindecabil prin terapie de remineralizare aplicată în stadiile
incipiente de carie de smalţ extinsă chiar până la joncţiunea smalţ-dentină, graniţa dintre reversibil şi
ireversibil fiind apariţia cavităţii.
Începând cu această perioadă, cercetările din medicina dentară au devenit aproape sinonime cu cercetarea
mecanismului de producere a cariei dentare, a modului în care fluorul interacţionează cu structurile dentare
în momentul iniţierii leziunii carioase şi a principalelor modalităţi prin care iniţierea şi evoluţia procesului
carios pot fi întrerupte.

57.Etapele prevenţiei oro-dentare.

Astfel, deosebim trei etape ale prevenției oro-dentare:
- prevenţia primară, ce are scop evitarea apariţiei afecţiunilor buco-dentare;
- prevenţia secundară, reprezinta tratamentul precoce al afecţiunilor buco-dentare şi scăderea ratei de
îmbolnăvire; sunt tratate afecţiunile deja instalate dar aflate în stadii incipiente, fiind împiedicată evoluţia şi
extinderea lor;
- prevenţia terţiară, ce are ca scop limitarea complicaţiilor bolilor deja instalate şi tratamentul complex al
bolilor cavităţii bucale.

58.Prevenția primară. Metode și nivele.

Prin prevenția primară se realizeaza descoperirea cauzelor generatoare de boală, si prin aplicarea unor
metode terapeutice, să se prevină producerea bolilor, le stopeaza înainte de a ajunge în stadii ireversibile.
Scopul : profilaxie primară urmărește evitarea apariției bolilor oro-dentare.
În cazul cariei,
- fluorizarea generală și locală;
- igiena alimentației;
- igiena oro-dentară;
- sigilarea șanțurilor și gropițelor.
 Parodontopatiile
- îndepărtarea plăcii bacteriene;
- asigurarea igienei oro-dentare;
- apelarea la tehnicile profesionale specific stomatologiei preventive.
Cancerul oral, poate fi prevenit în proporție de 1/3 doar prin metode de profilaxie primară,
- eliminarea factorilor de risc major (tutun, alcool);
- îndepărtarea factorilor de iritație cronică: obturații debordante, margini ascuțite ale proceselor carioase,
obturațiilor sau ale lucrărilor protetice;
- respectarea regulilor de igienă orală.
Cât privesc nivelurile de implementare a măsurilor profilactice:
Nivelul individual vizează un singur pacient, ținând cont de nivelul său de sănătate, de necesitățile sale, de
riscurile și posibilitățile de realizare a recomandărilor medicale.
Nivelul de grup se adresează grupurilor de populații, membrii cărora au aceleași caracteristici de sănătate și
riscuri și aceleași posibilități de a beneficia de măsurile profilactice.
Nivelul populațional este predestinat populației unei regiuni, ținând cont de nivelul de sănătate al populației.
La acest nivel se acționează asupra mai multor factori de risc, măsurile profilactice sunt orientate către toată
populația și se realizează în una și aceeași perioadă de timp.

Prevenţia primară Prevenţia Prevenţia terţiară

secundară
Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3 Nivel 4 Nivel 5
1. Promovarea Măsuri Diagnostic şi Limitarea Refacrea
sănătăţii generale specifice de tratament complicaţiilor integrităţii
pentru creşterea profilaxie precoce al şi disabilităţilor structurilor
rezistenţei la boli stadiilor produse de buco-dentare.
(prevenţie iniţiale ale boală
Prevenirea
„primordială”) bolilor
pierderii
2. Creşterea complete a
nivelului educaţional funcţiilor
al populaţiei Ap.D.M.
Reabilitarea
oro-dentară

59.Prevenția secundară. Metode și nivele.

Prevenția secundară presupune profilaxia bolilor în fazele incipiente, prin tratamente curative le stopeaza
evoluția, realizând și refacerea morfologica si functionala a țesuturilor afectate spre o stare cât mai apropiată
de inițiala.
Caria dentară:
- examinarea, depistarea și tratamentul corect și precoce;
 - profilaxia locală cu produse fluorurate (clătiri, geluri, lacuri etc.);
- dispensarizarea pacienților.
Parodontopatia:
- examinarea, depistarea, tratamentul corect și precoce al gingivitelor și al parodontopatiilor aflate în stadiu
incipient;
- dispensarizarea și controlul periodic.
Cancerul oral:
- examinarea corectă și depistarea bolii în faza de debut.
-Intervenția chirurgului în faza incipientă poate să conducă la salvarea vieții pacientilor.
Cât privesc nivelurile de implementare a măsurilor profilactice:
Nivelul individual vizează un singur pacient, ținând cont de nivelul său de sănătate, de necesitățile sale, de
riscurile și posibilitățile de realizare a recomandărilor medicale.
Nivelul de grup se adresează grupurilor de populații, membrii cărora au aceleași caracteristici de sănătate și
riscuri și aceleași posibilități de a beneficia de măsurile profilactice.
Nivelul populațional este predestinat populației unei regiuni, ținând cont de nivelul de sănătate al populației.
La acest nivel se acționează asupra mai multor factori de risc, măsurile profilactice sunt orientate către toată
populația și se realizează în una și aceeași perioadă de timp.

Prevenţia primară Prevenţia Prevenţia terţiară

secundară
Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3 Nivel 4 Nivel 5
1. Promovarea Măsuri Diagnostic şi Limitarea Refacrea
sănătăţii generale specifice de tratament complicaţiilor integrităţii
pentru creşterea profilaxie precoce al şi disabilităţilor structurilor
rezistenţei la boli stadiilor produse de buco-dentare.
(prevenţie iniţiale ale boală
Prevenirea
„primordială”) bolilor
pierderii
2. Creşterea complete a
nivelului educaţional funcţiilor
al populaţiei Ap.D.M.
Reabilitarea
oro-dentară

60.Prevenția terțiară. Metode și nivele.

Prevenția terțiară cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru restaurarea țesuturilor distruse prin boală și
reabilitarea morfofuncțională a pacientului. Urmărește prevenirea recidivelor după tratamentul afecțiunilor
parodontale prin :
- educația sanitară, depistarea, supravegherea și controlul aplicării mijloacelor de profilaxie;
- analiza educației sanitare;
 - corelația între receptarea informației și aplicarea ei.

În general, metodele și tehnicile preventive disponibile sunt riguros verificate în cercetări în labortoare și în
practică și se referă la:
a) utilizarea judicioasă a fluoridelor;
b) igiena alimentară (raționalizarea consumului de produse zaharoase);
c) igienă oro-dentară riguroasă;
d) aplicarea rășinilor de sigilare în profilaxia cariei;
e) profilaxia profesională;
f) dispensarizarea pacienților;
g) educația pentru sănătatea orală și pentru menținerea sănătății întregului organism sunt de o
importanță la fel de mare.

Cât privesc nivelurile de implementare a măsurilor profilactice:

Nivelul individual vizează un singur pacient, ținând cont de nivelul său de sănătate, de necesitățile sale, de
riscurile și posibilitățile de realizare a recomandărilor medicale.
Nivelul de grup se adresează grupurilor de populații, membrii cărora au aceleași caracteristici de sănătate și
riscuri și aceleași posibilități de a beneficia de măsurile profilactice.
Nivelul populațional este predestinat populației unei regiuni, ținând cont de nivelul de sănătate al populației.
La acest nivel se acționează asupra mai multor factori de risc, măsurile profilactice sunt orientate către toată
populația și se realizează în una și aceeași perioadă de timp.

Prevenţia primară Prevenţia Prevenţia terţiară

secundară
Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3 Nivel 4 Nivel 5
1. Promovarea Măsuri Diagnostic şi Limitarea Refacrea
sănătăţii generale specifice de tratament complicaţiilor integrităţii
pentru creşterea profilaxie precoce al şi disabilităţilor structurilor
rezistenţei la boli stadiilor produse de buco-dentare.
(prevenţie iniţiale ale boală Prevenirea
„primordială”) bolilor pierderii
2. Creşterea complete a
nivelului educaţional funcţiilor
al populaţiei Ap.D.M.
Reabilitarea
oro-dentară

61.Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii de asepsie.

Asepsia-un ansamblu de măsuri , metode și tehnici care duc la prevenirea contaminării cu germeni patogeni
a unui organism, obiect, produs.
Realizîndu-se condiții de intervenție la adăpost de germeni.
Asepsia constă din 2 etape: -dezinfecția și sterilizarea.
*Dezinfecția- orice proces fizic sau chimic prin care mi/o sunt ihibate de pe medii inerte.
*Sterilizarea- procesul prin care sunt distruse formele vegetative și sporulate ale mi/o patogene prin acțiunea
agenților fizici și chimici.
Asepsia include:
 sterilizarea materialelor si controlul acestei sterilizari
 pregatirea mainilor echipei operatorii
 pregatirea bolnavului si a campului operator
 pregatirea salii de operatie
 tactica si tehnica operatorie
Istoric: Asepsia din grecescul *a*-fără și *sepsis*-putrefacție
Multă vreme rolul microorganismelor în producerea unor boli a fost ignorant.
Istoric
Nu se cunoaste nici cauza complicatiilor supurative aparute dupa efectuarea unor prestatii medico-
chirurgicale.
Primele clarificari: Louis Pasteur
 Pune bazele conceptului sterilizarii.
 Recomandat metodele aseptice de tratament medico-chirurgical care evita contaminarea
organismului cu germeni din afara.
In 1867, Lister publica rezultatele tratamentului cu fenol in cazul fracturilor multiple.
 Aceste punea o bucata de vata imbibata in fenol in rana dupa operatie si apoi aplica un bandaj
imbibat tot in fenol.
 Cind era cazul acoperea cu o bucata de metal subtire, bandajul pt a impiedica evaporarea fenolului.
 O alta metoda de anti-sepsie a lui Lister era sa pulverizeze fenol in camera de operatie dar metoda nu
a avut prea mare succes datorita faptului ca fenolul cria iritatii ochilor docturului cit si ai precesului.
Ulterior a fost descoperite numeroase substante antiseptice si tehnici de distrugere a microorganismelor.

62.Metodele de asepsie.
Asepsia se obține prin metoda de dezinfecție și sterilizare.
Dezinfecția prim mijloace fizice: prin căldură uscată(flambare) și umedă(fierbere,pasteurizare),
pasteurizarea-metoda de dezinfecție a lichidelor.
Dezinfecția prin mijloace chimice – formol, oxid de etilen, glutaraldehidă
Sterilizarea –prin căldură-uscată(pupinel,flambare,încălzire la roșu)-
umedă(autoclav,tindalizare),fierbere.
_prin filtrare
_ prin radiație –ionizantă/neionizantă
asepsia foloseste urmatoarele metode
-metoda fizica
1.mijloace mecanice:curatarea mecanica si spalarea (se adreseaza instrumentarului, materialului textile,
minilor chirurgului, cimpului operator)
2.caldura uscata:( flambare-trecerea obiectului prin flacara, calcare, sterilizarea cu aier cald-pupinel,
caldura umeda-autoclavare.)
3.sterilizarea la rece, mijloace radiante (raze ultraviolete, raze gamma, ultrasunete)
-metoda chimica
1.sub forma de vapori la rece sau la cald
2.solutie de etilen oxid, aldehidele
 63.Dezinfecţia. Definiție, metode.
Dezinfecţia este procesul prin care sunt distruse cele mai multe, sautoate microorganismele patogene (în
proporţie de 99,99%) cu excepţia sporilor bacterieni, de pe obiectele din mediul inert.
Dezinfecţia se aplică în cazurile în care curăţenia nu elimină riscurile de răspândire a infecţiei, iar
sterilizarea nu este necesară. În oriceactivitate de dezinfecţie trebuie să se aplice măsurile de protecţie a
muncii pentru a preveni accidentele şi intoxicaţiile.
METODE DE DEZINFECTIE
- prin caldura uscata
Flambarea- Trecerea rapida si repetata a obiectelor din sticla sau portelan prin flacara becului de gaz.
- prin caldura umeda
- pasteurizarea -Tratarea termica sub 100 °C urmata de racirea instantanee la temperaturi de 4 °C. Prin
pasteurizare se urmareste distrugerea tuturor germenilor patogeni, nesporogeni (prin distrugerea proteinelor).
- fierberea - -Se realizeaza in fierbatoare incalzite electric sau flacara, la 100 C, 30 de minute - pentru
instrumentarul de utilizare imediata (foarfeci, pense)
- tindalizarea-
sterilizare fractionata sau discontinua.
incalzire in baia de apa consecutiv 3-8 zile,
timp de 1-3 ore
intre 60-100°C.
Intre incalziri materialul este pastrat la temperatura camerei, iar dupa ultima incalzire se raceste brusc la
4°C.
Metoda este aplicată în special pt lichidele care peste 100°C se altereaza ( unele medii de cultura).
- prin radiatii
RADIATIILE UV
Indicata pentru:
Suprafete de lucru
Aerul din incaperi
- substante chimice

64. Grupele de substanţe dezinfectante. Caracteristica. Reprezentanţi ai grupelor.

DEZINFECTANT = agent chimic prin care se realizează dezinfecţia.
• = agent chimic care elimină anumite microorganisme patogene, dar nutoate formele microbiene
(endosporii bacterieni) (Rutala, 1990).
•În anumite condiţii, un dezinfectant poate produce sterilizare (operaţiunedenumită sterilizare la rece şi
folosită pentru instrumente termolabile).
•O substanţă poate fi folosită atât ca dezinfectant cât şi ca antiseptic în funcţie demodul de utilizare,
concentraţie, timp de contact etc
Ø Elemente chimice - oxigen, hidrogen
Ø Metale grele - Ag, Hg, Cu
Ø Halogeni - Cl, I, Br, F
Ø Compusi anorganici - acizi(boric), saruri(azotatAg, permanganat de K), peroxid de oxigen
Ø Compusi organici - detergenti anionici si cationici, fenoli, alcooli, eteri, aldehide, sapunuri.
Acid paracetic – pentru suprafete si instrumente;
Peroxid de hidgen ( apa oxigenata) – suprafete, instrumente, apa, piele;
Iod – piele, mucoasa;
Alcool- piele, supafete, instrumente;
Detergenti- piele , mucoasa.
I. Halogeni:
1. Cloramina :
2. Soluţie alcoolică de iod 5-10%
3. Preparate de iod: iodonat sol. 1%, iodopiron sol. 1% , betadina.
4. Soluţie de iod cu KI – 1%,
5. Polividon- Iod,
6. Soluţie Lugol alcătuită din iod 5% şi iodură de potasiu 10% dizolvate în apă sau alcool
II. Săruri ale metalelor grele:
1. Nitrat de argint soluţie apoasă 0,1 - 0,03%
2. Sublimat (diclorură mercurică) – toxină puternică..
3. Fenoseptul (borat fenilmercuric în soluţie apoasă de 2%,
4. Oxicianidă de mercur
5. Oxidul de zinc
III. Alcoolul:
Alcool etilic - sol.70º şi 96º
IV. Aldehide:
1.Formalină – soluţie de formaldehidă de 37%,
2. Lizoform – sol.saponică 1-3% de formaldehidă.
3. Cydex – sol. 2% de glutaraldehidă.
V. Fenoli:
1. Acid carbolic;
2. Ihtiol, aplicat sub formă de unguent.
VI. Coloranţi:
1. Albastru de metilen sol. alcoolică 1-3%
2. Verde de briliant;
3. Rivanol. Coloranţii se utilizează pentru prelucrarea plăgilor superficiale.
VII. Acizi:
1. Acid boric
2. Acid formic
3.Acidul salicilic.
VIII. Baze:
Amoniac (clorură de amoniu)
 IX. Oxidanţi:
1. Soluţia de peroxid de hidrogen 3
2. Perhidrol, conţine aproximativ 30% de peroxid de hidrogen
3. Permanganat de kaliu.
X. Detergenţii:
Bromocetul (soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpirinum 0,1% )
Clorhexidina – soluţie apoasă de 0,1-0,2% de bigluconat de clorhexidină.
Deconex - produs cu acţiune puternică inclusiv asupra HIV şi VHB.
Cerigel după aplicare, pe piele se formează o peliculă, care poate fi înlăturată cu alcool. Rocal –
soluţie de 10% şi 1%.
XI. Derivaţii ai nitrofuranei.
Furacilina
Furagin sau solafur se utilizează în soluţie de 0,1% în aceleaşi scopuri ca şi furacilina.
furazolidonul în pastile (50 mg).
Lifuzol (aerosol)
XII. Derivaţii hinoxalinei.
Hinoxidina
Dioxidină
XIII. Soluţiile hipertonice:
1. Soluţie hipertonică de NaCl 10%.
2. Soluţie 30% de uree.
3. Soluţie 40% de glucoză.
XIV. Derivaţi ai nitromidazolului.
Metronidazolul
XV. Sulfanilamide: preparate medicamentoase, derivaţi ai acidului sulfanilic.

65.Presterilizarea: definiția, etapele.

Presterilizarea = etapa care presupune pregătirea instrumentelor pentru sterilizare;
• prevede înlăturarea prin procedeul de curăţare mecanică si manuala a tuturor impurificărilor de origine
proteinică, lipidică, medicamentoasă etc.
Necesarul manipulării:
1. Mănuși de cauciuc
2. Pense de servici sterile/nesterile
3. Atenție instrumentar ascuțit!!!
4. Apă rece/caldă
5. Instrumente contaminate

Curăţirea este de 2 tipuri:

➢ manuală -Curăţirea manuală – se efectuează de un cadru echipat cu mănuşi, care foloseşte pentru
curăţare: apa caldă, săpun, detergenţi şi perie aspră, pentru înlăturarea tuturor formelor de materii organice.

➢ mecanică- cu baia cu ultrasunete, mașina de spălat instrumentar.

- Baia cu ultrasunete utilizează unde sonore capabile de a forma bule de oscilație, proces numit =
cavitație; Aceste bule au capacitatea de a înlătura detritusul de pe suprafața instrumentelor;
 - Mașina de spălat instrumentar – utilizează apa fierbinte la viteze înalte și un detergent pentru
curățarea instrumentelor.
 Chimica- solutii dezinfectante, antiseptice.
Etapele presterilizarii:
1. Curățarea fiecărui articol cu perie și detergent;
2. Clătirea cu apă curgătoare;
3. Plasarea articolelor în soluție dezinfectantă;
4. Clătirea cu apă curgătoare;
5. Uscarea instrumentelor cu prosop curat sau aer comprimat;
6. Lubrefierea instrumentarului care necesită acest tratament;
7. Verificarea integrității instrumentarului, sigilarea și autoclavarea

66.Curăţarea, dezinfectarea şi pregătirea instrumentarului medical reutilizabil

înainte de sterilizare.
1. Curăţirea manuală – se efectuează de un cadru mediu echipat cu mănuşi, care foloseşte
pentru curăţare: apa caldă, săpun, detergenţi şi perie aspră.
- Se va acorda o atenţie deosebită atât îndepărtării tuturor resturilor organice, cât şi
posibilelor accidente – tăieturi, înţepături – prin manevrarea acelor (de canal, de siringă),
a instrumentarului tăios (sonde dentare, foarfece, bisturie). Manevra este mare
consumatoare de timp. 
- Curăţirea mecanică – asigură o curăţire corespunzătoare, economie de timp, necesită
aparate speciale cu ultrasunete.
• instrumentele sunt spălate minuțios cu perii adecvate, insistându-se la
încheieturi, la canelurile acelor si frezelor, pentru înlăturarea tuturor formelor de
materii organice.
• cleștii de extracție, precum și alte instrumente chirurgicale sunt supuse acelorași
etape de presterilizare însă în recipiente separate, apoi se usucă și se curăță din
nou în caz de necesitate.
 • Baia cu ultrasunete utilizează unde sonore capabile de a forma bule de oscilație,
proces numit = cavitație;
• Aceste bule au capacitatea de a înlătura detritusul de pe suprafața
instrumentelor;
• În scopul presterilizării în baia cu ultrasunete, se va utiliza soluții recomandate
de producători;
• Mașina de spălat instrumentar – utilizează apa fierbinte la viteze înalte și un
detergent pentru curățarea instrumentelor.
• Aceste dispozitiv necesită personal pentru plasarea instrumentelor în coș sau de
a utiliza casete pentru instrumente.
• se utilizează obligatoriu un dezinfectant etichetat ca dezinfectant pentru
instrumentar și avizat de Ministerul Sănătății, în concentrația recomandată de
producător;
• soluția de dezinfectant se pune în cuve / recipiente cu capac;
• instrumentarul va fi complet imersat în soluție și va fi menținut în aceasta pe
perioada recomandată de producător.
• instrumentarul medical reutilizabil în procesul de exploatare, a curăţării
presterilizante şi sterilizării
• pot fi supuse coroziunii. soluţia preconizată pentru curăţarea chimică conţine
următorii componeţi:
• - acid acetic (CH3CO2H);
• - clorură de sodiu (NaCl);
• - apă distilată – până la 100 ml.
• Soluţia de spălare-curăţare pentru presterilizarea articolelor medicale
reutilizabile este raţional de a o folosi în decurs de până la 12 ore din momentul
preparării în funcţie de gradul lor de impurificare.
• Detergenţii, în special cei în stare friabilă, urmează a fi verificaţi la conţinutul
de substanțe active nu mai rar decât o dată în 3 luni.
•
Pregătirea instrumentarelor şi materialelor pentru sterilizat se face în spaţii bine
amenajate, autorizate conform cerinţelor în vigoare.
• periile, recipientele şi alte ustensile utilizate la curăţare se spală şi se
decontaminează.

67.Pregătirea materialelor stomatologice în vederea sterilizării;

Înainte de sterilizare, tot instrumentarul se curăţă de resturi organice, sânge, puroi, dentină, os – ulterior se
clătesc şi se usucă.
Curăţirea este de 2 tipuri:
 manuală
 mecanică - cu baia cu ultrasunete,mașina de spălat instrumentar.
Toate dispozitivele medicale şi materialele care urmează a fi sterilizate trebuie curatate prin metode fizice şi
dezinfectate chimic înainte de a fi supuse unui proces de sterilizare standardizat.
Toate instrumentele chirurgicale, materialele textile şi alte obiecte sau soluţii care patrund în tesuturile
sterile sau sistemul vascular, inclusiv instrumentele stomatologice, trebuie să fie sterile (instrumente/obiecte
critice).
Organizarea activităţilor propriu-zise de sterilizare, precum şi activităţile conexe (spalarea, decontaminarea
şi impachetarea, stocarea şi livrarea) va tine cont de necesitatea respectării circuitelor, a evitării golurilor de
control pe parcursul realizării lor şi a utilizării altor spaţii decât cele anume desemnate, serviciul central de
sterilizare trebuind să aibă un caracter unitar geografic pentru toate etapele menţionate.
Curatarea/decontaminarea instrumentelor şi aparatelor medico-chirurgicale este urmată în mod obligatoriu
de dezinfectia acestora cu un dezinfectant etichetat şi avizat ca dezinfectant pentru instrumentar, de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi pregătirea lui în vederea sterilizarii. Este obligatoriu să se efectueze într-o
încăpere/spaţiu special destinat cu dotările corespunzătoare.
Personalul care efectuează aceasta operaţiune va respecta precautiile universale.
Personalul care efectuează aceasta operaţiune trebuie să poarte echipament de protecţie: halat, manusi, sort
de cauciuc, ochelari de protecţie, etc.
Protocolul privind curatarea (decontaminarea) urmată în mod obligatoriu de dezinfectia şi pregătirea
materialului medico-chirurgical în vederea sterilizarii chimice sau fizice va fi afişat la loc vizibil.
Responsabili:
Asistenţa medicală responsabilizata cu pregătirea, curatarea (decontaminarea) şi dezinfectia instrumentarului
medico-chirurgical.
Materialele care se sterilizeaza pot fi impachetate în:
- cutii metalice (pentru sterilizarea cu aer cald).
- cutii metalice perforate (pentru sterilizarea cu abur sub presiune).
- casolete perforate cu colier (pentru sterilizarea cu abur sub presiune).
- hârtie specială pentru impachetarea instrumentarului sau materialului textil fabricata special pentru
sterilizarea cu abur sub presiune (EN 868-2).
- pungi/role hârtie plastic fabricate special pentru sterilizarea cu aer cald sau oxid de etilenă cu indicatori
fizico-chimici de temperatura.
- pungi/role hârtie plastic fabricate special pentru sterilizarea cu abur sub presiune sau abur şi formaldehida
la temperaturi joase presiune subatmosferica, cu indicatori fizico-chimici de temperatura.

68.Curăţarea, dezinfectarea şi pregătirea pieselor stomatologice în vederea

sterilizării.
În timpul utilizării pieselor de mînă în cavitatea bucală a pacientului, resturi de sînge, salivă, detritusuri
dentare cat și materiale restaurative pot pătrunde în partea activă a pieselor.
Astfel, piesele de mînă necesita a fi sterilizate după fiecare pacient pentru preveni infecția încrucișata.
 Protocolul de sterilizare pieselor de mînă
Piesa de mînă se șterge cu șervețele dezinfectante ce Conțin alcool prin înlăturarea detresurilor vizibile de pe
suprafața pieselor
Rulați piesa de mînă pentru minimum 30 de secunde pentru a descărca piesa de apă și aer
Curățați riguros cu apă și detergent
Reatașați piesa de mînă la unit și rulați o uscată

69.Sterilizarea, definiţia. Mijloacele de sterilizare.

Sterilizarea reprezintă operaţiunea prin care sunt distruse toate microor-ganismele, inclusiv sporii
bacterieni, de pe obiectele contaminate, rezultatul acestei operaţiuni fiind starea de sterilitate.
 Se folosesc, în principiu, 4 metode de sterilizare:
a) sterilizarea prin caldură; uscată(pupinel,flambare,încălzire la roșu), -
umedă(autoclav,tindalizare),fierbere
b) iradierea cu raze UV sau raze ionizante;
c) filtrarea prin filtre bacteriologice care reţin bacteriile din lichidele ce nu pot fi supuse temperaturilor
ridicate;
d) sterilizarea chimică, metodă evitată în general deoarece doar câţiva dezinfectanţi, foarte toxici şi iritanţi
(ca de exemplu, formaldehida, oxidul de etilen etc.) folosiţi în conditii riguros controlate, sunt capabili să
omoare toate formele de viaţă inclusiv 2 sporii, fără a deteriora obiectele de sterilizat

70.Sterilizarea prin căldură umedă. Caracteristica, utilaj, avantaje şi

dezavantaje.
Căldura umedă este mai eficientă decât căldura uscată, distrugând bacteriile la o temperatură mai
scazută şi timp mai scurt. Formele vegetative a majorităţii bacteriilor, fungilor şi virusurilor sunt
omorâte de căldura umedă în 10 minute la temperaturi cuprinse între 50oC (Neisseria gonorrhoeae)
şi 65oC (Staphylococcus aureus).
Sterilizarea prin căldură umedă se realizează prin următoarele metode:
- fierberea,
- sterilizarea prin vapori sub presiune,
- fierberea în ulei.

Metode de sterilizare prin utilizarea caldurii umede sunt: autoclavarea, fierberea, tindalizarea, pasteurizarea.

Sterilizarea prin vapori sub presiune este cea mai penetrantă și mai sigură metodă de sterilizare. Ridicând
presiunea vaporilor de apă la 1 atmosferă, se realizează o temperatură de 120ºC, care în 30 min. distruge atât
formele vegetative, cât și sporii. La ½ atmosferă corespunde o temperatură de 115ºC, iar la 2 atmosfere – o
temperatură de 134ºC.
Avantajele:
- timp de așteptare redus:
- procesul de sterilizare va dura aproximativ 15-20 de minute la 121°C și aproximatix 3 minute la
134°C (cea din urmă opțiune este permisă strict în caz de urgență și obligă la folosirea de îndată a
instrumentarului astfel sterilizat).
 - Eficienţă înaltă.
- Sterilizarea instrumentelor cu o structură complicată a spaţiilor interne

Dezavantajele acestei metode de sterilizare sunt:

- instrumentele din metal pot coroda, de aceea trebuie protejate; aburul sub presiune poate deteriora anumite
materiale plastice sau gume.
Utilaj :Sterilizarea prin vapori sub presiune se produce se face în autoclav – dulap metalic cu pereți dubli
rezistenți, prevăzut cu un capac care-l închide ermetic. Pe capac sunt trei dispozitive: monometru, robinetul
de vapori pentru îndepărtarea aerului și a vaporilor de apă, supapa de siguranță. Lateral există un robinet de
scurgere. În interior se găsește un grătar pe care se pun instrumentele care urmează a fi sterilizate.

71.Sterilizarea prin căldură uscată. Caracteristica, utilaj, avantaje şi

dezavantaje.
Căldura uscată omoară microorganismele prin oxidarea distructivă a componentelor celulare a
bacteriilor.
Cei mai rezistenţi spori sunt distruşi de 3 căldura uscată la 160o, timp de 60 de minute.
Sporii fungilor sunt distruşi în 60 de minute la 115oC,
iar cei bacterieni sunt distruşi în 60 de minute la temperaturi cuprinse între 120-160oC.
În laboratorul de microbiologie se utilizează următoarele tehnici de sterilizare:
Flambarea presupune trecerea rapidă a obiectelor prin flacără. Este un procedeu vechi și imperfect, nesigur,
incomplet, degradează instrumentele.
Se folosește pentru sterilizarea gâtului fiolei înainte de a fi deschisă sau a instrumentelor în cazuri de mare
urgență, prin expunerea timp de o secundă pe cm2 la căldura directă a unei flăcări.
Încălzirea la incandescență este o metodă de sterilizare rapidăși sigură, însă deteriorează instrumentele,
fiind folosită doar la sterilizarea ansei bacteriologice, care se menține în flacără până se înroșește, iar apoi
lasându-se să se răcească. Se repetă la fiecare utilizare.
Sterilizarea cu aer cald se face la 180ºC timp de o oră, determinând carbonizarea microorganismelor,
forme vegetative sau spori. Temperatura de 180ºC este necesară deoarece căldura uscată are o putere redusă
de pătrundere. Nu prezintă riscul corodării instrumentelor, spre deosebire de autoclav (în cazul căruia aburul
poate deteriora anumite tipuri de materiale). Însă presupune un timp mai îndelungat, în comparație cu acesta.
Utilaj: Sterilizarea se face în cuptorul Pasteur (sau Poupinel), confecționat din metal și prevăzut cu pereți
dubli și rafturi în interior.
Între pereții dubli circulă aerul cald; încălzirea se face electric, iar monitorizarea temperaturii – cu ajutorul
termometrelor.

Avantaje: nu prezintă riscul corodării instrumentelor, spre deosebire de autoclav (în cazul căruia aburul
poate deteriora anumite tipuri de materiale).

Dezavantaje: timp îndelungat pentru realizarea sterilizării

 72.Sterilizarea prin alte metode fizice (fierberea, glasperlenul, infraroşu, iradiere
e.t.c.). Caracteristica, utilaj, avantaje şi dezavantaje.

Metoda Glasperlen

Principiul de funcționare al glassperlen sterilizator pe baza de instrumente chirurgicale sterilizabile în

contact cu sticlă mică sfere cu temperatura de 250C.
Sterilizează în doar 5 secunde: pensă, clești, suporturi pentru bisturiu, sonde, spatule, dalte, , piese de
mână contra unghi, suporturi pentru ace, pensete, foarfece gingivale etc.

Metoda cu infraroșu

De dimensiuni mici sterilizator creat pentru sterilizare dentare și microchirurgical scule metalice în
spitale, policlinici, spitale și alte medicale și cosmetologie instituții.
Sterilizare executat puternic în infraroșu termen scurt expunerea la căldură.
 Radiatiile ionizante - radiatia gama produce distrugerea microbilor prin excitarea si ionizarea atomilor
materiei cu care vine incontact. O parte din germeni sunt distrusi, la altii apar mutatii ce determina
degenerarea coloniilor viitoare, la altele este inhibata cresterea si inmultirea pe o anumita perioada de timp
- avantaje: penetreaza foliile de plastic sau hartie, nu incalzesc obiectele de sterilizat, durata mare de
sterilizare - 2-3 ani
- sunt sterilizate solutiile perfuzabile si pulberile, materiale de sutura, instrumentar, manusi, halate, sonde,
tuburi
• Fierberea - foloseste fierbatoare speciale, electrice, cu temperatura de lucru de 100 grade, ce poate fi
crescuta cu 2-3 grade prin adaos de formol sau carbonat de sodiu, timp de 30-40 min. Metoda este
abandonata astazi, dar in trecut era folosita pentru sterilizarea seringilor
Fierberea este procedeul cel mai simplu, mai economic, însă are acțiune sporicidă redusă. Timpul de
fierbere este de minim 30 min., din momentul începerii acesteia. Pentru a evita alterarea instrumentelor și a
mări acțiunea bactericidă a apei în fierbere, se utilizează apă distilată sau în prealabil fiartăși se adaugă
substanțe chimice care ridică punctul de fierbere al apei cu aproximativ 4ºC: bicarbonat de sodiu 2%, clorură
de calciu sau de sodiu ș.a.

