1. Chirurgia oro-maxilo-facială ca ştiinţă medicală. Obiectul şi sarcinile.

Definiţia specialităţii,
interrelaţii cu celălalte specializări ale stomatologiei. Teritoriul anatomic al chirurgiei OMF
(limite, planuri, structuri anatomice).
Chirurgia oro-maxilo-facială reuneşte ştiinţa şi arta de a preveni, diagnostica şi vindeca bolile, a reconstitui formele şi
restabili funcţiile din teritoriul buco-maxilo-facial folosind cel mai adesea o intervenţie operatorie. În cadrul acestei
specialităţi, se studiază sub toate aspectele anomaliile şi afecţiunile congenitale, traumatice, infecţioase, tumorale şi de
altă natură ale teritoriului buco-maxilo-facial; se studiază metodele de prevenire şi combaterea durerii în vederea tuturor
manoperelor sau intervenţiilor stomatologice, corectarea plastică şi funcţională a structurilor acestui teritoriu, înlocuirea
pierderilor de substanţă.
Chirurgia buco-maxilo-facială cuprinde două părţi:
— chirurgia orală (dento-alveolară, buco-dentară) studiază indicaţiile şi tehnica extracţiilor dentare, incidentele,
accidentele şi complicaţiile acestora; tratamentul chirurgical al tulburărilor de erupţie dentară; metodele chirurgicale
ajutătoare tratamentelor endodontice; tratamentul chirurgical al parodontopatiilor marginale cronice; metodele
chirurgicale proprotetice, ca şi alte tratamente chirurgicale ale afecţiunilor dento-parodontale şi ale cavităţii bucale;
— chirurgia maxilo-facială cuprinde chirurgia tegumentului şi orificiilor feţei, chirurgia părţilor moi cervico-
faciale, a maxilarelor, articulaţiilor temporo-mandibulare şi glandelor salivare, corectarea dismorfozelor faciale,
refacerea morfo-funcţională a teritoriului maxilo-facial.
Importanţa chirurgiei buco-maxilo-faciale rezultă din frecvenţa ridicată po care o deţin afecţiunile şi intervenţiile de
care se preocupă. Această frecvenţă ridicată se explică în primul rînd prin aceea că o mare parte din patologia
chirurgicală a teritoriului buco-maxilo-facial rezultă din dezvoltarea şi prezenţa dinţilor, din evoluţia cariei dentare care
ocupă primul loc în tabelul morbidităţii pe afecţiuni.
Chirurgia buco-maxilo-facială păstrează relații strînse cu celelalte specialități stomatologice, deși fiecare
specialitate are un profil, un conținut precis, toate urmăresc acelați scop general: menținerea aparatului masticator,
restabilirea morfologică și fizionomică.
În practica chirurgiei maxilo-faciale este adesea necesară colaborarea cu specialiștii care își desfășoară activitatea
în același teritoriu sau în imediata vecinătate (neurochirurg, ORL-ist, oftalmolog), cu radiologul și radioterapeutul,
cu histopatologul.

2. Istoricul chirurgiei OMF și al catedrei.

❖ Începând cu anul 1961 a fost înființată de Catedra chirurgie oro-maxilo-facială (OMF) condusă de cãtre
Nicolai Fetisov, Savant Emerit, doctor habilitat în medicină, profesor universitar.
❖ Din 1968 până în 1994 catedra a fost condusă de profesorul Arsenie Guţan. În această peri oadă
potenţialul ştiinţifico-didactic al catedrei a crescut considerabil, a fost perfecţionat procesul de studii, au
fost modernizate bazele clinice, a fost organizat cursul de instruire postuniversitară, ulterior acesta fiind
transferat în componenţa facultăţii de perfecţionare a medicilor.
❖ În perioada 1995 – 2012 catedra a fost condusă de către Dumitru Şcerbatiuc, doctor habilitat în medicină,
profesor universitar. Din 2010, la iniţiativa colectivului, catedra poartă numele eminentului savant şi
pedagog Arsenie Guţan.
❖ În anul 2013 în componenţa catedrei a fost transferat cursul de chirurgie OMF şi implantologie orală a
Facultăţii de Educaţie Continuă în Medicină şi Farmacie şi, actualmente, ea se numeşte Catedra
Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Implantologie Orală Arsenie Guţan. Şef de catedră a fost numit Valentin
Topalo.
❖ Anul 2015 a însemnat uniunea serviciilor de propedeutică în chirurgie dento-alveolară cu maxilo – facialã
si înfiintarea Catedrei de chirurgie oral-maxilo-facialã și implantologie orală „Arsenie Guțan”, condusã
începând cu acel an de cãtre conf.univ. Chele Nicolae.

3. Formele de asistenţă stomatologică chirurgicală (profilactică, planică, de urgenţă) şi conţinutul lor.

Principii generale ale tehnicilor chirurgicale.
• Asistența stomatologică chirurgicală de uregență se acordă în primul rînd pacienților cu dureri acute, severe. Include
asistența medicală în limita competenței și a posibilităților tehnice medicale, spre exemplu : flegmon, abces, periostită
purulentă;
• Asistența planică include consultația medicului chirurg, manevre de mică chirurgie, prescriere de tratament,
recomandare la investigații paraclinice pentru stabilirea diagnosticului, monitorizarea tratamentului bolnavilor cronici.
• Asistența profilactică prevede controlul profilactic anual (consultație, recomandare pentru investigații), imunizare,
educație medico-sanitară, depistarea precoce a cancerului.
Documentatia:
- fisa medicala a pacientului,
- Registru de evidenta zilnica a medicului,
- Registru de operatii
- Forma statistica (date de nr de pacienti, interventii, etc)
4. Principiile de bază ale organizării asistenţei stomatologice chirurgicale în ambulator şi în staţionar.
Asistenta stomatologica chirurgicale se acorda in cadrul policlinicilor de larg profil, stomatologice sau in cadrul
spitalului. Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie sa corespunda normelor igieno-sanitare si rigorilor
de protectie a muncii, tehnicii de securitate, etc.
➢ In cabinetul chirurgical trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu apa rece si calda, canalizare,
containere cu capac pentru colectarea deseurilor si materialelor contaminate.
➢ Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa autonoma de energie
electrica.
În condiții de ambulator este amenajat cabinetul de chirurgie dento-alveolară, care permite efectuarea extracțiilor dentare
și a altor acțiuni chirurgicale mai puțin complicate, pacienților care nu prezintă agravarea stării generale de sănătate. În
condiții de laborator este amenajat cabinetul și camera de sterilizare care asigură instrumentarul necesar, steril.
În staționar sunt organizate secții de chirurgie maxilo-facială, aici se efectuează acte chirurgicale complicate la nivelul
regiunii oro-maxilo-faciale, pacienților care necesită spitalizare si control postoperator minuțios. Aici sunt antrenate mai
multe echipe de medici, pentru a face față diferitor complicații clinice.

5. Cerinţele amenajării, de microclimă şi organizării cabinetului (secţiei) chirurgical (pereţii, podeaua,

tavanul, ventilarea, lavuar, canalizare, geamuri etc.).
• Hol – 0,3 m2/pers, min 18 m2
• Registratura – min 10 m2 (5m2/functionar)
• Suprafata cabinetului – min 14m2 (+10m2 pentru fiecare fotoliu adaugator)
• Sectia OMF este compusa din: Cabinet chirurgical, Saloanele, Postul asistentei medicale, Sala de pansamente
(septica/aseptica), Sala de proceduri, Cabinetul medicilor, asist. Med., infirmierelor, Sufrageria (pt bolnavi),
• Podeaua – tapetata cu linoleun, pardosita cu gresie,
• Tavanul si peretii – acoperiti cu vopsea lavabila (pasta de silicat/ulei).
• Instalatia de apa – 2 chiuvete (apa rece si calda ) – pentru spalarea mainilor si pentru instrumente, Inzestrarea cu
lampa de cuart, Trebuie sa existe locul de munca pentru medic, asistenta medicala; coltisorul anti-HIV, antisoc,
frigider pentru pastrarea unor substante

❖ Iluminarea si ventilaţia să fie conform normelor in vigoare:O buna iluminare – combinarea iluminatului natural
cu cel artificial.
- Iluminarea naturală: Optim – orientarea nordica a ferestrelor si fotoliul orientat spre geam
- Iluminarea artificială să fie asigurată din două surse: pentru cabinet – mai difuză; pt. Câmpurile operatorii mai
puternică.
❖ Ventilaţia : Naturală – prin ferestre sau geamuri de ventilaţie
Artificială – sisteme conditioner.
❖ Asigurarea unui microclimat termic corespunzător (de 22-24 ºc în cabinete, 18-20º C în săli de aşteptare).
In cabinetele în care se efectueaza interventii chirurgicale ce necesita spitalizare de zi/de o zi va fi amenajata o incapere
special destinata pentru recuperarea postoperatorie, dotata cu paturi, asigurandu-se o suprafata minima de 7 m2/pat.

❖ Suprafaţa pereţilor, duşumelelor şi tavanelor în încăperi trebuie să fie netedă, uşor accesibilă pentru dereticare
umedă şi rezistentă la prelucrarea cu detergenţi şi produse dezinfectante permise pentru utilizare în ordinea stabilită.
❖ În încăperile cu regim de lucru umed, care se supun dezinfecţiei umede curente vor fi executate materiale
hidrorezistente;
 6. Utilarea şi înzestrarea cabinetului chirurgical cu utilaj, mobilă şi instrumentarul stomatologic.
Cerinţele sanitaro-igienice faţă de utilaj şi mobilă stomatologică.
Suprafaţa internă şi externă a mobilierului medical trebuie să fie netedă şi confecţionată din materiale rezistente la
acţiunea detergenţilor, substanţelor dezinfectante şi medicamentoase. Pentru dezinfecţia aerului şi suprafeţelor în
instituţii trebuie instalate lămpi cu raze ultraviolete.
• Unitul dentar
• Scaunul pentru medic și asistenta medicală
• Masa pentru plasarea instrumentelor de lucru
• Masa cu instrumente sterile
• Masa de birou a medicului
• Dulap cu instrumente ambalate, sterile
• Dulap pentru materiale
• Dulap pentru medicamente
• Trusa antișoc
• 2 lavoare
• Lampa de cuarț
• Aparat de aer condiționat
• Urnă pentru deșeuri cu pericol biologic
• Urnă pentru deșeuri nepericuloase

Fotoliul dentar se dezinfectează de mai multe ori pe zi, în special tetiera, brațele fotoliului și măsuța de
instrumente; se pot utiliza spray-uri antiseptice. Diverse piese ale unitului:s eringa de apă și aer, butoanele
de la întrerupătoare trebuie șterse cu un burete înbibat în alcool 70% sau clorhexidin în soluție alcoolică
sau spray; scuipătoarea trebuie dezinfectată frecvent. Aerisirea corespunzătoare se face de mai multe ori
pe zi. La sfîrșitul zilei de lucru se efectuează îngrijirea unitului și a mobilierului, dezinfecția scuipătorilor,
portdeșeurilor, lavoarului, dezinfecția umedă a pardoselii și altor suprafețe mari cu săpun crezol 2% sau
cu alte soluții sau spray-uri dezinfectante.
Săptămînal curățenia generală a sălilor de tratamente și operații, curățirea și dezinfecția tuturor suprafețelor
lavabile, ștergerea pereților, ușilor, dezinfecția aerului prin formalizare.
Instrumentarul utilizat pentru intervenții chirurgicale aseptice trebuie separat de instrumentarul pentru tratamentul
leziunilor septice. Instrumentele folosite se introduc într-un recipient cu soluție dezinfectantă ținut la distanță de
instrumentele sterile.

7. Cerinţele de construcţie şi de amplasare ale cabinetului (secţiei) de stomatologie chirurgicală în cadrul

policlinicilor de larg profil, stomatologice sau în cadrul spitalului. Regulile de igienă personală, etică
şi deontologie. Aspectul exterior al medicului chirurg în instituţie medicală.

➢ Nu se permite amplasarea în subsoluri şi demisoluri a secţiilor curative cu saloane, a sălilor de operaţii, de

naşteri, de proceduri, a cabinetelor de fizioproceduri, roentgen, ale medicilor, depozitele de chimicale,
substanţe uşor inflamabile, toxice şi de combustibile.
➢ Nu se admite instalarea utilajelor care reprezintă surse de zgomot şi vibraţie, inclusiv a ascensoarelor, în
vecinătatea saloanelor pentru bolnavi, a cabinetelor de proceduri şi a celor curativ-diagnostice
➢ Blocurile de operaţii se amplasează în clădiri izolate, blocuri-anexă sau în secţii izolate în componenţa
clădirii.
➢ Sălile de operaţii urgente se amplasează în componenţa secţiilor de internare.
➢ Vor fi prevăzute blocuri pentru operaţii septice şi aseptice cu divizarea strictă a încăperilor (zona sterilă,
zona de regim strict, zona încăperilor “murdare”).
➢ Cabinetul medicului stomatolog va avea o suprafață de 14 m² pentru un fotoliu stomatologic, iar la majorarea
numărului de fotolii într-un cabinet suprafaţa trebuie să fie majorată cu 10 m² pentru fiecare fotoliu
stomatologic suplimentar .
➢ Vestiar pentru pacienți 6 m².
➢ Vestiar pentru personal 0,4 m² la un dulap.
➢ Încăpere pentru ustensilele de deretecare şi prepararea soluţiilor dezinfectante 4 m².
 ➢ Sala de sterilizare 4m².

Spălarea mîinilor.Pentru intervențiile chirurgicale maxilo-faciale este obligatorie ,,spălarea chirurgicală a

mîinilor” și antebrațelor cu apă, săpun și perii sterile, clătire cu apă caldă sterilă în jet și 2-3 minute
antiseptizare cu alcool 70% sau soluție care conține clorhexidin. Se îmbracă halat,mască și mănuși de cauciuc
sterile.
După spălare,mîinile se usucă cu aer cald, cu un prosop de hîrtie cu utilizare unică sau cu un prosop textil
steril care va fi din nou spălat și sterilizat.
Etica (cuvânt de origine greacă ethos – obicei, caracter, deprindere, conduită) - una din străvechile disciplini, obiectul
de studiu al căreia este morala, deci ea este ştiinţa despre morală, legile dezvoltării ei, aprecierea şi particularităţile ei
specifice.
Deontologia medicală (cuv. grec. Deon., deont (Os) datorie + logos – ştiinţă) – totalitate de norme etice necesare
medicilor pentru îndeplinirea cuvenită a funcţiilor sale profesionale. Deci DM este ştiinţa care studiază modalitatea
îndeplinirii de către medici a datoriilor sale profesionale atît faţă de bolnavi cît şi de oamenii sănătoşi
Etica şi Deontologia medicală (EDM) prevede ca medicii să îndeplinească la nivel cuvenit toate normele etico-
deontologice în condiţiile activităţii lor profesionale.

8. Documentaţia medicală stomatologică în cabinet (secţie) de chirurgie OMF.(fișa stomatologică de

ambulatoriu (F143), fișa de observație de staționar).

9. Etajele şi regiunile superficiale și profunde ale feţei.

✓ Etajul Superior prezintă porţiunea frontală a feţei situată între liniile începerii creşterii părului şi cea care uneşte
ambele margini supraorbitale.
✓ Etajul Mediu- este situat între liniile care unesc ambele margini supraorbitale şi cea care trece la nivelul marginilor
inferioare ale aripilor nazale.
✓ Etajul Inferior- prezintă porţiunea dintre linia care trece la nivelul margionilor inferioare ale aripilor nazale şi
marginea inferioară a mentonului

Regiunile profunde alcătuite din părţile moi situate la partea interioară şi posterioară a masivului facial, cuprind
regiunile cavităţii bucale (dentoparodontale, palatină, amigdaliene şi planşeul bucal), regiunea zigomatică şi spaţiile
latero- şi retrofaringian.

Regiunia superficială alcătuite din totalitatea părţilor moi situate pe părţile antero-laterale ale masivului osos facial,
cuprind regiuni mediane (nazală, labială şi mentonieră) şi regiuni laterale (geniană, parotidomaseterică şi
temporomalară)

10. Oasele ce formează scheletul facial.

Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt perechi: maxila, zigomaticul, nazalul, lacrimalul,
palatinul şi cornetul nazal inferior, şi două impare – mandibula şi vomerul. Oasele perechi sunt astfel grupate şi
articulate încât dau naştere cavităţilor orbitale, nazale şi bucale, fiind sediul organelor de simţ şi a celor ce constituie
porţiunea iniţială a sistemului respirator şi digestiv.

11. Mușchii și fasciile capului.

Fascia temporală prezintă o lamelă fibroasă compactă, care, acoperind muşchiul omonim, superior de arcul
zigomatic, se separă în lamela superficială, ce se fixează pe faţa externă a arcului, şi lamela profundă – pe faţa lui
internă. Între aceste lame se află un spaţiu umplut cu ţesut adipos, vase şi nervi.
Fascia maseterică, acoperă muşchiul omonim şi se inseră superior pe arcul zigomatic, inferior pe marginea
mandibulei, iar anterior şi posterior pe ramurile mandibulei.
Fascia parotidă, este bine dezvoltată şi formează pentru glanda parotidă o capsulă.
Fascia bucofaringiană, acoperă muşchiul buccinator şi continuă în peretele lateral al faringelui.

Mușchii mimici: M. frontal, orbicular al ochiului, orbicular al gurii, ridicătorul buzei superioare, buccinators, coborâtor
al buzei inferioare, coborâtor al unghiului gurii, mental, nazal, orbicular al gurii, orbicular al ochiului, risorius,zigomatic
mare/mic.

Mușchii masticatori: M. maseter, temporal, pterigoidian lateral, pterigoidian medial.

12. Spațiile sau lojele osteo-faciale și intermusculare ale capului.

✓ Spatiile intermusculare ale capului- interpterigoidian (fisura triunghiulara) si temporopterigoidian
(fisura sagitala)
✓ Spatiul masetero-mandibular -situat între muşchiul maseter şi ramura mandibulei. Comunicari:
superior cu spatial temporo-pterigoidian; Continut:tesut celulo-adipos,vase ,nervi.
✓ Spaţiul suprapterigoidian -delimitat de capul superior al muşchiul pterigoidian lateral şi faţa
infratemporală a aripii mari a sfenoidului. *Conţine vase sangvine, nervi şi comunică cu spaţiile vecine
✓ Spaţiul pterigo-mandibular -delimitat de m.pterigoidian medial şi ramura mandibulei.
Comunicări:spaţiile vecine, conţine nervul alveolar inferior şi vasele omonime.

13. Mușchii mimici (clasificarea și funcția acestora).

În funcţie de repartiţia lor deosebim patru grupe de muşchi:

• muşchii din jurul orbitei;

• muşchii din jurul orificiului nazal;
• muşchii din jurul orificiului bucal;
• muşchii din jurul conductului auditiv extern.
➢ Muşchiul orbicular al ochiului, format din fascicule musculare preponderent semicirculare şi mai puţin circulare,
este alcătuit din trei părţi: palpebrală, orbitală şi lacrimală. Acţiune. are un rol important în apărarea bulbului ocular
şi în distribuirea şi drenarea lacrimilor.
➢ Muşchiul sprâncenos pleacă de la arcul superciliar şi se inseră pe pielea sprâncenei respective. Este acoperit de
muşchiul frontal şi de orbicularul ochiului. Acţiune. Prin contracţia sa, trage pielea infero-medial, formând cute
verticale ce exprimă mânie, durere.
➢ Muşchiul nazal Partea transversală determină constricţia orificiului nazal, iar cea alară realizează dilatarea acestui
➢ Muşchiul orbicular al gurii este dispus în profunzimea buzelor, constituind un inel eleptic ce înconjoară orificiul
bucal; este format din două porţiuni: labială şi marginală. Înălţimea acestui muşchi este identică dimensiunilor
verticale ale coroanelor incisivilor maxilei şi mandibulei.
➢ Muşchiul buccinator, este cel mai profund muşchi pielos, contribuie la formarea obrajilor, având originea pe
creasta buccinatorie a mandibulei, pe apofiza alveolară a maxilei, ce corespunde dinţilor molari. La nivelul celui de
al doilea molar superior muşchiul este străbătut de canalul glandei parotide. Între mm. buccinator şi maseter se
găseşte o masă de grăsime, care formează corpul adipos al obrazului (corpul Bichat).

14. Topografia gâtului.

Un plan frontal ce trece prin mijlocul apofizelor mastoidiene şi acromion împarte gâtul în porţiunea anterioară
şi posterioară.
 - Regiunea posterioară se numeşte occipitală sau nucală. Ea constă din muşchi bine
dezvoltaţi care acoperă vertebrele.
- Porţiunea anterioară a gâtului conţine organe de bază vase şi nervi. Un plan sagital ce trece
prin mijlocul vertebrelor cervicale împarte gâtul în o regiune dreaptă şi una stîngă. Fiecare
din aceste porţiuni conţine cîte două triunghiuri: lateral şi medial al gâtului şi regiunea
sternocleidomastoidină.
❖ Triunghiul medial este situat între marginea inferioară a mandibulei, marginea anterioară a m.
sternocleidomastoidian şi linia mediană a gâtului. O regiune mică situată între unghiul mandibulei
şi apofiza mastoidiană se numeşte fosa retromandibulară. Un plan transversal ce trece de-a
lungul marginii superioare a corpului şi coarnelor mari ale osului hioid împarte triunghiul median
al gâtului în două regiuni: supra- şi infrahioidiană.
❖ În regiunea suprahioidiană deosebim triunghiul impar submental delimitat de venterele
anterioare ale muşchilor digastrici şi corpu osului hioid şi triunghiul submandibular delimitat de
marginea inferioară a mandibulei şi venterele anterioare şi posterioare ale muşchilor digastrici.
❖ În regiunea infrahioidiană se află triunghiurile carotidian delimitat de venterul superior al m.
digastric, venterul posterior al m. omohioidian şi marginea anterioară a m.
sternocleidomastoidian şi triunghiul omotraheal mărginit de venterul superior al m. omohioid,
marginea anterioară a m. sternocleidomastoidian şi linia mediană a gâtului.
❖ Regiunea sternocleidomastoidiană fiind localizată în limitele muşchiului cu aceeaşi denumire.
❖ În triunghiul lateral al gâtului situat între margina posterioară a m. sternocleidomastoidian,
marginea externă a m. trapez şi claviculă deosebim 2 triunghiuri: triunghiul omotrapezoid
limitat de marginea externă a m. trapez, marginea posterioară a m. sternocleidomastoidian şi
venterul inferior al m. omohioidian şi triunghiul omoclavicular cu următoarele limite: clavicula,
venterul inferior al m. omohioidian şi marginea posterioară a m. sternocleidomastoidian.

Spaţiul interscalen, ce se află între muşchii scaleni anterior şi mediu, iar inferior delimitat de coasta I; prin el trec artera
subclavie şi plexul brahial.

Spaţiul antescalen, delimitat anterior de mm. sternotiroidian şi sternohioid, iar posterior de muşchiul scalen anterior.
Prin el trec vena subclavie şi nervul frenic.

În limitele triunghiului submandibular se conturează triunghiul lingval, sau triunghiul Pirogov. Este delimitat anterior
de marginea posterioară a milohioidului, posterior de venterul posterior al muşchiului digastric şi superior de nervul
hipoglos. Prin el trece artera linguală.