73.Sterilizarea prin mijloace chimice. Caracteristica, utilaj, avantaje şi

dezavantaje.
a tuturor germenilor patogeni sau saprofiţi.
-Reprezintă forma cea mai completă de dezinfecţie, capabilă să distrugă germenii chiar şi în forma lor
sporulată.
-Perioada pregătirii instrumentelor pentru sterilizare constă din următoarele etape: decontaminare, spălare şi
uscare.
-Instrumentele după operaţii purulente, la pacienţii cu anamneză de hepatită virală, SIDA se vor prelucra în
vase separate.
Metodele chimice de sterilizare includ sterilizarea cu gaze şi cu soluţii antiseptice.
STERILIZAREA chimică cu gaze are loc în camere ermetice speciale; cu acest scop se utilizează formolul
(formalina), oxidul de etilen.
Sterilizarea chimică cu ajutorul gazelor se foloseşte pentru sterilizarea instrumentarului sofisticat (cum este
instrumentarul endoscopic şi laparoscopic – care are componente de sticlă, plastic sau fibre de sticlă, ce nu
pot fi sterilizate termic).
Etilenoxidul de etilenă este cel mai utilizat gaz pentru sterilizare.
-Oxidul de etilen este un gaz incolor, inodor, inflamabil şi cu o capacitate foarte mare de penetrare în
cauciuc, mase plastice, lemn, hîrtie, textile.
-Oxidul de etilen are o acţiune bactericidă foarte puternică, distrugînd orice microorganism.
-Este însă iritant şi pentru a elimina etile- oxidul remanent, instrumentele sterilizate se folosesc după 24-48
de ore, timp necesar ca substanţa să se elimine din ambalajul materialelor sterilizate.
Regimul de sterilizare: la umiditatea de 20-50 % şi concentraţia oxidului de etilenă - 720 mg/l la temperatura
de 56,5ºC, sterilizarea durează 4 ore sau 8 ore - la 37,7ºC.
Sterilizarea prin vapori de formol.
-Se face în termostate ermetic închise, în care se introduce soluţie 40% aldehidă formică sau tablete 3-
oximetilen.
-Instrumentele se aşează pe rafturi special prevăzute cu orificii în partea superioară a termostatului.
-Timpul de sterilizare este invers proporţional cu temperatura realizată în termostat: la 17ºC- 24 ore, la 25ºC
- 2 ore, la 50ºC - 30 minute.
-Se sterilizează sonde, bujii, aparate optice.
-După sterilizare este necesară neutralizarea aldehidei formice prin expunerea la aer, spălarea cu apă distilată
şi alcool.
Sterilizarea în camera cu ozon este o metodă relativ nouă.
- Camera cu ozon constă din generatorul de ozon şi camera de lucru nemijlocit, unde este amplasat
materialul supus sterilizării.
Componentul activ este ozonul, care se află în amestec cu aerul, la o temperatură de 40ºC; timpul expoziţiei
fiind de 90 minute.
- Metoda sus menţionată este eficace, păstrează toate calităţile materialului supus sterilizării şi are o
siguranţă ecologică absolută.
- Spre deosebire de metoda de sterilizare cu unde gamma, metoda menţionată poate fi utilizată în staţionare
nemijlocit.
Sterilizarea chimică cu soluţii antiseptice. Această metodă se referă la aşa numita metodă de sterilizare la
rece. Metoda nu se soldează cu deteriorarea instumentelor de tăiat, de aceea se utilizează pentru sterilizarea
bisturiilor, foarfecelor, etc. Sterilizarea instrumentelor în soluţie de apă oxigenată 6% necesită un timp de
expoziţie egal cu 6 ore. Sterilizarea cu utilizarea glutaraldehidelor - Cydex, Deconex. Cydexul are acţiune
bactericidă, fungicidă, virulicidă, tuberculocidă, chiar şi în prezenţa sîngelui, 15 15 plasmei, urinei;
Sterilizarea cu Cydex este utilizată la sterilizarea instrumentarului endoscopic, laparoscopic, alte instrumente
din plastic, în soluţie de 1% - 30 min., cu valabilitate de 14 zile. Pentru sterilizarea instrumentarului
endoscopic se utilizează şi Perosterul 0,8% (acid peracetic).

74.Grupe de substanțe dezinfectante. Mecanismul lor de acțiune

1. Halogenii și compușii halogenați
○ Substanţe pe bază de iod. Acţionează asupra fungilor şi bacteriilor, inclusiv formele sporulate.
Pentru majoritatea sunt bactericide. Iodul pătrunde în anfractuozităţile tegumentelor şi în porii glandelor,
distrugând germenii din glomerulul acestora. Există în diverse combinaţii:
➢ Tinctura de iod Soluţie alcoolică 2%+ iodură de sodiu 2%, folosită curent pentru tegumente
➢ Soluţie Lugol Alcătuită din iod 5% şi iodură de potasiu 10% dizolvate în apă, cu slabă activitate
antiseptică
➢ Iodoforii Combinaţii ale iodului cu detergenţi, polivinilpirolidonă, realizând substanţe active în timp, cu
activitate antiseptică puternică, în soluţii slabe putând fi utilizate şi la spălarea plăgilor. Cel mai
cunoscut produs este Betadina.
○ Substanţe pe bază de clor Elementul activ al acestor substanţe este clorul. Acesta este pus în
libertate sub formă de clor activ şi îşi exercită acţiunea bactericidă.
- Hipocloritul de sodiu - este o soluţie apoasă de clor tamponată cu bicarbonat de calciu;
produce dizolvarea ţesuturilor necrozate şi dezodorizează plăgile. Precauţie în plăgile sângerânde deoarece
dizolvă cheagurile;
- Cloramina B - sub formă de pulbere sau comprimate de 500 mg. Are acţiune bactericidă în
special asupra bacililor gram-negativi şi BK. Se pot folosi soluţii 0,2-2 %
- Clorhexidina - compus al clorului cu acidul acetic. Are o bună toleranţă locală. Soluţia
0,05% se utilizează pentru plăgile şi suprafeţele arse.

2. Alcoolii
Alcoolul etilic este unul din cele mai folosite antiseptice pentru tegumente. Concentraţia optimă este de 70-
100% . Este bactericid dar nu omoară sporii. Proteinele îl inactivează. Acțiunea asupra virușilor este slabă.
În practică se folosesc alcoolul etilic și alcoolul izopropilic.

3. Substanţe care degajă oxigen. Oxigenul acţionează în special asupra germenilor anaerobi. Se utilizează
în tratamentul plăgilor infectate cu anaerobi sau delabrante. Cele mai utilizate sunt:
➢ Apa oxigenată - soluţie apoasă 3% peroxid de hidrogen. Are acţiune bactericidă dar şi mecanică
datorită efervescenţei produsă în ţesuturi. De asemenea are şi acţiune uşor hemostatică.
➢ Acidul boric. Sub formă de soluţii 2-3 % pentru spălarea plăgilor.
➢ Permanganatul de potasiu. Se utilizează sub formă de soluţii 1-3 % pentru spălături vaginale,
uretrale şi spălarea plăgilor.

4. Derivați ai metalelor grele

○ Mercurul. Se foloseşte sub forma sărurilor de mercur, care au în special acţiune bacteriostatică.
Cele mai folosite sunt:
- Mercurocromul cu acţiune puternic bactericidă în special asupra stafilococului. Se
folosesc soluţii apoase şi hidro alcoolice 2-4%.
- Fenosept este o soluţie apoasă de borat fenil mercuric 0,2%. Are acţiune
bacteriostatică şi fungistatică.
○ Nitratul de argint cu acțiune triplă (antiseptică, astringentă, caustică) se folosește pentru:
 ✓ Atingerea aftelor și alcerațiilor
✓ Controlul granulației plăgilor în cursul cicatrizării „per secundam”
✓ Antiseptizarea cavității bucale
✓ Tratamentul arsurilor
✓ Pentru prevenirea cariei dentare și desensibilizarea dentinei

5. Coloranţii. Sunt bazici şi acizi. Cei acizi sunt mai puţin eficienţi. Acţiunea antibacteriană este echivalentă
cu mecanismul coloraţiei, formându-se săruri cu protoplasma celulară.
Acridinele se caracterizează prin:
○ Acțiune bactericidă slabă
○ Rămân active în prezența secrețiilor
○ Nu afectează țesuturile și leucocitele
○ Proflavine, Acriflavine, Euflavine

6. Detergenţii
Posedă înalte calităţi bactericide şi bacteriostatice. Aceştia emulsionează grăsimile şi uleiurile,
dezorganizează membrana, inactivează enzimele, etc. Cei mai utilizaţi sunt:
○ Bromocetul Soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpirinum 0,1% utilizată în plăgi
○ TEGO 103G Soluţie 0,1 % utilizată pentru dezinfecţia lenjeriei şi a tegumentelor
○ Deconex Produşi cu acţiune puternică inclusiv asupra HIV
○ Surfanios Soluţie 2%
○ Hexanios Soluţie diluată 0,5%

7. Acizii
Au acțiune caustică producând denaturarea proteinelor. Acțiunea este neselectivă, exercitându-se atât asupra
germenilor, cât și asupra țesuturilor. În practică se poate folosi acidul tricloracetic 20-40%, acid cromic 5-
20%.

8. Aldehidele
Formaldehida este un antiseptic puternic, are o utilizare terapeutică limitată cauzată de iritația
mucoaselor și mirosului neplăcut. Se folosește ca soluție de 40% și pastă mumifiantă pentru devitalizarea
pulpară.
Principalele mecanisme de acţiune sunt:
a) Denaturarea proteinelor - substanţele alterează profund protoplasma prin precipitarea proteinelor,
suprimând activitatea metabolică
b) Blocarea enzimelor celulare. Substanţele blochează grupările proteice chimic active ale enzimelor
ducând la blocarea funcţiei
c) Acţiune tensioactivă. Substanţele solubilizează lipidele din membrana celulară, provocând
dezorganizarea funcţiei de membrană.

75.Metode de control al calităţii sterilizării.

Controlul eficienței sterilizării obiectelor medicale, are la bază mai multe metode, care nu întotdeauna
permit detectarea sterilității complete a obiectelor, ceea ce poate duce la ridicarea gradului de apariţie a
infecțiilor. Controlul zilnic al eficacităţii sterilizării, precum şi a funcţionării corecte a utilajului de sterilizare
se poate efectua prin metode fizice, chimice şi biologice.
Metode fizice – se efectuează cu ajutorul mijloacelor de măsurare ale temperaturii, presiunii şi ale duratei
de timp. Sterilizatoarele moderne sunt echipate deasemenea şi cu dispozitive de înregistrare a ciclurilor de
sterilizare.
Metode chimice: se folosesc substanțe cu punct de fuziune apropiat de temperatura la care se face
sterilizarea (acidul benzoic are punctul de fuziune la temperatura de 121°C).

* Metodele fizice şi chimice sunt destinate pentru controlul operativ a parametrilor regimurilor de sterilizare.
Neajunsul acestor metode constă în incapacitatea demonstrării eficienţii sterilizării.

Metode biologice:
- fiole Stearotest – (suspensie de spori de Bacillus stearotermophilus;)
-atingerea temperaturii de 121°C duce la distrugerea sporilor.

Controlul sterilizării se efectuează după cum urmează:

a) cu indicatori fizico-chimici;
b) cu testul de verificare a penetrării aburului (testul Bowie & Dick,
pentru autoclavă);
c) cu indicatori biologici.

• Indicatorii fizico-chimici sunt utilizaţi pentru a evalua dacă în timpul procesului de sterilizare, timpul şi
temperatura au fost atinse. Un tip de indicator fizico-chimic este şi banda test adezivă care poate fi fixată pe
exteriorul unui pachet, aceasta arată o schimbare a culorii în cazul în care pachetul a fost expus la căldură.
Deşi indicatorii fizico-chimici nu sunt meniţi să indice faptul că un produs este steril, ei pot ajuta la
detectarea funcţionării necorespunzătoare a echipamentului şi la identificarea unor erori procedurale.
• Pentru pătrunderea aburului în interiorul pachetelor/truselor este nevoie de îndepărtarea adecvată a
aerului din camera autoclavului. Acest lucru poate fi monitorizat în două moduri – primul printr-un „test de
scurgere” – care arată dacă poate fi menţinut vacuumul sau aerul va pătrunde în interior (de obicei de jur
împrejurul uşii) – şi în al doilea rând, prin capacitatea aburului de a penetra un pachet mic de câmpuri
folosite în testul „Bowie & Dick”.
Dacă aceste teste sunt satisfăcătoare, atunci o alternativă este monitorizarea „parametrilor valorici”, abordare
care se bazează pe asigurarea că ciclul autoclavului a atins toate specificaţiile de timp, temperatură şi
presiune, folosind un echipament calibrat. Această metodă tinde să fie mai fiabilă şi mai rapidă decât
indicatorii biologici, deoarece foloseşte date măsurabile.
 • Indicatorii biologici conţin sporii bacteriei Bacillus stearothermophilus.
• Se găsesc sub formă de benzi de spori sau flacoane conţinând spori, care sunt plasaţi strategic în
încărcătura care urmează să fie sterilizată. La finalul ciclului, indicatorii biologici sunt incubaţi şi
rezultatul nu trebuie să indice nici o creştere de germeni pentru a declara procesul de sterilizare unul reuşit.

76.Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii antisepsie.

Antisepsia – (anti - împotriva, sepsis – putrefacție) este operația care utilizând procedee chimice, permite
omorârea sau inhibarea microbilor patogeni de pe invelișurile organismului (tegument, mucoase) sau din
plăgi.

Criteriile substațelor antiseptice administrate:

 Să aibă acțiune rapidă și durabilă;
 Să distrugă cât mai multi germeni în concentrații cât mai mici;
 Să nu actioneze toxic pe țesuturile pe care se aplică și să nu tulbure mecanismele de aparare favo-
rizând astfel o infecție bacteriană;
 Să nu deterioreze suprafețele, instrumentele sau materialele care urmează să fie dezinfectate;
 Să fie ușor solubilă în apă, iar odată solvită să dea un amestec stabil (să nu-și modifice proprietăți-
le în timp);
 Să-și mențină proprietățile antiseptice în orice mediu.

Istoria antisepsiei este foarte interesantă şi include patru perioade clasice: aşa-numita perioadă empirică,
perioada antisepsiei prelisteriene a sec. XIX, antisepsia lui Lister şi antisepsia contemporană.
Perioada empirică. Primele metode de antisepsie pot fi găsite în lucrările medicilor antici. Câteva exemple:
- chirurgii antici considerau obligatorie înlăturarea corpului străin din plagă;
- în legile antice evreice a lui Moisei se interzicea de a atinge plaga cu mâinile;
- Hippocrate promova principiul curăţeniei mâinilor medicului, utiliza pentru prelucrarea plăgilor apă curată,
vin, spunea despre necesitatea curăţeniei materialului de pansament.
Antisepsia sec. XIX. Medicina încă nu cunoştea cauzele supuraţiei plăgilor şi rezultatele tratamentului erau
dezastruoase. Letalitatea postoperatorie constituia peste 80% şi era condiţionată, în mare parte, de
complicaţiile purulente şi putride postoperatorii. În a. 1847 bazându-se pe experienţa proprie vastă medicul
obstetrician-ginecolog ungar Ignaz Semmelweis afirma, că cauza sepsis-ului postpartum – este introducerea
elementului contagios de către mâinile medicului în timpul naşterii. Implementarea în practică a spălării
mâinilor cu soluţie 10% de clorură de var de către I.Semmelweis a redus considerabil numărul
complicaţiilor. N.I.Pirogov, de asemenea, printre primii a presupus, că infectarea plăgilor este provocată de
mâinile chirurgului şi a asistenţilor, precum şi prin intermediul materialului de pansament. Pentru
preîntâmpinarea infectării posibile a plăgilor el a utilizat alcool, nitrat de argint, iod.
Antisepsia lui J.Lister. Chirurgul britanic Joseph Lister din Edinburgh, bazându-se pe descoperirile lui
Louis Pasteur şi analiza cauzelor deceselor bolnavilor după operaţii, a ajuns la concluzia, că cauza
complicaţiilor sunt bacteriile. El a elaborat un şir de metode de distrugere a microbilor în aer, pe mâini, în
plagă şi pe obiectele ce vin în contact cu plaga. Drept remediu pentru distrugerea microbilor el a ales acidul
carbolic. Lister a elaborat un sistem de măsuri orientate spre distrugerea microbilor în plagă şi
preîntâmpinarea pătrunderii lor în plagă: pulverizarea acidului carbolic în aerul sălii de operaţii, prelucrarea
instrumentelor, materialului de sutură cu soluţie de acid carbolic 2-3%, prelucrarea câmpului operator cu
aceeaşi soluţie, utilizarea unui pansament special din 8 straturi de tifon pe plagă, îmbibat cu acid carbolic şi
alte substanţe.
 Aşadar, meritul lui J.Lister constă nu numai în faptul că a utilizat proprietăţile antiseptice ale acidului
carbolic, dar şi a elaborat un sistem complex de combatere a infecţiei. Esenţa metodei sale Lister a raportat-o
la Congresul chirurgilor în Dublin, 1867 şi a descris-o într-un articol în revista „Lancet”. Din aceste
considerente anume Lister a intrat în istoria chirurgiei drept fondatorul antisepsiei.
În rezultatul implementării pe larg a metodei lui Lister în Europa letalitatea postoperatorie a scăzut de 10 ori.
Antisepsia chirurgicală modernă este strâns legată de asepsie şi este unită cu aceasta într-un sistem unic.
Antisepsia este divizată în tipuri în dependenţă de natura metodelor utilizate. Antisepsia poate fi: mecanică,
fizică, chimică, biologică şi combinată. Vom studia fiecare tip în parte.

77.Metodele şi mijloacele prin care se obţine antisepsia.

 Motoda mecanică;
 Metoda fizică;
 Metoda chimică;
 Metoda biologică;
 Metoda mixtă.

78.Antisepsia mecanică. Caracteristica.

Metoda mecanică de antisepsie – urmărește scopul de a exciziona mărginile neviabile și necrotizate ale
plăgii, ce servesc drept sursă de alimentare pentru macroorganisme, totodata și înlăturarea bacteriilor și
corpurilor strîine ce au pătruns în plagă accidental.
Această metodă se efectuează prin prelucrarea chirurgicală primară a plăgii (plaga infectată lacerat-
zdrobită se transformă într-o plagă operatorie prin excizia marginilor necrotizate, ifectate) ce este
îndepărtă spre micșorarea numărului de agenți patogeni din plagă și crearea condițiilor nefavorabile
pentru activarea lor vitală, este pe larg folosită sub formă de toaletă chirurgicală a plăgii.

79.Antisepsia fizică. Caracteristica.

Metoda fizică de antisepsie – urmărește scopul de a forma condiții nefavorabile pentru dezvoltarea
bacteriilor și micșorarea toxinelor în plagă, asigurând evacuarea exudatului toxic din plagă în pansament
prin utilizarea pansamentelor higroscopic.
Ca remedii de drenare a plăgii sunt folosite nu numai meșele și compresele din tifon, dar și drenajele din
cauciuc, masă plastică care asigură evacuarea conținutului purulent din plagă și duc la înlăturarea
microorganismelor, toxinelor, curățind plaga și micșorând perioada de vindecare.
Pentru vindecarea plăgilor se folosește și metoda deschisă de tratament, adică fără pansament prin
acțiunea aparatelor fiziotarapeutice ceea ce duc la uscarea plăgii și crearea condițiilor nefavorabile în
dezvoltarea microorganismelor.

Aceasta se bazează pe:

- Utilizarea razelor ultraviolete;
- Acțiunea luminii;
- Utilizarea căldurii uscate;
- Utilizarea ultrasunetului;
- Utilizarea lazerului;
- Aplicarea pansamentelor higroscopice;
- Drenarea plăgilor.
 80.Antisepsia chimică. Caracteristica.
Metoda chimică de antisepsie - se efectuează prin folosirea substanțelor chimice, ce posedă acțiune
bactericidă sau bacteriostatică.
Pe lânga acțiunea asupra microflorii bacteriene, aceste remedii au și acțiune biologică asupra întregului
macroorganism de aceea trebuie utilizate cu atenție pentru a evita organele vitale.
Este rațional utilizarrea substanțelor ce posedă acțiune bacteriotropă maximală și organotropă minimală.
ex: sulfanilamidele. Acțiunea locală și general a antisepticului trebuie să fie inofensivă pentru
macroorganism și celulele lui și distrugătoare pentru microbi.

81.Antisepsia biologică. Caracteristica.

Metoda biologică de antisepsie – această metodă cmbină utilizarea unor grupuri mari de preparate ce au
acțiune asupra celulei microbiene, cât și asupra unor anumite substanțe, care acționează prin intermediul
macroorganismului.
Aceste remedii sunt reprezentate de următoarele grupuri:
• Antibiotioce, au acțiune bacteriostatică sau bactericidă;
• Bacteriofagii;
• Antitoxinele, se administrează sub forma de seruri (antitenic, antidifteric).
• Administrarea vaccinelor, anatoxinelor, imunoglobulinelor, serului, acționează prin intermediul
macroorganismului, ridicându-i imunitatea și ca rezultat amplificându-i forțele de apărare
(specifice și nespecifice).
În special necesită de menționat și rolul fermenților proteolitici ce se utilizează în cadrul tratamentului
plăgilor infectate.
Acești fermenți nu sunt substanțe antiseptice, dar au o proprietate de autoliză a țesuturilor necrozate,
favorizând curățarea rapidă a plăgilor în așa mod lipsind celulele microbiene de substanțe de nutriție
fîcându-le mai sensibile la acțiunea antibioticelor.
Pentru administrarea cu succes a metodei de antiseptică biologocă este necesar de studiat nu numai
proprietățile celulei microbiene (rezistența către antibiotice, specificul serologic), dar și starea
macroorganismelului și nu în ultimul rând și schemele optimale de imunizarea specifică și nespecifică.

82.Antisepsia mixtă. Caracteristica.

Metoda mixtă de antisepsie – majoritatea metodelor de antisepsie prin acțiunea lor asupra celului
microbiene și a macroorganismului nu se explică dpoar printr-un mecanism. Mai frecvent acțiunea lor este
omplexă administrând la unul și același pacient două, trei și chiar patru metode de antisepsie.
Drept exemplu clasic de antisepsie mixtă se servește tactica contemporană:
Prelucrarea chirurgicală primară a plăgilor (mecanică și chimică) se combină, de regulă, cu măsuri de
antisepsie biologică (întroducerea serului antitetanic, administrarea antibioticelor), cât și fizică (indicarea
procedurilor fizioterapeutice și pansamentului higroscopic).

83.Remedii antiseptice. Definiţia. Mecanismul de acţiune.

Principalele mecanisme de acțiune:
1. Blocarea enzimelor celulare – substanțele blochează grupările protetice chimic active ale enzimelor
ducând la blocarea funcției;
2. Acțiunea tensioactivă – substanțele solubilizează lipidele din memebrana celulară, provocând
dezorganizarea funcției de membrană;
 3. Denaturarea proteinelor – substanțele alterează profund protoplasma prin precipitarea proteinelor,
suprimând activitatea metabolică.

PRINCIPALELE GRUPE DE ANTISEPTICE:

- Halogenii și compușii halogenați - substanţe pe bază de iod, majoritatea sunt bactericide. Acţionează
asupra fungilor și bacteriilor, inclusiv formele sporulate.
 Iodul pătrunde în interiorul tegumentelor şi în porii glandelor, distrugând germenii din interiorul
acestora. Din acest grup fac parte: Tinctura de iod Soluţie alcoolică 2%+ iodură de sodiu 2%, folosită
curent pentru tegumente.
 Soluție Lugol Alcătuită din iod 5% şi iodură de potasiu 10% dizolvate în apă, cu slabă activitate
antiseptică.
 Iodoforii Combinații ale iodului cu detergenti, polivinilpirolidonă, realizând substanţe active în
timp, cu activitate antiseptică puternică, în soluții slabe utilizate în prelucrarea plăgilor.
 Cel mai cunoscut produs este Betadina.
- Substanțe pe bază de clor - elementul activ al acestor substanţe este clorul activ care exercită acțiunea
bactericidă.
 Hipocloritul de sodiu – este o soluție apoasă de clor tamponată cu bicarbonat de calciu; produce
dizolvarea țesuturilor necrozate şi dezodorizează plăgile. Precauţie în hemoragii deoarece dizolvă
cheagurile.
 Cloramina B - sub formă de pulbere sau comprimate de 500 mg. Are acţiune bactericidă în special
asupra bacililor gram-negativi. Se pot folosi soluții 0,2-2 %.
 Clorhexidina - compus al clorului cu acidul acetic. Are o bună toleranţă, locală. Soluţia 0,05% se
utilizează pentru plăgi şi suprafețe arse.
- Alcoolii
 Alcoolul etilic este unul din cele mai utilizate substanţe antiseptice pentru tegumente.
Concentraţia optimă este de 70%. Este bactericid dar nu omoară sporii. Proteinele îl inactivează.
Acțiunea asupra viruşilor este slabă. În practică se folosesc alcoolul etilic şi alcoolul izopropilic.
- Substanţe care degajă oxigen - oxigenul acţionează în special asupra germenilor anaerobi. Se utilizează în
tratamentul plăgilor infectate anaerobi sau delabrante. Cele mai utilizate sunt:
 Apa oxigenată - soluție apoasă 3% peroxid de hidrogen. Are acţiune bactericidă dar și mecanică
datorită degajării active produsă în țesuturi. De asemenea are şi acţiune uşor hemostatică.
 Acidul boric - sub formă de soluții 2-3 % pentru prelucrarea plăgilor. Permanganatul de potasiu
Se utilizează sub formă de soluţii 1-3 % pentru prelucrarea plăgilor.
- Derivaţi ai metalelor grele- mercurul se foloseşte sub forma sărurilor de mercur, care au în special acțiune
bacteriostatică. Cele mai utilizate sunt:
 Mercurocromul cu acţiune puternic bactericidă în special asupra stafilococului. Se folosesc soluții
apoase şi hidro alcoolice 2-4%.
 Fenosept este o soluție apoasă de borat fenil mercuric 0,2%. Are acțiune bacteriostatică şi
fungistatică.
 Nitratul de argint cu acţiune triplă (antiseptică, astringentă, caustică) se folosește pentru:
 • Prelucraea aftelor și ulcerațiilor
• Controlul granulatiei plăgilor în cursul cicatrizării „per secundam"
• Antiseptizarea cavităţii bucale
• Tratamentul arsurilor
• Pentru prevenirea cariei dentare și desensibilizarea dentinei
- Coloranţii - sunt bazici și acizi. Cei acizi sunt mai puțin eficienți. Acțiunea antibacteriană este echivalentă
cu mecanismul colorației, formându-se săruri cu protoplasma celulară. (verde de briliant) Acridina
( substanţă organică de sinteză) semcaracterizează prin:
• Acțiune bactericidă slabă
• Rămân active în prezența secrețiilor
• Nu afectează țesuturile şi leucocitele
• Proflavine, Acriflavine, Euflavine
- Detergenţii - posedă înalte calități bactericide şi bacteriostaticc. Aceştia emulsionează grăsimile şi
uleiurile, dezorganizează membrana, inactivează enzimele, etc. Cei mai utilizaţi sunt: Bromocetul Soluție
hidroalcoolică de bromură de cetilpirinum 0,1% utilizată în plăgi. TEGO 103G Soluție 0,1 % utilizată pentru
dezinfecția lenjeriei şi a tegumentelor. Deconex Produşi cu acţiune puternică inclusiv asupa H IV Surfanios
Solutie 2% Hexanios Soluțic diluată 0,5%
- Acizii - au acțiune caustică producând denaturarea proteinelor. Actiunea este neselectivă, exercitându-se
atât asupra germenilor, cât și asupra țesuturilor. În practică se poate folosi acidul tricloracetic 20- 40%, acid
cromic 5-20%.

84.Particularităţile intervenţiilor de chirurgie orală şi maxilo-facială.

Chirurgia oro-maxilo-facială abordează aspectele de patologie chirurgicală din regiunea cavității bucale,a
craniului visceral,a feței și a regiunii cervicale.
Dacă în cabinetul stomatologic sunt realizate toate condițiile materiale, necesare efectuării unei operații
sîngerînde,aici se pot efectua intervenții endoorale (dentoalveolare,intervenții de mică amploare asupra
mucoasei bucale,a limbii,a planșeului bucal).
Întervențiile de chirurgie maxilo-facială se efectuiază în servicii de specialitate,unde există posibilități de
asigurare a unor tratamente complexe,chirurgicale și de îngrijiri postoperatorii.
Condiții de bază,necesare efectuării unei intervenții chirurgicale:
-asigurarea unei vizibilități perfecte asupra cîmpului prin crearea unui acces cît mai convenabil;
-o iluminare rece,care să nu încălzească chirurgul și pacientul și să nu arunce umbre asupra zonei pe care se
intervine;
-asigurarea evacuării secrețiilor sau a sîngelui prin folosirea aspiratorului sau prin tamponament;
Pentru ca intervenția să se desfășoare în cele mai bune condiții chirurgul are nevoie de un ajutor care să
anticipeze nevoile sale.
1. Se administrează premedicația cu o zi înainte de intervenție cu scopul de a preveni anxietatea.
2. Utilizarea antibioticilor înainte de operație , deja calea de administrare și doza e individual la fiecare
pacient.
 3. Întervenția se efectuează cu anestezie , metoda este selecatată în dependență de locul și volumul
intervenției chirurgicale
4. Nici un medic nu are dreptul de a trata un pacient cu maladii somatic acute sau cornice fără
consultația medicului specialist în domeniu. Destul de des sunt reacții alergice.Obligatoriu acești
pacienți necesită testul alergologic.
Orice intervenție de chirurgie orală și maxilo-facială necesită respectarea anumitor etape precum:
-Examinarea clinică/paraclinică, - Stabilirea diagnosticului, - Planificarea unui plan de tratament, -
Pregătirea psihică a pacientului

85.Scopul pregătirii preoperatorii a bolnavului.

Pregătirea preoperatorie a bolnavului are ca scop:
• Prevenirea infecțiilor postoperatorii,reușita operației și evoluția postoperatorie;
• Neutralizarea surselor de infecție care au originea la nivelul pielii,etc.
• Reducerea posibilităților de contaminare a pielii,utilizînd antiseptice;
• Depistarea și semnalarea unor leziuni cutanate,infecții ORL sau urinare recente ori vindecate,paraziți
externi,posibilități de alergie.
1. Examinarea clinică/paraclinică
2. Stabilirea diagnosticului
3. Planificarea unui plan de tratament
4. Pregătirea psihică a pacientului
5. Pregătirea fizică a pacientului(îngrijiri igienice)
6. Pregătirea medicamentoasă(premedicația)
7. Monitorizarea funcțiilor vitale

Pregătirea psihică- are ca scop! bolnavul e informat despre necesitatea intervenției chirurgicale, riscul,
eventualele complicații și obligatoriu se va cere consimțămîntul pacientului(lege în 2007, ord.300 data 24
iulie*Ion Ababii*)
-se fixează data intervenției
- bolnavul e înconjurat de o atenție sporită
-se suprimă totul c ear putea să-I provoace bolnavului o stare de neliniște (lupta cu oglinzile)
- creăm comodități în saloane
Pregătirea fizică-are ca scop!
Pregătirea generală
*Dacă starea bolnavului ne permite, bolnavul va fi îndrumat , ajutat să facă baie sau duș,urmat de igiena
cavității bucale, îngrtijirea părului, tăierii unghiilor.
*Asigurarea repausului fizic, psihic și intellectual.
*Se întrerupe alimentația cu cel puțin 12 ore înaintea intervenției chirurgicale
*Evacuarea intestinului,clisma
*Golirea vezicii urinare
*Bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului
*Îndepărtarea lacului , rujului, machiajului.
Pregătirea locală
*Pielea păroasă se rade din regiunea cîmpului operator
*Asanarea focarului de infecție odontogenă
*Protezele dentare mobile vor fi scoale
Monitorizarea funcțiilor vitale
are ca scop:
*Măsurarea temperaturii
*Pulusul
*Respirația
*TA
*Observarea diurezei
*Observarea scaunului
Pregătirea medicamentoasă(administrarea antibioticilor,premedicația)
Are ca scop:
*Reducerea anxietății
*Reducerea metabolismului prin furnizare de oxigen
*Se reduce activitatea reflexelor(tusa…)
*Scăderea volumului de secreție salivară
*Reducerea efectelor toxice ale anesteziei locale și generale
*Prelungirea efectului analgesic

Pregătrea preoperatorie are ca scop asigurarea unei intervenții chirurgicale de succes, fără complicații.(ce e
specific pentru fiecare etapă am scris în text!!!)

86.Pregătirea psihică a bolnavului în secţie sau cabinet de chirurgie OMF.

- Între pacient şi medicul său trebuie să se stabilească o relaţie de încredere şi respect
- Psihicul bolnavului este la fel de important în procesul de vindecare ca şi medicamentele
administrate
- bolnavul e informat despre necesitatea intervenției chirurgicale, riscul, eventualele complicații și
obligatoriu se va cere consimțămîntul pacientului
- Esenţial pentru toţi pacienţii dar mai ales pentru cei cu spitalizare îndelungată, este asigurarea
încrederii prin contactul direct cu chirurgul operator
- Trebuie avută în vedere o altă abordare pentru stabilirea contactului şi comunicarea diagnosticului la
pacienţii cu boli maligne. Diagnosticul practic nu poate fi ascuns pacientului decât în cazurile care presupun
efectuarea unei intervenţii mutilante. Foarte bine pentru moralul bolnavului este contactul acestuia cu
pacienţi care anterior au suferit aceeaşi intervenţie şi s-au adaptat bine la boala lor.
- Explicarea modului în care va decurge operaţia şi alternativele acesteia trebuie prezentate bolnavului
în cuvinte simple, pe care acesta să le înţeleagă
- Psihicul pacientului este influenţat şi de mediul ambiant. Cazarea în saloane mici, cu pat curat,
existenţa telefonului şi a televizorului asigură pacientului un confort psihic.
- Pacienţilor stresaţi li se vor administra sedative .