Postero-superior triunghiul submandibular continuă cu fosa retromandibulară, în care se află glanda salivară parotidă,
vase sangvine şi nervi. Ea este delimitată anterior de ramura mandibulei; posterior – de apofiza mastoidiană şi muşchiul
sternocleidomastoidian; superior – de meatul auditiv extern; medial – de apofiza stiloidă a temporalului şi muşchii ce
se inseră pe el (stilohioid, stiloglos, stilofaringian).

15. Mușchii și fasciile gâtului (PNA și Șevkunenko).

Muşchii superficiali ai gâtului: - m. platisma; - m. sternocleidomastoidian(SCM).

Muşchii înseraţi pe osul hioid

• Muşchii suprahioidieni: - m.digastric; - m.milohioidian; - m.geniohioidian; - m.stilohioidian.

• Muşchii infrahioidieni: - m. sternohioidian; - m. sternotiroidian; - m. tirohioidian; - m. omohioidian.
Muşchii profunzi ai gâtului
• Muşchii laterali ai gâtului: - m. scalen anterior; - m. scalen mediu; - m. scalen posterior.
• Muşchii prevertebrali: - m. lung al gâtului; - m. lung al capului; - m.drept anterior al capului; - m. drept lateral al
capului.

Fasciile-Reprezintă manşoane fibroase care învelesc muşchii, viscerele, vasele sangvine şi nervii gâtului; Formează
pentru o parte din muşchii gâtului teci fasciale; Reflectă topografia organelor, situate în regiunea gîtului; Acest sistem
conjunctiv permite mobilitatea organelor gâtului; Constituie planuri de clivaj şi de propagare a diferitor procese
supurative.

După Şevkunenko se disting cinci fascii:

1. Fascia superficială – formează teacă pentru muşchiul platisma.

2. Lamela superficială a fasciei cervicale proprii – începe de la apofizele spinoase ale vertebrelor
cervicale, dedublîndu-se în posterior, formează teacă pentru m. trapez, iar în anterior teacă pentru
m.sternocleidomastoidian şi capsula glandei submandibulare Inferior ea se inseră pe marginea antero-
superioară a manubriului sternal şi a claviculelor, iar superior de marginea inferioară a mandibulei. Pe faţă
fascia a doua a gâtului se prelungeşte în fascia parotidomaseterică care formează capsula glandei parotide
şi acoperă m. maseter.

3. Lamela profundă a fasciei cervicale proprii – fascia omoclaviculară, este situată în profunzimea
regiunii anterioare a gâtului, se fixează superior de osul hioid, lateral se întinde până la muşchii omohioidieni,
iar inferior se inseră de marginea postero-superioară a sternului şi claviculelor. Pe linia mediană fascia
omoclaviculară împreună cu lamela superficială a fasciei cervicale proprii concresc, superior pâna la corpul
osului hioid iar inferior neajungînd cu 3 cm până la manubriul sternal, formează linia albă a gâtului. Această
fascie formează teacă pentru muşchii pretraheali (sau infrahioidieni): tirohioid, sternohioid, sternotiroid,
omohioid.

4. Fascia endocervicală este constituită din lamela viscerală care înconjoară organele, şi parietală care
tapetează „cavitatea” gâtului din interior, formând teacă pentru pachetul neurovascular cervical medial
alcătuit din artera carotidă comună, vena jugulară internă şi nervul vag.

5. Fascia prevertebrală acoperă lanţul simpatic cervical şi formează teci pentru muşchii lungi ai capului şi
gâtului, muşchii scaleni, vena subclaviculară, situată în spaţiul antescalen, artera subclavia şi plexul brahial
situat în spaţiul interscalen. Superior fascia începe la baza craniului, iar inferior coboară până la nivelul
vertebrelor 3 – 4 toracice.

Fasciile gâtului,după PNA

• Reprezintă trei lamele conjunctive concentrice.

• Sunt legate de trei pături musculare, cărora le formează teacă.

I. Lamela superficială a gâtului - formează teacă pentru m.SCM şi m.trapez.

II. Lamela pretraheală - formează teci pentru mm. infrahioidieni;
III. Lamela prevertebrală - formează teci pentru mm.scaleni şi prevertebrali.

16. Particularităţile anatomo-morfologice ale maxilarului superior.

Maxila este un os pereche și neregulat, situat în centrul feței, făcând parte din viscerocraniu.
➢ Are un corp (cu 4 fețe: anterioară, infratemporală, orbitară, nazală) și 4 procese (zigomatic,
frontal, alveolar, palatin);
➢ conține sinusul maxilar și canale ce străbat maxilla (canalul suborbitar, canale alveolare).
➢ Fiecare maxilă este formată din două oase care s-au sudat în timpul dezvoltării embrionare: maxila
propriu- zisă și osul incisive.
➢ Uneori, cele două părți pot fi separate prin sutura incisive sau pot fi complet izolate (cheiloschizis
sau buza de iepure)

Fața anterioară este ușor concavă și situate anterolateral.Ea prezintă:

• gaura suborbitară, aflate dedesubtul marginii orbitale - unde se deschide canalul infraorbital.
• fosa canină o mică depresiune aflată sub gaura suborbitară, în care își are originea mușchiul ridicător
al unghiului gurii
• incizura sau scobitura nazală o scobitură concavă largă, semiovală aflată medial și anterior. Incizurele
nazale ale ambelor maxile participă la delimitarea aperturii piriforme ce duce în cavitatea nazală.
 Fața posterioară sau infratemporală este concavă și rugoasă și privește posterolateral formând
peretele anterior al fosei infratemporală. Este separată de fața anterioară prin procesul zigomatic. În
partea inferioară ea se articulează cu osul palatin și cu procesul pterigoid.
Pe fața posterioară se află:
• tuberozitatea maxilei o convexitate aflată pe partea inferioară a feței posterioare a maxilei
• orificii alveolare în număr de 2-3 situate pe tuberozitatea maxilei. Orificiile alveolare se continuă
în grosimea osului cu canalele alveolare prin care trec ramurile nervoase și arteiale pentru molari.

Maxila ia parte la formarea a trei cavității:

• plafonului cavității bucale
• planșeului și peretelui lateral al foselor nazale
• planșeului orbitei
Parțial ia parte la formarea a două fose: infratemporală și pterigopalatină, și a două fisuri: orbitară
inferioară și pterigomaxilară.

Maxila are articulații cu 9 oase:

• 2 oase ale neurocraniului: frontal și etmoid
• 7oase ale viscerocraniului: maxila de partea opusă, zigomatic, lacrimal, oasele nazale, vomer,
cornetul inferior, palatin.

17. Vascularizarea maxilei și mandibulei.

ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ - asigură irigaţia capului şi gâtului.
 ORIGINE
- Drepta – trunchiul brahiocefalic
- Stînga - arcul aortic
 Traiect: De la origine se îndreaptă oblic superior si lateral
- la nivelul cartilajului tiroid al laringelui se bifurcă în: artera carotidă externă, interna

ARTERA CAROTIDĂ EXTERNĂ Este o ramură terminală a arterei carotide comune, rezultă
din bifurcarea acesteia la nivelul trigonului carotidian.
Aceasta da urmatoarele ramuri:
❖ Ramuri colaterale:
- anterioare: artera tiroidiană superioară, artera linguală, artera facială
- posterioare: artera occipitală, artera auriculară posterioară
- mediale: artera faringiană ascendentă
❖ Ramuri terminale: artera temporală superficială

1) ARTERA LINGUALĂ
 ORIGINE: este ramură colaterală anterioară a ACE (se desprinde între artera tiroidiană superioară şi cea
facială)
 TRAIECT: spre anterior; paralel cu osul hioid, apoi pătrunde profund de muşchiul hioglos, are traiect
anterior până la vârful limbii
 DISTRIBUŢIE: irigă o parte a regiunii suprahioidiene, glanda sublinguală , limba şi peretele inferior al
cavităţii bucale.
2) ARTERA FACIALĂ
 ORIGINE:- ramură colaterală anterioră ACE, - se desprinde din aceasta superior de originea arterei
linguale
 TRAIECT:- pătrunde în porţiunea profundă a lojei glandei submandibulare
- trece peste marginea inferioară a madibulei
- urcă la faţă spre unghiul medial al pleoapelor, prin şanţul nazogenian
 - devine arteră unghiulară
- se anastomozează cu artera dorsală a nasului
 DISTRIBUŢIE: irigă structurile superficiale de la nivelul etajelor inferior şi mijlociu ale feţei, dă ramuri
pentru regiunile amigdaliană şi palatină şi pentru buze.
3) ARTERA TEMPORALĂ SUPERFICIALĂ
 ORIGINE: este ramura terminală superficială a arterei carotide externe (din care se desprinde la nivelul
parotidei)
 DISTRIBUŢIE: irigă glanda parotidă, etajele mijlociu şi superior ale feţei, regiunile frontală şi parietală
şi dă ramuri pentru muşchiul temporal
4) ARTERA MAXILARĂ
 ORIGINE: la nivelul ACE (ramura terminală) în regiunea parotidiană
 TRAIECT: din glanda parotidă se îndreaptă anterior, ajunge în fosa infratemporală, între colul madibulei,
străbate fosa infratemporală sau prepterigoidian (pe faţa laterală a m. pterigoidian lateral) sau
interpterigoid, ajunge în fosa pterigopalatină
 TERITORIU DE IRIGAŢIE:
- fosele nazale, cavitatea bucală, muşchii masticatori, obrajii, dura mater, cavitate timpanică
- corespunde teritoriului de inervaţie al nervilor maxilar şi mandibular

Venele regiunii O-M-F

Denumire Ramuri Poziţie

Vena Jugulară Internă Faciala şi facial profundă Dreneaza zona fetei, amigdalelor si a palatului,
(VJI) apoi se uneste cu jugulara interna.

Faciala transversă Trece pe sub arcul zigomatic şi se varsă în retromandibulară

Angulară Trece in spatiul dintre ochi si radacina nasului si se uneste cu
vena faciala.

Linguală Merge împreuna cu artera linguală si se varsă

direct in vena jugulară
Tiroidiană mijl. şi super. Dreneaza zona glandei tiroide si se uneşte cu
jugulara internă.

Vena Jugulară Externă Temporala superficială Muschii osului hioid, laringele, faringele
(VJE) si glanda tiroida

Auriculară poster Coboara prin spatele urechii si se uneste cu

retromandibulara.

Auriculară anter Coboară prin faţa urechii şi se uneşte cu temporala superficială

Retromandibulară Coboara prin spatele mandibulei si se varsa direct
in jugulara externa

Maxilară Dreneaza zona obrajilor, urechilor si a nasului, apoi se uneste

cu temporala superficiala pentru a forma retromandibulara.

Jugulară anter
Se formeaza sub barbie si coboara in lungul gatului pentru a se
uni cu jugulara externa.
18. Inervația maxilei și mandibulei.
Nervul trigemen este cel de-al cincilea și cel mai mare nerv cranian și este un nerv mixt (motor și senzitiv). După
cum sugerează și numele este alcătuit din trei ramuri: nervul oftalmic (V1), nervul maxilar (V2) și nervul
mandibular (V3).
Ramura oftalmica, dupa ce paraseste cavitatea craniana, se subdivide in alte ramuri (n.nasociliar, n.frontal,
n.lacrimal), care se distribuie la globul ocular, mucoasa nazala, olfactiva si la pielea fruntii. Ea este formata exclusiv
din fibre senzitve.