87.Pregătirea biologică a pacientului către intervenţie in secţia sau cabinet de

chirurgie OMF.
- Se face în funcţie de rezultatele clinice şi paraclinice şi de urgenţa actului efectuat
- Examinarea clinică este cea care stabileşte sau orientează diagnosticul, indicându-se şi testele
paraclinice necesare
- Importante sunt antecedentele operatorii şi anestezice ale pacientului, dar şi afecţiunile ce pot fi
contraindicaţie a intervenţiei operatorii
- Obligatorie este şi revederea tratamentului urmat până la internare
- La descoperirea factorilor de risc crescut cardiaci, pulmonari, renali, diabetici, etc. este foarte utilă
obţinerea avizului de la specialiştii în domeniu
Analizele obligatorii pentru toate tipurile de intervenţii sunt:
• Hemoleucograma
• Grupul şi Rh-ul sanguin
• Electroliţii serici
• Ureea
• Creatinina
• Glicemia
• Probele hepatice
• Sumar de urină
• EKG şi radiografie toracică
- În funcţie de complexitatea cazului şi descoperirile clinice, se pot efectua investigaţii suplimentare
specifice care să conducă la un diagnostic exact.
 88.Premedicaţia (pre-anestezia) în secţie (cabinet) de chirurgie OMF.
Premedicația – este o parte componentă a anesteziei moderne,atît locoregională cît și generală.
Scopul premedicației este de a reduce excitabilitatea SNC, diminuînd anxietatea,teama de
intervenție,diminuînd secreția salivară și bronșică,se scade metabolismul și în același timp, necesarul de
oxigen și substanțe anestezice.Efectuînd premedicația,se ridică pragul de percepție dureroasă la pacienții
care urmează a fi supuși unei intervenții dureroase sau se determină analgezia la pacienții cu dureri,se reduc
unele efecte nefavorabile ale substanțelor anestezice,crescînd acțiunile lor favorabile și ușurînd anestezia.
Premedicația este obligatorie la copii,la pacienți emotivi,anxioși,care prin comportamentul lor ar putea
ingreuna activitatea medicului stomatolog.De asemenea,se recomandă în intervenții stomatologice mai
ample,la bolnavii cu reflexe exagerate,hipersalivație,mișcări dezordonate ale limbii,la bolnavii cu dureri.
Medicamente folosite pentru premedicaţie:
 Sedative şi neuroleptice- barbiturice cu acţiune medie şi lungă Barbital, cu actiune scurta
pentobarbital. Sunt sedative hipnotice şi anticonvulsivante fenotiazine, benzodiazepine, dintre care
cel mai utilizat este Diazepamul, sedativ, anxiolitic, miorelaxant, anticonvulsivant, creaza amnezie
tranzitorie.
 Vagolitice: atropina sau scopolamina, diminuă reflexele vagale, inhiba secreţiile salivare, bronşice,
previne spasmul bronşic şi laringian.
 Analgezice, rezervate pacienţilor cu dureri: Morfina, cu acţiune maximă la o oră după injectare
subcutanată. Hidromorfon, Pethidina, Meperidina etc.

89.Pregătirea fizică (chirurgicală) a pacientului către intervenţie în secţie

(cabinet) de chirurgie OMF.
Pregătirea fizică a pacientului presupune :
- Asigurarea libertății căilor respiratorii prin așezarea bolnavului în poziție corectă și comodă,cu capul bine
fixat,cu hainele desfăcute la gît;
- Obiectele care ar încurca la respirația, la obținerea accesului către cîmpul operator,se vor îndepărta;
- Pregătirea corespunzătoare a cavității bucale, clătirea acesteia cu substanțe antiseptice;
- Scoaterea protezelor mobile ;
- Pentru anestezia generală,bolnavul nu va mînca 5-6 ore,înainte de operație;
- Vezica urinară golită;
- Bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului
- Îndepărtarea lacului , rujului, machiajului.
- Pielea păroasă se rade din regiunea cîmpului operator
Monitorizarea funcțiilor vitale
1) Măsurarea temperaturii
2) Pulusul
3) Respirația
4) TA
5) Observarea diurezei
6) Observarea scaunului
 90.Pregătirea medicului chirurg către intervenţie în secţie (cabinet) de chirurgie
OMF. Echipamentul necesar.
Pregătirea medicului chirurg către intervenție în regiunea oro-maxilo-facială presupune pregătirea
psihologică a acestuia și pregătirea fizică.
Pregătirea psihologică este importantă în special pentru tinerii specialiști,cercetările au arătat că o astfel de
pregătire poate crește reușita operației.
În funcție de specificul intervenției chirurgicale,chirurgul va ocupa poziția cea mai confortabilă pentru el și
pentru pacient,astfel încît să dețină control maxim asupra forței livrate spre cîmpul operator.
Pregătirea fizică include măsuri de asepsie,precum:
- Pregătirea mîinilor;
- Îmbrăcarea echipamentului de protecție
Echipamentul de protecție este reprezentat de:
- Halat (Scrubs)
- Bonetă
- Mască
- Mănuși
- Ciupici
- Alte atribute speciale
Toate elementele trebuie sa fie sterile, de unică folosință sau sterilizabile.
Scrubs-urile:
-sunt tricouri și pantaloni,sau rochii purtate de echipa operatorie în sala de operație;
-ele sunt concepute pentru a fi simple,cu minim de locuri unde murdăria s-ar putea acumula,să se spele
ușor,să fie ieftine și ușor înlocuibile;
Bonetele:
-Sunt concepute pentru a proteja pacientul de părul chirurgului (potențial vector al infecției)
Măștile:
- Sunt necesare pentru protecția medicului chirurg de o posibilă infectare în cazul bolnavilor cu boli
infecțioase,cînd se utilizează turbina și răcirea cu spray,etc.
Mănușile:
- Sunt obligatorii în orice tip de intervenție chirurgicală,degetele medicului nu trebuie să vină în
contact cu cîmpul operator.
- Se vor utiliza mănuși curate la fiecare pacient nou.

91.Dezinfectarea mâinilor chirurgului. Tehnici. Caracteristica.

este obligatorie și se realizează prin spălarea mîinilor și antebrațelor cu apă,săpun și perii sterile,clătire cu
apă caldă sterilă și în jet timp de 5 min și 2-3 minute antiseptizare cu alcool 70 % sau cu soluție ce conține
clorhexidin,hexaclorofen, bromocet Tego 103 etc.
Pentru intervențiile de mică chirurgie intraorală este suficient spălatul mîinilor 5 minute cu peria,apă și
săpun sterile,urmat de antiseptizare 2 minute cu alcool de 70% hexaclorofen,bromocet,etc.
După spălare mîinile se usucă cu aer cald,cu un prosop de hîrtie cu utilizare unică sau cu un prosop textil
steril care va fi din nou spălat și sterilizat.
Înainte de începerea actului operator medicul va îmbrăca mănușile.

92.Istoricul anesteziei în stomatologie şi chirurgia oro-maxilo-facială.

Anestezia este o stare creată prin introducerea in organism a unor substante chimice, prin care se
suprima temporar perceperea sau transmiterea sensibilității dureroase, însoțită sau nu de somnul
anestezic, de stabilizare neurovegetativă şi de relaxare musculară. O bună anestezie suprimă durerea,
previne socul operator generat de durere şi permite medicului stomatolog sa lucreze in condiții optime.
Perioade
1) Primitiva
 "burete somnifer"pe baza de Opium
 Beladona
 Hașișul
 Alcoolul
 Asirieni=>lovituri in cutia craniana (pentru pierderea temporaraa cunostintei)
2) Descoperirea anesteziei
 Sec XV-Cordius descopera eterul,subs.cu proprietati anestezice
 Sec XVII-protoxidul de azot
 1844- Horace Wells,dentist-extrage un molar cu anestezie generala prin inhalatie cu protoxid
de azot
 1846-William Morton ,dentist-extirpeaza o tumoare mandibulara in anestezie generala cu
inhalatie de vapori de Eter
 1856-cloroformul ca anestezic=>Simpson(anestezistul curtii regale)
 Termenul "Anestezie"=>propus de Oliver W.Holmes(medic american)=>fara sensibilitate
 1862-cocaina ca anestezic(bazele anesteziei loco-regionale)=> fiind foarte toxica si cu multe
accidente locale a fost mai tiriziu inlocuita cu novocaina(sec XIX)
 Ultimile decenii a sec XIX-pu extractii dentare sol.de=>cocaina+morfina+atropina
 1871-Trendelemburg-prima intubare(pina atunci se foloseau doar masti inhalatorii)
 1836-1843- se imagineaza si pefecioneaza seringa=>utilizare in anestezia loco-reg
 Einhorn(Suedia)=>sintetizat Novocaina,dar Braun a introdus-o in practica (de asta a fost
numit "parintele anesteziei loco-regionale)
 3) Anestezia moderna
 S-a modernizat din cauza evoluarii
 Farmacodinamicii
 Fiziologiei
 Fiziopatologiei
 1923-barbituricele
 1943-sintetizarea Xilinei(una dintre cele mai folosite anestezice si azi)

93.Definiţia şi scopurile (dezideratele) anesteziei.

Anestezia este o stare creată prin introducerea in organism a unor substante chimice, prin care se suprima
temporar perceperea sau transmiterea sensibilității dureroase, însoțită sau nu de somnul anestezic, de
stabilizare neurovegetativă şi de relaxare musculară.
Anestezia în concepţiunea modernă, reprezintă totalitatea tehnicilor chirurgicale care se efectuează ca prim
timp în majoritatea intervenţiilor chirurgicale. Scopul ei este de a asigura atât pentru bolnav cât şi pentru
chirurg, condiţii optime de desfăşurare a actului chirurgical.
Deziderate
1. Combatere a durerii (analgezia). Orice intervenţie chirurgicală - ca toate actele de agresiune ale
ţesuturilor vii, presupune durere. Anestezia loco-regională sau generală de calitate, asigură acest deziderat
major iar intervenţiile chirurgicale se desfăşoară astăzi practic, fără durere.
2. Protecţia vegetativa sau protecţia antişoc. Orice act chirurgical - chiar intervenţie minoră, determina o
mobilizare neuro-endocrinâ importantă iar cantitatea de hormoni eliberată - în special de la nivelul
medulosuprarenalei, este prea mare; în acest mod, reacţia de apărare se transformă în reacţie de agresiune.
Orice măsură de diminuare a reacţiei vegetative, devine măsură de protecţie împotriva unei reacţii
postagresive prea puternice. Blocarea medicamentoasă a hiperfuncţiei vegetative simpatice sau
parasimpatice mai ales, sunt măsuri de protecţie importantă în timpul desfăşurării tuturor îngrijirilor
stomatologice.
3. Relaxarea musculară. Aceasta nu constituie o preocupare deosebită pentru medicii stomatologi şi nici
chiar pentru chirurgii maxilo-faciali, deoarece în zonele în care se intervine nu sunt mase musculare mari,
puternice, ca în chirurgia membrelor, abdominală sau pelvină care să necesite un grad important de relaxare.
4. Hipnoza sau somnul anestezic. Este un deziderat facultativ. Prin hipnoză se protejează bolnavul
intraoperator din punct de vedere psihic, deoarece nu trăieşte actul chirurgical, nu aude discuţiile despre
tehnica operatorie, nu aude zgomotul instrumentelor, nu simte mirosuri specifice sălilor de operaţie.

94.Clasificarea metodelor de anestezie utilizate în stomatologie şi chirurgia OMF.

 95.Indicaţiile anesteziei. Alegerea metodei de anestezie conform indicaţiilor.
Alegerea metodei de anestezie a substanțelor medicamentoase şi a tehnicii se face în raport cu:
- virsta,
- starea generală şi psihică a pacientului,
- natura și durata probabilă a intervenției,
- modificările patologice locale,
- locul unde se intervine (ambulator sau spital),
- condițiile de dotare tehnică,
- competenţa şi experienta cadrelor care administrează anestezia,
- preferințele personale.
- Handicapati
- Bolnavi psihici
- Pacienti cu deficiente motorii
- Bolnavi cu excitatie psihomotorie

Aceleași intervenții stomatologice pot fi executate in unele cazuri sub anestezie loco-regională, iar în
altele sub anestezie generală, in raport cu criteriile menționate.
Anestesia loco-regională poate fi utilizata in cabinetul stomatologic atât pentru intervenţiile
chirurgicale bucodentare, cât și a unor tratamente odontale, parodontale şi protetice (preparare de
cavitati, detartraj, şlefuiri dentare pentru lucrări protetice ş.a.).
Asociată cu o bună premedicatie sau sedare conştientă, anestezia loco-regională poate oferi condiții
bune de lucru şi în chirurgia maxilo-facială.

Anestezia generală se foloseşte atât în spital cât şi în cabinetul stomatologic. Ea este metoda
pentru pacienții necooperanți, copii, bolnavi excitați psihomotor, etilici, epileptici, alergici la
anestezicele locale, în infecții acute, pentru intervenţii care comportă timpi dureroşi ce nu pot fi evitați
prin anestezia locoregională și in toate intervențiile laborioase de chirurgie maxilo-facială. În prezent,
prin perfecționarea metodelor de sedare conştientă şi de anestezie generală, indicațiile acestora s-au
lărgit mult, inconvenientele au fost în mare parte înlăturate şi mult compensate de avantajele pe care le
oferă. În unele țări anestezia generală tinde să inlocuiască anestezia loco regională în numeroase
intervenții de chirurgie buco-maxilo-facială şi tratamente stomatologice. O stomatologie modernă nu
poate fi concepută fără utilizarea anesteziei generale.

Anestezia generala
I.INDICATII ABSOLUTE
 Copii cu frica de trat.stomatologic
 Handicapati
 Bolnavi psihici
 Pacienti cu deficiente motorii
 Bolnavi cu excitatie psihomotorie
 Supuratiile terenului Oro-maxilo-facial
 Procese neoplazice ce se suprapun locului de punctie anestezica
 Alergici la anestezice locale
II.INDICATII RELATIVE
 Interventii chirugicale majore,de lunga durata si mare complexitate(extirparea tumorilor,deschiderea
supuratiilor din lojele profunde,afectiuni traumatice severe)
 Tratemnte stom.in sedinte consecutive ,dar care se pot rezolva intr-o singura sedinta de anestezie
generala(extractii multiple la ambele arcade)
 Epileptici
 Pacientii cu echilibru neuro-vegetativ labil(anxiosi,depresivii)

96.Clinica anesteziei generale. Stadiile anesteziei generale.

Etapele anesteziei generale
1. Preanestezia examenul preanestezic al pacientului si preanestezia propriu zisa.Premedicatia-
adm. Unui tranchilizant(diazepam)+ antiinflamator(ex.indometacina).Scopul=>linistirea pac.
2. Preinductia se stabileste accesul venos,se aplica sist. De monitorizare(EEG,Manseta pu. TA,
pulsoximetru,temperatura,electromiografie)
3. Inductia perioada de la adm. Primului anestezic pina la tingerea stradiului chirugical al
anesteziei.
4. Mentinerea anesteziei asigura conditiile optime necesare desfasurarii interventiei
chirurgicale
5. Trezirea intervalul de timp dintre sfirsitul actului operator prina la reinstalarea starii de
veghe
 6. Postanestezia pericole postanestezice. Se combat: agitatia,durerea, monitorizarea functiilor
vitale.
Semnele clinice ale anesteziei generale
Faza I faza de analgezie
Faza II faza de excitatie si delir
Faza III faza chirugicala sau de toleranta
 Gradul 1 superficial
 Gradul2 –stadiu superior si unul inferior
 Gradul3 maxima toleranta chirugicala
 Gradul4 anestezia devine periculoasa
Faza IV ireversibila,de paralizie bulbara

Anestezia generală suprimă temporar sensibilitatea printr-o inhibiție reversibilă, controlată, a SNC

Stadiile clinice.

Stadiul I, de analgezie constientă, incepe cu administrarea anestezicului și durează pînă la pierderea

cunoştinţei. Sunt piedute numai funcțiile senzitive.
- Pulsul este accelerat,
- tensiunea arterială puțin mărită,
- respirația uneori neregulată,
- pupilele normale,
- reflexele inclusiv faringian şi glotic păstrate.

Stadiul II, de excitafie sau delir, începe cu pierderea, cunoştinței,până la o respirații regulate, automate.
Bolnavul este inconştient, cu unele senzații abolite, altele exagerate.
- Tonusul muscular este mărit, poate face mişcări dezordonate;
- respirație neregulată sau chiar apnee;
- eforturi de vărsături sau chiar vărsături;
- pupilele dilatate reflex reacționează la lumină;
- pulsul este rapid,
- tensiunea arterială crescută.
În acest stadiu trebuie evitată orice manevră dureroasă care prin revărsare bruscă de adrenalină poate
determina fibrilație ventriculară și chiar moarte. Primele două stadii formează perioada de inducție.
Stadiul III este stadiul chirurgical, începe prin stabilirea unei respirații regulate, automate, cu inspiruri şi
expiruri egale.
- Somnul este profund,
- faciesul liniştit, normal colorat,
- cunoștința abolită.
- Reflexele medulare senzitive și motorii dispărute, de asemeni reflexele oculopalpebrale,
- pupilele in mioză,
- pulsul și tensiunea arterială în limite normale,
- se instalează relaxarea musculară.

Acest stadiu a fost împărțit în patru grade în raport cu profunzimea anesteziei, diferențiate prin caracterul
respirației, mişcările globilor oculari, semnele pupilare, starea reflexelor. În realitate numai primele 3 grade
constituie faza chirurgicală, gradul 4 caracterizat prin paralizie intercostală, respirație abdominală
superficială, pupilele larg dilatate, puls rapid, tensiune arterială scăzută, indică trecerea spre stadiul IV și
impune întreruperea anesteziei şi reanimare.

Stadiul IV este stadiul asfixic de paralizie bulbară prin supradozare, caracterizat prin oprirea respirației
urmată la scurt timp de oprirea circulaţiei.
Caracterizare :
- cianoza,
- pielea umedă, rece,
- pulsul slab, filiform şi apoi imperceptibil,
- tensiunea arterială prăbuşită,
- sfincterele relaxate.

97.Avantajele şi dezavantajele anesteziei generale.

Avantaje:
1) Nu solicită psihologic pacientul
2) Poate asigura imobilizarea completă a pacientului pentru un timp îndelungat
3) Asigură controlul căilor respiratorii, respirație și circulație
4) Permite abordarea mai multor cîmpuri operatorii situate la distanță mare unul de altul
5) Poate fi utilizată în caz de alergie la anestezicele locale
6) Se poate adapta la intervenții chirurgicale imprevizibile ca durată și amploare.
Dezavantaje:
1) Necesită aparatură scumpă și complexă
2) Necesită personal cu înaltă calificare
 3) Necesită un grad de pregătire a pacientului
4) Poartă riscul unor complicații majoare ca moarte, infarct miocardic, accident vascular cerebral
5) Asociată unor complicații mai puțin grave ca asfixia
6) Asociată hipertermiei maligne-o afecțiune musculară rară moștenită la care expunerea la anumite
anestezice duce la hipertermie acută cu potențial letal,hipercardie,acidoză metabolică

98.Particularităţile AG legate de teritoriul OMF.

Caracteristica esenţială constă în faptul că, în administarea anesteziei generale câmpul de activitate al
stomatologului şi al anestezistului este comun.
Unele procese patologice (supuraţii, tumori, fracturi, etc.) sunt în vecinătate cu căile aeriene superioare,
deformează anatomia regiunii, schimbă consistenţa ţesuturilor, reduce mobilitatea lor, inundă cavitatea
bucală cu secreţii, sânge, exacerbează reflexele cu punct de plecare din această zonă.
Limitarea sau imposibilitatea deschiderii gurii prin trismus, constricţie temporo-mandibulară, anchiloză
temporo-mandibulară, pot duce la modificări locale atât de importante, încât este necesară adaptarea unor
tehnici speciale.
Menţinerea libertăţii căilor aeriene este dificil de realizat din cauza prezenţei sângelui, secreţiilor, corpilor
străini etc.
Pentru a împiedica cât mai puţin desfăşurarea intervenţiei, anestezistul trebuie să lase capul şi gura la
dispoziţia chirurgului, fiind dificilă monitorizarea stării pacientului.
Teritoriul oro-maxilo-facial prezintă numeroase zone reflexogene (nervul trigemen, sinusul carotidian, etc.)
care expun pacientul la declanşarea unor grave perturbări ale funcţiilor vitale.
Intervenţiile asupra feţei şi a maxilarelor presupun un important grad de hemoragie, determinat de ţesuturile
foarte bogat irigate. Din această cauză, substanţele anestezice sunt astfel alese ca să nu stimuleze
vasodilataţia.
Trezirea chiar pe masa de intervenţie, cu recuperarea reflexelor protectoare (tuse şi înghiţire), se impune ca
un deziderat al anesteziei generale în chirurgia orală şi maxilo-facială. Există frecvent riscul unei sângeraţi
prelungite postoperatorii, persistenţa unei hipersecreţii salivare sau bronşice, neînlăturarea la timp şi cu
atenţie a corpilor străini.

99.Anestezia generală pe cale inhalatorie. Circuite anestezice. Preparatele

anestezice lichide volatile şi gazoase.
Calea inhalatorie se poate realiza prin 4 circuite.
1. Circuit deschis: inhalarea anestezicului se face o dată cu a aerului din jur, iar expirul direct in
atmosferă. Se administrează pe comprese aplicate pe gura şi nasul bolnavului, pe care se picură
anestezic sau prin folosirea măştii Schiemmelbusch. Este un procedeu simplu, util in intervenţiile de
scurtă durată.

2. Circuit semideschis: bolnavul inspiră un amestec de aer proaspăt cu vapori de anestezic, realizat
printr-un dispozitiv special și expiră CO2, și anestezicul neutilizat direct in atmosferă. Circuitul
semideschis este larg folosit in stomatologie. Se realizează cu piesa in T Ayre sau cu valvele Stephen-
Slater, Dighy Leight sau Ruben. Acest circuit este utilizat şi de aparatele de autoanalgezie.
 3. Circuitul semiinchis este un circuit cu reinhalare parțiala; o parte din gazele expirate este colectat
într-un rezervor din care bolnavul le reinspită împreună cu aer proaspăt sau oxigen și cu o nouă
cantitate de anestezic. Unele aparate confectionate pe acest principiu folosesc circuitul cu reinhalare
Magill färă absorbant de CO2, iar altele sint prevăzute cu un dis pozitiv de absorbție prin calce sodata.

4. Circuitul inchis este un circuit cu reinhalare totală, intreaga cantitate de gaze expirată este colectat
într-un rezervor, apoi reinspirată împreună cu oxigen şi cu o nouă cantitate de anestezic.
Circuitul închis permite scăderea insemnată a cantității de anestezic, micsorarea riscului de explozie și
posibilitatea de respirație asistată sau controlată. Administrarea se face cu aparate speciale prevăzute
cu vapori zoare calibrate, astfel incit să determine concentratia de anestezic necesară, diferite în raport
cu anestezicul utilizat: fluotec pentru fluothan, azeotec pentru amestecul azeotrop, pentec pentru
penthran, vaporizorul Oxford pentru eter.
Cel mai des utilizate in stomatologie, cel mai modern, econom nu se pierde substanta anestezica.

Aparatele de anestezie cu reinhalare parţială sau totală sînt de două tipuri: sistemul du-te-vino (Waters)
și sistemul circular (Brian-Sword). Anestezia se poate realiza cu mască şi prin intubatie traheală sub
controlul laringoscopului pe cale nazală sau orală, folosind sonde din cauciuc, plastic sau latex,
prevăzute cu balonas tip Murphy sau fără balonaş tip Magil. Pentru intervenţii de chirurgie buco-
maxilo-facială anestezia prin intubatie nazotraheala prezintă avantaje deosebite lăsind cîmpul operator
in intregime la dispoziţia operatorului şi permiţind supravegherea și conducerea anesteziei la distanţă
de cîmpul operator. Cind intubatia sub controlul laringoscopului nu este posibilă se efectuează
intubația nazală oarbă sau prin traheostomie. Etanşeitatea canulei pe pereţii traheii se obține prin
umflarea balonaşului de la extremitatea traheală a canulei și/sau prin aplicarea unui tamponament
faringian; se elimină astfel riscul de asfixie prin pătrunderea secrețiilor, singelui sau corpilor străini în
căile respiratorii.
Anestezice inhalatorii
 Volatile (eter dietelic,halotanul,isofluranul,sevofluran,chloroform, Eterul divinilic, fluothanul,
penthranul, enfluranul)
 Gazoase (protoxid de azot,xenonul, ciclopropanul)

100. Anestezia generală pe cale intravenoasă. Acces, substanţe utilizate.

Injecția se face într-o venă superficială, administrarea cu seringa sau prin perfuzie continuă.
- Pentru pentothal -concentraţii de 2,5-5-10% incepand cu injectarea a 100-150 mg in decurs de 15
secunde,
- după 1 min. in care survine o scurtă perioadă de apnee se repetă dacă este necesar
- și apoi se injectează cantități mici de 50-100 mg la citeva minute pentru a menține anestezia.

Dozarea se face în raport cu efectul obținut, nu se depăşeşte doza totală de 1-1,5 g.

Inaintea utilizarii anesteziei inravenoase se injecteaza atropină sau scopolamină, iar in timpul anesteziei se
poate administra oxigen prin sonda nazală pentru a evita hipoxia. Trebuie să existe posibilitatea de intubație
traheală şi oxigenoterapie.
Cei mai recunoscuţi reprezentanţi ai grupului barbiturice sunt:

Pentothalul (Thiopental), se folosește în soluțic de 2,5-5%, în doze de 5-7 mg/kg corp.

Ketamina (ketalar), determină inhibarea selectiva a diencefalului şi a scoartel cerebrale, in timp ce
trunchiul cerebral și formațiunea reticulată nu sunt influențate. Se obtine astfel din punct de vedere
clinic: catatonie, amnezie, analgezie
Datorită acestor proprietați este considerată în prezent ca singurul anestezic intravenos complet:
hipnotie+analgezic
 101. Anestezia generală de durată şi de scurtă durată (indicaţii,
contraindicaţii,avantaje, dezavantaje, căi de administrare).
Anestezia generală de scurtă durată
Indicații atit in condiții de spitalizare cît şi în cabinetul stomatologic, pentru incizia și drenajul supurațiilor
profunde, extracții dentare cu și fără alveoloplastie, extracții dentare multiple, reducerea fracturilor de
maxilare şi pentru numeroase alte intervenții care nu depăşesc 30 minute. agent anestezic pe cale
inhalatorie sau intravenoasă.
Pe cale inhalatorii se face picătură cu picătură pe comprese, pe mască facială sau nazală, prin sondă
nazofaringiana prin care se insuflă aer proaspăt sau oxigen saturat cu vapori anestezici, sau prin intubatie
traheală.
Pe cale intravenoasă anestezia generală de scurtă durată se obține cu pentothal, epontol sau alte anestezice
intravenoase cu acțiune rapidă. Anestezia prelungită pe cale intravenoasă este contraindicata, deoarece
posibilitatea de dirijare a anesteziei este mai redusă.
După ce s-a instalat anestezia se aplică un deschizător de gură sau un dop de cauciuc între arcadele dentare
și un tampon intre baza limbii și văl, pentru a împiedica circulaţia aerului pe gură şi pătrunderea de salivă,
singe, secreții sau corpi străini în căile aeriene, aspiratorul este indispensabil.
Anestezia disociativă este o metodă de anestezie deosebit de utilă pentru chirurgia orală, mai ales pediatrică.
După o preme dicație care trebuie să includă scopolamină, administrarea de Ketalar i.v. sau i.m. de termină
inhibarea selectivă a diencefalului şi scoarţei în timp ce trunchiul cerebral şi formațiunea reticulată nu sînt
influenţate.
Se obține o stare cataleptică de disociere a pacientului față de mediul din jur, cu analgezie profundă şi
amnezie accentuată, dar cu menținerea reflexelor faringian şi laringian. Conservarea tonusului muşchilor
planşeului bucal asigură libertatea căilor aeriene, iar persistența deglutiției previne acumularea salivei. Este
uşor de administrat, acționează rapid şi este indicată mai ales la copii.
Anestezia generală de durată
Indicată numai in staționar pentru intervenții chirurgicale laborioase se efectuează prin intubație traheală și
se menține anestezia In stadiul ITi gradul 2 sau 3.In prezent pentru realizarea anesteziei generale de durat se
folosește metoda de anestezie combinată, balansata sau echilibrată. Aceasta este anestezia generală
modernă care utilizează cel putin doua de administrare si cel putin doua anestezice, urmarind så disocicze şi
sa influerteze prin medicamente şi tehnici diverse principalele componente ale anestezije generale (pierderea
cunostintei pierderea sensibilitatii, inhibitia reflexelor si relaxarea musculară). Riscul pentru pacient este
minim, iar efectul maxim.
Anestezia generală combinată se realizează astfel:
 Premedicație uşoara sau puternică prin cocktail litic.

 Inducția este obținută cel mai adesea prin administrarea de pentothal iv. urmată imediat de injectarea
unui miorelaxant şi hiperventilatie pu mască cu oxigen sau amestec de N2O + O2 suplimentat
adesea cu halothansau alt anestezic inhalator.

 Intubația traheală se efectuează de preferat pe cale nazală, canula de intubație se racordează la

aparatul de anestezie, la oarecare distanta de capul bolnavului și de grupul operator.

 Mentinerea anesteziei se face cu anestezicul sau amestecul anestezic ales. Reinjectarilo ulterioare de
pentothal, miorelaxant sau opiaceu se efec- titeaza balansat, in functie de necesităţi, administrindu-se
ori de cite ori este indicat acel medicament a carui actiune a devenit necesară. Prin aceste asocieri de
medicamente se reduc dozele, se limitează inconvenientele si se cumuleaza avantajele.

 Detubarea. Tamponul faringian este scos si canula traheala indepar tati, dupa ce bolnavul sa trezit
aproape complet. Perioada de delubare este critica. Trebuie controlat faringele, aspirate secretiile şi
singele, asigurat că nu exista nici un risc de obstructie. Oxigenarea la pat continua în raport cu durata
intervenției și starea bolnavului.

102. Terenul la bătrâni.

Procesul de senescenţă antrenează o serie de modificări de involuţie la nivelul diferitelor aparate şi sisteme
cunoscut sub denumirea de pluripatologia sindromului distrofic senile.
Tulburările secundare aterosclerozei coronare, cerebrale şi renale.
Aceste tulburări interesează:
 Aparatul cardiovascular (hipertensiune arterială, insuficienţă miocardică, coronaropatie
ischemică).
Din punct de vedere al riscului anestezic pacienţii se împart în 3 categorii de risc:
1. Pacienţi cu creştere moderată a tensiunii arteriale, fără mărirea ariei cardice şi toleranţă bună la efort.
Aceştia suportă bine anestezia loco- regională dacă se evită oscilaţiile tensionale şi depresia respiratorie.
Se pot folosi substanţe vasoconstrictoare în concentraţie de 1/200.000 , acestea să nu fie injectate
intravascular.
2. Pacienţi cu creşteri ale valorilor tensionale până la 200mmHg, cu mărirea ariei cardiace, aritmii
paroxistice sau permanente, cu limitarea toleranţei la efort. Aceşti pacienţi prezintă un risc anestezic
important. Se recomandă consultarea cardiologului, utilizarea de soluţii anestezice fără vasoconstrictor iar
intervenţiile chirurgicale se fac în condiţii de spitalizare.
3. Pacienţii cu insuficienţă cardiacă congestivă necesită temporizarea tratamentului şi internarea acestora
în clinici de specialitate.
Modificările hemodinamice sunt influenţate de poziţia în fotoliul stomatologic care poate determina scăderi
tensionale importante cu suferinţă cerebrală. În prezent se recomandă efectuarea tratamentelor în poziţie
semişezândă.
 Aparatul respirator prezintă o serie de modificări:
 atrofia parenchimului pulmonar şi proliferarea ţesutului conjunctiv determinând
scleroemfizemul pulmonar;
 rigiditatea cutiei toracice creşte şi are ca rezultat reducerea respiraţiei toracice şi creşterea
respiraţiei abdominale;
 scăderea capacităţii ventilatorii cu polipnee compensatorie.

 La nivel hepatic se reduce debitul sanguin iar metabolizarea substanţelor anestezice este
întârziată. Din acest motiv substanţele anestezice trebuie folosite în doze şi concentraţii reduse
deoarece pot dezvolta reacţii toxice.
Se indică utilizarea în doze scăzute a sedativelor, iar diazepamul este preferat. Combaterea durerii
postoperatorii se face cu substanţe analgetice sau antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), pentru a preveni
creşterea tensiunii arteriale prin descărcarea de adrenalină endogenă secundar durerii, stresului sau emoţiilor.

103. Terenul la gravide.

Femeia gravidă se găseşte sub influenţe hormonale, metabolice şi neuroreflexe şi prezintă următoarele
caracteristici:
 circulaţie intensă ( frecvenţa pulsului creşte cu 15%) ;
 modificări ale permeabilităţii capilare (scăderea hematocritului şi hemoglobinei);
 imbibiţie hidrică cu apariţia varicelor hidrostatice;
 creşterea debitului respirator;
 „hipercoagulabilitate” fiziologică pentru a asigurahemostază postpartum;
 dilataţie pielo-ureterală cu stază urinară şi creştera frecvenţei infecţiilor urinare;
 în primele luni de sarcină apare o creştere a tonusului parasimpatic cu astenie, somnolenţă,
vărsături.
Pentru efectuarea unui tratament stomatologic este necesară colaborarea cu medicul specialist de obstetrică-
ginecologie care va preciza trimestrul de sarcină pentru a preveni apariţia eventualelor complicaţii. Din acest
motiv se impun următoarele deziderate : anestezie bună, securitate pentru mamă, siguranţă pentru făt.
Anestezia loco-regională necesită temporizare, iar dacă se impune este bine suportată şi cu riscuri reduse în
lunile IV – VIII.
În primele trei luni (perioada embrionară) există o predispoziţie a fătului la risc de avort spontan. În
ultima lună este risc de naştere prematură, de apariţie a hipertensiunii arteriale sau a sincopei.
Este recomandat ca în primul şi ultimul trimestru de sarcină să se rezolve doar urgenţele dento-
parodontale. Care poate duce la nasterea prematura.
Frica, durerea şi stresul determinate de tratamentele stomatologice favorizează eliberarea de catecolamine
endogene. În acest context, utilizare corectivilor vasoconstrictori, în soluţiile anestezice, trebuie să se facă
cu atentie, deoarece prin sumarea efectelor pot duce la diminuarea circulaţiei fetoplacentare cu hipoxie
şi tahicardie reflexă a fătului dar şi declanşarea precoce a travaliului.