Ramura maxilara, formata tot numai din fibre senzitive, paraseste cavitatea craniana prin gaura rotunda,
impartindu-se in mai multe ramuri (n. infraorbital, n. zigomatic) care se distribuie la maxilar (dintii superiori),
palatul moale, mucoasele nazala si respiratorie, precum si la pielea regiunii temporale, malare, a buzelor si a pleoapei
inferioare.
Ramura mandibulara este alcatuita atat din fibre senzitive cat si motorii. Dupa ce paraseste cavitatea craniana prin
gaura ovala, ea se imparte in doua trunchiuri, anterior si posterior, care la randul lor se subimpart in mai multe
ramuri (n. alveolar inferior, n. lingual, n. auriculotemporal etc.). Fibrele senzitive ale acestui nerv se distribuie la
mandibula, glandele salivare submandibulare si sublinguale, partea anterioara a limbii, la pielea tâmplelor, a
pavilionului urechii, a fruntii, obrajilor si buzei inferioare.

Fibrele motorii ale nervului mandibular se distribuie la muschii masticatori, la o parte din muschii suprahioidieni, la
muschiul tensor al timpanului si la muschiul tensor al valului palatin. in afara fibre lor senzitive si motorii, nervul
trigemen mai contine si fibre vegetative parasimpatice.

Nervul facial este cel de-al șaptelea nerv cranian și este un nerv mixt (motor, senzorial, vegetativă parasimpatică).
Controlează mișcările mușchilor mimicii (ai expresiei faciale), trimite informații senzoriale legate de gust (două treimi
de pe mucoasa linguală anterioară). De asemenea, conține fibre vegetative parasimpatice, inervând glandele lacrimale
și salivare (submandibulare și sublinguale)

Nervul facial are originea aparentă în șanțul bulbopontin și originea reală în: ganglionul geniculat (pentru calea
senzorială), nucleul motor din punte (pentru calea motorie) și nucleul lacrimal și salivator superior (pentru calea
vegetativă parasimpatică).

19. Particularităţile anatomo-morfologice ale sinusului maxilar. Funcțiile acestuia.

Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază în funcţie de mai mulţi parametri:
vârstă, dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şi sinusului, morfologia individuală a acestei cavităţi,
precum şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Sinusurile maxilare cu dezvoltare obişnuită au planşeele în raport de vecinătate cu premolarul secund
şi primii doi molari permanenţi, mai rare fiind situaţiile în care această cavitate are raporturi cu premolarul
prim şi molarul trei, de obicei, distanţa dintre apexurile rădăcinilor dinţilor laterali superiori şi planşeul
sinual maxilar este de 2-4 mm.
Distanţele medii (în milimetri) dintre apexurile unor dinţi permanenţi maxilari şi peretele inferior al
sinusului maxilar sunt următoarele:
- molarul secund 1,3;
- molarul trei 2,3;
- molarul prim 2,6;
- premolarul secund 2,9;
- caninul 7,1;
- premolarul prim 7,5.

20. Particularităţile anatomo-morfologice ale maxilarului inferior.

Mandibula este unicul os mobil al craniului, fiind constituit din corp dispus orizontal, pe care
sunt fixaţi dinţii şi două ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei
temporomandibulare şi inserţia muşchilor masticatori.
Aceste două porţiuni se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibulei, pe faţa externă a căruia
se află tuberozitatea maseterică, iar pe cea internă – tuberozitatea pterigoidă.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave şi i se descriu două feţe – una externă şi alta internă,
o margine inferioară bazală şi una superioară alveolară.
Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află protuberanţa mentală, mărginită
lateral de o proeminenţă, numită tubercul mental. Posterior de tubercul, la nivelul spaţi ului dintre
molarii unu şi doi, se află orificiul mental, ce prezintă orificiul dedeschidere a canalului mandibular,
prin care trece artera şi nervul omonim.
Pe faţa internă a corpului proeminează spinul mental, lateral de care se află fosa digastrică, locul
de inserţie a muşchiului omonim. Sub spina mentală începe linia milohioidiană, care are o direcţie
postero-superioară şi laterală, ce împarte faţa internă a corpului mandibulei în doua fosete: una
superioară – foseta sublinguală, pentru glanda sublinguală, şi una inferioară – foseta submandibulară
pentru glanda salivară cu acelaşi nume.
Ramurile mandibulei.
Pe faţa internă observăm orificiul mandibular situat la 2 cm inferior de incizura mandibulei, care
duce în canalul mandibulei. Canalul trece în profunzimea mandibulei şi se termină pe faţa ei externă
cu orificiul mental. Posterior de orificiul mandibular trece şanţul milohioidian determinat de
traiectul mănunchiului vasculonervos milohioidian. Ramura mandibulei se termină cu două apofize
– una anterioară, apofiza coronoidă, şi alta posterioară, apofiza condilară . Între ele se află incizura
mandibulei . De la baza apofizei coronoide trece creasta buccinatorie.
Apofiza condilară este alcătuită din cap şi col; pe faţa anterioară a colului se află f oseta
pterigoidiană pentru inserţia muşchiului pterigoid lateral.

21. Anatomia dinţilor şi raportul rădăcinilor cu tablele osoase (corticala).

Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la muscarea, sfasierea si mestecarea alimentelor,
ca un prim pas in digestie.
Dintii au un rol si in vorbire, un proces controlat prin directionarea fluxului de aer in gura, cu ajutorul dintilor, limbii
si a buzelor. Fiecare dinte are doua parti principale - coroana dintelui - partea vizibila de la suprafata - si radacina situata
in maxilar. Aceste doua parti se intalnesc la gatul dintelui (colet), situat chiar sub marginea gingiei.
❖ Coroana- Cu cat inaintam in varsta, dintii pot parea mai lungi. Acest fapt se datoreaza bolilor parodontale, care
produc retragerea gingiei si dezgolirea dintelui.
❖ Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.
❖ Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar forma sa depinde de tipul dintelui.
❖ Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare. Smaltul acopera suprafata coroanara.
❖ Cimentul dentar Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina.
❖ Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste cea mai mare parte a dintelui.
❖ Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase de sange, nervi si tesut conector
- pulpa. Pulpa hraneste dintele si asigura vitalitatea sa.
❖ Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prin ligamentul periodontal. Acest ligament
contine vase de sange si nervi, constituind o zona de amortizare flexibila intre dinte si os.
❖ Foramenul apical
22. Elementele anatomice principale ale ATM.
Este singura diartroză a craniului şi are rol în masticaţie, vorbire şi mimică. Prezintă o articulaţie
elipsoidală, combinată şi datorită discului articular este şi complexă.
Este formată de următoarele suprafeţe osoase: faţa articulară a condilului mandibulei şi
fosa mandibulară cu tuberculul articular al temporalului. Întrucât cele două feţe articulare,
temporală şi mandibulară, sunt convexe, ele sunt incongruente; în articulaţiile de acest gen este
prezent discul intraarticular care echilibrează incongruenţa feţelor articulare.
Discul prezintă o formaţiune fibrocartilaginoasă biconcavă, pe marginea căreia se fixează
capsula articulară, astfel încât cavitatea articulară este împărţită în două etaje, de cele mai
multe ori complet izolate, fiecare având sinoviala sa:
-un etaj superior, discotemporal;
- un etaj inferior, discomandibular.

Meniscul articular împarte articulația în două compartimente:

✓ Meniso-temporal- mișcări de translație
✓ Menisco-condilian, mișcări de rotație
Are drept rol: mecanic- amortizează, proprioceptiv- declanșează reflexe neuro-musculare, morfogenetic- modelează
condilul mandibulei.
Ele reprezintă două spaţii distincte morfologic şi funcţional.
✓ Spaţiul superior are o poziţie antero-superioară şi în el se face alunecarea anterioară a discului împreună cu
capul mandibular în cursul deschiderii gurii, al mişcărilor de propulsie şi de lateralitate ale mandibulei.
✓ Spaţiul inferior are o poziţie postero-inferioară şi aici condilul face mişcări de rotaţie în jurul axului său.
Datorită faptului că discul articular prezintă inserţii musculare, articulaţia temporomandibulară este cea mai
diferenţiată, cea mai evoluată din organism; nici o altă articulaţie cu disc nu are inserţii musculare. Fineţea mişcărilor
necesare vorbirii şi realizării sunetelor muzicale, artistice, impune un mecanism articular fin.
Capsula articulară este laxă, anterior fiind mai fină decât posterior, şi este concrescută pe tot perimetrul cu discul
articular. Ea este întărită de ligamentele capsulare colaterale, iar la distanţă de capsulă se găsesc ligamentele sfeno-
mandibular, pterigo-mandibular şi stilo-mandibular. Ele poartă numele oaselor pe care se inseră. Toate aceste
ligamente frânează o prea mare deschidere a orificiului bucal.

23. Funcţiile de bază ale ATM.

În articulaţia temporomandibulară se produc următoarele mişcări:
- de ridicare şi coborâre a mandibulei;
- deplasarea mandibulei înainte (propulsie) şi înapoi (retropulsie);
- mişcări de lateralitate (mişcarea mandibulei în dreapta şi în stânga)

Participă la realizarea funcţiilor aparatului stomatognat:

- masticaţie,
- fonaţie,
- deglutiţie,
- mimică.

24. Vascularizarea ATM.

Vascularizatia ATM este reprezentata la suprafata de vasele temporale superficiale, artera transversa a fetei si
plexurile periarticulare. In profunzime vascularizatia este reprezentata de artera maxilara interna, artera a carei
traumatism poate provoca hemoragii severe.
25. Inervația ATM.
Inervatia este asigurata in intregime de ramura temporo-faciala a nervului facial, ramura terminala, se indreapta
catre grosimea glandei parotide. Inervatia capsulei articulare este asigurata de ramurile terminale ale nervului
temporo-maseterin si ale nervului auriculo-temporal.
26. Scopul esenţial al examenului clinic.
Cele mai multe erori de diagnostic și tratament se datoresc insuficienței cunoașterii bolnavului, de aceea examenul
clinic trebuie să cuprindă în amănunțime atât teritoriul Oro-maxilo-facial cît și examenul general complet. De aici
și scopul esențial al examenului clinic este de a obține un surplus de date, decît o omisiune importantă, astfel
descoperindu-se manifestările tuturor patologiilor dentoparodontale și maxilo-faciale, care necesită diagnosticare
și supunerea tratării.
Examenul clinic în terapia buco-dentară urmărește depistarea cariilor dentare, a complicațiilor lor pulpare, a
leziunilor parodontale și a leziunilor mucoasei bucale, pentru a stabili un diagnostic corect necesar aplicării unui
tratament de urgență sau stabilirii unui plan de tratament de durată al afecțiunilor cu caracter cronic.
Datele culese se înscriu într-o fișă care are valoare medico-socială (ține evidența tratamentului, urmărește
eficiența sa în timp), valoare juridică, științifică și administrativ-statistică. Pentru aceasta, fișa trebuie completată
corect, la toate rubricile sale atât la venirea pacientului în serviciu, cât și după fiecare ședință de tratament.
Scopul examenului clinic: este stabilirea corectă a diagnosticului şi alcătuirea unui plan de tratament adecvat.
27. Condiţiile deontologice şi de etică medicală în examinarea pacienţilor.
Discuţia medicului cu pacientul urmăreşte stabilirea unui raport de încredere şi colaborare, crearea unui suport
psiho-social.
Etica medicală se bazează pe principiile eticii general umane şi are elementele de datorie, onestitate, iubire de
oameni., ce sunt mult mai adânci decât în alte specialităţi.
De aceea, medicul ideal are nevoie de procedeele şi calităţile tuturor celorlalte profesii: „elocvenţă de orator,
energie de luptător, fineţe de diplomat, spiritualitatea unui detectiv sau avocat”.