Datorită scăderii proteinelor plasmatice ceea ce determină creşterea toxicităţii medicamentelor. Din acest
motiv trebuie alese anestezicele, antiinflamatoriile şi antibioticele cu toxicitate redusă, care trec cel mai
puţin sau deloc bariera transplacentară:
 Articaina (ubistezin) trece bariera tansplacentară < 25%.
 Lidocaina (xilina) traversează bariera placentară aproximativ 55%.
 Mepivacaina (scandonest) traversează placenta în procent de70%.
 Bupivacaina are risc toxic pentru făt.
 Spartocaina (lidocaină şi sparteină) are efect ocitocic crescut.
 Prilocaina are risc de methemoglobinemie fetală.
 Adrenalina poate fi folosită, dar numai în concentraţie de maximum 1: 200000 ( efect tocolitic).
 Paracetamolul poate fi administrat, dar fără a depăşi 4g/zi, pentru a preveni afectarea hepatică a
fătului.
 Antiinflamatoarele nesteroidiene (Aspirină, Ibuprofen, Diclofenac) trebuie evitate. În literatură
au fost menţionate cazuri de apariţie a sindromului Reye la copii a căror mame au utilizat
aspirină în timpul lactaţiei.
 Antibiotice: Amoxicilina, Augmentin, Amoxiklav sunt recomandate; la pacientele alergice se
recomandă Eritromicina ( oral 1-2g/zi sau parenteral 1-4g/zi), dar mai pot fi administrate
Azitromicina (Sumamed) şi Roxitromicina (Rulid).
Tetraciclinele nu pot fi folosite în timpul sarcinii sau în perioada lactaţiei deoarece produc tulburări ale
creşterii oaselor şi displazii dentare.
Aminoglicozidele (Gentamicina, Kanamicina) sunt contraindicate deoarece au efect nefro- ototoxic.
 Barbituricele şi benzodiazepinele se pot folosi în ultimele două tri- mestre de sarcină. În primul
trimestru cresc incidenţa despicăturilor labio- maxilo- palatine.

Poziţia gravidei în fotoliul stomatologic în primele luni de sarcină este şezândă, semi-şezândă. Din luna a-
V-a se evită decubitul dorsal şi se preferă decubit lateral stâng pentru a evita compresiune pe vena cavă
inferioară a uterului gravid – duce la scăderea tensiunii arteriale cu tahicardie reflexă până la stadii sincopale
(hipotensiune de decubit).
Examenele radiologice sunt contraindicate deoarece pot determina, în funcţie de doză şi vârsta sarcinii,
efecte mutagene, teratogene sau oncogene. Dacă ele sunt necesare pentru stabilirea unui diagnostic de
certitudine vor fi efectuate obligatoriu sub protecţie folosindu-se şorţuri cu plumb, iar numărul expunerilor
va fi redus.

104. Terenul patologic (tarat) cardiovascular: HTA, reumatismul cardiac, boala

coronariană.
Pacienţii care necesită o intervenţie stomatologică sau de chirurgie dentoalveolară pot prezenta un teren
cardio-vascular congenital sau pot fi purtătorii unor afecţiuni cardio-vasculare dobândite.
Bolnavul cardio-vascular nu trebuie considerat “ un handicapat“ dar obligă la o atitudine specială,
diferenţiată faţă de pacienţii sănătoşi.
Medicul trebuie să fie avertizat din anamneza medicală de predispoziţia pacientului său către evenimente
cardio-vasculare instantanee şi în consecinţă să pregătească pacientul din punct de vedere psihic, fizic şi
medicamentos .
Este esenţială colaborarea cardiolog. Acesta stabileşte gravitatea bolii cardiace sau vasculare, apreciază
riscurile anesteziei şi ale actului chirurgical, stabileşte conduita terapeutică, amploarea şi locul intervenţiei
propuse.
În faţa oricărui pacient cardio-vascular asupra căruia se intervine este necesară:
 o anamneză riguroasă;
 un examen clinic general atent şi complet;
 evaluarea corectă a riscului operator;
 alegerea indicaţiei de anestezie şi tehnică chirurgicală cât mai puţin nocivă;
 colaborarea interdisciplinară cu medicul cardiolog.

Din datele din anamneză culese, medicul stomatolog deduce nu numai afecţiunea de care suferă pacientul ci
el primeste informaţii şi în legătură cu medicaţia pe care o foloseşte acesta
(tonicocardiacă,diuretică,vasodilatatoare, anticoagulantă). În acest fel se pot evita interferenţele cu alte
medicamente pe care urmează să le primească pacientul.
Pacienţii care se prezintă pentru îngrijiri stomatologice se împart două categorii :
 Pacientul cardio-vascular care îşi cunoaşte afecţiunea, este investigat şi se află sub tratament.
 Pacientul cu „ risc silenţios”
Pacienţii cu „ risc silenţios” sunt acea categorie de pacienţi care nu îşi cunosc afecţiunea cardio-vasculară
şi în consecinţă nu sunt diagnosticaţi. Ei nu prezintă manifestări evidente, ceea ce face ca boala să fie
neobservată la o examinare superficială, care minimalizează importanţa factorilor de risc .
Aprecierea pulsului arterial şi a valorilor presiunii arteriale, constituie parte integrantă din examenele pe care
orice medic stomatolog trebuie să le practice şi să le interpreteze corespunzător în cabinetul stomatologic şi
de chirurgie dento-alveolară.
Măsurarea valorilor presiunii arteriale aduce indicii preţioase care nu rareori descoperă un teren hipertensiv,
înaintea manifestărilor clinice.
Pentru a preveni accidentele care pot să apară în cazul pacienţilor cu teren cardiovascular trebuie să
se respecte legile lui MONHEIM (1981):
1. Medicul stomatolog sau chirurg este obligat să se consulte cu specialistul cardiolog despre natura şi
severitatea bolii cardiace, despre stadiu de evoluţie şi să ceară avizul intervenţiei. Trebuie să ia în
considerare şi să verifice dacă indicaţiile cardiologului au fost respectate.
2. Timpul de staţionare al pacientului în sala de aşteptare să fie cât mai scurt, respectând ora de tratament
programată.
3. Premedicaţia sedativă este obligatorie, dar se administrează în cantităţi moderate. Şedinţele operatorii sau
tratamentele stomatologice să fie planificate în concordanţă cu starea prezentă a pacientului. Se vor evita
manoperele obositoare, brutale, traumatizante şi tracţiunea zonelor reflexogene.
4. Este indicată palparea pulsului carotidian sau radial, măsurarea frecventă a presiunii arteriale şi dacă este
posibilă monitorizarea pacientului. Modi- ficările pulsului sau ale presiunii arteriale se urmăresc atent.
5. Oxigenarea corectă în limite optime trebuie asigurată permanent cu o bună supraveghere.

Asociaţia Americană a Inimii ( AHA 2008) a stabilit bolile cardiovasculare cu risc major care
intervenţia chirurgicală imediată este contraindicata in:
 infarct miocardic recent ( 6 luni);
 decompensarea cardiacă;
 miocardită sau pericardită acută;
 endocardită bacteriană;
 stenoză mitrală în fibrilaţie arterială cu risc de embolii;
 accesul de tahicardie paroxistică.
Leziunile vasculare care impun prudenţă( AHA 2008) în timpul actu- lui stomatologic sunt:
 boala coronariană;
 infarct miocardic;
 maladia hipertensivă;
 insuficienţa cardiacă congestivă globală (cord pulmonar cronic);
 leziuni valvulare cronice;
 reumatismul cardiac.

1.HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ
Reprezintă 75% din bolile persoanelor peste 50 de ani, şi este o creştere anormală a presiunii arteriale
sistolice peste 140mmHg şi/sau a presiunii diastolice peste 90mmHg.
Presiunea arterială este influenţată de: capacitatea cardiacă, volumul şi vâscozitatea sângelui şi de
elasticitatea vasculară.
Hipertensiunea arterială poate fi: primară ( esenţială sau idiopatică) în 90% din cazuri şi secundară unor
afecţiuni renale, endocrine, cardiovasculare sau neurologice.
Valori ale tensiunii arteriale:
 Optimă : 120 / 80 mmHg;
 Normală: 120- 129 / 80- 84 mmHg;
 La limita superioară a normalului ( „high- normal” ) : 130 -139 / 85- 89 mmHg;
 Hipertensiune stadiul I : 140-159 / 90 – 99 mmHg;
  Hipertensiune stadiul II : 160-179 / 100 – 109 mmHg;
 Hipertensiune stadiul III : ≥ 180 /≥ 110 mmHg.
 Hipertensiune sistolică izolată : ≥ 140 / ˂ 90 mmHg.
Atitudinea terapeutică la aceşti bolnavii hiprtensivi este următoarea :
 Pacienţii cu hipertensiune arterială stadiul I (ASA 2) necesită :
 măsurarea tensiunii arteriale de 3 ori înaintea tratamentului; dacă valorile tensiunii sunt
mai mari necesită consult cardiologic;
 premedicaţie sedativă cu 7,5 mg Midazolam ,numai după consultul cardiologic.
 Pacienţii cu hipertensiune arterială stadiul II (ASA 3) necesită:
 control cardiologic înainte tratamentului chirurgical/ stomatologic;
 anestezie loco-regională cu sedare în condiţii de spitalizare.
 La pacienţii cu hipertensiune arterială cu valori > 180 / > 110 mmHg (ASA 4) este
contraindicată orice intervenţie şi se recomandă internare pentru evaluare medicală de
specialitate şi tratament.
Premedicaţia sedativă, anxiolitică este obligatorie şi de obicei se administrează tranchilizante minore de tipul
Midazolam cpr. 7,5 mg sau 0,25 mg Alprazolam per os cu o oră înaintea intervenţiilor.
Deosebit de important este controlul durerii, fiind necesară obţinerea unei anestezii loco-regionale de
calitate. Dacă se utilizează substanţe vaso- constrictoare în soluţia anestezică, concentraţia trebuie să fie de
1:200000 şi se verifică prin aspiraţie ca acul să nu fie intravascular. Nu se foloseşte noradrenalina, ca
vasoconstrictor, deoarece stimulează α- receptorii şi creşte valorile tensiunii arteriale.
La pacienţii sub tratament de α- metildopa (Aldomet, Dopegyt) nu se folosesc soluţii anestezice cu
vasoconstrictor.

2.BOALA CORONARIANĂ
Este o boala cardiacă de origine ischemică, reprezintă mai frecventă după vârsta de 45 ani.
Cauzele acestei afecţiuni sunt: efort fizic, efort intelectual, stres, tulburări în reglarea nervoasă a circulaţiei
coronariene, spasm sau arterioscleroza coronarelor, hipertensiune arterială, leziuni valvulare.
Are următoarele forme clinice:
 Cardiopatie ischemică dureroasă (angina pectorală stabilă/ instabilă; angina de repaus;
infarctul miocardic acut);
 Cardiopatie ischemică nedureroasă (insuficienţa cardiacă; tulburări de ritm şi conducere de
natură ischemică).

105. Infarct miocardic, insuficienţă cardiacă cronică, leziuni valvulare,

tulburări de conducere cardiacă (tahicardie).
 1. INFARCTUL DE MIOCARD este o leziune miocardică ireversibilă ca rezultat al unei ischemii
prelungite.
Clinic se manifestă prin: durere localizată retrosternal sau precordial cu iradiere în braţul stâng, dispnee,
palpitaţii, senzaţie de greaţă şi vomă.
Constituie contraindicaţie pentru orice tratament stomatologic sau chirurgical dacă a avut loc în mai puţin
de 6 luni( infarct miocardic acut), iar urgenţele chirurgicale se rezolvă numai în condiţii de
spitalizare.
La pacientul cu infarct miocardic cronic( mai mult de 6 luni) se va ţine cont de următoarele:
 avizul cardiologului înaintea procedurilor stomatologice sau chirurgicale;
 medicaţia coronodilatatoare nu va fi întreruptă;
 se vor evita prânzurilor copioase şi stresul în preziua şi ziua intervenţiei;
 premedicaţie sedativă obligatorie cu jumătate de oră înaintea trata- mentului (7,5 mg
Midazolam per os, sau 0,25 mg Alprazolam per os);
 măsurarea tensiunii arteriale înaintea începerii tratamentului chirur- gical- stomatologic;
 anestezie locală prin injecţie după anestezie de contact;
 utilizarea corectivelor vasoconstrictoare este permisa doar în con- centraţie de 1:200000.

2. INSUFICIENŢA CARDIACĂ CONGESTIVĂ

Este o afecţiune care apare ca urmare a incapacităţii inimii de a alimenta cu sânge oxigenat cerinţele
metabolice ale organismului.
Simptomatologia este specifică localizării afecţiunii, pe partea dreaptă sau stângă a inimii.
În localizările pe partea stângă simptomele caracteristice sunt:
 dispnee de efort;
 ortopnee;
 dispnee nocturnă paroxistică;
În locarizarea pe partea dreaptă sunt întâlnite următoarele simptome:
 edem periferic;
 congestie hepatică;
 ascită.

Pacienţii sunt încadraţi în trei categorii de risc:

I. Pacienţi cu risc scăzut, cu istoric de afecţiune, asimptomatici, sub tratament de diuretice uşoare, fără
tratament de glicozide.
II. Pacienţi cu risc moderat, cu istoric de afecţiune moderată, asimptomatici în repaus, simptomatici la efort,
sub tratament diuretic puternic şi glicozide.
III. Pacient cu risc crescut, simptomatici sub tratament maximal.
Anestezia loco-regională la pacienţii din primele două categorii de risc se va face după un consult medical
de specialitate, după administrarea unui tratament anxiolitic pentru reducerea stresului operator. Soluţiile
anestezice nu vor conţine vasoconstrictor.
Pacienţii cu risc crescut vor suporta tratamente stomatologice şi chirurgicale numai în condiţii de
spitalizare cu un plan terapeutic cât mai simplu.

3. LEZIUNILE VALVULARE CRONICE

Leziunile valvulare cronice reprezintă o deformare organică permanentă, stenoze, insuficienţe sau leziuni
valvei mitrală, aortică sau ambele, frecvent de natură reumatismală.
Unele intervenţii chirurgicale dento-alveolare pot produce bacteriemie tranzitorie. La pacienţii cu defecte
anatomice cardiace aceste bacteriemii pot determina apariţia endocarditei bacteriene, complicaţie infecţioasă
cu risc vital, cu o rată de mortalitate de 10%. Pentru prevenirea ei este necesară profilaxie endocarditei
bacteriene, în colaborarea interdisciplinară cu medicul cardiolog.

În practica medicală întâlnim pacienţii cu risc minim care nu necesită profilaxia endocarditei
bacteriene,ce prezintă următoarele afecţiuni:
 sufluri funcţionale;
 defecte septale atriale necomplicate de tip secundar;
 intervenţii chirurgicale fără recidivă la 6 luni după un defect septal atrial secundar, defect septal
ventricular ( cu excepţia cazurilor când se utilizează grefă de Dacron);
 by - pass arterial coronarian;
 prolaps de valvă mitrală fără regurgitaţie;
 reumatism articular în antecedente fără disfuncţie valvulară;
 stimulator cardiac sau defibrilator implantat;
 maladia Kawasaki fără disfuncţie valvulară.

Profilaxia endocarditei infecţioase trebuie facută pentru pacienţii:

1. cu risc major care prezintă următoarele afecţiuni:
- proteze valvulare;
- malformaţii congenitale cianogene;
- endocardite bacteriene în antecedente;
- şunturi sistemico-pulmonare operate.
2. cu risc mediu cu următoarele afecţiuni
- afecţiuni valvulare reumatice;
- prolaps de valvă mitrală cu regurgitaţie;
- defecte septale necorectate;
 - persistenţă de canal arterial;
- cardiomiopatie hipertrofică;
- afecţiuni congenitale ale cordului;
- proteze intravasculare;
- transplant de cord;
- coartaţie de aortă.
Profilaxia endocarditei bacteriene este indicată pacienţilor cu risc major sau mediu înaintea efectuării
oricăror manevre sângerânde în cavitatea orală.
Regimul de profilaxie a endocarditei recomandat de AHA (American Heart Association), 2007 presupune
administrarea unei singure doze de antibiotic indiferent de gradul de risc sau de tipul intervenţiei.
Acesta presupune administrarea de Amoxicilină 2 gr per os cu o oră îna- intea intervenţiilor chirurgicale. În
cazul în care medicaţia nu poate fi administrată se recomandă Ampicilină 2g intramuscular / intravenos sau
Ceftriaxon 1g intramuscular / intravenos cu 30 minute înaintea intervenţiei.

 În cazul pacienţilor alergici la peniciline se administrează per os Cefalexin 2g, Clindamicin 600mg
sau Azithromicin 500 mg cu o oră înaintea intervenţiei. Atunci când nu se pot administra oral aceste
antibiotice se preferă calea intramusculară sau intravenoasă: Cefazolin sau Ceftriaxon 1g sau
Clindamicin 600 mg cu o oră înaintea intervenţiei.
 La copii se va utiliza aceeaşi schemă de profilaxie doar că doza de Amoxicilină, Ampicilină şi
Cefalexin este de 50mg/kg; Clindamicina 20mg/kg ; Azithromicin 15 mg/kg şi Cefazolin 25mg/kg
fără a depăşi doza recomandată adulţilor.
Nu se recomandă profilaxie endocarditei bacteriene în următoarele proceduri dentare:
 stomatologie restaurativă;
 îndepărtarea firelor de sutură;
 tratamente endodontice fără instrumentare;
 plasarea aparatelor ortodontice sau protetice mobile;
 amprentare;
 fluorizare;
 radiografiere orală.

În următoarele tratamente stomatologice se recomandă profilaxie endocarditei bacteriene:

 extracţia dentară;
 implanturile dentare;
 intervenţii parodontale (chirurgie parodontală, detartraj, surfasaj radi- cular, sondaj parodontal);
 tratamente endodontice ce depăşesc apexul dentar;
 plasarea subgingivală de fibre sau benzi cu antibiotice;
  plasarea inelelor ortodontice;
 puncţiile anestezice;
 igienizarea dinţilor sau implantelor când se anticipează sângerare;

În timpul intervenţiilor sângerânde intraorale există risc de însămânţare bacteriană la nivelul protezelor
articulare. Societatea Americană de Ortopedie, 2010, recomandă antibioprofilaxia în următoarele situaţii:
intervenţii articulare în antecedente; intervenţia de protezare articulară sub un an; infecţii la nivelul protezei
articulare, în antecedente. Aceasta presupune administrarea la adult: Clindamicină 300 mg per os cu o oră
înaintea intervenţiei; la copii Clindamicină 20mg/kg per os, cu o oră preoperator.

4. TULBURĂRI DE CONDUCERE CARDIACĂ.

În mod normal pulsul este de 60-80 bătăi/minut la adult şi 80-120 bătăi/minut la copil. Modificări- le care
pot să apară sunt:
 tahicardie peste 80 bătăi/minut în repaus;
 bradicardie sub 60 bătăi/minut în repaus.
La pacienţii cu tulburări de ritm stabile (extrasistole, tahicardie paro- xistică atrială) sunt necesare
următoarele:
 intervenţiile se efectuează doar cu avizul medicului cardiolog;
 medicaţia se administrează fără întrerupere, cu excepţia anticoa- gulantelor;
 măsurarea preoperator a tensiunii arteriale şi a pulsului;
 administrarea premedicaţie anxiolitice de tipul derivaţilor de benzodiazepine pentru a evita
descărcările de catecolamine en- dogene;
 nu se folosesc corective vasoconstrictoare în soluţiile anestezice deoarece pot duce la
apariţia crizelor de angină sau la tahicardii;
 aspiraţia este obligatorie pentru a evita injectarea intravasculară a substanţelor anestezice
deoarece acestea au efecte aritmogene sau pot declanşa accidente toxice de supradozaj.
O categorie aparte o reprezintă pacienţii cu aritmii tratate cu pacemaker sau defibrilatoare implantate. La
aceşti pacienţi atitudinea va fi următoarea:
 consult cardiologic preoperator obligatoriu;
 continuarea medicaţiei pentru afecţiunea de bază;
 monitorizarea pulsului pe durata tratamentului pentru a depista eventualele modificări;
 nu se vor folosi: micromotorul acţionat electric, aparatul de detartraj cu ultrasunete,
electrocauterul monopolar, pulpotestul, bisturiul electric, deoarece câmpurile electromagnetice
generate de acestea pot interfera cu pacemaker-ul.
Laserul şi aparatul Roentgen nu interferă cu pacemaker-ul.
Pacienţii cu defibrilatoare implantate se rezolvă numai în condiţii de spitalizare.
Pacienţii cu tulburări de ritm instabile de tipul: tahicardie paroxistică supraventriculară, fibrilaţie atrială
paroxistică sau flutter atrial, tahicardie ventriculară cu puls, bloc atrio-ventricular gradul II şi III (cu
peacemaker), boala de nod sinusal (cu peacemaker) vor fi trataţi în condiţii de spitalizare.

CARDIOPATIA ISCHEMICĂ DUREROASĂ are ca şi cauză princi- pală spasmul temporar al arterelor
coronare cu reducerea debitului sanguin către miocard.
Simptomul principal este reprezentat de apariţia bruscă a unor episoade foarte dureroase retrosternal, adesea
cu iradieri în braţul stâng şi atipic în hemimandibula stângă. Durerea apare la agitaţie, efort fizic, expunere
bruscă la frig şi fumat excesiv. La aceşti pacienţi se recomandă :
 evitarea zgomotului, a agitaţiei, a mirosurilor neplăcute, a manevre- lor brutale, dureroase,
traumatizante.
 medicul verifică dacă pacienţii au asupra lor medicaţia vasodilatatorie coronariană –
Nitroglicerină, Nitrit de amil, Nitroderm, Corinfar;
 premedicaţie: sedative sau tranchilizante minore şi profilactic Ni- troglicerină;
 anestezia preferată: anestezie loco-regională fără vasoconstrictor.

106. Terenul pulmonar (bronşita, emfizemul, astmul bronşic).

Dintre bolile aparatului respirator, medicul stomatolog se întâlneşte mai frecvent cu :
1. Astmul bronşic
2. Bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC)
La prima prezentare în cabinet se va acorda o atenţie deosebită anamnezei medico-chirurgicale şi
examenului clinic general, punându-se în evidenţă:
 accesele de tuse iritativă;
 tusea productivă;
 expectoraţiile;
 dispneea;
 wheezing-ul;

 ASTMUL BRONŞIC este o boală de etiologie plurifactorială. După criteriul etiologic se

deosebesc două tipuri de astm bronşic: alergic şi nealergic.

 Astmul alergic, şi are la bază o reacţie alergică a bolnavului la un antigen prezent în mediul
ambiant: puf, praf, polen, alimente, medicamente.
 Astmul nealergic (intrinsec)În categoria astmului bronşic nealergic sunt incluse: astmul
endogen sau infecţios, astmul iritativ prin factori fizici sau chimici, astmul provocat de efort
("exercise-induced asthma") şi alte forme de astm cu geneză nepreci- zată.
Clinic se manifestă prin crize repetitive de dispnee paroxistică şi wheezing până la status asmaticus asociat
cu emfizem, hipoxemie şi cord pulmonar cronic. Aceşti bolnavi se gasesc sub medicaţie bronhodilatatoare
cu efecte cardiace secundare ( tahicardie, aritmie) şi terapie cortico-steroidă ce determină secundar creşterea
riscului la infecţii.
Medicul stomatolog sau chirurg trebuie să cunoască tipul etiologic al astmului, frecvenţa crizelor,
factorii care provoacă aceste crize ( stresul emoţional) dar şi medicaţia prescrisă.

Tratamentele se efectuează în şedinţe scurte, sub premedicaţie anxiolitică şi anestezie bună pentru reducerea
stresului. Postoperator nu se administrează antiinflamatoare nesteroidiene deoarece accentuează
bronhospasmul.
 Pacienţii cu crize rare fără medicaţie pot fi trataţi în cabinetele sto- matologice fără măsuri de precauţie
speciale iar pentru anestezie nu se utilizea- ză substanţe cu vasoconstrictor deoarece acestea conţin sulfiţi
(conservanţi) care pot declanşa crize severe.
 Pacienţii cu tratament astmatic şi crize frecvente de astm pot fi tra- taţi în ambulator şi/sau spital în
funcţie de severitatea afecţiunii. Aceştia necesi- tă evaluare medicală de specialitate, sedare preoperatorie
şi antibioterapie dacă sunt sub terapie cu steroizi.
Soluţiile anestezice nu vor conţine vasoconstrictor .
 Pacienţii simptomatici cu semne clinice evidente (status astmaticus) reprezintă o urgenţă medicală şi toate
procedurile sunt contraindicate.

1. BRONHOPNEUMOPATIA OBSTRUCTIVĂ CRONICĂ (BPOC) este cea mai frecventă afecţiune a

aparatului respirator. Se caracterizează prin hipertrofia şi hipersecreţia glandelor mucoase ale arborelui
bronşic.
Clinic pacienţii prezintă: tuse productivă, wheezing, dispnee exacerbate la efort, infecţii recidivante.
Aceşti pacienţi primesc tratament cu bronhodilatatoare, în cazuri severe corticosteroizi şi la nevoie
oxigenoterapie cronică.
Tratamentele stomatologice se planifică în concordanţă cu accesele de tuse.
- Nu se programează dimineaţa devreme, ci mai târziu după ce şi-au efectuat toaleta
arborelui traheobronşic.
- Premedicaţia cu sedative se prescrie cu prudenţă deoarece deprimă funcţia respiratorie,
soluţiile anestezice nu vor conţine vasoconstrictor şi se recomandă oxigenoterapie pe mască.
- Pacienţii cu cord pulmonar cronic sunt pacienţi cu risc crescut şi nu pot primi tratamente
stomatologice în condiţii de ambulator.
Medicatia in caz de acces: SE POATE ADMINISTARAT IN CAZ CE ACCES DEXAMETAZON,
SALBUTAMOL ( INGALATOR), ANTIINFLAMATOARE, ANTIALERGICE

107. Terenul hepatic.

- Terenul hepatic impune metoda de anestezie cea mai puţin toxică. este necesară o premedicaţie uşoară,
sedativă, pentru a nu adânci gradul de hipoxemie, se impune deasemeni şi administrarea de oxigen - în
curent continuu prin sondă nazală, pe tot parcursul intervenţiei.
Anestezia generală este contraindicată la pacienţii cu teren hepatic - cu excepţia indicaţiilor de necesitate,
deoarece toate narcoticele, cu excepţia N20, se metabolizează în ficat. De asemeni, terenul hepatic, fiind un
teren «fragil» pacientul necesită o supraveghere mai îndelungată, până la recuperarea funcţională (risc de
hemoragii, infecţii).
CIROZE, HEPATITE, TUMORI,

108. Terenul diabetic.

- Condiţiile pentru realizarea intervenţiei chirurgicale la pacientul diabetic sunt următoarele:

- Primă regulă generală fără excepţie, pentru suprimarea reacţiilor endocrino-vegetative, se

administrează premedicaţie pe cale orală (cu barbiturice, tranchilizante, benzodiazepine), cu o oră
înaintea oricărei intervenţii stomatologice.

- A doua regulă este profilaxia cu antibiotice, începută cu minim 4 ore înaintea tratamentului
chirurgical. Tipul de antibiotice, doza şi calea de administrare, se indică cu medicul endocrinolog

- A treia regulă constă în efectuarea îngrijirilor stomatologice numai sub anestezie loco-regională, de
calitate, fără adrenalină, pentru a reduce pe cât posibil creşterea glicogenolizei şi a glicemiei şi
pentru a preîntâmpina creşterea secreţiei cortico-suprarenalei.
Pacienţii cu diabet insulino-dependent sau pacienţii tineri cu come în antecedente, este recomandabil
să fie trataţi numai în spital, chiar dacă se prezintă pentru intervenţii minore (de exemplu o
extracţie dentară).

- A patra regulă este că medicul nu are voie să facă nici o intervenţie stomatologică la un pacient
diabetic în cabinet, cunoscând doar nivelul glicemiei. Examenele de laborator deosebit de importante
în aprecierea momentului tratamentelor dentare sunt absenţa glicozuriei şi a acetonuriei.
Pe tot parcursul intervenţiei se respectă o asepsie perfectă deoarece terenul diabetic predispune spre
supuraţii, cu evoluţie gravă.
NU SE ADMINESTREA DOXICICLINA, TETRACICLINA
 Pregătirea preoperatorie este obligatorie indiferent de amploarea intervenţiei
 Patru categorii de pacienţi în funcţie de gravitatea formei de diabet:
1. Pacienţi adulţi cu diabet fără complicaţii, echilibraţi cu regim dietetic
2. Pacienţi adulţi cu diabet care prezintă uşoare leziuni vasculare, dar sunt echilibraţi cu regim dietetic
şi medicaţie antidiabetică orală
3. Pacienţi cu diabet zaharat insulino – dependenţi
4. Pacienţi tineri diabetici cu numeroase come, percome şi infecţii în antecedente
 Premedicaţie orală cu o oră înaintea intervenţiei
 Profilaxie cu antibiotice începută cu 2 zile preoperator şi continuata postoperator 3 zile-
AMOXICILINA
 Sedintele vor fi scurte
 Anestezie loco-regională de calitate cu xilină 1-2% fără adrenalină
  Nu se intervine având ca reper doar nivelul glicemiei, se determină hemoglobina glicozilată ( N=4-
6%)
PE MUSCOASA VA REGENERA MAI REPEDE DECAT PLAGA PE PIELE DIN CAUZA CA
MUCOASA REGENEREAZA MAI REPEDE SI VASCULARIZAREA ESTE MULT MAI BOGATA.

109. Terenul alergic.

- Terenul alergic.
Medicul stomatolog trebuie sâ aibă în vedere posibilitatea apariţiei unei reacţii alergice, anamneza fiind
foarte minuţioasă, precizând în antecedente unele forme de manifestare a alergiei: urticarie, astm, rash, rinitâ
alergică, etc.
Dacă se suspectează un posibil risc anestezic, se recomandă consultul cu medicul alergolog şi efectuarea
testelor de sensibilitate la anestezicele locale.
Reacţii alergice la substanţele anestezice locale de tipul amidelor (lidocaina, articaina etc.) erau rareori
întâlnite în trecut, în ultimul timp fiind întâlnite mai frecvent.
- la un pacient cu teren alergic se recomandă întotdeauna de către medicul alergolog
- premedicaţia este obligatorie cu un antihistaminic pe cale orală sau parenterală,
- asociat obligatoriu cu 1-2 fiole de Hemisuccinat de hidrocortizon (o fiolă conţine 25 mg), administrat
pe cale intravenoasă directă sau în perfuzie continua cu ser fiziologic, cu o oră înaintea intervenţiei.
La pacienţii cu antecedente alergice severe, anestezia generala este de elecţie.
 Consult interdisciplinar cu medicul alergolog
 Efectuarea testelor de sensibilitate la anestezice locale şi precizarea agentului alergogen
 Protecţie medicamentoasă - recomandată de alergolog
 Premedicaţie cu antihistaminic, derivat de Prometazină (Phenergan, Romergan, Aerius), asociat cu
Hemisuccinat de hidrocortizon intravenos sau în perfuzie continuă cu ser fiziologic, cu o oră inaintea
intervenţiei stomatologice
 Anestezie generală de elecţie la cei cu antecedente alergice

110. Terenul neuro-psihic.

- Terenul neuro-psihic.
La bolnavii cu epilepsie, boala lui Parkinson, tulburări neuromotorii şi psihice severe, etc., anestezia loco-
regională nu asigura o linişte operatorie corespunzătoare.
Lipsa de înţelegere şi cooperare, mişcările involuntare, dezordonate, imposibil de stăpânit, împiedică atât
efectuarea puncţiei anestezice cât şi desfăşurarea intervenţiei propriu zise.
La aceşti bolnavi, de obicei se recomandă anestezie generală chiar pentru tratamente stomatologice de scurtă
durată. Este important de precizat dacă pacientul respecta indicaţiile de medicaţie recomandate de către
specialistul neurolog sau psihiatru.
Premedicaţia cu barbiturice (Luminal, Ciclobarbital, etc.) pe cale orala sau parenteraiâ este obligatorie
pentru bolnavii cu afecţiuni neuro-psihice.
Anestezia generală pe cale intravenoasă cu barbiturice este anestezia de elecţie. Dacă nu sunt condiţii de
administrare a anesteziei generale, se poate efectua anestezia loco- regională care să includă obligatoriu în
premedicaţie un barbituric - de preferat pe cale parenterală (Fenobarbital), care să asigure efectul hipnotic şi
anticonvulsivant.
 La pacienţii cu epilepsie, Parkinson, tulburări motorii şi psihice severe, anestezia loco-regională nu
asigură linişte operatorie corespunzătoare.
 Se recomandă anestezie generală chiar pentru tratamente stomatologice de scurtă durată, deloc
traumatizante.
 Premedicaţie: Barbiturice (Fenobarbital) pe cale orală sau parenterală
 Anestezie generală de elecţie

111. Terenul hemoragipar.

Terenul hemoragipar.
Sindroamele şi bolile hemoragice se produc prin alterarea fie a mai multor factori ai hemostazei, fie prin
creşterea în exces a unui factor anticoagulant. Ele se manifestă clinic prin hemoragii mucoase sau cutanate şi
prin apariţia de peteşii sau hematoame, provocate adesea de traumatisme neînsemnate.
Sindroamele hemofilice sau parahemofilice prezintă prelungiri ale timpului de coagulare (normal = 4-6
minute), ale timpului Quick (normal 12-14 secunde).

Se recomandă pentru orice tratament chirurgical - chiar o extracţie dentară, pacientul să fie internai în spital,
pentru a fi urmărit de către medicii specialişti. Tratamentul va fi efectuat numai în urma consultaţiei cu
hematologul.
Alegerea anesteziei va fi în raport cu amploarea şi durata intervenţiei
Pentru intervenţii scurte este de preferat anestezia terminală de contact sau anestezia prin infiltraţie
locală, evitându-se anesteziile tronculare în lojele bogat vascularizate - unde există riscul înţepării vaselor cu
producerea de hematoame. Anestezia generală de scurtă durată este ideală pentru această categorie de
pacienţi.
 Alterarea mai multor factori ai hemostazei sau creşterea excesivă a unui factor anticoagulant
 Clinic: hemoragii mucoase sau cutanate, peteşii sau hematoame la traumatisme mici neînsemnate
 Este interzisă orice intervenţie sângerândă la această categorie de bolnavi in conditii de ambulator
 Pentru intervenţii scurte - anestezie terminală de contact sau infiltraţie locală
 Se evită anesteziile tronculare în lojele bogat vascularizate
 Anestezia generală de scurtă durată este de elecţie
 Se pune anestezie cu adrenalina cu scopul de a realiza hemostaza prin vasoconstrictie pe perioada
mai scurta pentru ca dupa ce trece actiunea adrenalinei incepe din nou hemoragia,in caz sigur se realizeaza
suturarea zonei
 Se realizeaza testul la coagulare( timpul) , hemolicograma, INR
 112. Terenul neoplazic.
Neoplazia indică procesul de formare a unui nou țesut tumoral, dat de creștere anormală a celulelor,
indiferent dacă este malignă sau benignă.
Boala neoplazică se referă atât la creșteri maligne, cât și la cele benigne. Toate tipurile de cancer intră în
categoria maladiilor neoplazice.
Pacienții cu malignitate necesită adesea îngrijire dentară paliativă din cauza neglijenței, complicațiilor bolii
sau complicațiilor din tratamentul bolii.
Sedarea sau anestezia generală pot servi ca o modalitate adecvată de a menține pacienții cu cancer
confortabili în timpul unei proceduri dentare. Varietatea extinsă de cancer poate compromite fiecare sistem
major de organe. Terapiile obișnuite pentru gestionarea cancerului includ chimioterapie, intervenții
chirurgicale și radiații sau adesea o terapie combinată a celor trei.
Accesul vascular poate fi dificil la pacienții cu cancer și trebuie să se acorde o atenție specială localizării
cateterului intravenos.

- Este posibil să apară reacții pulmonare adverse, cum ar fi edemul pulmonar acut non-cardiogen, la 5-
10% dintre pacienții supuși chimioterapiei.
- Disfuncția renală poate fi o complicație directă a invaziei tumorale sau poate fi rezultatul
chimioterapiei.
O evaluare cuprinzătoare a pacientului este crucială pentru a înțelege considerațiile anestezice critice.

113. Riscul anestezic în stomatologie.

Riscul anestezic în stomatologie.
Pacientii cu boli cronice, anomalii genetice etc. nu pot fi supusi anesteziei generale din cauza riscurilor care
pot aparea pe parcursul interventiei si care afecteaza sanatatea.
In cazul celorlalti pacienti, anestezia poate duce la reactii adeverse precum greata, varsaturi, dureri de cap,
tremor, confuzie, dureri in zona efectuarii injectiei (in cazul anesteziei generale pe cale intravenoasa).
Alte riscuri asociate anesteziei generale includ aspiratia de continut gastric in plamani (daca se produc
varsaturi in timpul anesteziei generale), hemoragie, probleme de ordin cardiac (la pacienti cu boli
cardiovasculare), leziuni nervoase, hipertermie, anestezie constienta, sepsis, insuficienta organelor vitale.
Pentru evitarea unor posibile complicatii severe, pacientul trebuie sa precizeze inaintea procedurii, daca
urmeaza un anumit tratament medicamentos.
Actul chirurgical poate continua, mai putin in cazul in care pacientul urmeaza un tratament cu
anticoagulante, betablocante etc.
Lipotemia, provocata de actiunea hipotensiva a procainei, e precedata de tendinte de a casca, transpiratii,
paloarea fetei, greata si slabiciuni.
Convulsiile cauzate de anoxia cerebrala, reprezinta o reactie toxica severa care poate lua aspect epiteptiform.
Sincopa este un accident rar, grav, care reprezinta continuarea unei lipotemii cu pierderea totala a
constiintei, cianoza sau oprirea brusca a inimii. Alte riscuri sunt palpitatiile, cefaleele, ametelile, neliniste,
constrictii toracice, anxietate, paloare, varsaturi, tahicardie, hipertensiune, edempulmonar (din cauza
substantelor vasoconstrictoare).

114. Pregătirea psihică.

Pregatirea psihica a pacientului consta în explicarea bolnavului necesitatea și scopul intervenției,
- să cîștigam incredere și colaborare la examinare, investigații anestezice și operație.
- Se îndepărteaza teama, starea de excitație, asigurîndu-l de o buna anestezie,
- Bolnavilor li se creeaza un regim de protecție: liniște, buna îngrijire, somn regulat.

115. Pregătirea fizică.

Pregatirea fizica constă în:
- așezarea bolnavului în poziție corecta și comodă,
- cu capul bine fixat,
- cu hainele desfăcute la gît,
- cu obiectele care i-ar jena respirația îndepartate,
- cu o pregătire corespunzătoare a gurii,
- cu protezele mobile scoase.
- Bolnavul nu va manca de cîteva ore, cel puțin 5-6 ore pentru anestezia generală.
- Pregatirea medicamentoasă(premedicația) face parte integrantă din anestezia moderna, atît
locoregională cit și generală.

116. Pregătirea medicamentoasă.

Pregatirea medicamentoasă(premedicația) face parte integrantă din anestezia moderna, atît locoregională cit
și generală.

Prin premedicație se reduce excitabilitatea SNC, îndeosebi a scoarței, diminuînd anxietatea, teama de
intervenție, se deprima activitatea reflexa vagala diminuînd secreția salivară și bronșica, se scade
metabolismul și deci necesarul de oxigen și substanțe anestezice, se ridica pragul de percepție dureroasă la
pacienții care urmează a fi supuși unei intervenții dureroase sau se determina analgezia la pacienții cu dureri,
se reduc unele efecte nefavorabile ale substanțelor anestezice, potențînd acțiunile lor favorabile și ușurînd
anestezia.
Premedicația este obligatorie: la copii, la pacienții anxioși
la bolnavii cu reflexe exagerate, hipersalivație, mișcari dezordonate ale limbii.

117. Medicamente utilizate în premedicaţie (barbiturice, analgetice, vagolitice,

tranchilizante).
Prin premedicație se reduce excitabilitatea SNC, îndeosebi a scoarței, diminuînd anxietatea, teama de
intervenție, se deprima activitatea reflexa vagala diminuînd secreția salivară și bronșica, se scade
metabolismul și deci necesarul de oxigen și substanțe anestezice, se ridica pragul de percepție dureroasă la
pacienții care urmează a fi supuși unei intervenții dureroase sau se determina analgezia la pacienții cu dureri,
se reduc unele efecte nefavorabile ale substanțelor anestezice, potențînd acțiunile lor favorabile și ușurînd
anestezia.
Premedicația este obligatorie: la copii, la pacienții anxioși
la bolnavii cu reflexe exagerate, hipersalivație, mișcari dezordonate ale limbii.
Medicamente folosite pentru premedicație:
• Sedative și neuroleptice- barbiturice cu acțiune medie și lungă Barbital, cu actiune scurta
pentobarbital. Sunt sedative hipnotice și anticonvulsivante fenotiazine, benzodiazepine, dintre care cel mai
utilizat este Diazepamul, sedativ, anxiolitic, miorelaxant, anticonvulsivant, creaza amnezie tranzitorie.
• Vagolitice: atropina sau scopolamina, diminuă reflexele vagale, inhiba secrețiile salivare, bronșice,
previne spasmul bronșic și laringian.
• Analgezice, rezervate pacienților cu dureri: Morfina, cu acțiune maximă la o oră după injectare
subcutanată. Hidromorfon, Pethidina, Meperidina etc.

118. Anestezia locală potenţializată.

Anestezia loco-regională potenţializată reprezintă metoda cea mai fiziologică de anestezie şi are cele mai
largi indicaţii pentru majoritatea intervenţiilor stomatologice:
asupra dinţilor, parodonţiului şi osului alveolar, într-o serie de operaţii mai întinse asupra părţilor moi ale
feţei şi gâtului, asupra oaselor maxilare,sinusului maxilar etc.
CONTRAINDICAŢII absolute nu are, dar se ţine seama de:
-Varstă sub 9-10 ani anestezia loco-regionale are indicaţii restrânse, preferându-se anestezia generală,
deoarece copii pot declanşa manifestări paradoxale, violente, de nestăpânit datorită reacţiilor lor emoţionale
exagerate
-Starea fiziologică: se recomandă prudenţă în perioada menstruală, ca şi sarcină, mai ales în primele trei luni
şi ultimele două; se preconizează doze mici de anestezic la mamele care alăptează, astfel intervenţia se
practică imediat după alăptarea copilului, iar suptul următor este suprimat
-Starea psihică: cei cu psihic labil, marii anxioşi epilepticii, alcoolicii cronici, necesită premedicaţie bine
individualizată sau sepreferă anestezia general

119. Definiţie. Clasificarea metodelor de anestezie loco-regională.

Anestezicele loco-regionale sunt substante cu actiune localizata,temporara si reversibila,asupra celulelor
si fibrelor nervoase,blocand perceptia si transmiterea impulsurilor dureroase, gustative,olfactive.
Blocarea reversibilă a transmisiei nociceptive, motorii şi vegetative cu un anestezic local la nivelul
terminaţiunilor nervoase periferice, rădăcinilor nervoase, a unui trunchi nervos, în jurul componenţelor unui
ganglion sau in lichidul cefalorahidian constitue practica anesteziei locoregionale.
Anestezia loco-regionala realizeaza cu ajutorul unor substante chimice,prin agenti fizici sau curent electric lipsa
de sensibilitate temporara a regiunii anatomice respective.
Clasificarea metodelor de anestezia loco-regionala:

A---Anestezia locala numita si anestezia terminala,deoarece actioneaza asupra terminatiilor nervoase sau
a filetelor terminale.
1)anestezia prin refrigeratie.
2)anestezia de contact.
3)anestezia prin injectie:infiltratie locala,plexului alveolar,intrapapilara si intraligamentara.

B---Anestezia regionala sau tronculara este o anestezie de conducere, solutia anestezica actioneaza pe
traiectul unui nerv intrerupind conductibilitatea si determinind anestezie in zona de distributie a nervului
respectiv.

I LOCALE
1 Refrigerație
2 De contact (badijonare, îmbibiție, pulverizare)
3 Injecție
a) la distanță (baraj)
b) Plexală
c) Intrapulpară
d) Intraligamentară
e) Intrapapilară

II REGIONALE
1 Troncular periferice la Maxilă
a) n.incisiv (n.nazopalatin)
b) n.infraorbital
c) tuberozitate (n.alveolar supero-posterior)
d) orificiul palatin mare
2 Troncular periferice la Mandibulă
a) Spina Spix (n.alveolar inf + n.lingual)
b) n.mandibular
c) n. Mentonier
d) n.bucal
e) n.lingual
3 Troncular bazală
a) foramen oval
b) foramen rotund
 120. Avantajele anesteziei loco-regionale.
• Instalare mai rapidă
• Toxicitate mai redusă
• Volum mai mic de anestezic local
• poate fi efectuata de orice medic in cabinetul stomatologic sau spital.
• limiteaza anestezia la campul operator.
• tehnica de administrare este simpla,dar trebuie sa fie precisa.
• expune la cele mai putine riscuri vitale.
• nu suprima efectul de deglutitie.
• Pacient constient

121. Indicaţiile anesteziei loco-regionale.

Anestezicele loco-regionale sunt substanţe cu acţiune localizată, temporară şi reversibilă, asupra
celulelor şi fibrelor nervoase. Clinic anulează progresiv transmiterea durerii, variaţiei termice,
propriocepţiei şi în final a tonusului muscular.
Anestezia loco-regionala reprezinta metoda cea mai fiziologica de anestezie si are cele mai largi
indicatii pentru executarea majoritatii interventiilor stomatologice.
INDICAȚII Asupra dinților, parodonţiului și osului alveolar, operatii mai intinse asupra parţilor
moi ale feței şi gîtului, asupra oaselor maxilare, sinusului maxilar

122. Contraindicaţiile anesteziei loco-regionale.

Anestezia loco-regionala nu prezinta contraindicatii absolute,trebuie insa sa se tina seama de:
1)varsta la copii sub 9-10 ani are indicatii mai restrinse.
2)starea fiziologica.
3)starea psihica.
4)stari patologice(diabet,cardiopatii,decompensate,hiper sau hipo tensiunea,epilepsie etc.)

Anestezia loco-regionala contraindicatii absolute nu are, dar se tine seama de:

Varsta
sub 9-10 ani anestezia loco-regionale are indicatii restranse, preferandu-se anestezia
generala, deoarece copii pot declansa manifestari paradoxale, violente, de nestapanit datorita
reactiilor lor emotionale exagerate.

Starea fiziologica
se recomanda prudenta in sarcina, mai ales in primele trei luni si ultimele doua;
se preconizeaza doze mici de anestezic la mamele care alapteaza, astfel interventia se practica
imediat dupa alaptarea copilului, iar suptul urmator este suprimat.

Starea psihica
cei cu psihic labil, anxiosi, epilepticii, necesita premedicatie bine individualizata sau se prefera
anestezia generala.

Terenul  morfo-functional
terenul cardio-vascular (hipertensivi,cardiopatii decompensate, coronarieni, valvulopatii, purtatori
sau nu de valve artificiale,cei care au suferit alte interventii pe cord deschis, etc), 
terenul hepatic, 
diabetic, 
alergic,
hemoragipar,
cu insuficiente sau hiperfunctii neuroendocrine,

Alergie la anestezice locale

se recomanda testare preanestezica de catre alergolog si in caz dealergie manifesta se preconizeaza
anestezie generala.

Stare Patologica locala
in procese inflamatorii intinse, trismus strans sau tumori, fie este impiedicat accesul corect asupra
zonei unde trebuie introdus acul pentru punctie, fie exista riscul diseminarii procesului patologic
prin punctia anestezica, in aceste situatii se recurge la anestezie generala

123. Soluţii anestezice utilizate în stomatologie, generalităţi.

Anestezicul este substanţa, cu ajutorul căreia, se blochează temporar transmiterea impulsului
nervos.
Exemple de substanţe anestezice:
 xilină
 prilocaină
 mepivacaină
 hostacaină
 articaină
 bupivacaină
 procaină
 cocaină
 tetracaină

Solutii anestezice utilizate in stomatologia sunt:

tetracaina(pantocaina)1-2%.
xilina 5-10%.
benzocaina,
cocaina(5% pentru examinare si 10% pentru interventii).

124. Generalităţi (calităţile soluţiilor anestezice,componenţa, cerinţele

faţă de soluţiile anestezice).
Substantele anestezice de calitate trebuie sa cuprinda :
 Substanta anestezica
Substante vasoconstrictoare
Substante adjuvante
Substante diluanta

Substanţa anestezică trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:

• efect anestezic puternic;
• inducţie rapidă;
• toxicitate sistemică redusă;
• să nu producă iritaţii locale şi dependenţă;
• incidenţă scăzută a efectelor adverse;
• să poată fi sterilizată uşor;
• să fie compatibilă cu alte substanţe medicamentoase;
• să nu deprime miocardul;
• să nu fie hepo- sau nefrotoxică;
• să nu fie iritantă pentru ţesuturi;
• să nu dea dependenţă.

Principalele substante anestezice se impart in doua grupe:

ESTERI: AMIDE:
Cocaina Lidocaina(xilina,xylocaina,etc)
Procaina Mepivacaina(Carbocaina)
Tetracaina Prilocaina(Citanest)
Benzocaina Bupivacaina(Marcaina)
Hostacaina
Oxyprocaina

Esteri
 COCAINA-este cel mai vechi anestezic local ce a fost izolat din frunzele arborelui
Eritroxilon Coca ce creste in Peru si Bolivia.A fost utilizata initial pentru blocarea
n.mandibular .Are dezavantajul ca determina farmacodependenta si poate produce stop
cardiorespirator.Astazi se utilizeaza sub forma solutiei Bonain pentru pansamente calmante
in pulpitele acute.
  PROCAINA-este cel mai folosit anestezic local pana la descoperirea xilinei.Poseda un
efect puternic anestezic asupra fibrelor si terminatiilor nervoase dar este inactiva pe
suprafata tegumentelor si mucoaselor.In stomatologie se utilizeaza concentratiile:-0,25%-
0,50% pentru infiltratie locala ,0,5%-0,1% pentru anestezii plexale si 2% pentru anestezii
tronculare periferice
Actiunea novocainei este de scurta durata de aceea se asociaza de regula cu un vasoconstrictor
care ii intareste efectul.
 TETRACAINA(Pentocaina,Anestezina)-este foarte activa pentru anestezia de suprafata a
mucoaselor ,nu produce vasoconstrictie,nu da senzatie de uscaciunea mucoasei bucale.Se
foloseste pentru anestezii de contact in sol de 1-2% si prin injectie in concentratie de 0,5-
1%.
 BENZOCAINA-Se prezinta sub forma de pulbere alba cristalizata,insolubila in apa.Se
utilizeaza ca atare in aplicatii locale sau sub forma de pastile de supt pentru efectul
anestezic de suprafata.
 HOSTOCAINA-are putere anestezica mai mare decat al Novocainei,penetratie foarte
buna in tesuturi,intensitate accentuata si durata mare.Se folosesc solutii 1-2%.
 OXIPROCAINA-are proprietati anestezice asemanatoare Novocainei fiind putin mai
toxica decat ea.Instalarea anesteziei se face rapid,durata de actiune insa fiind mai scurta.
Amide
 LIDOCAINA(XILINA,XILOCAINA)-este un derivat de acetanilida,sintetizat in 1943.In
tara noastra xilina a fost preparata din petrol.Xilina este primul dintre compusii neesterici
utilizati ca anestezic local in stomatologie.Ea difuzeaza imediat pruin tesutul interstitial si
prin invelisul lipidic al nervilor.Se instaleaza rapid,este deosebit de puternica iar efectul
dureaza 2-3 ore.Se utilizeaza in concentratie de 0,25-0,50 % pentru anestezii prin infiltratii
locale,1% pentru anestezii plexale si 2% pentru anestezii tronculare periferice.La ora
actuala xilina este cel mai utilizat anestezic loco-regional.
 MEPIVACAINA(CARBOCAINA)-are actiune similara xilinei dar este mai putin
toxica ,cu actiune suficient de lunga si mai ales nu are efect vasodilatator.Se utilizeaza in
solutii de 0,5% pentru infiltratii locale ,1-2% pentru anestezii tronculare periferice si de 2-
4% pentru anesteziile de contact.
 PRILOCAINA(CITANEST)-da anestezie de lunga durata ,intensitate buna si instalare
rapida.Are toxicitate mai redusa decat xilina.Solutia 4% se foloseste fara adrenalina.In
doze mari,Prilocaina,produce prin metabolizare o toluidina care este un agent
methemoglobinizant.
 BUPIVACAINA(MARCAINA)-este de 3-4 ori mai activa decat lidocaina si are actiune
de pana la 12 ore.Nu da vasodilatatie.Nu trece prin placenta,deci se poate folosi fara
pericol la femeile insarcinate.

125. Substanţele anestezice locale. Grupele de anestezice. Principalii

reprezentanţi şi caracteristicele lor de bază.
În funcţie de structura chimică, principalele substanţe anestezice lo- co–regionale se împart în
trei grupe:
a. ESTERI
 ai acidului paraaminobenzoic:
 Procaina(novocaine, necoina)
 Clorprocaina(nescaina)
 Propoxicaina
 ai acidului benzoic
 Cocaina
 Tetracaina (pantocaina)
 Benzocaina
 Piperocaina
 Hexylcaina
 Butacaina
b. AMIDE
 Lidocaina (xilina, xylocaina, lygnocaina, etc)
 Bupivacaina
 Etidocaina
 Ropivacaina
 Articaina
 Dibucaina
 Mepivacaina(carbocaina)
 Prilocaina(citanest)
c. CHINOLINE:
 Centbucridine
Alte, bupivacaina, prilocaina, hostocaina, dibucaina, se folosesc astăzi în medicina dentară doar
ocazional.
Cele mai folosite anestezice locale în medicina dentară fac parte din grupa amidelor şi sunt
reprezentate de: lidocaină, articaină, mepivacaină, prilocaină şi etidocaină.
LIDOCAINĂ (Xilina)
Lidocaina a fost sintetizată în 1943 de Nils Löfgren şi introdusă pe piaţă în anul 1948, înlocuid
procaina (Novocaina).
Comparativ cu aceasta, lidocaina are un timp de instalare mult mai rapid 3-5 minute, şi determină
o anestezie cu durată mai lungă, mai profundă ( 90min. fără adrenalină). Deci, are o putere
anestezică de 3-4 ori mai mare decât procai- na,
Lidocaina are o toxicitate de două ori mai mare decât procaina şi din acest motiv cantitatea ce
poate fi injectată a fost limitată.
De asemeni, în urma unei injectări intravasculare accidentale, în cazul în care apar niveluri
sistemice crescute, poate cauza efecte toxice acute. Reacţi- ile neurotoxice au caracter excitator
sau depresor şi sunt caracterizate prin ner- vozitate, tinitus, ticuri nervoase, euforie, somnolenţă,
tulburări de vedere, ame- ţeli, convulsii, stare de inconştienţă şi, posibil, stop respirator.
Nu dă reacţii de tip alergic, acesta este un avantaj clinic major al lidocainei şi al tututor amidelor
comparativ cu esterii. Dacă apar acestea se datorează conservantului introdus în soluţie numit
metilparaben. Soluţia de xilină cu adrenalină conţine metabisulfit de sodiu sau metilparahidroxi-
benzoat care pot produce reacţii severe la persoanele alergice.
Reacţiile cardiovasculare au caracter deprimant şi sunt caracterizate prin hipotensiune, deprimare
miocardică, bradicardie şi, posibil, stop cardiac. Efectele cardiovasculare apar numai în cazurile
severe şi sunt, în general, pre- cedate de semne de neurotoxicitate.
Pentru a evita acest inconvenient, doza va fi ajustată în funcţie de vârstă, greutatea corporală şi
starea generală a pacientului. Pentru a obţine o anestezie locală cât mai adecvată procedurilor
stomatologice, doza maximă de lidocaină cu vasoconstrictor recomandată de U.S. Food and
drug Administration (FDA) este de 7mg/kgc pentru adulţi (aproximativ 3 carpule) fără a
depăşi 500mg; doza maximă de lidocaină fără vasoconstrictor este de 4,5 mg/kgc, fără să
depăşească doza maximă absolută de 300 de mg. La copii, DMR este de 4,5mg/kgc.
Pentru procedurile stomatologice de rutină, dozele recomandate sunt de 1 - 5 ml, nedepăşind
doza de 10 ml lidocaină cu adrenalină (200 mg lidocaină).
Lidocaina nu produce vasodilataţie, deci nu este obligatorie adăugarea unui vasoconstrictor.
Asocierea cu vasoconstrictorul creşte durata şi puterea anestezică.
Lidocaina este metabolizată în ficat în proporţie de 90% în doi metabo- liţi activi ,
monoethylglicinexylidin (MEGX) şi glicinexylidin (GX) . Produşii de metabolism şi 10% din
substanţa nemetabolizată sunt eliminaţi renal.
Lidocaina trebuie utilizată cu prudenţă la pacienţii care primesc medi- caţie
antiaritmică( Nifedipin, Adalat, Norvasc, etc.), inhibitori de monoamino oxidază (Nardil, Aurorix)
şi antidepresive triciclice (Amitriptilină), deoarece efectele toxice pot produce hipertensiune
prelungită.
Se administrează în doze mai mici la bolnavii sub tratament cu blo- cante beta-
adrenergice( Propranolol, Betaloc, Atenolol) sau blocante ale canale- lor de calciu (Verapamil,
Isoptin).
Este contraindicată la pacienţii:
 alergici la lidocaină sau alte anestezice amidice;
 cu antecedente de hipertermie malignă;
 insuficienţă cardiacă necompensată;
  cu tulburări de conducere atrio-venticulară.
Se administrează cu prudenţă şi în doze mici la bolnavii:
 cu insuficientă hepatică gravă,
 infarct acut de miocard;
 insuficienţă respiratorie;
 la cei cu antecedente convulsive.
Lidocaina are un efect teratogen relativ scăzut (clasă de toxicitate B) dar se recomandă
temporizarea administrării la femeile însărcinate în primul semestru de sarcină , moment în care
are loc organogeneza.
Deoarece 55% traversează bariera feto-placentară se recomandă moni- torizarea cardiacă a fătului.
Nu s-a dovedit clinic faptul că ar fi eliminată în laptele matern, dar se recomandă suprimarea
alimentaţiei la sân pentru următo- rul supt.
În medicina dentară, se utilizează pentru anestezii prin infiltraţie şi pen- tru anestezii tronculare
periferice în concentraţii de 0,5%, 1%, 2% cu sau fără vasoconstrictor dar şi pentru anestezii de
contact în concentraţie de 10%.
Produsele comerciale cele mai utilizate în medicina dentară sunt: Xilină 1%, Xilină2%,
Xilină 2% cu adrenalină, Xilină 4% în fiole de 2ml produse de Sicomed; Lignospan cu
adrenalină 1:100000, Lignospan special cu adrenalină 1:80000, Lignospan forte cu
adrenalină 1:50000 în carpule de 1,8ml produse de Septodont; Xylestesin-A cu adrenalină
1:80000 produs de 3M ESPE în carpule de 1,7ml. Pentru anestezia topică produsele
comerciale sunt: spray Lidocain, Xylocain 10% sau gel Xylocain, Topicain, Dicagel, Ziagel.

MEPIVACAINĂ
Este un anestezic local amidic, preparat de A.F. Ekenstam în anul 1957 şi introdus în stomatologie
în 1960 sub formă de soluţie 2% în combinaţie cu un vasopresor sintetic, de tipul levonordefrin. În
anul 1961 a fost sintetizată o solu- ţie 3% fără vasoconstrictor.
Are o potenţă de 2 în comparaţie cu procaina, un pKa de 7,6 şi o toxici- tate de 1,5-2 faţă de
procaină. Anestezia se instalează într-un timp scurt (2- 3min.). Are un efect uşor vasodilatator şi
vasoconstrictor intrinsec, durata anes- teziei este mai lungă (2-3 ore) şi nu necesită adăugarea de
substanţe vasocon- strictoare (adrenalină sau noradrenalină).
Efectele adverse sunt rare, iar semnele şi simptomele supradozajului de mepivacaină includ
stimularea SNC urmate de depresia acestuia. Uneori este posibilă absenţa stimulării, cu depresia
imediată a SNC manifestată clinic prin somnolenţă şi pierderea stării de conştienţă.
Se leagă în proporţie de 78 % de proteinele plasmatice, este rapid meta- bolizată la nivel hepatic şi
doar 5-10% este eliminată renal fără a fi metaboliza- tă. Rata de absorbţie sistemică depinde de
cantitatea de anestezic, concentraţia acestuia şi de prezenţa sau absenţa vasoconstrictorului.
Deoarece traversează bariera fetoplacentară în proporţie de 70% se înca- drează în clasa de
toxicitate C şi nu se va folosi în primul semestru de sarci- nă.
Doza maximă recomandată copiilor peste 6 ani şi adulţilor este de 6,6mg/kgcorp fără a depăşi
500mg . La un copil de 20kg se pot administra 2 carpule iar la un adult 7,5 carpule de anestezic
fără vasoconstrictor. Nu- mărul maxim de carpule de anestezic cu vasoconstrictor este de 3 pentru
un copil de 20kg şi 11 pentru un adult normoponderal.
Mepivacaina este contraindicată pacienţilor cu:
 alergie cunoscută sau hipersensibilitate la anestezicele locale de tip amidic;
 bloc de ramură de gradul II şi III, bradicardie pronunţată;
 insuficienţă cardiacă acută decompensată;
 hipotensiune severă.
În stomatologie, se utilizează soluţie de 0,5%, 1%, 2% sau 3% de mepivacaină. Mepivacaina este
compatibilă cu levonordefrin în concentraţie de 1:20000 şi prelungeşte durata anesteziei la
aproximativ 60min. pentru pulpa dentară şi 3-5 ore pentru ţesuturile moi. Când se doreşte
hemostază în plagă se adaugă adrenalină în loc de levonordefrin.
Produsele comerciale utilizate frecvent în stomatologie sunt: Mepivastezin carpule 1,7ml produs
de 3M ESPE; Scandonest 3% plain carpule 1,8ml, Scandonest 2% noradrenaline carpule 1,8ml,
Scandonest 2%special cu adrenalină 1:100000 produse de Septodont; Carbocaine 3% carpule
1,7ml, Carbocaine 2% Neo-Cobefrin (levonordefrin 1:20000) carpule 1,7ml produse de astra
Zeneca.

ARTICAINĂ
Este un anestezic local amidic, hibrid, care conţine o grupare amidică şi una esterică.
A fost preparată de H. Rusching în 1969 şi introdusă pe piaţă în Germa- nia şi Elveţia în anul
1976, în Canada în 1983 iar în SUA în 2000. De la intro- ducerea sa în practica medicală,
articaina, a devenit substanţa anestezică cea mai folosită astfel că în anul 2011, era pe locul doi
(aproximatv 40%). Se consideră că articaina difuzează mult mai bine în ţesuturile dure şi moi,
decât alte anestezice locale.
Are un efect vasodilatator asemănător cu lidocaina şi se comercializea- ză numai în asociere cu
un vasoconstrictor de tipul adrenalinei 1:200000 forma simplă sau 1:100000 forma forte.
Are o putere anestezică de 1,5 faţă de lidocaină şi 1,9 comparativ cu procaina şi o toxicitate
asemănătoare lidocainei şi procainei. Durata de instalare a anesteziei este scurtă 1-2min., pKa=7,8,
iar durata anesteziei este de 2-3ore .
Metabolizarea articainei se face în plasmă de colinesteraza plasmatică în proporţie de 90% iar 8%
în ficat de enzimele microzomale hepatice. Elimina- rea din organism se face renal, aproximativ
90% metabolizată şi 5-10% sub formă nemetabolizată.
Deoarece circulă legată în proporţie de 95% de proteine iar elimi- narea este exclusiv renală este
considerat anestezicul de elecţie pentru gravide.
Doza maximă recomandată este de 7mg/kgc la un adult normoponde- ral fără a depăşi 500mg
într-o şedinţă. (echivalentul a 12,5 ml soluţie injecta- bilă). La copii, trebuie să fie utilizat
volumul minim necesar pentru a obţine anestezia.
Cantitatea de soluţie injectată trebuie ajustată individual în funcţie de vârsta şi greutatea copilului
şi nu trebuie depăşită o doză maximă de 7 mg articaină per kg masă corporală (0,175 ml/kgc).
Este contraindicată utilizarea articainei la copii sub 4 ani.
La pacienţii vârstnici şi la cei cu tulburări severe ale funcţiilor hepatice şi renale (nefrită sau ciroză
hepatică) se folosesc doze minime de anestezic care să permită obţinerea unei anestezii eficiente.
Articaina este contraindicată la pacienţii cu:
 alergie la anestezicele locale de tip amidic sau la metabisulfit;
 tulburări grave ale ritmului cardiac ( bloc atrioventricular de gradul I sau II);
 insuficienţă cardiacă acută;
 infarct miocardic;
 porfirie acută recurentă;
 astm bronşic;
 tratament de beta-blocante cum ar fi propranol;
 feocromocitom;
 hipertensiune arterială;
 tratament cu medicamente antidepresive sau pentru boala Parkinson (antidepresive
triciclice, inhibitori MAO), deoarece aceste medica- mente pot intensifica efectele
cardiovasculare ale adrenalinei;
 deficienţă de colinesterază;
 epilepsie.
În cazul administrării în exces pot să apară reacţii toxice, datorită creşterii concentraţiei plasmatice
de articaină, ce se manifestă prin nervozitate, cefa- lee, greaţă,tahipnee urmată de bradipnee şi în
final apnee şi hipotensiune arte- rială.
De asemenea, au fost descrise efecte adverse tardive: necroză locală, tulburări de sensibilitate pe
traiectul nervului anesteziat.
Methemoglobinemia a fost asociată cu administrarea de doze mari sau după injectarea
intravenoasă a articainei în anesteziile tronculare periferice.
Produsele comerciale utilizate frecvent în stomatologie sunt: Ubistezin cu adrenalină 1:200000,
Ubistezin forte cu arenalină 1:100000, carpule de 1,7ml, produse de 3M ESPE; Septocaine cu
adrenalină 1:100000, carpule 1,7ml, Septanest 4% carpule 1,7ml cu adrenalină 1:200000 sau
1:100000 pro- dus de Septodont; Ultracain D-S carpule 1,7ml sau fiole 2ml cu adrenalină
1:200000, Ultracain forte carpule 1,7ml cu adrenalină 1:100000 produse de Sanofi-Aventis.