28. Etapele examenului clinic al pacienţilor cu afecţiunilor OMF.

Anamneza
Examenul clinic loco-regional
Examenul clinic general
Investigațiile de laborator și examenele coplementare
 Consultaţia altor specialişti (la necesitate)
Cercetări bibliografice
29. Stabilirea identităţii pacientului (datele de paşaport).
Prin interogatoriu se stabilește, în primul rând, identitatea bolnavului:
✓ numele și prenumele,
✓ vârsta,
✓ sexul,
✓ starea civilă,
✓ ocupația
✓ adresa.
Vârsta pacientului – trebuie cunoscută deoarece, în funcție de aceasta, pot fi explicate unele aspecte ale evoluției
îmbolnăvirii și pot fi indicate sau contraindicate unele tratamente (ex. Amputația vitală sau coafajul indirect).

30. Examenul subiectiv. Anamneza. Metode. Avantaje, dezavantaje.

Examenul subiectiv: este acea parte a anamnezei ce se referă la organul examinat şi cuprinde în special
sindroamele specifice organului, modul lor de instalare, evoluţie, tratamente anterioare
Anamneza – derivă de la cuvântul grecesc anamnesis = aducere aminte, și reprezintă metoda de investigație
clinică prin care medicul află din relatările bolnavului starea de sănătate a acestuia, suferințele, precum și istoricul
bolii și antecedentele heredo-colaterale.
❖ Cu ajutorul anamnezei obținem informații subiective – simptome, substratul acuzelor bolnavului;
❖ Prin examenul obiectiv se pun în evidență semne, manifestările obiective ale bolii;
❖ Investigațiile de laborator furnizează date despre starea locala și generală a organismului.
Din analiza, interpretarea și sinteza diferitelor simptome, semne și date de laborator se eleborează diagnosticul.

Există trei modalităţi de a lua anamneza:

Monologul (ascultarea): bolnavul relatează motivele prezentării la medic şi este ascultat cu răbdare; medicul
pune întrebări scurte, clare pentru detalierea simptomelor
Dialogul: este un interogatoriu medic-bolnav; se pun întrebări precise care urmăresc o anumită schemă
Chestionarul (comunicarea în scris), poate fi completat acasă de către pacient sau în sala de așteptare.

Anamneza se efectuează conform unui plan în etape:

date personale: sex, vârstă, domiciliu, profesie, stare civilă;
motivele internării: ordonate pe categorii de sisteme şi aparate;
antecedente personale patologice şi fiziologice;
condiţii de viaţă şi muncă: alimentaţia, locul de muncă, condiţii de trai;
istoricul bolii: debutul bolii, simptomatologie, evoluţie, tratamente urmate;

31. Acuzele principale cu care se adresează pacienţii cu afecţiuni OMF.

În linii generale, cele mai frecvente acuze ce-i fac pe pacienţi să se adreseze la medic sunt:
Durerea;
Apariţia edemului;
Apariţia unor deformaţii;
Prezenţa defectelor cu tulburări funcţionale;
Tulburări generale şi altele.

32. Durerea. Definiţia. Tipurile, caracterul. Elementele principale ce caracterizează durerea.

Durerea este manifestarea senzitivo-reacţională reprezentată de fenomenele psiho-afective conştiente şi reacţiile
somato-vegetative reflexe rezultate din acţiunea stimulilor nocireceptivi asupra formaţiunilor receptoare algogene din
întregul organism.
Senzatia neplacuta care se manifesta sub diferite forme (arsura, ințepatura, crampa, greutate, întindere) de intensitate
si intindere variabile.
Tipuri de durere:
După sediul - tipul ei, difuz sau localizat,
După intensitatea - după periodicitatea si caracterul ei:
• durerea poate fi pulsatila,
• batanta,
• zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice unei inflamatii),
• ca un fulger (atingere nervoasa),
• poate avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de colica (atingere viscerala) etc.
33. Elementele principale ce caracterizează defectele şi deformaţiile.
Deformațiile.

 Se va stabili, încă de la început, cînd și în ce condiții au apărut aceste deformații – spontan sau provocate (de exemplu
cele post-traumatice), dacă au fost precedate de alte simptome (dureri dentare).
 Se vor preciza caracterul deformațiilor – unice sau multiple, bine delimitate sau difuze - și raporturile cu elementele
anatomice din vecinătate.
 Evoluția deformației prezintă un deosebit interes: creștere rapidă, în cîteva ore sau zile, sau creștere lentă,
progresivă, în luni sau ani (evoluție de tip cronic).
Atît în această etapă a anamnezei, cît și în cursul examenului fizic, e necesară identificarea tipului de deformație despre
care este vorba, în raport cu etiologia :

Anomalii de creștere:
➢ lipsuri tisulare (despicături ale feței, anodonții, hipoplazii);
➢ excese tisulare (dinți supranumerari, odontoizi, torus palatin /mandibular, hemangioame).
Deformații dobîndite:
o Atrofiile: reducerea de volum a unei structuri tisulare sau a unui organ (atrofia crestelor alveolare la
edentați, atrofii ale glandelor salivare, atrofia hemifeței).
o Hipertrofiile: mărirea de volum a unui organ/țesut fără creșterea numărului de celule care le compun.
o Hiperplaziile: creșterea de volum a unor organe/țesuturi, legate de creșterea numărului de celule care le
alcătuiesc.
o Tumefacțiile: de regulă, consecința unor reacții de apărare și reparație ale organismului. Din punct de
vedere histologic se caracterizează printr-un infiltrat leucocitar, vasodilatație, edem și proliferare
endotelială și fibroblastică. Uneori, se poate produce necroză, urmată de regenerarea țesuturilor respective.
o Tumorile: care, conform lui Willis, reprezintă ”masa anormală de țesuturi a căror creștere o depășește pe
aceea a țesuturilor normale, nu este coordonată cu aceasta și persistă în același mod, chiar și după
suprimarea stimulului care determină această transformare”.
34. Anamneza bolii (actualei maladii). Caracteristica.
1. Motivele adresării (acuzele)
Se vor reflecta acuzele care au determinat pacientul să se adreseze în ordinea dominanţei şi semnificaţiei lor.

2. Istoricul actualei boli

Se va descrie debutul bolii, succesivitatea şi evoluţia simptomelor, cu toate caracteristicile, circumstanţele de apariţie,
consultaţiile şi adresările anterioare, inclusiv la specialişti şi în staţionar, tratamentele şi eficacitatea lor. Dieta. Somnul.
Exerciţii fizice. Succint se descrie şi istoricul bolilor asociate.
35. Anamneza vieţii. Caracteristica.
Condiţiile şi modul de viaţă.
− Condiţiile de trai.
− Regimul alimentar, descrierea minuţioasă.
− Practicarea sportului, sedentarismul.
Condiţiile de muncă.

− Factori profesionali nocivi.

− Surmenajul psihologic sau fizic.
− Respectarea regimului de muncă şi odihnă.
Deprinderi vicioase.
Abuz sau dependenţă de substanţe.
- Fumatul: durata, cantitatea de ţigări pe zi, fumatul pasiv.
 - Consum de alcool, droguri: frecvenţa cantitatea.
- Consum excesiv de soluţii energizante.
Antecedente personale.
− Bolile, traumatismele, intervenţii chirurgicale suportate în ordinea cronologică.
− Evidenţa de dispensar, patologia, perioada.
− Contacţi cu bolnavi de tuberculoză sau alte boli infecţioase.
− Deplasări în localităţi epidemiologice nefavorabile.
36. Anamneza alergologică.
Alergii la medicamente, vaccinuri, polenuri, produse cosmetice, alimentare, înţepături de insecte.
Manifestările alergiei.

37. Examenul obiectiv exo și endo-bucal. Caracteristica.

- se va examina faţa prin inspecţie şi palpare.

❖ Prin inspecţie se observă expresia feţei, inegalitatea pupilară, existenţa unor ticuri, modificările reliefurilor normale
ale feţei şi gâtului.
Se verifică simetria feţei în repaus şi în timpul mişcărilor mimicii. Inspecţia feţei se face atât din faţă cât şi din profil.
Se apreciează coloraţia tegumentelor, prezenţa de erupţii, plăgi, cicatrici.
Se apreciează asimetria determinată de o pierdere de substanţă, de prezenţa unei tumefacţii sau tumori căreia i se
descrie mărimea, forme, limitele.

❖ Palparea dă elemente importante în legătură cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii. În traumatisme se

cercetează dacă există mobilitate anormală sau deformaţii osoase la nivelul marginilor orbitei, ale conturului
mandibular ale piramidei nazale. În procesele inflamatorii prin palpare se obţin date asupra consistenţei
(depresibilitate, infiltraţie).
În cazul formaţiunilor tumorale se cercetează forma, întinderea, localizarea, mărimea, suprafaţa (regulată,
neregulată) conturul şi consistenţa : dură, moale, elastică. Precum şi gradul de mobilitate.

Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, genieni) se face tot prin palpare, bilateral. Se
cercetează mărimea lor, gradul de aderenţă faţă de planurile adiacente, consistenţa, modul de dispunere, izolaţi sau în
bloc, unici sau multipli.

Articulaţia temporo-mandibulară este examinată prin palpare în conductul auditiv extern bilateral, concomitent
prin următoarea tehnică: se introduce indexul în conductul auditiv extern şi se invită bolnavul să facă mişcări de
închidere şi deschidere a gurii; se constată amplitudinea mişcării condililor; se pot percepe auditiv şi palpatoriu zgomote.

- Pentru examenul endobucal este necesară o bună expunere a cavităţii bucale, ce se

realizează cu bolnavul aşezat în poziţie corectă pe fotoliul dentar, în condiţii de vizibilitate şi iluminare bună. Pentru
examinarea cavităţii bucale sunt indispensabile: oglindă, pensă şi sondă dentară. Prin inspecţie se examinează succesiv
orificiul bucal, buzele şi vestibulul, deschiderea gurii şi cavitatea bucală propriu-zisă.

Inspecţia orificiului bucal şi buzele poate remarca despicături sau fistule labiale, pierderi de substanţă sau cicatrici,
manifestări patologice diverse. La inspecţia vestibulului bucal se apreciează profunzimea şanţurilor vestibulare, starea
frenurilor, aspectul general al mucoasei şi coloraţia sa. Examenul deschiderii gurii poate pune în evidenţă situaţii diferite:
deschiderea normală, limitarea deschiderii sau imposibilitatea deschiderii. Inspecţia cavităţii bucale propriu-zise, se face
în mod sistematic, începând cu cercetarea bolţii şi vălului palatin, planşeului bucal, limbii. Palparea părţilor moi se
execută bidigital pentru buze, obraji sau limbă şi bimanual pentru obraji şi planşeu bucal.

Se percep eventual formaţiuni patologice în grosimea părţilor moi, apreciindu-se mărimea, consistenţa, mobilitatea şi
sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu ţesuturile din jur.

Examenul dinţilor şi parodonţiului

Se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile interdentare, se studiază arcadele
în raporturile lor reciproce. După examenul arcadelor dentare, se face apelul dinţilor, notările făcându-se după sistemul
celor două cifre.
 Se examinează fiecare arcadă în parte, întotdeauna în aceeaşi ordine începând cu semiarcada superioară dreaptă, în
sensul mişcării acelor de ceasornic. Prin inspecţie directă sau indirectă, cu ajutorul oglinzii se cercetează anomaliile de
număr, formă, structură şi poziţie ale dinţilor prezenţi, malformaţiile dentare, deviaţii, înclinări, etc.

Palparea dinţilor se realizează cu mânerul sondei (percuţie dentară) orizontal sau în ax, durerile provocate dând
indicaţii asupra stării inflamatorii a parodonţiului. Examenul parodonţiului menţionează prezenţa sau absenţa tartrului
dentar, coloraţia şi aspectul gingiei (hiperplazică, retractată, existenţa de pungi gingivale, etc.).