BUPIVACAINĂ
Bupivacaina este un anestezic local de tip amino-amidic preparată în anul 1957 de A. F. Ekenstam
şi introdusă în practica medicală în octombrie 1972. Este folosită pentru anestezia epidurală dar şi
pentru inducerea anesteziei locale sau regionale în teritoriu oro-maxilo-facial.
Are o putere anestezică de 4 ori mai mare decât xilina, mepivacaina şi prilocaina. Este de 4 ori mai
puţin toxică comparativ cu xilina şi mepivacaina.
Anestezia se instalează în 6-10 minute datorita unui pka crescut de 8,1 şi durează aproximativ
90minute.
Bupivacaina este metabolizată în ficat de amidaze şi se elimină renal.
Se comercializează în concentraţii de 0,05%, 0,125%, 0,25%, 0,5%, dar în stomatologie se
utilizează în concentraţie de 0,5% cu 1:200000 adrenalină. În afara efectului anestezic local
bupivacaina are şi un efect analgetic postoperator. Doza maximă recomandată este de 90mg,
injectată în doze fracţionate. Dozele de bupivacaină vor fi reduse pentru tineri, bătrâni, pacienţi
cu tul- burări neurologice şi pentru pacienţi cu afecţiuni cardiace şi hepatice.
Dozele mari sau injectările accidentale intravasculare pot determina ni- veluri ridicate în plasmă,
corelate cu depresia miocardului, descreşterea debitu- lui cardiac, hipotensiune, bradicardie,
aritmii ventriculare şi stop cardiac.
Bupivacaina nu este recomandată pentru copii mai mici de 12 ani.
Induce o cardiotoxicitate crescută cu hipoxie, acidoză şi hipercapnie.
Bupivacaina trebuie utilizată cu precauţii la pacienţii ce primesc medi- caţie antiaritmică
deoarece efectele toxice sunt aditive.
Produsele comerciale pentru uz stomatologic sunt: Marcaine, Sensorcaine sau Vivacaine (Astra
Zeneca)

PRILOCAINĂ
Este un anestezic local amino-amidic, preparat de Löfgren şi Tegnér în anul 1953 şi introdus în
practică în 1965.
Are o putere anestezică de două ori mai mare decât procaina şi egală cu xilina. Este cu 40% mai
puţin toxică decît xilina şi aproape egală cu prilocaina. Efectul anestezic se instalează lent, în 3-
5minute, deoarece are un pKa=7,9 şi are o durată de aproximativ de 75-90 minute.
Prilocaina este hidrolizată rapid de către amilazele hepatice în ortotoluidină şi N-propilalanină şi
este considerat un anestezic cu toxicitate redu- să. Ortotoluidina poate induce formarea
methemoglobinei, reprezentând un mare dezavantaj în caz de supradozare. Prilocaina şi
metaboliţii săi sunt excretaţi pri- mar prin rinichi.
Doza maximă recomandată pentru un adult sanătos este de 8mg/kgcorp fără a depăşi 600mg.
Are un efect vasodilatator mai mare ca mepivacaina dar mai mic decît lidocaina. În combinaţie cu
adrenalina cu o diluţie scăzuta 1:200.000 asigură o anestezie de lungă durată.
Prilocaina este relativ contraindicată la pacienţii cu:
 methemoglobinemie congenitală sau idiopatică;
  hemoglobinopatii;
 anemii ;
 afecţiuni cardio-respiratorii unde este evidenţiată hipoxia.
De asemeni este relativ contraindicată la pacienţii care primesc acetaminofen sau fenacetin,
ambele producând o creştere a riscului de methemoglobinei.
Produsul comercial este Citanest plain 4% fără vasoconstrictor sau Citanest forte 4% cu adrenalină
1:200000, produs de Astra Zeneca.

ANESTEZIE PENTRU APLICAŢIE TOPICA

Sunt folosite pentru intervenţii chirurgicale de mică amploare (extracţia dinţilor temporari) sau
înaintea administrării anesteziei loco-regionale prin in- jecţie.
Deoarece anestezicele folosite în aplicaţiile topice nu conţin vasoconstrictor, iar anestezicele sunt
vasodilatatoare (cu excepţia cocainei), se absorb foarte repede. Pentru a avea efect anestezic de
calitate, concentraţia acestora este mai mare decât a celor administrate prin puncţie. Nu difuzează
prin pielea integră ci doar la nivelul mucoaselor.
Anestezicele locale topice se comercializează sub formă de : spray, gel, bulete sau dischete
impregnate cu anestezic, pastă, soluţii, unguente, aerosoli.
LIDOCAINA
A fost folosită pentru prima dată ca spray pentru aplicaţii topice în stomatologie în anul 1966.
Se utilizează în concentraţii de 4%, 5%, 10% fără a depăşi doza maximă de 200mg.
Se prezintă sub formă de spray (Lidocaină, Xylocaină 10%); unguent 5% (Alfacaină, Xylocaină,
Lidocaină); lichid 2%, 4%, 5%,; gel 2%,5%; aerosoli 10%.
BENZOCAINA
Este un ester al acidului para-aminobenzoic. Se prezintă ca o pulbere alb cristalină şi foarte puţin
solubilă în apă. Are un timp de inducţie rapid şi o dura- tă de acţiune mare. Poate da reacţii
alergice după administrări repetate şi pre- lungite. Inhibă acţiunea antibacteriană a sulfonamidelor.
Este utilizată pentru aplicaţii topice sub formă de :
 gel 20% (Topex®) aromatizat cu gust de ananas; Gingicain;
 paste 9% ( Prothyl®) pentru tratamentul aftelor;
 conuri (Flexicon®) pentru tratamentul alveolitei postextracţionale - 5mg benzocaină
combinată cu neomicină.
CLORHIDRATUL DE DICLONINĂ
Este un derivat ketonă, fară nici o legatură cu esterii sau amidele, care poate fi folosit la pacienţii
alergici la ambele tipuri de anestezice. Este uşor so- lubilă în apă şi are o putere anestezică egală
cu cea a cocainei. Instalarea anes- teziei este scurtă(10 minute) şi are o durată de acţiune până la 1
oră.
Toxicitatea sistemică este scazută, datorită solubilităţii uşoare în apă. Se prezintă sub formă de
soluţii în concentraţie de 0,5%
TETRACAINA
Este un anestezic local de tip amino-ester, cu o durată lungă de acţiune anestezică şi analgezică.
Are absorbţie rapidă pe mucoase, de aceea se reco- mandă să se administreze pe suprafeţe mici,
fără a depăşi doza maximă.
Se prezintă sub formă de colir 1%( Tetracaine Faure® , 4mg în 0,4ml) , spray, colutorii. Se
foloseşte la copii peste 6 ani şi adulţi, în doze de 0,05- 0,15mg.

126. Substanţele vasoconstrictoare (simpaticomimetice naturale şi de

sinteză), rolul lor în soluţia anestezică.
Vasoconstrictorii sunt substanţe care produc vasoconstricţia vaselor sanguine şi se opun acţiunii
vasodilatatorii a substanţelor anestezice locale. Astfel, prin diminuarea absorbţiei sistemice a
anestezicelor locale au următoarele efecte:
 scad riscul de toxicitatea;
 scad riscul de supradozare;
 scad sau neutralizează efectele alergice;
 grăbesc instalarea anesteziei locale;
 cresc durata şi intensitatea anesteziei locale;
 scad hemoragia intraoperatorie;
 stimulează metabolizarea anestezicelor locale.
Dezavantajele acţiunii lor sunt determinate de folosirea greşită:
 în concentraţii mai mari decât cele necesare;
 creşterea cantităţi de vasoconstrictor, prin injectări repetate, până la doze aproape
toxice;
 injectare intravasculară accidentală.

Sunt clasificate ca simpaticomimetice naturale şi de sinteză, ce acţionează asupra receptorilor

adrenergici alfa şi beta.
Activarea receptorilor alfa produce constricţia musculaturii netede de la nivelul vaselor
sangvine.
Activarea receptorilor beta produce relaxarea musculaturii netede (vasodilataţie şi
bronhodilataţie), stimulare cardiacă, creşterea pulsului şi a forţei de contracţie a miocardului şi
lipoliză.
 Simpaticomimetice naturale Simpaticomimetice de sinteză

Catecolamine Noncatecolamine Felipresina

Adrenalina Efedrina Levonordefrin ( neo-cobefrin)

Noradrenalina Fenilefrina

Dopamina

ADRENALINA (Epinefrina)
Adrenalina sau epinefrina, este un hormon secretat în sânge de glanda medulosuprarenală în cazuri
de stres.
Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, foarte solubilă în apă. Deoarece adrenalina este
distrusă rapid de căldură, lumină sau în contact cu aerul, fiolele trebuie ferite de lumină şi
controlate obligatoriu înainte de folosire (schimbarea de culoare spre roz sau brun-roşcat traduce
alterarea soluţiei). Pen- tru a întârzia oxidarea, în soluţiile cu adrenalină se adaugă un conservant
de tipul bisulfitului de sodiu. Valabilitatea unei carpule de anestezic local ce conţi- ne un
vasoconstrictor este mai scurtă (18 luni) decât a unei carpule ce nu conţi- ne vasoconstrictor (36
luni).
Este metabolizată în ficat de către enzimele catechol-O-metiltransferaze (COMT) şi
monoaminoxidaza (MAO). Doar mici cantitati de adrenalină (apro- ximativ 1%) sunt excretate
nemetabolizate prin urină.
Adrenalina acţionează pe:
 receptorii alfa1 din piele, mucoase şi teritoriul hepato-renal producând vasoconstricţie
 receptorii β1 cardiaci şi are următoarele efecte:
 creşte forţa de contracţie a miocardului;
 creşte frecvenţa cardiacă;
 creşte excitabilitatea miocardului determinând apariţia aritmiilor;
 creşte debitul cardiac;
 creşte tensiunea arterială sistolică;
 pe cordul indemn creşte fluxul sanguine coronarian;
 pe cordul bolnav creşte lucrul mecanic al inimii cu creşterea consu- mului
miocardului de oxigen, manifestate clinic prin dureri anginoase, aritmii şi modificari
ischemo-bazale.
 receptorii β2 determinând vasodilataţie în muşchii scheletici şi bronhodilataţie
Inhibă eliberarea de insulină, stimulează glicogenoliza hepatică ducând la creşterea glicemiei.
Adrenalina inhibă eliberarea de mediatori chimici (histamina) prin efect β antagonist asupra
mastocitelor.
Ca urmare a acestor efecte, adrenalina are următoarele indicaţii clinice:
 tratamentul bronhospasmului;
 tratamentul reacţiilor alergice unde acţionează şi simptomatic ( vezi mecanism
explicat la Reacţii alergice);
 resuscitare cardio-respiratorie;
 sindrom de debit cardiac scăzut;
 pentru a produce midriază;
 vasoconstrictor în substanţele anestezice (scade rata de absorbţie sis- temică a
anestezicelor locale), prelungeşte durata anesteziei;
 reduce sângerarea chirurgicală;

Este contraindicată folosirea adrenalinei la :

 pacienţii cu hipertensiune arterială;
 pacienţi diabetici;
 hipertiroidism;
 la pacienţii aflaţi sub tratament cu digitală şi antidepresive triciclice (inhibitori
MAO);
 la femeile gravide în primul trimestru de sarcină (efect teratogen cla- sa C) şi în
ultimul trimestru (risc de declanşare a travaliului).
În stomatologie, adrenalina se utilizează în următoarele concentraţii:
 pentru anesteziile loco-regionale în concentraţii de 1:80000;
1:100000; 1:200000;
 pentru anesteziile topice concentraţiile sunt mai mari 1:40000; 1:50000.
Doza maximă de adrenalină din soluţia anestezică este de 200-250μg.
NORADRENALINA (Norepinefrina, Levofed, Levarterenol)
Noradrenalina, sau norepinefrina, în formă naturală constituie aproxi- mativ 20% din
catecolaminele produse de glanda suprarenală. La pacienţii cu feocromocitom, tumoră a glandei
suprarenale, norepinefrina poate reprezenta 80% din secreţia acesteia. Este relativ stabilă în
soluţiile acide şi se deteriorează la expunerea la lumină şi aer. Pentru creşterea stabilităţii se
adaugă un conser- vant, de tipul bisulfit acetat de sodiu.
Noradrenalina este disponibilă în ambele forme: naturală şi sintetică. Acţionează exclusiv asupra
receptorii α (90%) producând vasoconstricţie arterială şi venoasă. Are o toxicitate de 4 ori mai
mică comparativ cu adrena- lina şi un efect vasoconstrictor mai mic decât cel al adrenalinei.
Are următoarele efecte:
  acţionează pe receptorii α1 şi β1 cardiaci producând un efect ionotrop puternic
( creşte contractilitatea);
 scade frecvenţa cardiacă, prin creşterea activităţii reflexe a
baroreceptorilor;
 creşte fluxul coronarian;
 scade debitul cardiac din cauza vasoconstricţiei sistemice;
 scade fluxul sanguin renal şi hepatic;
 produce acidoză metabolică;
Nu are acţiune pe receptorii β2 bronşici şi din vasele periferice
Doza maximă admisă la un pacient sănătos este de 0,34 mg/sedinţă; 10 ml din soluţia 1:30000.
În cazul pacientului cu boală cardiovasculară (ASA 3 sau 4) este admis 0,14 mg/ şedinţă,
aproximativ 4 ml din soluţia 1: 30000.
Supradozajul provoacă o uşoară hipertensiune şi bradicardie.
Are indicaţie la bolnavii hipertensivi, hipertiroidieni, diabetici, bolnavi cu distonii
neurovegetative.
Concentraţiile folosite în stomatologie sunt de 1/30 000 – 1/20 000. Do- za maximă admisă este de
0,34mg.

LEVONORDEFRIN( Neo- Cobefrin)

Este un vasoconstrictor sintetic non-catecolaminic, ce acţionează prin stimularea directă a
receptorilor alfa (75%) şi a receptorilor beta (25%). Are acţiuni sistemice asemănătoare cu
ardrenalina, dar mai puţin active pe miocard, aparat respirator, SNC şi metabolism.
Pentru toţi pacienţii, doza maximă trebuie să fie 1 mg/şedinţă, adică 20 ml din soluţia 1:20000
(11 carpule).
Se găseşte în combinaţie cu mepivacaina în diluţie 1: 20000.
FENILEFRINA (Neo- Sinefrin)
Este cel mai stabil şi cel mai slab vasoconstrictor utilizat în stomatolo- gie. Acţiunile
cardiovasculare ale fenilefrinei sunt:
 creşterea presiunii sistolice şi diastolice;
 bradicardie reflexă;
 uşoară scădere a debitului cardiac (prin creşterea presiunii şi bradi- cardie);
 vasoconstricţie puternică, dar fără congestie venoasă marcată;
 rar aritmii cardiace.
Nu produce bronhodilataţie şi nu este neurotoxic.
 Fenilefrina este utilizată ca vasoconstrictor în anestezicele locale, în tra- tamentul hipotensiunii, ca
decongestionant nazal şi în soluţiile oftalmologice pentru a produce midriază.
Fenilefrina a fost utilizat în combinaţie cu procaina 4% într-o diluţie de 1: 2500.
La pacienţii sănătoşi, doza maximă recomandată este de 2-5 mg/ sedinţa, adică 10 ml din
soluţia 1: 2500. În cazul pacienţilor cu afecţiuni car- diovasculare (ASA 3 sau 4) doza maximă
recomandată este de 1,6 mg /şedinţă, echivalent la 4 ml din soluţia 1: 2500.

127. Substanţele adjuvante şi diluante în componenţa anestezicelor şi

rolul lor.
Adjuvante si Diluante:
Efecte: sa fie cit mai fiziologice, cit mai putin nocive, bine tolerate, actiune lunga
Exemple: -Clorura de potasiu, Sulfat de Mg, Glucoza, Bicarbonat de (SO, PO)
Subst diluante: Sol. Ringher, ser fiziologic. Na Cl 0,9 %-izotonica
Cerinte: sa fie izotonice, izohidrice, izoionice, izosomatice, neutre, PH maxim 7
-Sa fie izometrice (la temperatura corpului)

Daca solutiile nu indeplinesc aceste conditii pot provoca reactii tisulare :

-S heterotonice povoaca alterari celulei prin cedarea apei pt restabilirea echilibrului osmotic
-Sol hipotonice duc la procese de citoliza prin absorbtie exagerata si turgescenta celulara.
-Sol acide sau alcaline dau iritatii tisulare cu fenomene de intoleranta

128. Instrumentarul şi materialele utilizate în cadrul anesteziilor locale

şi regionale.
Insrumente de examinare
• Instrumente pentru anestezie: seringa, ace de punctie, sol. anestezice
Seringi :tip Record 2/5/10 ml
- Din plastic de unica folosinta
- Polivalente:cilindrul seringii reprezentat de fiola
- Seringi traditionale: -cu miner +piston simplu
-cu inel si piston
Ace penru seringa :
Diametrul-0,3 ;0,35
Lungime- 15,16, 25, 26 , 27 cm

Ace de punctie: -scurte (2,5-4cm)

-medii (6 cm)
-lungi (8-12 cm)
• Materiale: aspirator de saliva, pensa anatomica, comprese, bulete sterile de vata, pila de
taiat fiola, alcool 70%, sol. Antisept pt clatire.

Se recomandă ca toate operaţiile de pregătire şi încărcare a seringii sâ se faca în prezenta

pacientului. Se vor pastra fiolele si capsulele ulilizate până la plecarea pacientului: în caz de
accidente grave ele vor fi predate organelor competente

129. Pregătirea pacientului şi a medicului către anestezie.

Scopurile examenului preanestezic sunt :
 Contactul cu pacientul si pregatirea psihologica a acestuia ;

 Identificare tuturor particularitatilor fiziologice si patologice ale pacientului;

 Incadrarea pacientului intr-o grupa de risc anestezic (

 Alegerea tehnicii de anestezie;

 Instruirea pacientului pentru cooperare in perioada postoperatorie;

 Elaborarea unui plan anestezic;

Bilantul preanestezic:
Inainte de a stabili indicatia de anestezie este obligator examenul clinic general al pacientului
pentru a putea aprecia daca starea sa nu contraindica vreunul din anestezicele utilizate in practica
stomatologica . Examenul preoperator se efectuiaza cu rigozitate ,meticulozitate respectind
cele 3 etape obligatorii: studiul psihologic ,anamnestic si starea organica a bolnavului .

Pregatirea psihica :
Va fi combatuta teama de interventie ,asigurind pacientului o buna anestezie ,fapt ce-i va cistiga
incredere in medic si colaborarea cu el.
Aspectul psihologic nu trebuie minimalizat niciodata si nici neglijat ,deoarece este adesea
generator de accidente in anestezia loco-regionala .

Pregatirea medicamentoasa(premedicatia):
La pacientii anxiosi ,sensibili cu excitabilitate neuropsihica ,ce manifesta distonii neurovegetative
,tulburari neuromotorii ,pentru a obtie calmul si colaborarea este absolut necesara aplicarea unei
formule premedicatiei ,dupa care se efectuiaza una din metodele de anestezie loco-regionala .
Premedicația
Obiectivele premedicației sunt :
 Sedare;

  Anxioliza;

  Amnezie;

  Scăderea unor riscuri : reflexe parasimpatice , aspirație in căile aeriene;

  Analgezie;

Pregatirea fizica :
 Pacinetul este asezat in fotoliul dentar cit mai lejer imbracat ,in pozitie corecta si comoda ,cu capul
bine fixat in titiera ,indepartind obiectele ce ar putea sa-i jeneze respiratia
(cravata ,codoane,centuri). Invitam pacientii sa-si scoata ochelarii si protezele dentare .
Pacientul nu trebuie sa fie in stare de foame inaintea unei anestezii loco-regionale iar vezica
urinara trebuie sa fie golita .
Medicul trebuie să aibă o ținuta riguros chirurgicală:
 Halat cu mîneci scurte;

 Bonetă obligatorie;

 Fără inele, brățări,ceas, cu mîinile îngrijite;

 Purtarea echipamentului de protecție este obligatorie, pentru protejarea medicului, cît și a

pacientului.

Înainte de efectuarea anesteziei, medicul se spală pe mîini cu apă de la robinet și săpun – “spălarea
igienică a mîinilor”, se usucă cu aer cald sau prosop de hîrtie cu utilizare unică, îmbracă mănuși
sterile
Pregatirea psihologică.
• Medicul trebuie să fie lipsit de emoții,
• concentrat maxim asupra cazului prezent,
• să fie stabil-emoțional,
• să aibă înțelegere cu personalul cu care lucrează,
• să fie pregătit pentru complicațiile ce ar putea apărea.

130. Pregătirea instrumentarului şi a câmpului operator către anestezie.

Pe cimpul operator steril se aseaza ,de la stinga spre dreapta ,instrumentarul steril ,
cu partea activa spre centrul cimpului ,in urmatoarea ordine :
• Instrumentar de examinat: oglinda ,pensa,sonda dentara.
• Instrumentar pentru anestezie :
• Seringa si anestezic (Seringă metalice sau din plastic de 2 și 5 cmc)
• Ace de injectie
• Pensa anatomica
• Comprese sterile
Cimpul operator
 Va fi expus pentru vizibilitate directă;
 Va fi antiseptizat prin badijonare cu alcool etilic 70 sau alcool izopropilic, dupâ fixarea
reperelor pentru puncte cu degetele miinii stângi.
 Inainte de antiseptizarea directă a locului de puncţie se recomandă :
• tegumentele se şterg cu alcool iodat, alcool izopropilic etc.
• cavitatca bucală se clăteşte cu o soluţie slab antiseptică: clorhexidină, permanganat de
potasiu etc.
Pentru a diminua disconfortul din momentul puncţiei anestezice se poate badijona mucoasa cu
o soluţie anestezică de suprafaţă.

In anesteziile pe cale cutanata (externa) se barbereste proaspat locul de punctie ,dupa care
pielea se spala cu apa si sapun ,apoi se degreseaza si antiseptizeaza cu alcool 70 grade ,alcool
iodat ,solutie alcoolica de clorhexidina 0,5%.
In anesteziile pe cale orala (bucala) bolnavul isi clateste mai intai gura cu o solutie antiseptica
(H2O2, permanganat de potasiu ,clorhexidina 0,2% ) ,apoi se fixeaza aspiratorul de saliva ,se
usuca mucoasa bucala la locul injectarii cu un compres steril ,se anesteziaza zona cu alcool 70
grade sau aclool iodat de 2% ,apoi se indeparteaza cu un al 3-lea compres urmele de antiseptic
de pe mucoasa (recula celor 3 comprese).
Cu mina stinga medicul repereaza locul unde va introduce in continuare acul de punctie .

131. Nervul maxilar, originea, traiectul, ramurile eferente, teritoriul

enervaţiei.
N.maxilar este nerv senzitiv, iese din craniu prin orificiul rotund si inerveaza pielea pleoapei
inferioare, unghiul extern al
ochiului, regiunea temporala, suprafata laterala a nasului, buza superioara, portiunea
superioara a obrajilor, dintii si
gingiile maxilei, mucoasa cavitatii nazale, palatul dur, sinusul osului sfenoid si sinusul
maxilar.
N.maxilar se imparte in 3 ramuri:
• Infraorbital este cea mai mare ramura, iese pe fata prin foramenul infraorbital si in fosa
canina se ramifica formand
plexul talpa gastei mici.
De la el pleaca:
o N.alveolar superior da ramuri posterioare, medii si anterioare.
Inerveaza dintii si maxila. Aceste ramuri formeaza plexul dentar superior de la care pleaca
ramuri dentare
si gingivale
• Zigomatic are origine in fosa pterigopalatina, intra in orbita prin fisura orbitara inferioara.
De la el pleaca ramuri:
o N. Zigomatico-temporal inerveaza tegumentul din zona anterioara a regiunii temporale
si partial
tegumentul fruntii
o N. Zigomatico-facial inerveaza tegumentul regiunii zigomatice, proeminentele obrajilor
• Pterigopalatin are origine in fosa palatina unde se gaseste ganglionul pterigopalatin. De la
el pleaca ramuri ce contin
fibre simpatice si parasimpatice si senzitive:
o Orbitale
o Nazale superioare postero-laterale
o Nazale superioare postero-mediale
o Nazopalatin, ramurile nazopalatine formeaza 3 grupe de nervi:
▪ N.palatin mare
▪ N.palatin mic
▪ Ramuri nazale postero-inferioare

Trunchiul nervos iese din baza craniului prin gaura mare rotundă și traversează porțiunca
profundă a fosci pterigopalatine, la inceput orizontal, dinapoi- înainte,apoi facând un cot şi
luând o directie oblică în afară spre fisura orbitară inferioară, pentru ca apoi să meargă iar
ināuntru si inainte şi să pătrundă în canalul infraorbitar (situat pe planşeul orbitei) unde devine
nervul infraorbitar.

La ieşire, pe fata ventro-laterală a maxilarului, prin orificiul infraorbitar, nervul infraorbitar

se divide in ramuri palpebrale, nazale, labiale, formând buchetul infraorbitar.

In fosa pterigopalatină, nervul maxilar incrucișează artera maxilară şi dă ramurile sale

colaterale:
1. artera maxilară internă
2. nervul maxilar
3. ganglionul sfenopalatin (pterigopalatin)
4. nervii alveolari superiori si posteriori

Inerveaza:
-dinții arcadei superioare cu parodonțiul lor si porțiunca corespunzătoare a osului maxilar
-mucoasa vestibulara si palatinala,
-mucoasa sinuzalá, nazala,
-pielea pleoapei inferioare, a aripei nasului, a regiunii geniene ( päna la linia ce uneste
comisura bucală cu unghiul extern al ochiului) si a buzei superioare de partea respectiva

132. Nervul pterigoidian şi ramul sfenopalatin cu eferentele sale: nazalii

superiori, nazopalatin, palatin anterior, palatinii mici şi accesorii.
Nervul pterigopalatin se desprinde din nervul maxilar cind patrunde in fosa pterigopalatina se
indreapta in jos si inauntru trecind pe fata laterala a ganglionului pterigopalatin care da fibre
nervoase: ramura nazala posterioara, ram nazala medie, ram nazala laterala, nervii palatine
-ram nazala posterioara inerveaza mucoasa cornetelor mijl si superior, de aici se desprinde
nervul faringian a lui Bock ce inerv mucoasa trompei lui Eustachio si faringele
-ram nazala medie se indreapta in jos si inainte patrunde in canalul nazopalatin si inerveaza
treimea anterioara a palatului dur
-nervul nazopalatin- strabate fosa incesiva si se imparte in nerv palatin mare, palatin mic si ram
nazale posterioare inferioare.inerveaza osul palatin, mucoasa.
-nerv palatin mare-strabate gaura palatina mare si inerveaza doua treimi posterioare ale mucoasei
palatine
-ramura nazala superioara inerveaza versantul nazal si aripa nassului

Nervul pterigoidian trece prin canalul pterigoidian (vidian), cuprinde fibre eferente
viscerale și se termină în ganglionul pterigopalatin (sfenopalatin) situat in foseta cu acelaşi
nume.

Între filetele sale eferente se găseşte nervul sfeno-palatin. Acesta pătrunde in fosa nazală
prin gaura sfeno-palatină și diferentiaza:

-nazalii superiori (pentru peretele nazal lateral. corncte si meaturi) și

-nazopalatinul care ajunge pe cloazon, då ramuri pentru mucoasa acoperitoare şi se termină
prin ramul palatin ce străbate canalul incisiv (palatin anterior) ajungând în mucoasa palatină
din sectorul incisivo-canin pe care o inervează.
Fosa pterigo-palatină comunică şi cu cavitatea bucala prin canalul mare palatin (palatin
posterior) unde se găsesc nervii palatini (ramuri ale steno-palatinului):

-marele nerv palatin (palatin anterior) care parcurge canalul cu acelasi nume, însoţit de
artera palatina descendentă, până la orificiul mare palatin, apoi se distribuie in mucoasa
palatului dur, in 2/3 posterioare,

-palatinii mici si accesorii traverseaza procesul piramidal al palatului si exteriorizează prin

orificiile palatine mici inervánd senzitiv välul palatin. Ei contin și fibre eferente viscerale
destinate glandelor salivare palatine.

133. Nervii alveolari superiori şi posteriori, superior şi mijlociu,

superior şi anterior. Origine, traiect, teritoriul enervat.
- n. alveolar sup este ramura nervului infraorbital( se transforma din infraorb in alveolar sup) se
imparte in:anterior mediu si posterior
-nerv alveolar sup posterior are un traiect in jos si afara, inerveaza- osul maxilar, molarii 123 cu
execeptia radacinii vestibule meziale a primului molar, periostul, mucoasa peretelui posterior al
sinusului maxilar
-nerv alveolar sup mediu inerveaza premolarii si radacina vestibulo meziala a prim molar.si
peretele anterior al sinusului
-nerv alveolar sup anterior inerveaza dintii frontali, osul, gingia, canalul lacrimo nazal, peretele
anterior al sinusului maxilar si mucoasa fosei nazale
-nervii alveolari superiori și posteriori.
Aceştia merg in lungul unor jgheaburi fine ale tuberozității, în jos şi înainte, pătrund apoi, prin 3-4
găuri (situate cam la jumătatea înalțimii tuberozității) în canalele osoase din grosimea peretelui
postero-extern al sinusului maxilar terminându-se in mucoasa sinusului şi alveolele dentare
corespunzătoare celor 3 molari, inervând: osul maxilar, pulpa dentară şi periodonțiul. Una din
ramurile nervoase, după desprinderea din nervul maxilar nu pătrunde în os, ci coboară pe
tuberozitate distribuindu-se la mucoasa gingivo-alvcolară vestibulară din dreptul molarilor.
În continuare nervul maxilar depăşind fisura pterigomaxilară trece prin fisura orbitară inferioară şi
pătrunde în canalul infraorbitar de pe planșcul orbitei luând denumirea de nerv infraorbitar.
-nervul alveolar superior și mijlociu destinat premolarilor. El merge in jos, printr-un canal osos
sau şant, în grosimea peretelui antero-extern al sinusului maxilar formând un plex nervos la apexul
celor doi premolari.
În 50% din cazuri acest nerv lipseşte și premolarii superiori sunt inervați de anastomozele dintre
nervii alveolari posteriori şi alveolarul anterior.
-nervul alveolar superior și anterior se desprinde din infraorbitar la 5 mm, înainte ca el să iasă din
gaura infraorbitară și să formeze buchetul infraorbitar. Lângă apertura nazală din nervul alveolar
anterior coboară ramuri spre incisivul central. lateral şi canin ce asigură inervația pulpei dentare, a
periodonțiului, osului alvcolar și mucoasei vestibulare.
Ramul pentru incisivul central este aproape de un plan sagital median și frecvent se
anastomozează cu nervul nazo-palatin şi cu filete nervoase din partea opusă.
Toți nervii alveolari superiori formează în grosimea procesului alveolar o serie de anse, se
anastomozează între ei deasupra alveolelor dentare constituind "plexul dentar" din care se
desprind multiple filete nervoase:
-dentare (pentru pulpă)
-ligamentare ( pentru ligamentul alveolor-dentar)
-gingivale ( pentru mucoasa vestibulară)
-osoase ( pentru osul alveolar şi septurile interdentare)
-sinusale ( pentru mucoasa podelei fosei nazale)

134. Nervul mandibular. Traiect, teritoriul enervat, ramurile eferente.

Nervul bucal, lingual şi auriculo-temporal.
Este un nerv mixt, dar predominant senzitiv. Traverseaza baza craniului prin gaura ovala, patrunde
in compartimentul pterigo mandibular al fosei infratemporale si da apoi ramurile secundare:
-ramuri motorii pentru muschii masticatori
-nervul buccal pentru tegumentele si mucoasa din dreptul molarilor
-nervul alveolar inferior care patrunde in canalul mandibular prin gaura mandibulara si inerveaza
dintii si osul unei jumatati de mandibular, iar prin nervul mentonier, una din ramurile sale
terminale, mucoasa vestibulara de la primul premolar la linia mediana, buza inferioara si regiunea
mentoniera
-nervul lingual pentru mucoasa orala pina la linia mediana si jumatatea de limba, anterior de v-ul
lingual
Infiltratia tronculara bazala a nervului mandibular “la gaura ovala” blocheaza anestezic intreg
teritoriul acestuia.

Părăsește cutia craniană prin gaura ovală şi se îndreaptă spre fosa infratemporală, unde se împarte
în 2 trunchiuri terminale:
-Trunchiul anterior dă ramuri pentru muşchii temporal, maseter și pterigoidianul lateral (extern) și
ramura senzitivă: nervul bucal, care împreună cu artera bucală coboară de-a lungul tendonului
muşchiului temporal şi apofiza coronoidă (pe care o incrucişează la baza sa) ajungând pe fața
externă a muşchiului buccinator.
Unele din filctele sale inervcază senzitiv pielea obrazului, iar altele traversează muşchiul
buccinator si inervează mucoasa jugală, gingia și mucoasa vestibulară începând de la premolarul 2
până la molarul de minte (teritoriul inervat de bucal este încă variabil).
Trunchiul anterior dă naștere la trei ramuri:
– Nervul temporal profund mijlociu;
– Nervul temporo-maseterin (maseterin);
– Nervul temporo-bucal (bucal).
Trunchiul posterior dă naștere la patru ramuri:
– Trunchiul comun al nervilor pentru mușchii pterigoidian medial, tensor al vălului palatin și
mușchiul ciocanului (tensor al timpanului);
– Nervul auriculotemporal;
– Nervul dentar (alveolar inferior);
– Nervul lingual.

Nervul lingual se desprinde (din trunchiul posterior) la nivelul porțiunii superioare a spațiului
pterigomandibular. In regiunea infratemporală primește o ramură colaterală a nervului facial:
coarda timpanului, după care părăsește regiunea intre tendonul profund al temporalului şi
pterigoidianul medial(intern), coboară oblic in jos și înainte între pterigoidianul intern şi fața
internă a ramului ascendent al mandibulei. So depărtează treptat de nervul alveolar inferior,
distanta dintre ei în dreptul spinei Spix fiind 1 cm. Ieşind din spațiul pterigomandibular, nervul
lingual face o curbă cu concavitatea antero-inferioară la nivelul unghiului intern al mandibulei şi
pătrunde in planşeul bucal.
In porțiunea corespunzătoare ultimului molar are un traiect superficial, găsindu-se sub mucoasa
planşcului, intre muşchiul hioglos și fata internă a mandibulci. La acest nivel dă un ram pentru
glanda submandibulară. Incrucişând apoi canalul Wharton, treee in grosimea limbii, între
genioglos şi hioglos, divizându-se în ramuri destinate complexului salivar și mucoasei linguale in
care se termină.
Teritoriul inervat: fibromucoasa gingivală de partea orală a mandibulci, bucal, jumătatea de
limbă dinaintea "V-lui lingual"

Nervul auriculo-temporal
Contine fibre PS postganglionare din nervul IX şi nervul VII, care dau inervația secretorie a
glandei parotide, și fibre senzitive din trigemen pentru pielea regiunii temporale, a tragusului şi
pielea părții anterioare a pavilionului urechii. Da ramuri pentru ATM, conductul auditiv extern
(peretele anterior şi superior) şi pentru fata externă a membranci timpanice.

135. Nervul alveolar inferior. Traiect, teritoriul enervat, ramurile

(nervul milohioidian şi al burţii anterioare a digastricului, nervul
incisiv şi mentonier).
La origine, nervul este situat înăuntrul muşchiului pterigoidian lateral (extern) şi in afara fascici
pterigoidiene (aponevroza interpterigoidiana). El se indreaptă apoi în jos, în afară și uşor inainte
pentru a nu ajunge la scobitura mandibulară, mărginită de lingulă (spina lui Spix).
Când nervul se apropie de spina Spix el este conținut în țesutul grăsos care umple spațiul
delimitat de:
-lateral, tendonul profund al temporalului și fața internă a ramului ascendent,
-medial, pterigoidianul medial (intern) şi ligamentul sfenomandibular. Aici el este în raport cu
artera alveolară inferioară, situată posterior şi cu nervul lingual situat anterior la cca 1 cm.
Înainte de a pătrunde în canal, din nervul alveolar inferior se desprinde: nervul milohioidian şi al
burții anterioare a digastricului.
Nervul alveolar inferior se termină diferențiind 2 ramuri:
-nervul incisiv care urmează traicctul intraosos al nervului alveolar, traversand osul trabecular
până la simfiză, dând ramuri pentru primul premolar si grupul incisivo-canin
-nervul mentonier care se ramifica la iesirea prin gaura mentonicră in mai multe filete destinate
mucoasei vestibulului, buzei și mentonului (buchetului mentonier).

Prin anastomoze in grosimca osului, nervul alveolar inferior realizează un plex dentar din care
pleacă filete nervoase:
-pulpare (pentru pulpă)
-parodontale (pentru ligamentul alvcolo-dentar) -osoase (pentru osul lavcolar)
-periostale (pentru periost)
-gingivale pentru mucoasa gingivala).

Nervul alveolar inferior inervează:

-toti dintii mandibulei (pulpa dentară, periodontul).
-osul mandibular ( corpul şi partca inferioară a ramurii ascendente),
-gingia și mucoasa alveolară vestibulară inaintea găurii mentoniere ca şi mucoaa labială inferioara,
-tegumentele buzei inferioare și a mentonului.

136. Definiţia anesteziei locale terminale. Scopuri, clinica, indicaţii.

Definiție: Anestezia LR se realizează cu ajutorul substanțelor chimice (agenților fizici, curent
electric) ce duce la lipsa temporală de sensibilitate doloră, care urmează a fi supusă intervenției.

Clinica: conștientul, sensibilitatea la contact și presiune este păstrat. Ințepătura de ac este urmată
de durere-noi preântâmpinăm pacientul. La acțiunea substanței pacientul ne spune că simte:
amorteală, furnicaturi, mărit buza în volum. Acest tip de anestezie acționează direct asupra
receptorilor algici și terminațiilor nervoase periferice, dispariţia sensibilităţii fiind strict limitată la
teritoriul unde a fost aplicată aceasta.
Acestea se fixează pe terminaţiile nervoase producând o anestezie de scurtă durată de aproximativ
10-15minute.

Scopurile:
-Combaterea durerii,
- Protecția impotriva stresului, scop de hemostază, etc.

Indicații:
-Se indică in interventi minore, de scurta durată, spre exemplu: Extracții dentare;
-Operații cutanate minore înlăturarea unor veruci, extractie de puroi, etc;
• anestezia parodonţiului în vederea detartrajului, adaptării coroanelor, prepararea cavitaţilor
proximale şi de colet;
• pentru a evita reflexul de vomă exacerbat de examinările oro-faringiene, amprentare, radiografii
intraorale;
• extracţia dinţilor temporari foarte mobili;
• incizia unor abcese superficiale;
• anestezia locului de puncţie înaintea anesteziei prin injecţie;
• mici cauterizări ale mucoasei;
• adaptare de inele ortodontice.

Contraindicații: copii, gravide, infarct, bolnavi psihici.

137. Anestezia terminală prin refrigeraţie. Indicaţii, tehnica, substanţele

utilizate.
Mecanismul-intrând în contact cu țesutul substanța se volatizează luând căldura din tesut și
producând o răcire până la -3° -5°, până la 1 min. Prin congelarea țesuturilor se suprimă
sensibilitatea doloră.
Indicații:
 Se indică la intervenții superficiale, de scurtă durată:
 Extracția dinților temporari cu rizaliza accentuată;
 Extracția dinților mobili;
 Deschiderea unor abcese superficiale.
Tehnica: Câmpul operator trebuie izolat, apoi urmează proiectarea jetului de anestezie de la
aproximativ 25-30 cm, sau aplicarea unui tampon de vată, sau a unei bucăți de tifon îmbibat în
soluția anestetică pe suprafața în cauză. În momentul în care pielea se albeşte și se acoperă cu un
strat ce se aseamănă cu zăpada, intervenția trebuie realizata cat mai rapid posibil.
Substantele utilizate: clorura de etil(Kelen), Pharmactyl, Bretyl. nu se mai foloseste-istorie.
 Ca substanțe anestezice se folosesc clorura de etil (Kelenul), care se pulverizează pe
suprafața pe care se va interveni, dar are o serie de dezavantaje (durere locală, întărește
țesuturile, risc de necroză prin congelare).

138. Anestezia terminal de contact (topică, aplicativă). Indicaţii, tehnica,

substanţele utilizate.
Este anestezia care se aplică pe mucoasa, pe care o străbate prin difuzie si se fixează de
terminațiile nervoase, amorțind perceptia de durere, foarte superficial.
Indicații:
- la copii, pacienții anxiocși, dereglari psihice, fricoși.
-Aplicare pe gingie în timpul detartrajului;
- Anestezierea mucoasei înainte de injectarea altei substante, pentru a nu simți înțepătura;
-Puncția sinusului maxilar:
-Extracția dinților temporari foarte mobili;
-Pentru evitarea reflexului de vomă la investigații.

Tehnica: Mucoasa se usucă pentru a uşura absorbția anesteticului, administrarea se face prin
sprai-cel mai des, clătirea gurii, sau badijonare, sau masaj timp de 1 minut pe mucoasa cu pasta
analgezică sau cu tampon imbibat cu anestetic si lăsat câteva minute pe locul unde se va interveni,
anestezia se instalează in 1-2 min și efectul durează 10-15 min.

Substante utilizate:
Se realizează in practică cu substante anestezice sub formă de:
 lichide: cocaină 10%; pantocaină 2%; xilină 5-10%; percaină 2%; pribenzamină 4%;
piperocaină10%; hurricaină (benzocaină 20%); benzocaină-novol 10%; diclonină hidroclorid
0,5%; gingicain.
 paste: contralgin pastă; contralgan pe bază de cocaină; pomadă de xilină (xilocaină 5%);
pomadă benzocaină 5-10%
 pulberi: ortoform 5-10%; benzocaină.
 aerosoli: lidocaină 10%.
 gel: lidocaină 5%; benzocaină 20% (hurricaină); preject; gingicain.
  unguente: alfacaină 5%; lidocaină 5%; xylocaină 5%; butacaină sulfat.
 spray: gingicain; peryl; xylestesin; neosinalgin; lidocaină 10%; xylocaină 10%.
Indicatii
 Intervenţiipe fibromucoasa gingivală (detartraj,adaptarea unei coroane la colet, finisarea
uneiobturaţii de colet, înaintea puncţiei anestezice)
 Suprimarea reflexului de vomă încazul folosirii materialelor de amprentă sauplicării filmului
radiologic distal în cavitateaorală.
 Extragereadinţilottemporari mobili, cu rizalizaaccentuată
 Incizia abceselor superficializate la mucoasă.
 Relativ rar folosite în prezent atât în medicina dentară cât şi în chirurgia OMF deoarece
interesează doar părţile moi, fiind mai frecvent folosite în sfera ORL

139. Anestezia terminală prin injecţie. Indicaţii, tehnica, substanţele

utilizate.
Presupune introducerea anestezicului in tesut cu ajutorul seringii si dispunerea lui in aproprierea
terminatiilor nervoase sau lîngă un trunchi nervos(anestezie tronculara)
INDICATII
 extracţii dentare;
 rezecţii apicale;
 inserarea implanturilor dentare;
 intervenţii chirurgicale parodontale;
 extirparea tumorilor gingivale şi a chisturilor de mici dimensiuni.

Anestezia plexală este contraindicată în cazul unor ulceraţii sau tumori, procese inflamatorii.
 Anestezia submucoasa- în abcese superficiale(strict submucos)
-Pătrunderea acului submucozal, deasupra pocesului septic
-Infiltrarea anestezicului de-a lungul viitoarei linii de incizie
-La înaintarea acului în țesut - (ischemierea)=>
-Incizia rapida,pt ca durata anestezicului e mică,apar senzatii de durere pt. că nu e anesteziat și
periostul.
 Anestezia intradermica-se adreseaza tegumentului pt excizia unor formatiuni mici, pt
corectarea unor defecte postextractionale sau pt plastii cu lambouri locale mici în straturi –
pătrunzînd dermul
 Anestezia subcutanata “in straturi”-se introduce acul la nivelul dermului si se infiltreaza
strat cu strat aria viitoarei plagi operatorii
  Anestezia subcutanata “in baraj”-infiltrare la distanta de leziune,creîndu-se aria
patrulatera ce circumscrie viitoarea plaga. Acul patrunde subcutanat in 2 puncte diametral
opuse,care sunt 2 din cele 4 vîrfuri ale patrulaterului.Printro rotatie la 45°se realizeaza 2
laturi ale patrulaterului.
 Anestezia intraligamentara-cu seringi speciale cu ac,care la apăsarea pistonului
eliberarează 0,20ml anestezic
Indicatii-pacientii cu risc hemoragic(hemofilici,tratament cu anticoagulante, tulburări hepatice)
Acul prin papila dentara cu bizoul orientat spre dinte se pătrunde in spatiul alveolo-dentar unde
lasa o cantitate 0,20 ml. La pluriradiculari presupune si punctii vestibulare si palatiale/linguale
-Avantaje:
1.posiblitatea anestezierii la un singur dinte
2. durata scurta de instalare 25-40s
3.cantitate redusa a substanței 0,15-0,20 ml
4.lipsa anesteziei la nivelul partilor moi
Teritoriu anesteziat: fibromucoasa gingivală, os alv, pachetul vasculo-nervos dentar)
-Dezavantaje
1.seringi special
2.apare frecvent aleveolita postextractionala
3.durere locala postanestezică

 Anestezia intraosoasa -la mandibula, se urmareste infiltratia sol.anestezice in spongioasa

osoasa prin traversarea corticalei
Teritoriu anesteziat: fibromucoasa gingivală, os alv, pachetul vasculo-nervos dentar)
Indicatii-pacientii cu risc hemoragic(hemofilici,tratament cu anticoagulante, tulburări hepatice)
Acul prin papila dentara cu bizoul orientat spre dinte se pătrunde in spatiul alveolo-dentar unde
lasa o cantitate 0,20 ml La pluriradiculari presupune si punctii vestibulare si palatiale/linguale
Tehnica :
-perforator cu mandren care străbate corticala și permite substanței să ajungă intraosos la
spongioasă.
-perioada de instalare scurta=30sec
-durata anesteziei=15-45 min

140. Anestezia regională (tronculară). Scopuri, indicaţii, particularităţi.

Anestezia Tronculara - este anestezia unuia sau mai multi dinti deodata- introducerea anestezicului
in vecinatatea unui nerv dentar. Este o anestezie de conductie.
Scopul : Solutia anestezica actioneaza pe traiectul trunchiului nervos sau la nivelul orificiilor
osoase de intrare sau iesire a triunciurilor nervoase, intrerupind conductibilitatea si propagarea
sensibilitatii dureroase.
Particularitati: este o anestezie sigura, reduce volumul solutiei injectate, reduce numarul
inteparutilor, tehnica este simpla, atit exo cit si endobucal, necesita un numar redus de intepaturi,
nu deformeaza cimpul operator, durata de actiune este mai mare, determina o anestezie de calitate
superioara anesteziei terminale prin injectie, permite efectuarea unei interventii chirurgicale de
aploare mai mare pe teritorii mai intinse, durerile postoperatorii sunt mai reduse si vindecarea
plagilor mai rapida.

141. Anestezia tronculară a nervului infraorbitar – teritoriul anesteziat,

indicaţii.
Teritoriul anesteziat:
 incisivul central , lateral ,canin ( pulpa si parodontiul),
 osul alveolar anterior de premolarul 1,
 mucoasa vestibulara si periostul in zona respectiva,
 peretele anterior al sinusului maxilar si mucoasa care il tapeteaza,
 jumatatea respectiva a buzei superioara,
 aripa nasului,
 pleoapa inferioara.

Indicatii:
 anestezia dintilor frontali si paradontiul acestora,
 anestezia mucoasei vestibulare si a osului alveolar in zona frontala,
 anestezia peretelui anterior al sinusului maxilar,
 anestezia obrazului ,
 pleoapei inferioare,
 aripei nasului ,
 buzei superioare,
 prezenta unei inflamatii sau infectii ce nu permit anestezia plexala ,
 cind anestezia plexala a fost ineficace datorita unei grosimi mari a corticalei osoase.

142. Tehnica anesteziei tronculare periferice a n. infraorbitar pe cale

endoorală. Repere.
REPERE:
-principalul reper este gaura infraorbitara care este situata la :
-6-8mm sub rebordul inferior al orbitei la unirea a 2/5 internet cu 3/5 externe
-pe linia verticala ce trece prin sutura maxilo-malara
-la 5mm inauntrul liniei medio-pupilare
-pe verticala ce trece intre PM1 si PM2 superiori
-pe verticala dusa prin gaura supraorbitara si gaura mentoniera
-traiectul canalului infraorbitar este oblic inainte in jos si inauntrul astfel ca axele celor 2 canale se
incruciseaza pe linia mediana intre incisivii centrali.

INDICATII:
- interventii in teritoriul nervului infraorbitar
-pentru interventii chirurgicale pe partile moi de la nivelul pleoapei inferioare , aripii nasului ,
buza superioara in jumatatea respectiva si regiunea geniana superioara se realizeaza anestezia
buchetului infraorbitar
TEHNICA:
- calea intraorala este utilizata in mod obisnuit in practica stomatologica (se poate face si cutanat)
-pacientul pregatit corespunzator (fizic,psihic,medicamentos) este asezat in fotoliu dentar
-partea superioara a toracelui se acopera cu un camp steril / se fixeaza aspiratorul de saliva iar
campul operator este bine iluminat
-cu mana stanga se repereaza gaura infraorbitara apoi policele ridica buza superioara evidentiind
bine vestibulul bucal iar indexul ramane pe tegumente in dreptul reperului
-se aplica regula celor 3 comprese ( se usuca mucoasa la locul punctiei cu un compres steril / se
antiseptizeaza cu alcool 70 grade si se usuca din nou )
-se face in prealabil o anesteie topica locala
dupa care punctia se realizeaza deasupra si lateral de apexul caninului in mucoasa mobila ( ac
scurt cu bizoul indreptat spre planul osos )
-directia acului este : in sus – indarat si in afara / se ia contact cu osul si se traverseaza fosa canina
pe o profunzime de 2.5 cm
-odata acul ajuns la destinatie se injecteaza cateva picaturi de anestezic ( se poate percepe o usoara
deformare a regiunii prin depunerea anestezicului in jurul gaurii infraorbitare )
-pentru a obtine anestezia nervului alveolar supero-anterior acul este inpins in canal aproximativ
5mm ( se obtine senzatia de cadere in gol si fixare a acului in canal )
-se aspira apoi se injecteaza lent aproximativ 1-1.5ml de anestezic
-anestezia nervului alveolar superior si anterior este o anestezie intracanaliculara perinervoasa
ACCIDENTE:
-patrunderea acului prea profund in orbita poate determina :
*inteparea elementelor vasculare infraorbitare cu producerea de hemoragii , hematoame si
echimoza
*infiltrarea anestezica a nervului oculo-motor comun => instalarea unei diplopii tranzitorii
*infiltrarea anestezica a nervului optic => tulburari de vedere

143. Tehnica anesteziei tronculare periferice a n. infraorbitar pe cale

exoorală. Repere.
Repere:
- Orificiul infraoribital care este situat la 8-10 mm sub rebordul orbitar inferior,
- la unirea a 2/3 externe cu 1/3 interna a crestei infraorbitare sub sutura zigomato maxilara,
- la 5 mm inlauntrul liniei verticale medio-pupilare;
- pe linia verticala catre trece prin axul liniei mediene superior si la 2,5 cm deasupra
apexului acestuia;
- orificiul infraorbitar se gaseste pe aceiasi linie verticala cu orificiile mentonier si
supraorbital ,
- pe linia ce uneste incizura supraorbitara cu gaura mentoniera,
- pe linia verticala ce trece intre primul si al doilea premolar superior.
- Directia canalului infraorbitar este oblica in jos medial si anterior, astfel incit axele
celor doua canale prelungite se intilnesc pe linia mediana itnre incisivii centrali superiori.
Tehnica exoorala:
- Indexul sting se aplica pe marginea inferioara a orbitei ,iar policele la nivelul gaurii
infraorbitare
- Punctia se practica inferior si medial de orificiul infraorbitar in dreptul aripii nazale la
0,5-1cm in afara santului nazogenian ( in functie de latimea nasului).
- Directia acului este oblica in sus , inapoi si usor in afara.
- pastrind tot timpul raportul cu osul, pina se ajunge la orificiul infrorbitar.
- Patrunderea in canal este insotita de o senzatie dureroasa in dintii frontali.
- Acul devine fix si nu mai poate fi deplasat lateral.
- Patrunderea in canal nu trebuie sa fie mai mare de 0,5-1cm pentru a nu leza globul ocular
prin intrarea acului in oribita.
- Pentru a evita acest accident se va insinua indexul miinii stingi pe planseul orbitei sub
globul ocular in timp ce policele repereaza orificiul suborbitar.
Sunt 2 cai:intrabucala si extrabucala
Gaura infraaorbitara se afla la a) 6-8mm dedesubtul marginii inferioare a orbitei b)pe linia vertical
ce trece prin sutura maxilo-malara c)linia ce uneste incisura infraorbitara cu gaura mentoniera d)la
5 mm inauntru liniei mediopupilare
Calea endobucala.Tehnica.
Bolnavul cu capul usor dat pe spate,cu gura putin intredeschisa.Cu policele se sting se pune in
evidenta vestibulul superior iar cu indexul sting se repereaza gaura infraorbitara.Acul se introduce
in fundul de sac,deasupra apexului caninului,se indreapta in sus ,lateral si spre posterior.Acul se
introduce in canal nu mai mult de 5mm.
Calea cutanata.Tehnica.
Indexul sting se aplica pe marginea inferioara a orbitei ,iar policele la nivelul gaurii
infraorbitare.Acul este introdus dedesubtul si medial de gaura infraorbitara,la aprox. 5mm in afara
aripii nasului,ia contact cu osul imprimindu-se o directie oblica in sus,lateral(in afara) in indarat,la
fel nu mai mult de 5 mm.

144. Anestezia tronculară periferică a n. infraorbitar. Incidente,

accidente şi complicaţii locale.
Accidente:
patrunderea acului in oribita si se datoresc ințeparii sau infiltratiei anestezice a elementelor
infraobitare.

Complicatii:
1. Se pot produce hemoragii,
2. hematoame,
3. echimoze,
4. diplopie sau alte tulburari de vedere, uneori persistente.
5. Ptoze.
6. Formarea unui hematorom la lezarea vaselor infraorbitare cu infectarea ulterioara.
7. In caz ca peretele inferior a santului infraorbitar comunica cu sinusul-patrunderea
anesteticului in sinus inteparea nervului cu aparaitia unei nevrite

Incidente:
- deschiderea canalului infraorbitar se face prin mai multe orificii sau este foarte ingusta si
mascata de o proeminenta osoasa.
- In aceste cazuri nu se poate patrunde in canal, anestezia fiind incompleta , limitata doar la
partile moi.
 145. Anestezia tronculară a nervilor alveolari superiori şi posteriori –
teritoriul anesteziat, indicaţii.
Numita anestezia “ La Tuberozitate”
Teritoriul anesteziat:
molarii superiori ( cu exceptia radacinii M-V a primului molar) a paradontiului,
gingivomucoasa vestibulara si a portiunii corespunzatoare a maxilarului si sinusului maxilar
(peretele posterior).

Indicatii:
- anestezia mucoasei vestibulare si a periostului distal de creasta zigomato-alveolara,
- an. peretelui posterior al sinusului maxilar (tuberozitar) si a mucoasei sinusale care il
tapeteaza;
- an. molarilor 1, 2, 3fara M-V ( pentru slefuiri, extirpatii, extractii);
- an. osului alveolar in zona molarilor 1, 2, 3 fara M-V daca dorim anesteziera si M-V este
nevoie de anestezie nervului alveolar sperior si mijlociu sau
- proceduri terapeutice stomatologice sau chirurgicale la nivelul regiunii molarilor superiori,
- atunci când anestezia plexală este ineficientă sau contraindicată.

Contraindicaţii
- procese inflamatorii sau tumorale localizate în treimea distală a vestibulului superior sau
retrotuberozitar. 
- Din cauza plexului venos pterigoidian, anestezia este contraindicată la pacienţii cu risc
hemoragie (hemofilici, sub tratament cu anticoagulante, etc.)

146. Tehnica anesteziei tronculare periferice a nervilor alveolari

superiori şi posteriori pe cale endoorală. Repere.
Repere:
 creasta zigomatoalveolara si
 ultimul molar sau daca acesta nu este erupt inca molarul 2 (radacina meziala) ,
 la copii sub 12 ani primul molar;
 mucoasa mobila ;
 orificiile alveolare sup si post sunt situate pe versantul posteroextern al tuberozitatii la
intretaiera verticalei, trecind indaratul ultimului molar cu o linie transversala ,
 trecind prin mijlocul distantei dintre marginea inferioara a orbitei si gingiei la nivelul primului
molar ,
 linie ce corespunde la jumatatea inaltimii maxilarului.
Tehnica:
este mult mai folosita ca cea exoorala,
 bolnavul este pozitionat cu capul in extensie si gura intredeschisa ( o deschidere ampla a
cavitatii bucale se insoteste de o protectie anterioara a marginii anterioare a mandibulei si a
apofizei coronoide care proeminind in vestibul , impiedica accesul spre tuberozitate)
 Se indeparteaza partile moi labio-geniene cu indexul miini stingi cind se practica anestezia la
tuberozitatea dreapta a pacientului
 si cu policele cind se lucreaza la partea stinga , pulpa degetului fixind reperul osos.
 Punctia acului se face in mucoasa mobila deasupra radacinii meziale a M2 inapoia crestei
zigomatico-alveolare.
 Directia acului oblica in sus ianapoi si inauntru ( medial) facind un unghi de 45 grade cu
planul de ocluzie al molarilor superiori, axul dintilor.
 Dupa ce se ia contact cu osul se patrunde dealungul tuberozitatii pina la o profunzime de 2,5-
3,5 cm injectinduse progresiv continuu anestezicul pentru a reusi sa anesteziem toate filetele
nervilor alveolari postero-superiori care patrund in os la nivele diferite.
 Pe masura ce acul avanseaza se va aspira in seringa pentru a controla daca acul nu este intrun
vas al plexului venos pterigoidian.
 Cantitatea de anestezic este de 2-3 ml. Anestezia se instaleaza in 5-10 minute si dureaza 1-2
ore.

147. Tehnica anesteziei tronculare periferice a n. alveolari superiori şi

posteriori pe cale exoorală. Repere.
La nivelul arcadei superioare, regiunea molarilor este frecvent anesteziată printr-o tehnică definită
drept anestezia „la tuberozitate” sau blocaj zigomatic, procedeu ce include nervii alveolari supero-
posteriori.
Repere:
- Se repereaza palpatoriu marginea anterioara a muschiului maseter,
- marginea inferioara a osului zigomatic si
- creasta zigomato-alveolara
- -rădăcina mezială a molarului de 12 ani.
- -mucoasa mobilă.
Tehnica:
- Punctia acului se face in obraz inaintea muschiului maseter,
- sub marginea inferioara a osului zigomatic si distal de creasta zigomato-alveolara.
- Directia acului- se va orienta acul in sus si inauntru (medial la 2,5 cm)
- se ia contactul cu tuberozitatea
- apoi pastrind tot timpul contactul cu osul, se da acului o directie in sus,
- inauntru si posterior patrunzind 3,5-4 cum cu acul.
- Se injecteaza anestezicul, aspirinduse continuu pentru a nu injecta in plexul venos pterigoidian.

148. Anestezia tronculară periferică a n. alveolari superiori şi posteriori.

Incidente, accidente şi complicaţii locale.
Accidente
Daca nu este pastrat contactul cu osul, aspirind si injectind continuu anestezic, exista riscul
inteparii vaselor, cu producerea imediata a unui hematom voluminos al obrazului datorita
prezentei unei bogate retele vasculare in imediata vecinatate a tuberozitatii( plexul pterigoidian).
In cazul cind a fost intepat un vas trebuie exercitata imediat compresiunea obrazului la acest nivel.
Eșecuri posibile:
Acul orientat prea lateral. - Pentru corecție: redirecționarea acului spre medial.
Acul nu este introdus suficient de adânc. - Pentru corecție: redirecționarea superioară a acului
Acul este introdus prea posterior. - Pentru corecție: retragerea acestuia până la adâncimea
necesară.
Un hematom este o aglomerare de sânge închistat în afara vaselor de sânge, provocată de o boală
sau traumă, inclusiv de o rană,[1] prin ruperea spontană sau traumatică a vaselor capilare. Un
hematom este inițial în formă lichidă răspândit printre țesuturi, inclusiv în sacii dintre țesuturi
unde se poate coagula și solidifica înainte ca sângele să fie reabsorbit în vasele de sânge. O
echimoză este un hematom al cu diametrul mai mare de 10 mm.[2]
Ele pot apărea între/în multe porțiuni ale corpului, cum ar fi pielea și alte organe, țesuturi
conjunctive, oase, articulații și mușchi.
O aglomerare de sânge (sau chiar o hemoragie) poate fi agravată de către medicamente
anticoagulante. Infiltrarea și aglomerarea sângelui pot să apară dacă heparina este administrată pe
cale intramusculară; pentru a evita acest lucru, heparina trebuie administrată intravenos sau
subcutanat.
El nu trebuie să fie confundat cu hemangiomul, care este o aglomerare anormală a vaselor de
sânge la nivelul pielii sau organelor interne.[3]

149. Anestezia tronculară a nervului nazopalatin (la gaura palatină

anterioară sau gaura incisivă) – teritoriul anesteziat, indicaţii.
Zone anesteziate:
-fibromucoasa palatina in 1/3 ant. a boltii palatine
-peretele alveolar palatin ant. corespunzator
-are anastomoze cu filetele plexului nervos dentar antero-superior
Asigură blocajul nervului incisiv, blocajul nervului sfenopalatin .
Indicatii:
-interventii chirurgicale in 1/3 ant. a fibromucoasei palatine
-in extractia incisivilor si caninului in combinatie cu anestezia tronculara sau plexala vestibulara
-În asociere cu anestezia plexală sau tronculară periferică a nervilor infraorbitali pentru intervenţii
în regiunea grupului dinţilor frontati superiori. În stomatologie procedeul cel mai frecvent utilizat
pentru anestezia la gaura incisivă (gaura palatină anterioară) se practică pe cale orală

150. Tehnica anesteziei tronculare periferice a nervului nazopalatin pe

cale orală şi pe cale nazală. Repere. Incidente, accidente şi complicaţii
locale.
Repere:
Puncţia anestezică se face la nivelul
papilei incisive care acoperă gaura
incisivă, aceasta fiind situată:
- pe linia mediană, palatinal, între
incisivii centrali superiori.
- la 0,5 cm înapoia şi deasupra
coletului incisivilor centrali superiori.
Acest procedeu anestezic este destul
de dureros datorită inervaţiei bogate de
la nivelul papilei, aderenţei
fibromucoasei palatine şi a lipsei
ţesutului conjunctiv de
la acest nivel.
În scopul combaterii durerii provocate
de puncţia anestezică este necesară anestezia de contact, puncţia pe marginea papilei şi injectarea
cât mai lentă
Tehnica
Calea orala:
- Fotoliul este ridicat,
- capul bolnavului dat pe spate,
- gura larg deschisa.
 - Papila palatina, fiind extrem de sensibila, se efectueaza mai intii o anestezie de suprafata
prin contact,
- dupa care cu un ac subtire si scurt se face intepatura pe marginea laterala a papilei, Se
injecteaza citeva picaturi in mucoasa si apoi sub papila la gaura incesiva.
- Se patrunde in canal pe o distanta de 5 mm dind acului o directie in sus, indarat si putin
in afara,
- paralel cu axul incisivului central si se introduce 0,25-0,50 ml sol anestezica.

Calea nazala:
Este indicata suprimarea sensibilitatii la incesivul central si pe linia mediana, dupa anestezia
nervului infraorbital cind o supuratie, un chist sau o tumoare ocupa regiunea gaurii incesive.
- Dupa anestezia topica a locului de intepare in meatul inferior,
- un ac subtire este introdus prin mucoasa planseului nazal linga septul nazal
- directia indarat, in jos si inauntru, la 1,5-2 cm indaratul septului cutanat si
- se injecteaza 1ml anestezic.

Contraindicații:
1. Infecții sau inflamații ale teritoriului ce urmează a fi anesteziat;
2. O arie mai mică de tratament (unul sau doi dinți)
Avantaje:
1. Minimalizează numărul de înțepări cu acul și volumul de soluție anestezică.
2. Reduce disconfortul pacientului cauzat de penetrările multiple cu acul.
Dezavantaje:
1. Nu poate fi realizată o hemostază adecvată, cu excepția unui teritoriu mic în imediata vecinătate
a locului injectării.
2. Este probabil cea mai traumatică injecție intraorală.
Alternative:
1. Anestezia plexală.
2. Anestezia tronculară bazală a nervului maxilar.

151. Anestezia tronculară periferică a n. mare palatin sau palatin

anterior (la gaura palatină posterioară). Teritoriul anesteziat,
indicaţii.
Teritoriul anesteziat:
mucoasa palatină în dreptul premolarilor și molarilor de la marginea gingivală pînă la linia
mediană.
Arii anesteziate
Porțiunea posterioară a palatului dur și țesuturile ce-l acoperă anterior până la primul premolar și
medial până la linia mediană a palatului.
Indicații:
• anestezia părților moi (mucoase și periostului) palatine în zona molarilor și premolarilor.
• anestezia fibromucoasei palatine în cele 2/3 posterioare, la nivelul premolarilor şi
molarilor.
• se asociază de obicei în completarea unei anestezii plexale sau a unei anestezii la
tuberozitate, în cazul manoperelor terapeutice în regiunea posterioară a maxilarului.

152. Anestezia tronculară periferică a n. mare palatin sau palatin

anterior. Tehnica. Repere. Incidente, accidente şi complicaţii locale.
Repere:
- ultimul molar, la 1 cm deasupra festonului gingival.73
-la 0,5 cm înaintea marginii posterioare a palatului dur, în unghiul diedru format de creasta
alveolară cu lama orizontală a osului palatin.
- la 1 cm înaintea cârligului aripii interne a apofizei pterigoide.

Tehnica:
- Puncția anestezică se practică în șanțul palatin în dreptul M2, puțin înaintea găurii.
- Acul va fi direcționat în sus, înapoi și ușor în afară,
- serigna ajungînd în dreptul comisurii de partea opusă.
- Nu este necasară pătrunderea în canal,
- depozitul anestezi lăsîndu-se la 1 cm sub mucoasă în dreptul găurii palatine.
- Anestezia se instalează în cîteva minute, durata: 30-40 min.

Accidente: La înțeparea vaselor se poate produce hemoragie sau hematom submucos (se va face
compresie digitală cîteva min.), Injectarea bruscă și în cantitate mare poate decola mucoasa.
Incidente: creșterea sau scăderea tensiunii, probleme respiratorii, grețuri și vărsături
Complicații locale: Necroza mucoase, infecții, dureri persistente, edem postanestezic.
Complicații posibile:
  hemoragie prin înţeparea vaselor palatine, hemostaza realizându-se prin compresie digitală
timp de câteva minute.
 injectarea bruscă a unei cantităţi mari de anestezic duce la decolarea mucoperiostului,
existând riscul de necroză limitată a fibromucoasei palatine.
 infiltrarea vălului moale cu producerea unui edem tranzitoriu, atunci când se pătrunde cu
acul către posterior

153. Anestezia tronculară a nervului alveolar inferior – teritoriul

anesteziat, indicaţii.
Anestezia nervului alveolar inferior este una dintre cele mai folosite tehnici în practica curentă atât
în stomatologiecât şi în chirurgiaoro-maxilo-facială.
Arii anesteziate :
• Corpul mandibulei
• Dinții, osul, parodonțiul unei hemiarcade mandibulare
• Mucoasa gingivo-alveolară vestibulară în zana dinților frontali și premolari
• Tegumentul și mucoasa buzei inferioare și barbiei din jumătatea respectivă
Indicații:
1. Intervenții asupra mai multor dinți dintr-o hemiarcadă
2. Când este necesară anestezierea țesuturilor moi bucale și linguale
Contraindicații:
1. Inflamații sau infecții în aria de anesteziat
2. Pacienți ce își pot mușca buza sau limba (copii foarte mici cu handicap)
Avantaje:
1. O singură injecție asigură un teritoriu mare anesteziat
Dezavantaje:
1. Teritoriul mare anesteziat (nu este necesar pentru proceduri localizate)
2. Rata unui anestezii inadecvate (15-20%)
3. Reperele anatomice intraorale nu sunt destul de precise
4. Anestezierea limbii și a buzei inferioare duc la disconfortul pacienților și există posibilitatea
unor accidente posttratament.