38. Examenul stării generale a bolnavului, scopurile principale, corelaţia dintre starea generală şi leziunile
oro-maxilo-faciale.
Scopul: delimitarea PACIENȚILOR CU O STARE APARENT bună, dar cu risc pentru intervențiile de chirurugie
stomatologică, extracții.
✓ Se apreciază tipul constitutional, dezvoltarea generala, starea de nutritie, dezvoltarea musculaturii si a scheletului,
prezenta eventuala de edeme, echimoze, hematoame, cicatrice, eruptii, transpiratii exagerata sau insuficienta,
surmenajul, starea psihica echilibrata sau labila, starea de neliniste sau teama.

✓ Se inregistreaza semnele vitale: temperatura, pulsul, tensiunea arterială si ritmul respirator.

✓ Pentru bolnavii prezentati în ambulator, datele cu privire la starea aparatului cardiovascular, respirator, digestiv,
excretor, se obtin in cadrul anamnezei si se apreciaza prin colaborarea cu alte specialitati.

✓ Pentru bolnavii spitalizati se face examenul complet al pielii si mucoaselor, limfo nodulilor precum si al tuturor
aparatelor si sistemelor, poate fi necesar examenul otorinolaringologic si uneori examenul oftamologic.

✓ Se vor efectua cercetari generale a organismului ca: biochimia singelui, analiza generala a singelui, analiza urinei,
se masoara tensiunuea, puls, temperatura etc.

39. Explorări paraclinice loco-regionale și generale utilizate în chirurgia OMF. Scopul şi rolul lor pentru
precizarea diagnosticului.
Se pot enumera următoarele posibilităţi de investigaţii paraclinice ale afecţiunilor oro-maxilo-faciale.

1.Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare pentru
leziuni ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru explorarea
oaselor maxilare: semiaxială, axială, profil şi baza craniului.

• Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici care realizează pe un singur film într-o
singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare a mandibulei şi a infrastructurii maxilarului.
• Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi
diferite.
• Sialografia- constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare (parotide,
submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
• Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
• Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie este o tehnică de explorare cu razele X a unei structuri
sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul unui ordinator care apreciează cantitativ
diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său anatomic.
2.Scintigrafia salivară realizată cu Technețiu 99 metastabil este indicată pentru explorarea morfologică a
totalității parenchimului salivar, precizând sediului topografic al unei leziuni, ca și pentru aprecierea valorii
funcționale a glandelor salivare.
3.Scintigrafia osoasă folosind stronțiu 85 sau pirofosfatul de technețiu 99 permite apreierea stării de
mineralizare a osului; poate fi folosită pentru studiul maxilarelor evidențiind mai precoce decît radiografia
modificărilor osoase.
4. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea tumorilor
solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor parotide.
5. Biopsia este, în unele cazuri, singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se folosesc:
biopsie prin excizie - indicată pentru leziuni mici, superficiale sau profunde de dimensiuni reduse, bine
delimitate;
biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse, voluminoase sau profunde care pentru rezolvarea
completă necesită o intervenţie mai laborioasă;
biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
biopsie prin aspiraţie - se practică pentru leziuni profunde dificil accesibile.
6. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativă, constă în examinarea directă a celulelor superficiale recoltate
prin amprentă direct pe lamă sau puncţie cu un ac subţire. Dă relaţii aproximative despre caracterul benign
sau malign al unei leziuni.
7. Puncţia exploratoare se face cu ace groase adaptate la o seringă. Este indicată pentru precizarea
diagnosticului unor formaţiuni tumorale ale părţilor moi sau ale maxilarelor, evacuarea unui hematom, în
colecţii purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic al produsului recoltat.

8. Stomatoscopia, investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte imaginea de 10-
20 ori. Permite observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar a chorionului cu vascularizaţia
sa; poate surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.
9. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se utilizează curent testul
Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidină; zonele patologice reţin mai intens colorantul.

10. Transiluminarea sau diafanoscopia este folosită pentru descoperirea leziunilor dentare, ale sinusului
maxilar sau ale obrazului. Foloseşte o sursă de lumină puternică şi se execută într-o cameră obscură. Se
observă pe fondul luminat, transparenţa, opacifierile produse de un sinus bolnav, calculi, mici tumori sau dinţi
devitali.
11. Examenul secreţiei salivare - Saliva parotidiană sau submandibulară se recoltează prin cateterism prin
tuburi de polietilen şi se analizează cantitativ şi calitativ (pH., structură chimică, amilaza, mucine, citologie).

12. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafaţa leziunilor, de la nivelul
orificiilor fistuloase sau prin puncţie din colecţii închise, în vederea izolării şi identificării germenilor şi
antibiogramei.
13. Craniometria constă în măsurarea distanţelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-faciale, fiind
indicată în vederea corecţiei unor deformaţii congenitale sau dobândite, ale masivului osos cranio-maxilar.

40. Examenele de laborator. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

➢ hemograma (eritrocite, leucocite, trombocite, hemoglobina)
Eritrocite –globulele rosii transportă O2 fixat în hemoglobină(norma bărbați- 4,5-6 milioane/mm3; femei
4-4,5 milioane/mm3
Hemoglobina proteina prezentă în eritrocite cu funcție de transport a O2 SPRE CELULE, ȚESUTURI ȘI
Co2 spre plămîni (valori – barbați 14-18 g /dl; femei 12-16 g/dl depinde de vîrstă, sex, rasă.
Leucocite- cel albe-4-9*109/L
Trombocite- rolul de a înfunda vasele rupte(150-400*109/L)
➢ timpul de sângerare și coagulare;
Timpul de sângerare investighează hemostaza primară, funcția plachetelor sanguine și a capilarelor.
Timpul de sângerare depinde de funcția și numărul trombocitelor, prezența proteinelor de adeziune și
integritatea peretelui vascular.
TS este o analiză care se efectează pentru evaluarea puterii de coagulare a sângelui. Analiza se face pe
lamă printr-o intervenție externă asupra corpului: se înțeapă lobul urechii cu un ac, astfel încât să sângereze
ușor, apoi se cronometrează timpul care trece până când înțepătura nu mai sângerează.

✓ VALORI DE REFERINȚĂ – 1-4 minute (metoda Duke)

✓ VALORI CRITICE – TS>15 minute

CAUZE VALORI CRESCUTE TS:

✓ consumul de alcool;
✓ terapia cu aspirină;
✓ antiinflamatoare nesteroidiene;
✓ blocanți ai canalelor de calciu;
✓ beta-blocante;
✓ nitrați;
✓ heparina și anticoagulante orale
✓ teofilina, aminofilina.

RECOMANDĂRI PENTRU DETERMINAREA TIMPULUI DE SÂNGERARE:

➢ screening pentru coagulopatie;
➢ echimoze, petesii;
➢ detectarea tulburărilor plachetare funcționale sau structurale;
➢ investigarea hemostazei primare.

Timpul de coagulare este perioada necesară pentru ca o probă de sânge să coaguleze, in vitro, în
condiții standard. În situația unei disfuncționalități, coagularea sângelui se face fie prea încet, ceea ce
înseamnă risc de hemoragie, fie prea repede, ceea ce favorizează formarea de cheaguri sangvine.

Metoda Lee-White este adesea folosită pentru monitorizarea coagulării în timpul tratamentului cu
heparină. Intervalul normal de coagulare este de 5-10 minute.

RECOMANDĂRI:

• Testul de coagulare este recomandat înaintea unei intervenții chirurgicale, pentru a indica riscul
hemoragic, sau atunci când există sângerări anormale.
• Este indicat și în cazul în care trebuie monitorizat tratamentul anticoagulant sau pentru punerea
diagnosticului unor boli de sânge, precum hemofilia.

➢ timpul de retracție a cheagului, hematocritul;

Faza finală a coagulării numita retracţia cheagului, se realizează sub influenţa tromboplastinei, care este
o proteină trombocitară (similară cu actomiozina). Fenomenul are ca rezultat consolidarea trombusului si
favorizarea vindecarii plagii.
Durata aproximativa pentru efectuarea Retractia cheagului: 2 - 5 Zile
➢ Atunci când endoteliul unui vas de sânge se rănește, colagenul expus declanșează conversia fibrinogenului
în fibrină, prinzând trombocitele și formând un tromb. Integrina αIIbB3 legată de fibrină ajută la contracția
citoscheletului actin-miozin plachetar, tragerea cheagului și extrudarea excesului de lichid.
Hematocritul este un test care masoara procentul de globule rosii din sange. Acesta creste odata cu celulele
rosii sau cu scaderea volumului plasmatic.
➢ Testarea Hct este indicata pentru:
• Diagnosticarea si monitorizarea anemiei
• Diagnosticarea si monitorizarea policitemiei
Determinarea volumului plasmatic si eritrocitoze

➢ Cauzele scaderii hematocritului includ:

• Anemie (anemie prin deficit de fier, talasemie, anemie aplastica, intoxicatie cu plumb)
• Sangerare
 •Distrugerea celulelor rosii din sange (anemie hemolitica indusa de medicamente, procese hemolitice autoimune,
splenomegalie, purpura trombocitopenica)
• Supresia maduvei osoase sau sub protectie (leucemie, chimioterapie, mielodisplazie).
• Malnutritie si deficiente nutritionale (deficit de acid folic, deficit de vitamina B12)
• Infectie
• Sarcina
➢ Cauzele cresterii hematocritului includ:
• Deshidratare
• Boli congenitale cardiace
• Cord pulmonar (apnee in somn,bronhopneumopatia cronica obstructiva)
• Eritrocitoza (policitemia vera primara sau secundara)
• Hipoxia (altitudini mari,prematuri cu dezvoltare pulmonara intarziata)

➢ Valori critice
– un Hct <20% poate determina insuficienta cardiaca si deces;
– Hct >60% se asociaza cu coagularea spontana a sangelui.
➢ glicemia;
Nivelul zaharului din sange este un factor important in prevenirea complicatiilor cauzate de diabet.

✓ Factori care pot creste glicemia:

• Sedentarismul
• Mesele sau gustarile care contin multi carbohidrati
• Dozele prea mici de medicamente pentru tinerea sub control a glicemiei
• Reactiile adverse ale anumitor medicamente
• Infectiile si alte boli
• Modificarile hormonale, cum sunt cele din timpul menstruatiei
• Stresul

✓ Factori care pot scadea glicemia:

• Saritul peste mese si aportul insuficient de carbohidrati

• Consumul de alcool, mai ales pe stomacul gol
• Exercitiile fizice intense
• Dozele prea mari de medicamente pentru tinerea sub control a glicemiei
• Reactiile adverse ale anumitor medicamente

Care sunt valorile normale ale glicemiei

Asociatia Americana pentru Diabet a stabilit ca normale urmatoarele valori ale glicemiei:

● intre 80-130 mg/dl inainte de masa

● sub 180 mg/dl la 1-2 ore dupa mese

➢ Colesterolul
Colesterolul - ce este și ce rol are
Colesterolul este o substanță cu structură chimică de sterol care intră în compoziția membranelor ce înconjoară și
protejează ficatul, măduva spinării, creierul și alte țesuturi. În plus, el se mai găsește și în alimente de natură vegetală,
în special semințe și fructe oleaginoase sau uleiuri.

Conform studiilor, o mare parte din colesterol este sintetizat de către ficat, iar ce este în exces se depozitează în
organism, pe pereții vaselor de sânge, în timp ducând la apariția diferitelor tipuri de afecțiuni. Atunci când este în valori
optime, însă, colesterolul favorizează o serie întreagă de procese biochimice vitale:

• Îmbunătățește și reglează sistemul imunitar;

 • Protejează celulele, favorizându-le capacitatea de a metaboliza și de a produce energie;
• Ajută la sintetizarea hormonilor sexuali, reproducători (estrogeni, testosteron);
• Protejează sistemul cardiovascular și musculatura întregului corp;
• Este responsabil pentru sinteza neurotransmițătorilor, favorizând formarea conexiunilor neuronale;
• Este vital în creșterea, dezvoltarea și cicatrizarea țesuturilor;
• Ajută la sintetizarea vitaminei D3;
• Sprijină procesul de digestie și contribuie la producerea bilei (lichidul secretat de ficat);
• Îndeplinește un rol similar antioxidanților, ajutând organismul să lupte împotriva radicalilor liberi.

Cele patru valori se măsoară în miligrame pe decilitru și se încadrează în următorii parametri:

❖ Colesterol total - valori bune: < 200 mg/dl, valori la limită: 200 - 239 mg/dl, peste limita normală: > 240 mg/dl;
❖ LDL: valori bune: < 100 mg/dl, valori la limită: 120 - 159 mg/dl, peste limita normală: > 160 mg/dl;
❖ HDL: valori bune: > 60 mg/dl, valori la limită: 40-50 mg/dl, peste limita optimă: < 40-50 mg/dl;
❖ Trigliceridele: valori bune: < 149 mg/dl, valori la limită: 150 - 199 mg/dl, peste limita optimă > 200 mg/dl.

➢ Colesterolul înglobat în lipoproteinele LDL este denumit și „colesterol rău”, deoarece transportă grăsimile
de la ficat spre toate celulele organismului, în special în jurul vaselor de sânge unde se depozitează,
provocând ateromatoza și alte boli asociate sistemului cardiovascular.
➢ În schimb, colesterolul înglobat în HDH este numit și „colesterol bun”, pentru că împiedică procesul de
formare a plăcii de aterom (depozit lipidic), transportând excesul de colesterol înapoi către ficat, unde este
procesat și eliminat din organism.
➢ vitamina D;
Vitamina D este una dintre numeroasele substante nutritive de care organismul are nevoie pentru a ramane sanatos..
Este produsa de organism in mod natural atunci cand pielea este expusa la soare, insa se gaseste, tot in mod natural, in
anumite alimente, cum ar fi peste, oua si produse lactate.
Alaturi de calciu, vitamina D ajuta la formarea oaselor si la mentinerea sanatatii lor. Vitamina D are rol in asimilarea
calciului si a fosforului la nivelul intestinului subtire, precum si in fixarea acestora in oase si in dinti, rezultand o
mineralizare osoasa corecta.
Vitamina D aduce numeroase beneficii organismului:
✓ Contribuie la buna functionare a tiroidei, paratiroidei si hipofize
✓ Previne aparitia rahitismului, osteoporozei si fracturilor
✓ Asigura o functie neuromusculara normal
✓ Are rol in reglarea ritmului cardiac
✓ Este necesara pentru buna formare si dezvoltare a creierului si ajuta la optima functionare mentala pe parcursul vieti
✓ Stimuleaza activitatea sistemului imunitar
✓ Potenteaza functiile pe care le exercita vitaminele A si C in organism
✓ Contribuie la prevenirea unor boli autoimune ca: artrita reumatoida, scleroza in placi si bolile inflamatorii
intestinale.
Rolul vitaminei D in organism

Rolul major al vitaminei D este de a mentine nivelurile normale de calciu si fosfor din sange. Vitamina D ajuta
organismul sa absoarba calciul, care formeaza si mentine oasele puternice. Poate avea un rol important si in mentinerea
functiei musculare si in intarirea sistemului imunitar

Necesarul de vitamina D

Recomandarile generale din ghidurile internationale privind cantitatea de vitamina D necesara pe zi (exprimata in
unitati internationale), la persoanele sanatoase, sunt urmatoarele:

✓ Copiii cu varste cuprinse intre 0 si 12 luni – 400 UI/zi

✓ Persoanele cu varste cuprinse intre 1 si 70 de ani, femei gravide – 600 UI/zi
✓ Persoanele peste 71 de ani – 800 UI/zi

41. Examenul bacteriologic. Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

 Examenul bacteriologic presupune izolarea, cultivarea si identificarea germenilor bacterieni din diferite
alimente suspecte de contaminare. Față de examenul microscopic, care permite decelarea prezenței
agentului etiologic, metodele bacteriologice complexe permit, pe lânga izolare si cercetarea diferitelor
însuțiri biologice care-l caracterizeaza. Faptul are o deosebita importanta si din punct de vedere
epidemiologic, prin aceste examene evitîndu-se, de exemplu darea în consum a unor produse animaliere
care pot provoca la om infecții sau toxiinfecții, uneori cu evolutie gravă.
Un examen bacteriologic însă poate pune in evidenta agentii unei salmoneloze, leptospirozei,
antraxului etc. toate transmisibile la om.
Examenul bacteriologic da adesea si indicii referitoare la sursa de infectie si permite deci, eliminarea ei.

42. Examenul citologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic

Examen care studiază celulele dintr-un țesut sau produs patologic.
Constituie o metoda rapida de diagnostic virusologic ce presupune identificarea efectelor produse asupra
structurilor celulare. Desigur, metoda este aplicabila doar in cazul virusurilor care determina modificari
caracteristice la nivelul celulelor infectate. Astfel de modificari sunt, de exemplu:
• modificari morfologice
• liza celulara
• vacuolizarea
• inducerea formarii de sincitii (conglomerate de celule fuzionate)
• formarea de incluziuni (modificari ale unor structuri celulare intranucleare sau intracitoplasmatice)

43. Biopsia. Definiţia. Metodele. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Biopsia orală este un procedeu utilizat cu scopul diagnosticării precise a naturii leziunilor din cavitatea
orală. Mai puțin răspândită în practica stomatologică, biopsia este necesară cu precădere atunci când se
suspectează malignitatea unor leziuni orale.
✓ Biopsia reprezintă prelevarea in vivo a unui frament de țesut (normal sau patologic) in scopul
efectuarii unui examen histologic (anatomopatologic)
✓ Indepartarea unei bucati mici de tesut sau unor celule pentru analiza se numeste biopsie.
✓ In functie de situatie, o bucatica de piele, de tesut, dintr-un organ sau dintr-o tumoare suspectata
va fi indepartata chirurgical si trimisa apoi la un laborator, pentru a fi testata.
Tipuri de biopsie in functie de tehnica de executie

Indiferent de tipul de biopsie ales, se va face o anestezie locala, pentru a amorti zona unde se va face
incizia.

❑ Biopsia excizionala -indicată pentru leziuni mici, superficiale sau profunde de dimensiuni reduse,
bine delimitate;
❑ Biopsia incizionala folosită pentru leziunile întinse, voluminoase sau profunde care pentru rezolvarea
completă necesită o intervenţie mai laborioasă;
❑ biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
❑ Biopsia aspiranta cu ac fin sau cu ac gros cu un ac special (fin sau gros) se extrage celulele dintr-o
zona care prezinta suspiciuni. Procedurile de biopsie cu ac includ mai multe sub-tipuri, printre care
se numara si:
➢ biopsia aspiranta cu ac fin, cand o seringa este folosita pentru a extrage lichidul si celulele dintr-o
anumita zona, pentru o analiza amanuntita;
➢ biopsia cu ac gros (numita si cu ac tăietor), cand se foloseste un ac mai mare, cu un varf ca un
dispozitiv de taiere; procedura se foloseste pentru a extrage un cilindru de tesut din zona suspectata.
❑ Biopsia endoscopica se foloseste un tub subtire si flexibil (endoscop) cu o sursa de lumina la capat,
pentru a vedea structurile din interiorul corpului. Anumite unelte speciale sunt apoi introduse prin
tub, pentru a obtine o mostra mica de tesut, care urmeaza sa fie analizat. Tuburile folosite in cazul
 biopsiei endoscopice pot fi introduse prin gura, rect, tractul urinar sau printr-o incizie mica facuta in
piele.
Biopsia piermite diagnosticarea unei maladii (anomalii) locale, de exemplu: tumoare sau alte simptome
generalizate. Uneori se caută să se asigure ca o leziune cunoscută, nu contine celule canceroase.

Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni
presupusa maligna, daca nu dispunem de posibilitatea sau competenta de a efectua tratamentul complet
al cazului, intrucât biopsia poate accelera boala (evolutia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz
clinic considerat malign necesita repetarea biopsiei.

Uneori, biopsiile sunt efectuate la organele transplantate pentru a determina daca organismul respinge
sau nu acel organ sau daca o boala care a facut ca transplantul sa fie necesar a revenit. Daca intr-o zona
din corp exista un nodul sau o tumora, acea formatiune poate fi indepartata in acelasi timp, ca parte din
procedura de biopsie.

44. Examenul alergologic. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic.

Testul alergologic poate consta într-un test de sânge sau într-un test cutanat. Testul cutanat este însă cea
mai utilizată metodă de stabilire a elementelor care ne produc reacţii alergice.

Testele alergologice cutanate sunt folosite pentru a identifica atât alergenii din aer – seminţe, tutun, praf,
păr de animale, pene, cât şi alergenii alimentari – ouă, lapte, alune, nuci, stridii sau peşte. De asemenea
testul alergologic cutanat este folosit şi pentru a identifica alergiile la medicamente, penicilină sau la
veninul anumitor animale.

In OMF cel mai des se fac teste alergologice pentru a determina sensibilitatea organismului pacientului
la anumite preparate (anestezice).

Testul alergologic cutanat constă în introducerea, în special în zona braţului, subcutanat sau direct pe
piele a unei cantităţi mici dintr-un alergen pentru a se vedea care este reacţia organismului la alergenul
respectiv.
În unele cazuri în zona înţepată nu apare niciun fel de reacţie, fapt ce sugerează lipsa unei alergii faţă de
substanţa respectivă, în timp ce în alte cazuri pot apărea: prurit, tumefierea zonei sau sensibilizarea
locului. Cu cât reacţia este mai intensă cu atât indiciul este mai concludent şi anume: există o reacţie
alergică la stimulul respectiv.
De regulă, după realizarea testului alergologic cutanat, zona înţepată este acoperită cu un material răcoros,
sau cu o cremă pe bază de corticosteroizi, astfel încât posibilele reacţii adverse să fie estompate.
❑ Indicatii: înainte de orice fel de intervenție/manopera chirurgicală.
❑ Insemnatate clinica: se efectueaza cu scop de a evita orice complicatie in urma manoperelor
chirurgicale cum ar fi: soc anafilactic, eruptii cuatnate, edem.

45. Stomatoscopia.
Investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte imaginea de 10-20 ori. Permite
observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar a chorionului cu vascularizaţia sa; poate
surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.

46. Termografia.
Termografia este o metoda de investigatie imagistica non-invaziva, folosita in diagnosticarea a
numeroase afectiuni, incepand de la cele ale articulatiilor si pana la bolile glandei tiroide ori chiar pana
la cancer.

Termografia foloseste camera cu infrarosu pentru detectarea tiparelor de incalzire, dar si a circulatiei
sanguine, la nivelul tesuturilor din corp. In acest fel, se detecteaza anomalii termice la nivelul unor
tesuturi, anomalii care pot indica o serie de afectiuni. Avantajul folosirii unei asemenea metode de
diagnosticare imagistica sta in faptul ca nu expune pacientul la radiatii, deci nu implica riscuri nici pe
termen scurt, dar nici pe termen lung pentru acesta.

Temperatura tesuturilor este luata de la distanta, fara ca aparatura folosita sa atinga pielea pacientului.
Pacientul nu simte nicio durere, nu este afectat in niciun fel si nu este expus niciunui risc, nici in timpul
efectuarii procedurii, dar nici ulterior acesteia.