154. Tehnica anesteziei tronculare periferice a nervului alveolar inferior

pe cale endoorală. Repere.
Reperele
• creasta temporală, medial şi posterior de marginea anterioară a ramului mandibular.
• plica pterigomandibulară situată de-a lungul marginii anterioare a muşchiului pterigoidian intern
• planul de ocluzie al molarilor inferiori
Tehnica intraorală :
• pacientul este aşezat în fotoliul dentar, cu capul drept şi gura larg deschisă, pentru a se evidenţia
plica pterigo-mandibulară;
• se palpează creasta temporală a mandibulei cu indexul mâinii stângi, când anestezia se face pe
partea dreaptă sau cu policele mâinii stângi, când se practică pe partea stângă, braţul fiind trecut în
jurul capului pacientului. Pulpa degetului rămâne fixată pe reper, în lungul obrazului ţinând în
tensiune părţile moi.
• se introduce un ac lung între creasta temporală înafară şi plica pterigo-mandibulară înăuntru, la
1cm deasupra planului de ocluzie al molarilor inferiori la pacientul dentat şi la 1,5cm la pacientul
edentat, corpul seringii fiind paralel cu arcada dentară de aceeaşi parte. La copii puncţia se face
între cele două repere, la nivelul planului de ocluzie al molarilor inferiori.
• la început direcţia acului este sagitală, antero-posterior de-a lungul feţei interne a ramului
ascendent;
• la 1cm în profunzime se aspiră şi se injectează 1ml soluţie anestezică pentru nervul lingual;
• pe măsură ce acul înaintează în profunzime, direcţia se modifică, datorită oblicităţii ramului
ascendent, astfel încât seringa se deplasează spre linia mediană, apoi în dreptul premolarilor sau
chiar a molarilor de partea opusă;
• la o profunzime de 1,5cm spina Spix este depăşită, se ajunge la nervul alveolar inferior şi se
depun 1,5ml anestezic;

155. Tehnicile anesteziei tronculare periferice a nervului alveolar

inferior pe cale exoorală. Repere.
Tehnicile extraorale sunt indicate atunci când pacientul prezintă trismus accentuat, infecţii sau
tumori. Extraoral nervul alveolar inferior poate fi anesteziat pe cale submandibulară, cale
retromandibulară şi cale superioară.
Repere
1.creasta temporală, medial şi posterior de marginea anterioară a ramului mandibular.
2.plica pterigo-mandibulară situată de-a lungul amrginii anterioare a muşchiului pterigoidian
intern.
3.planul de ocluzie al molarilor inferiori.
Tehnica 1-Metoda Directa
• Poziționarea pacientului – corpul mandibulei să fie paralel podelei
• Puncția se face la 1 cm deasupra planului de ocluzie, înaintea ligamentului pterigo-mandibular,
• Seringa este în contact cu comisura bucală din partea opusă
Tehnica 2- Metoda Indirecta
• Direcția acului – sagital antero-posterior în contact cu osul
• Se progresează în posterior, iar corpul seringii se deplasează spre linia mediană, până la canin
sau premolar

156. Anestezia tronculară periferică a nervului alveolar inferior.

Incidente, accidente şi complicaţii locale.
Accidente: La înțeparea vaselor se poate produce hemoragie
sau hematom submucos (se va face compresie digitală cîteva
min.), Injectarea bruscă și în cantitate mare poate decola
mucoasa.

Incidente: creșterea sau scăderea tensiunii, probleme respiratorii, grețuri și vărsături

Complicații locale: Necroza mucoase, infecții, dureri persistente, edem postanestezic.

DEZAVANTAJE
1. O anesteziere inadecvată în 15-20%
2. Aspirație pozitivă în 10-15% (cel mai mare procentaj)
3. Reperele intraorale nu sunt destul de sigure.
4. La pacienții mici – leziuni de țesut

157. Anestezia tronculară a nervului lingual – teritoriul anesteziat,

indicaţii.
Teritoriu anesteziat:
 mucoasei feţei ventrale şi a marginii limbii, de la bază spre vârf;
 mucoasei feţei dorsale a limbii înaintea V-ului lingual până la linia mediană;
 mucoasei planşeului bucal;
 mucoasei gingivale linguale de la linia mediană până la ultimul molar.

INDICAȚII
1. Intervenții asupra planșeului bucal (extirpări de calculi din canal, chist dermoid, unele
tumori)
CONTRAINDICAȚII
1. Procese inflamatorii sau tumorale ale planșeului bucal în treimea sa posterioară
DEZAVANTAJE
1. O anesteziere inadecvată din cauza tehnicii grele
2. Risc mare de accidente

158. Tehnica anesteziei tronculare periferice a nervului lingual. Repere.

Incidente, accidente şi complicaţii locale.
Repere:
 Marginea anterioară a ramurei mandibulei
  Baza apofizei coronoide
 1 cm inapoia și dedesubtul orificiului canalului Stenon
Tehnica
 Gura larg deschisă
 Limba împinsă medial
 Puncția – în dreptul ultimului molar, înainte și înăuntrul unghiului intern al mandibulei, în
șantul mandibulo-lingual
 Direcția acului: înapoi și înafară spre os
 Cantitate – 1,5 – 2 ml soluție
Accidente: La înțeparea vaselor se poate produce hemoragie sau hematom submucos (se va face
compresie digitală cîteva min.), Injectarea bruscă și în cantitate mare poate decola mucoasa.
Incidente: creșterea sau scăderea tensiunii, probleme respiratorii, grețuri și vărsături
Complicații locale: Necroza mucoase, infecții, dureri persistente, edem postanestezic.

159. Anestezia tronculară periferică a nervului bucal. Teritoriul

anesteziat, indicaţii. Tehnica. Repere. Incidente, accidente şi
complicaţii locale.
Nervul bucal, ram terminal al nervului temporo-bucal, inervează prin ramura internă mucoasa
jugală şi gingia vestibulară din dreptul premolarului doi până la ultimul molar, iar prin ramura
externă inervează pielea obrazului.
Indicaţii:
 intervenţii asupra părţilor moi ale obrazului;
 completarea anesteziei nervului alveolar inferior atunci când se intervine asupra
premolarului doi inferior şi a molarilor inferiori.
Reperele anesteziei tronculare periferice ale nervului bucal sunt:
 marginea anterioară a apofizei coronoide;
 planul de ocluzie a molarilor superiori (atunci când pacientul are gura larg deschisă, nervul
 înconjoară marginea anterioară a coronoidei la nivelul planului de ocluzie a molarilor
 superiori);
 orificiul canalului Stenon (ramurile profunde străbat muşchiul buccinator la 1 cm îndărătul
şi dedesuptul canalului Stenon);
 linia care uneşte lobul urechii cu comisura labială.
Tehnică:
1. pacientul stă cu gura larg deschisă;
2. se reperează, cu policele mâinii stângi pentru partea stângă şi indexul mâinii stângi de partea
dreaptă, marginea anterioară a apofizei coronoide şi se antiseptizează locul de puncţie;
3. puncţia se face acolo unde planul de ocluzie a molarilor superiori întâlneşte marginea anterioară
a coronoidei;
4. acul are o direcţie orizontală dinainte înapoi şi dinăuntru înafară, iar corpul seringii este
poziţionat la comisura orală de partea opusă;
5. se străbate mucoasa şi muşchiul buccinator, pe o profunzime de 1 cm, şi se injectează 1-2ml
soluţie anestezică.

Calea extraorală se foloseşte foarte rar. Pacientul stă cu capul rotat de partea opusă locului de
anesteziat. Se antiseptizează tegumentul cu betadină şi se puncţionează în dreptul marginii
anterioare a ramului ascendent, la 2 cm sub arcada zigomatică. Acul are o direcţie orizontală,
înapoi şi înăuntru perpendicular pe planul cutanat. Anestezicul se depozitează la nivelul
planului osos. Pentru a proteja mucoasa orală este bine să introducem indexul în cavitatea orală.

Accidente: La înțeparea vaselor se poate produce hemoragie sau hematom submucos (se va face
compresie digitală cîteva min.), Injectarea bruscă și în cantitate mare poate decola mucoasa.
Incidente: creșterea sau scăderea tensiunii, probleme respiratorii, grețuri și vărsături
Complicații locale: Necroza mucoase, infecții, dureri persistente, edem postanestezic.

160. Anestezia la gaura mentonieră. Indicaţii. Tehnica. Repere.

Incidente, accidente şi complicaţii locale.
Zone anesteziate :
 dinţii frontali inferiori de partea anesteziată;
 fibromucoasa vestibulară şi procesul alveolar anterior de gaura mentonieră;
 hemibuza inferioară şi tegumentul regiunii mentoniere.
Indicaţii:
 intervenţii dentoalveolare incisivo-canine;
 intervenţii asupra părţilor moi labiomentoniere;
 completarea anesteziei la spina Spix de partea opusă când se efectu-ează intervenţii la
nivelul
 regiunii anterioare;
 tratamentul nevralgiei de trigemen, cu zona trigger în acest teritoriu.
Repere:
 Fața externă a corpului mandibulei,la juătatea înălțimii osului
  Între rădăcinile celor doi premolari

Tehnica anesteziei pe calea intraorală

1. pacientul este aşezat în fotoliul cu gura întredeschisă;
2. cu indexul şi policele mâinii se îndepărtează părţile moi labiojugale şi se evidenţiază
vestibulul în dreptul primului molar;
3. puncţia anestezică se face în mucoasă mobilă în dreptul rădăcinii meziale a molarului de 6 ani
4. acul introdus cu bizoul spre os are o direcţie oblică în jos, înăuntru şi înainte sub un unghi de
15-20º cu axul premolarului doi.

Tehnica anesteziei pe calea extraorală :

 pacientul este aşezat în fotoliul dentar cu capul în uşoară extensie şi gura închisă;
 medicul este aşezat în dreapta pacientului şi uşor în spate, iar cu mâna stângă susţine
mentonul;
 se antiseptizează pielea cu iod şi alcool 70º;
 puncţia se face cutanat, puţin deasupra şi îndărătul găurii mentoniere, la aproximativ 1,5-
2cm înapoia comisurii bucale;
 acul are o direcţie oblic în jos, înăuntru şi puţin înainte, trecând prin părţile moi până
ajunge la nivelul planului osos;
 se pătrunde în gaura mentonieră 0,5-1 cm şi se injectează lent anestezic.
Accidente: La înțeparea vaselor se poate produce hemoragie sau hematom submucos (se va face
compresie digitală cîteva min.), Injectarea bruscă și în cantitate mare poate decola mucoasa.
Incidente: creșterea sau scăderea tensiunii, probleme respiratorii, grețuri și vărsături
Complicații locale: Necroza mucoase, infecții, dureri persistente, edem postanestezic.

161. Accidente generale toxice determinate de substanţa anestetică

Accidentele generale pot fi de doua feluri, psihogene si toxice.
Psihogene – pentru multi pacienti vizita la stomatolog produce un stres mental ce poate duce la
transpiratii reci, palpitatii, anxietate, neliniste, emotii.
Toxice - trecerea prea rapida a anesteziei in circulatia generala; de supradozare.
Toxicitatea se manifesta la nivelul SNC, sistemului cardiovascular si respirator avind 2 faze:
1)de excitare-apare transpiratie,greata,congestia tegumentelor
2)de depresiune(paralizie)-pierderea cunstiintei,coma,paralizie motorie si senzoriala,paralizia
functiei motorii.
Intoxicatia se produce numai la doze mari si poate determina: neliniste, frica, tremuraturi,
convulsii, paralizia centrului respirator. Dozele mari pot produce vasodilataţie, colaps, tulburări de
conducere, bradicardie, bloc atrio-ventricular şi chiar aritmii ventriculare. Reacţiile alergice, foarte
rare, sunt reprezentate de erupţii cutanate, prurit, edeme sau reacţii de tip anafilactic. În caz de
supradozaj poate să apară methemglobinernie şi stimulare nervoasă centrală (tremor, dezorientare,
vertij, creşterea metabolismului şi a temperaturii corporale şi, în cazul dozelor foarte mari,
contractură spastică şi convulsii).
Manifestări SNC: manifestările sunt de tip excitaţie sau/şi inhibiţie corticală, caracterizate prin
senzaţie de căldură sau frig, parestezii, euforie, confuzie, ameţeală, somnolenţă, vedere dublă sau
neclară, greaţă şi vomă, tremurături, convulsii, stare de inconştienţă şi chiar stop cardio-respirator.
Reactii cardio vasculare:
-angina pectorala;
-infarct miocardic acut;
-socul cardiogen;
-accidente vasculare cerebrale;
-aritmii;
Reactii cu alterarea cunostintei:
-sincopa vaso-vagala;
-convulsii;
-colaps;
-hipertensiunea ortostatica;
Reactii alergice:
-urticarie;
-edemul quincke;
-socul anafilactic;
Reactii ale aparatului respirator:
-criza de astm bronsic;
-aspiratie de corp strain;
-aspiratie cu continut gastric;
-stop respirator;
Reactii sistemului endocrin:
-hipoglicemica;
-hiperglicemica;

162. Lipotimia. Clinica. Primul ajutor.

Lipotimia(,,lesin’’)-pierderea incompleta a cunostintei. Lipotimia poate sa apara din senin, fara sa
fie declansata de un anumit factor, ori poate aparea ca urmare a unei expuneri prelungite la un
factor declansator precum caldura excesiva, febra sau stresul emotional.

Clinica:Cele mai comune simptome ale lipotimiei sunt:

 Stare de ameteala
 Vedere incetosata
 Stare generala de rau
 Transpiratii abundente
 Puls slab
 Respiratie superficiala
 Paloarea fetei
 Disconfort abdominal
Atunci cand se constata prezenta acestor simptome, este bine ca pacientul sa se intinda sau macar
sa se aseze pentru a preveni caderile si ranile obtinute in urma impactului cu solul.
Lipotimia este alterarea starii de constienta, care numai in unele cazuri este urmata de sincopa,
adica de pierderea completa, insa de scurta durata a starii de constienta.
In caz de lipotimie, individul poate sa aiba senzatie de rau, urmata de caderea din picioare si de
incapacitatea de a reactiona, insa acesta nu isi pierde pentru nicio secunda complet starea de
constienta, auzind ce se vorbeste in jurul sau si intelegand ce se petrece cu el.  
Prim ajutor
- stoparea actului medical
- controlul Tensiunii arteriale
- oxigenoterapie
- pozitia pacientului orizontala.
- inlaturea hainelor ce string caile respiratorii.
- flagitatii nu palmuiri.

163. Sincopa cardio-respiratorie. Clinica. Primul ajutor.

Sincopa-pierderea completa a cunostintei(sec/min),produsa de hipoperfuzia cerebrala sanguina
In activitatea medicului stomatolog mai frecvent se intilnesc 2 tipuri de sincope:
1)Sincopa vasovagala(vasodepresoare)
2)Sincopa prin hipotensiune posturala(hipotensiune ortostatica)
Sincopa vasovagala manifestarile clinice:
1)Presincopa-apar semne prodromale,ameteli,greata,discomfort epigastric,senzatie de
instabilitate,vedere neclara,zgomote in urechi,tegumente palide,umede si reci,respiratie
superficiala,puls accelerat si slab,TA scazuta,pupilele midriatice.
2)Sincopa-pierderea completa a cunostintei cu modificari ale
respiratiei(neregulata,profunda,superficiala,stop respirator sau apnee),bradicardie,prabusirea
TA,puls accelerat si slab,pupilele dilatate,iar pacientul pare a fi in moarte clinica.Musculatura
scheletata este relaxata.Tonusul sfincterian este pastrat.
3)Postsincopa-perioada scurta de confuzie si dezorientare in care pacientii sunt slabiti.
Sincopa prin hipotensiune posturala.Manifestarile clinice.
Pierderea cunostintei,deseori fara prodrom,la ridicarea brusca a pacientului din clinostatism in
ortostatism.
Starea de cunostinta revine rapid daca pacientul este repozitionat in supinatie.
Primul ajutor:
-intreruperea tratamentului stomatologic
-asezarea pacientului in clinostatism cu picioarele usor ridicate deasupra nivelului capului
-curatirea cavitatii bucale de singe,comprese,proteze mobile,etc.
-desfacerea hainelor sau a accesoriilor vestimentare strimte(gulerul camasii,curea,cravata,etc.)
-asezarea capului pacientului in pozitie ,,de siguranta’’(rotat lateral) pentru a elibera caile aeriene,a
preveni caderea limbii in faringe si aspirarea eventualelor varsaturi
-evaluarea cunostintei,respiratiei,pulsului,TA
-stimularea periferica prin stropire cu apa rece pe fata si git sau si stimularea centrului respirator
prin inspirul vaporilor de amoniu
-administrarea oxigenului
-daca constiinta pacientului nu apare-112 si ABC
Suportul adrenergic:
 PAs egală sau peste 80 mmHg:
• Dopamină 5 µg/kg/min în perfuzie (maxim 20 µg/kg/min)
 PAs sub 80 mmHg:
• Dopamină 10 µg/kg/min în perfuzie (maxim 20 µg/kg/min) şi/sau
• Norepinefrină 0,5-1 µg/min în perfuzie (maxim 30 mcg/min)
 În caz de moartea clinică:
• Protocolul de RCRC în asistolie sau fibrilaţie ventriculară
 Tratamentul complicaţiilor

164. Stopul cardio-respirator. Clinica. Măsurile elementare de susţinere

a funcţiilor vitale. ( Basic Life Support: A. Airway; B. Breathing; C.
Circulations).
Stopul cardiac este reprezentat de oprirea brusca a activitatii mecanice a cordului, ducand la
oprirea circulatiei sangelui, astfel sangele nu ajunge la oraganele vitale, privandu-le de oxigen.
Stopul respirator presupune oprirea schimburilor gazoase de la nivel pulmonar, care daca
dureaza mai mult de 5 minute poate determina leziuni ireversibile ale organelor vitale, in special la
nivel cerebral. Acesta de cele mai multe ori este urmat de stop cardiac, daca nu este reluata functia
respiratorie.
Cand aceste doua stopuri sunt simultane, indiferent de care s-a instalat primul, vorbim despre stop
cardio-respirator.
La adulti, stopul cardiac este predominant si este deobicei determinat de afectiuni cardiace
preexistente(orice fel de boala cardiaca,in speciala afectiuni coronariene), pe cand la copii
predomina cel repirator (cel cardiac foarte rar). Posibilele cauze ale stopului cardio-repirator sunt
afectiunile cardiace, tromboembolism pulmonar, hemoragii masive gastrointestinate, traumatisme,
tulburari metabolice, bronhospasmul, disfunctii la nivelul SNC, supradoze de medicamente etc.
I Măsurile elementare de susţinere a funcţiilor vitale-Basic Life Support
A.Airway-asigurarea libertatii cailor aeriene
B.Breathing-asigurarea respiratiei
C.Circulation-asigurarea circulatiei

II Masuri ulterioare de sustinere a functiilor vitale-Advanced Life Support

D.Drugs-tratament medicamentos
E.Electric-monitorizare electrocardiografica
F.Fibrilations-defribilare sau stimulare electrica
Airway
-Obstructia cailor aeriene-Hiperextensia capului
-Tripla manevra Safar(daca nu merge hiperextesia capului)
1)Hiperextensia capului
2)subluxatia anterioara a mandibului din ATM
3)Intredeschiderea gurii
-Daca suspectam un traumatism al coloanei cervicale hiperextensia este periculoasa si se recurege
la manevra Esmarch:
1)Subluxatia anterioara a amandibulei
2)Intredeschiderea gurii
Breathing
-Priveste-vezi daca toracele se misca sau nu
-Asculta-asculta cu atentie daca se aud sunete respiratorii sau de obstrucie superioara
-Simte-apropie fata de gura pacientului pentru a simti miscarea aerului din timpul respiratiei
Femeile respira cu toracele iar barbatii cu abdomenul
Nu mai mult de 10 secunde
Circulation
Pulsatia arterei carotide se percepe in urma glisarii cu 2 degete lateral de cartilajul tiroid al
laringelui(marul lui Adam) si imediat anterior de m.SCM
Daca pacientul nu reactioneaza si nu respira-EFECTUAM CAB(Compresion,Airway,Breathing)
Compresii cardiace
Viteza=100-120 compresii/minut
Adincimea=5-6cm
30 compresii cardiace si 2 respiratii artificiale(gura la gura sau gura la nas)
 165. Convulsiile. Primul ajutor.
Convulsiile reprezinta o perturbare a activitatii electrice a creierului care determina o serie de
miscari necontrolate ale musculaturii corpului.
Simptomele convulsiilor (unul sau mai multe pot sa apara)
 Victima scoate un tipat scurt
 Muschii devin rigizi, dupa care apar miscari spastice si neregulate
 Respiratia se poate opri temporar in timpul convulsiilor
 Pe fata si pe buze apare o culoare albastra (cianoza)
 Ochii se dau peste cap
 Pot aparea pierderi necontrolate de urina sau scaun
 Bolnavului ii curge saliva sau apare o spuma (poate fi si sange) la gura.
 Bolnavul nu mai raspunde in timpul crizei
 Dupa ce convulsiile iau sfarsit, bolnavul devine somnoros si confuz.
Primul ajutor
-intreruperea tratamentului stomatologic
-asezarea capului pacientului in pozitie ,,de siguranta’’(rotat lateral) pentru a elibera caile aeriene,a
preveni caderea limbii in faringe si aspirarea eventualelor varsaturi
-curatirea cavitatii orale si a faringelui de singe,mese,resturi dentare,materiale de amprenta,proteze
mobile,etc.
 Nu incercati sa tineti victima jos, deoarece contractiile musculare pot determina fracturi.
 Nu asezati niciun fel de obiecte intre dintii bolnavului (lingura sau creion)
 Nu aruncati niciun fel de lichide pe fata victimei si nu-i turnati lichide in gura.
-desfacerea hainelor sau a accesoriilor vestimentare strimte(gulerul camasii,curea,cravata,etc.)
-in cazul conculsiilor tonico-clonice,introducere intre arcadele dentare a unui obiect de cauciuc
pentru a impiedica traumatizarea limbii si care sa nu poata fi aspirat
-daca convulsiile dureaza 15-20 sec,se va administra i.v. fractionat Diazepam(15-20mg in bolusuri
de 2.5mg) sau Midazolam(5-10mg in bolusuri de 1mg)pina la oprirea conculsiilor
-Apelam 112 daca este necesara asistenta medicala.

166. Accidentele alergice. (urticarial, edemul Quincke, şocul anafilactic.

Alergia-o reactie de hipersensibilitate anormala exagerata a sistemului imun fata de diverse
antigene
Accidente alergice sunt erorile care provoaca reacții anormale, disproporționate, exagerate și
excesive a sistemului imunitar al unui organism, față de antigene exogene care sunt bine tolerate
de subiecții normali.
Urticaria este o boala dermatologica ce este caracterizata prin aparitia de placi rosii in relief,
adesea foarte pruriginoase, indicand prezenta vaselor de sange superficiale dilatate si a edemul. Se
disting urticariile acute, care nu dureaza decat cateva ore, urticariile cronice, care persista mai mult
de trei luni. Urticaria acuta poate fi cauzata de luarea anumitor medicamente (analgezice,
antiinflamatoare, aspirina) si apare ca accident in administrarea anestezicului iar cea cronica are
mai multi factori (ereditari, colinergici, de la frig, de la apa etc.)
Edemul Quincke este o reacţie alergică severă, in care se produc cantităţi mari de histamină, si
care se caracterizează prin umflarea feţei sau a extremităţilor. Afecteaza regiunea pielii si a tesut
celulo-adipos subcutanat si provoaca senzatii de amortire. Localizare lui sunt buzele, pleoapele dar
cea mai periculoasa localizare e laringele (aprox in 25% cazuri poate provoca asfixie stenotica).
Şocul anafilactic este o reacţie de hipersensibilitate imediată brutala, dramatica, cu prabusire
hemodinamica si insuficienta respiratorie dupa intrarea in organism a oricarei substante, mai ales
proteice, care provoaca eliberarea de mediatori chimici.
Formele socului anafilactic sunt în funcţie de pronunţarea manifestărilor clinice( sunt descrise 4
grade de severitate a şocului anafilactic)
- Gradul I: Formă uşoară (modificări cutnate localizate).
- Gradul II: Formă de gravitate medie (modificări cutnate generalizate).
- Gradul III: Formă gravă (modificări din partea vocii/wheezing).
- Gradul IV: Formă extrem de gravă (detresă respiratorie/ colaps).
Formele clinice:cutanat,cardio-vascular,respirator,gastro-intestinal,mixt

167. Complicaţii determinate de factorul „teren” (pacientul în vârstă,

gravida, afecţiuni cardio-vasculare, diabet zaharat, coagulopatii).
In prezent, TERENUL este definit ca totalitatea factorilor care oferă organismului anumite calităţi
prin care răspunsurile sale ia agenţii agresori, îmbracă sau nu caractere particulare. Este deosebit
de important ca la bolnavii care vor fi supuşi unui tratament chirurgical, medicul să cunoască
terenul, deoarece astfel el poate prevedea eficienţa reacţiilor de adaptare şi compensare.
Pacientul în vârstă: Stabilirea vârstei de 70 ani peste care se consideră că începe bătrâneţea, este
arbitrară dar în acelaşi timp, s-a constatat că peste această limită, vârsta cronologică începe să fie
paralelă cu vârsta biologică. Afecţiunile generate de procesele de uzură, de degenerescentă, de
scleroză, realizează un teren biologic tipic, cu modificări cardio-vasculare, pulmonare,
nutriţionale, renale, hepatice, neurologice, hematologice. Reactivitatea locală şi generală la
pacienţii în vârstă este scăzută; organismul reacţionează la traumatismul anestezic şi operator,
încet, fără vigoare. Infecţiile - chiar masive, au nevoie de timp îndelungat pentru a declanşa reacţii
inflamatorii ca febra, leucocitoza, accelerarea vitezei de sedimentare a hematiilor.
Terenul femeii gravide se găseşte sub influenţe hormonale, metabolice şi neuro-reflexe pornite
de la uterul nidat. El este caracterizat prin circulaţie intensă, modificări ale permeabilităţii capilare,
creşterea fluxului sangvin. In primele luni de sarcină, iniţial se constată o creştere a tonusului
parasimpatic (astenie, somnolenţă, vărsături), urmează apoi o simbioză vegetativă. Riscurile care
le poate aduce un tratament stomatologic sub anestezie, constă în avortul spontan în primele 3 luni
de sarcină şi naştere prematură în ultima lună.
Afecţiuni cardio-vasculare Anamneza superficială, examenul clinic general efectuat grăbit,
incomplet, incorect, pot să nu sesizeze suferinţa cardio¬vasculară, iar tratamentul chirurgical -
chiar minor, să declanşeze un accident grav.
Următoarele boli cardio¬vasculare reprezintă un risc major şi contraindica o intervenţie
chirurgicala imediata sau chiar o îngrijire stomatologica de rutina dacâ nu este o urgenţa:
 infarctul miocardic recent (până la 3 luni)
 decompensarea cardiaca
 miocardita sau pericardita acută
 endocardita septică
 stenoza mitrala în fibrilaţie arteriala cu pericol de embolii
 accesul de tahicardie paroxistică.
Bolnavii cu teren cardio-vascular care au suferit intervenţii pe cord deschis, purtătorii de valve
artificiale, de "peace-maker" etc., sub tratamente anticoagulante, consideraţi cu un grad mare de
risc, chiar pentru intervenţii de chirurgie stomatologică curentă, necesită internarea în clinici de
specialitate, colaborări strânse interdisciplinare, scheme de pregătiri medicamentoase complexe,
multă atenţie şi prudenţă. Ei nu intră în competenţa medicului de stomatologie generală.
Diabet zaharat- Cele mai grave pericole care ameninţă diabeticul, sunt tulburările metabolice
provocate de reacţia endocrino-vegetativă, şi anume hipoglicemia şi acido-cetoza. Pregătirea
preoperatorie a diabeticilor este obligatorie, indiferent de amploarea inervenţiei la care vor fi
supuşi. Riscul unei intervenţii stomatologice chiar minime (de exemplu: extracţia dentară, incizia
unui abces vestibular, detartraj subgingival etc.) este deosebit de mare pe un teren diabetic, se
recomandă obligatoriu consultaţia cu specialistul endocrinolog
Coagulopatii Sindroamele şi bolile hemoragice se produc prin alterarea fie a mai multor factori ai
hemostazei, fie prin creşterea în exces a unui factor anticoagulant. Ele se manifestă clinic prin
hemoragii mucoase sau cutanate şi prin apariţia de peteşii sau hematoame, provocate adesea de
traumatisme neînsemnate.
Sindroamele hemofilice sau parahemofilice prezintă prelungiri ale timpului de coagulare (normal
= 4-6 minute), ale timpului Quick (normal 12-14 secunde).
La bolnavii care se găsesc sub medicaţie anticoagulantă (de exemplu Heparina, Varfarina, etc.),
este indicată temporizarea intervenţiei sângerânde şi întreruperea tratamentului cu anticoagulante,
pînâ când testele indică revenirea în limitele normale ale procesului de coagulare sanguină

168. Accidente imediate: durerea, leziuni vasculare, pareze tranzitorii.

Accidentele locale immediate (apar in timpul anesteziei)
Durerea (inteparea trunchiului nervos) - la introducerea acului sau in timpul injectarii
anestezicului poate sa apara o durere intensa produsa de inteparea trunchiului nervos sau a tecii
acestuia( la anestezia n.infraorbital).Durerea la injectare crste anxietatea(teama)si poate duce la
miscari neasteptate ale pacientului crescind riscul de rupere a acului.
• Cand se injecteaza brusc anestezicul
• Pragul de sensibilitate la durere a pacientului

Leziuni vasculare - in cursul realizarii anesteziei, mai ales pentru molarii superiori, se poate
produce hematomul obrazului. Acesta apare ca urmare a lezarii vaselor de sange din tesuturile pe
care le strabate acul seringii. Se manifesta prin aparitia imediata a unei umflaturi in grosimea
obrazului. Tratamentul consta in realizarea imediata a compresiei obrazului cu palma, tinandu-se
bine apasat timp de cateva minute, dupa care se va aplica un pansament compresiv pentru 24 de
ore. Pacientul va urma un tratament cu antibiotice pentru a preveni complicatiile hematomului,
acesta resorbindu-se de la sine in 7-10 zile.
Parestezii tranzitorii(a nervului facial sau auriculotemporal)constiutuie un incident in cursul
anestetziei prea profunde sau respectiv prea inalte la Spina Spix.
Dureaza 60-90 minute si nu necesita tratament

169. Accidente imediate: tulburări oculare, căderea acului în căile

respiratorii superioare, ruperea acului, lipsa instalării anesteziei.
Tulburari oculare.
In cursul anesteziei nervului maxilar sau infraorbitar se poate produce edem
palpebral,exoftalmie,midriaza,diplopie,tulburari ale vederii sau chiar pierderea tranzitorie a
vederii.Sint tulburari de scurta durata si nu necesita tratament.

Caderea acului în căile respiratorii superioare

Constituie un accident care poate fi grav si necesita extractie imediata

Ruperea acului.
Se poate produce printr-o miscare neprevazuta a bolnavului,mai ales la copii,prin folosirea de ace
necorespunzatoare sau printr-o tehnica defectuoasa.Pentru prevenirea acestui incident trebuie luate
masuri prinvind bolnavul,acele si tehnica anesteziei.Acul nu trebuie introdus complet in
tesuturi,deoarece ruperea se produce cel mai frecvent la unirea cu amboul.In caz de accident acul
trebuie prins cu o pensa hemostatica si extras inainte ca bolnavul sa se miste sau sa inchida gura.In
cazul cind acul rupt se adla in profunzime,accidentul este grav si acul trebuie extras prin
interventie chirurgicala inainte de a da complicatii.
Lipsa instalării anesteziei.
Se datoreaza cel mai frecvent unei greseli de tehnica,dar poate fi determinata si de starea de
reactivitate sau de rezistenta a bolnavului fata de substanta anestezica,alterarea solutiei
anestezice,o anomalie anatomica locala,efectuarea injectiei in tesuturi hiperemiate,inflamate.
Cind anestezia nu a reusit,trebuie repetata folosind solutie anestezica dintr-o alta fiola sau
sticla,respectind riguros tehnica si injectind o cantitate mai mare de anestezic

170. Complicaţii (accidente secundare): necroza mucoasei, edem

postanestezic, alveolita uscată, infecţii perimaxilare, nevrite
postanestezice.
Necroza mucoasei:
Se pot produce mai ales la nivelul fibromucoasei gingivale sau palatine si sint determiante de
ischemia adrenalinica,mai ales cind se foloseste o concentratie prea mare,sau greseli de
tehnica:injectarea prea rapida sub presiune a unei cantitati prea mari de anestezic,urme de alcool
sau infectie.Aceste complicatii pot fi favorizate de starea tesuturilor la bolnavii cu lues,t.b.c.,diabet
s.a.

Edem postanestezic:
Se datoreaza cel mai des folosirii de soluţii, ace sau tehnică necorespunzătoare. Poate fi determinat
şi de vasodilatarea care urmează vasoconstricţiei adrenalinice.

Alveolita uscata :
Este mai frecventă la mandibulă, este lipsită de congestie şi gingia este palidă. Din alveola lipseşte
complet cheagul sau se gaseşte un mic cheag brun-cenuşiu care se desprinde uşor. Pereţii osoşi
endoalveolari sunt albicioşi cu sechestre mici lameliforme care se detaşeaza. Capilarele gingivale
şi osoase prezintă trombi care obliterează complet lumenul, ceea ce antrenează necroza osoasă.
Cele două forme de alveolită prezintă cauze diferite. In alveolita umedă sunt incriminaţi factori
locali care favorizează producerea infecţiei, iar in alveolita uscată este incriminată vasoconstricţia
prelungită a capilarelor care favorizează trombozarea şi necroza.
Tratamentul curativ urmareşte combaterea durerii şi a infecţiei şi stimularea procesului de
regenerare tisulară şi de cicatrizare. În general terapia constă în:
• Îndepartarea din alveolă a cheagului infectat, a corpilor străini şi a porţiunilor de os
necrozat;
• Aplicare locală de substanţe anestezice si antiinfecţioase;
• Tratament general antiinfecţios si antialgic;
• Tratament local si general de stimulare a cicatrizării.
Infectii perimaxilare
- abces vestibular, palatinal, perimandibular extern
- abces loji superficiale: genian, maseterin, parotidian, orbita, submandibular, submentonier,
lingual, sublingual, temporal
- abces loji profunde: fosa infratemporala, groapa zigomatica, spatiul laterofaringian,
laterocervical - supuratii difuze cervico-faciale
- flegmon cervico-facial, flegmon hemifacial
- limfadenita inflamatorie specifica sau nespecifica cervicofaciala
- fistula cronica perimaxilara

Nevrite postanestezice - datorita inteparii fibrelor nervoase sau iritatiei acestora produsa de
substanta anestezica, apar crize dureroase asemanatoare cu cele din nevralgie, sau dimpotriva, apar
parestezii (pacientul simte amortita zona deservita de nervul respectiv o perioada mai lunga de
timp).