47. Ecografia.
Ultrasonografia, sinonimă cu ecografia sau sonografia, este o metodă imagistică care ajută la vizualizarea diferitor
organe ale corpului uman. În prezent, reprezintă cea mai des utilizată metodă din imagistica medicală şi aceasta datorită
numeroaselor avantaje de care dispune:

✓ nu este nocivă, este rapidă, simplă, sigură, uşor de efectuat.

✓ Este informativă, dar şi destul de ieftină comparativ cu alte metode imagistice.
✓ Este neinvazivă, nedureroasă, nu are efecte adverse, întrucât utilizează ultrasunetele.

Ultrasunetele nu sunt nimic altceva decât nişte vibraţii mecanice cu frecvenţa de peste 20.000 Hz, ceea ce le face
imperceptibile auzului uman. Nu dăunează sub nici o formă organelor care le captează, iar viteza de propagare a undelor
este influenţată direct de densitatea organului pe care transductorul (sonda care emite ultrasunetele) îl traversează. Cu
ajutorul unui program pe calculator, aceste informaţii sunt transformate în imagini alb-negru, pe care ulterior, medicul
le interpretează.

Imaginile ecografice se obţin în timp real, fiind uşor de vizualizat şi de analizat structura, mişcarea, dar şi posibilele
disfuncţii ale următoarelor părţi ale corpului uman:

• glanda tiroidă şi glandele paratiroide;

• vasele mari (aorta, arterele renale, arterele iliace, vena porte, etc);
• ganglionii limfatici;
• inimă;
• glandele mamare;
• organele abdominale (ficat, vezică biliară, splină, pancreas, rinichi, vezică urinară);
• organele pelviene (uter, ovare, prostată)
• testicule;
• sarcină şi eventualele probleme ce pot interveni.

48. Radiografiile endoorale Caracteristica.

➢ Radiografia periapicala
❖ furnizeaza detalii despre intregul dinte, complexul paradontal (elementele de sustinere ale dintelui
si osului din jur).
❖ aici verificam corectitudinea unui tratament de canal, chisturi, carii, pierderi osoase localizate.
❖ filmul este amplasat din partea orala in proiectia dintelui care necesita examinarea fiind tinut fie
de un dispozitiv special fie de degetul pacientului;
➢ Radiografia muscata (bitewing)
➢ se evidențiază coroanele dinților, aratând în același timp dintele de sus și cel de jos. Se pot observa
și cele mai întalnite probleme stomatologice: caria, tartrul dentar, pierderi în densitatea osoasă și
boli gingivale.
➢ Pentru efectuarea acestui tip de radiografie se introduce filmul în gura pacientului și acesta trebuie
sa efectueze o mușcătură cât mai naturală;
➢ Radiografia ocluzala
➢ cuprinde întreaga arcadă dentară, fie cea superioară fie cea inferioară;
➢ este utilizată pentru a vedea dinții care înca nu au erupt, fracturile de maxilar, chisturi, calculi în
ducturile salivare și obiecte străine;

49. Radiografiile exoorale. Caracteristica. Însemnătatea clinică.

Sunt efectuate cu filmul amplasat în afara cavitații bucale și au dimensiuni mult mai mari:
 ➢ Ortopantomografia. Caracteristica. Însemnătatea clinică.
OPG- permite derularea pe un singur film a imaginilor ambelor arcade dentare de la o articulatie la alta.
Ea ofera o imagine panoramica extinsa in cadrul unei singure expuneri cu o doza de radiatii redusa intr-
un timp de examinare foare scurt. Acest tip de radiografie capteaza imaginea unor locuri mai greu
accesibile cum ar fi dintii 8, ATM, fracturile mandibulare, sinusurile maxilare si alte afectiuni ale acestei
zone.
➢ Tomografia computerizată (CT). Caracteristica. Însemnătatea clinică.
Tomografia computerizata (CT ) - este o metoda de investigatie radiologica ce permite reprezentarea
grafica a unor sectiuni sau planuri tomografice ale corpului cu ajutorul unui computer care prelucreaza
valorile de absorbtie a unui fascicul de raze Roentgen ce exploreaza in diferite incidente, aceste sectiuni
anatomice.

Cel mai important avantaj a TC este ca poate evidentia clar structurile tisulare, cu opacitate redusa fata de
razele Roentgen.

50. Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Rezonanța magnetică nucleară – este o tehnică a imagisticii medicale care utilizează câmpul magnetic
puternic, undele radio și un computer pentru a produce imagini ale structurilor corpului.
Scanerul pentru Imagistica prin Rezonanța Magnetică nu este dureroasa si nu implica radiatii cu raze X, este
un tub înconjurat de un magnet de dimensiuni apreciabile de forma cilindrică. Pacientul este plasat pe un pat
mobil care se introduce în magnet.
Dupa ce scanarea IRM este finalizata, computerul genereaza imagini vizuale din zona a corpului care a fost
scanat. O selectie din aceste imagini vor fi printate pe film radiologic. Toate imaginile achizitionate vor fi
scrise pe un CD.

51. Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast. Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic: sialografia,
angiografia, scintigrafia, fistulografia, artrografia, limfografia.
Sialografia a fost imaginata in 1925 prima sialografie parotidiană.
În cazul glandelor salivare se instileaza prin orificiul excretor,cu ajutorul unui cateter sau ac special fara virf,
o substanta de contrast liposolubila (lipiodol) sau hidrosolubila, care patrunde in arborele canalicular,
vizualizindu-l.
O tehnica asemanatoare se utilizeaza in cazul fistulografiilor. Salivografia permite diagnosticarea unor
afectiuni specifice glandelor salivare – sialoze, afecțiuni inflamatorii, litiază salivară, tumori ale glandelor
salivare, boala Sjogren, etc.
Scintigrafia este o metoda de investigatie care foloseste izotopi radioactivi ce se pot localiza într-un
țesut sau organ, într-o concentrație diferita fata de tesuturile din jur. Radiațiile emise sunt captate de
o camera de scintilatie, care permite realizarea unei harti scintigrafice a regiunii examinate.
Radioizotopii pot fi “pozitivi”, cind concentratia lor in zona afectata de un proces patologic este mare, sau
“negativi”, cind concentratia lor este mica.
 ❑ In cazul oaselor maxilare, indicatia scintigrafiei o constituie apreciera mineralizarii si depistarea
precoce a tumorilor (metastazelor osoase).
❑ În sfera oro-maxilo-facială examenul scintigrafic se utilizează pentru investigarea modificărilor
morfologice și funcționale ale glandelor salivare și ale oaselor.
Angiografia examen radiologic care permite examinarea volumului interior al unui vas sangvin
(artera sau vena) si ale ramurilor în care se împarte acest vas.
Indicatii:
➢ O angiografie este utilizata, in principal, pentru studierea vaselor inimii si ale plamanilor, celor
ale creieruluisi maduvei spinarii si a celor ale membrelor si viscerelor (rinichi, mezenter).
➢ Acest examen serveste la depistarea leziunilor arteriale, indeosebi ale stenozelor (ingrosarile)
consecutive ateromului (depozit lipidic pe peretele arterial), anevrismelor (dilatatii localizate ale
arterelor), ocluziilor unui vas de catre un aterom sau de catre un cheag.
➢ Angiografia mai permite sa fie distinsă o disecție arteriala (clivaj al peretilor) sau prezenta unei
malformatii arteriovenoase.
➢ Inaintea unei interventii chirurgicale, o angiografie da posibilitatea sa se studieze raporturile
anatomice intre vase si leziunea de operat.
➢ In sfarsit, angiografia permite sa se practice angioplastii (tehnici de dilatare a unui vas), embolizari
(ocluzii terapeutice ale unui vas) si o chimioterapie in situ (injectare pe cale intravasculara a
medicamentelor anticanceroase).
Fistulografie – radiografie efectuată cu utilizarea unei substanțe radioopace când este introdus în
fistula prin cateter. Cantitatea de raze X agent de contrast depinde de lungimea fistulei, grosimea și
ramificare acesteia. Medicamentul este injectat sub controlul cu raze X. După Fistulografie
substanțele radioopace trebuie scoase din fistulă. În acest scop, este posibil să se sugă prin seringă,
dacă este necesar, se poate saline lavajul fistula pentru îndepărtarea mai aprofundată a contrastului.

La scurt timp după Fistulografie posibil să apară febră, disconfort, dureri în fistula. Toate aceste fenomene
de obicei dispar singure, în câteva zile. Se mai examinează și tractul sinusurilor.

Indicații pentru Fistulografie:

• Pentru a clarifica întinderea fistulei

• Pentru a identifica direcția canalului fistulei
• Pentru a determina comunicarea canal fistula cu organele vecine și țesuturi
• Pentru a identifica dungi în țesutul moale

52. Teleradiografia. Caracteristica. Scopul şi însemnătatea clinică.

Proiecții cefalometrice sau Teleradiografii de față și profil.
Acest tip de radiografie evidențiază întregul craniu și este folosită pentru a examina dinții în legătură cu
maxilarul și profilul pacientului, fiind posibile măsurătorile unor unghiuri și raporturi antropometrice.
Este utilizată în special de către medicii ortodonți.

53. Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii de medicină preventivă.

Proflaxie= pro-înainte, phylax-păzitor
Prevenția (proflaxia) oro-dentara - ansamblul masurilor luate pentru a stopa manifestarea cauzelor ce
pot duce la apariția sau evoluția îmbolnăvirilor aparatului dentomaxilar.
În sănătatea publică sunt considerate intervenții preventive „adevărate” numai cele care se adresează
persoanelor asimptomatice, considerate sănătoase (deci prevenția primară și secundară) și, din acest motiv,
medicina preventivă este numită și „medicina omului sanătos”.
 Medicina preventivă/profilaxia reprezintă ansamblul intervențiilor adresate riscului de boală, deces,
dizabilitate.
În funcție de momentul intervenției în istoria naturală a bolilor, activitățile preventive au fost clasificate ca:
▪ prevenție primară (intervenții care impiedică riscul de îmbolnăvire),
▪ prevenție secundară (intervenții care urmăresc selectarea indivizilor cu risc crescut sau în stadii
în care boala nu este încă manifestă)
▪ prevenția terțiară (intervenții care urmăresc să atenueze/ anuleze impactul bolii asupra
persoanelor diagnosticate).

Pana la sfarsitul sec. XIX medicina dentara se baza, aproape in exclusivitate, pe tratamente restaurative
si protetice - tratamentele fiind costisitoare si greu accesibile pentru cea mai mare parte a populatiei.

In prima jumatate a sec. XX cercetarile stiintifice au condus la o mai buna intelegere a factorilor implicati
în etiologia bolilor cavitatii orale, medicina dentara indreptandu-se spre cautarea metodelor celor mai
adecvate de prevenire a acestor boli.

54. Etapele prevenţiei oro-dentare.

Prevenția cuprinde masurile menite sa previna aparitia unui fenomen- a unei afectiuni oro-dentare.

Profilaxia se ocupa cu studiul si aplicarea metodelor de tratament preventiv.

Preventia oro-dentară se adresează:

➢ tuturor afectiunilor buco-dentare, cele mai frecvent intânite fiind caria dentara, parodontopatia, anomaliile
dento-maxilare si cancerul din sfera buco-maxilo-facial
➢ tuturor practicienilor, indiferent de domeniul de activitate: pedodonție, ortodonție, odontologie,
parodontologie, endodonție, protetică.

SCOPURILE PREVENTIEI ORO-DENTARE

➢ evitarea inițierii cariei dentare, parodontopatiilor, cancerului bucal si a anomaliilor dento-maxilare

➢ interceptia si tratamentul stadiilor initiale ale bolilor oro-dentare
➢ controlul raspandirii acestor boli
➢ limitarea complicatiilor si a efectelor secundare
➢ promovarea reabilitarii sistemului oro-dentar

❖ preventie primara are drept scop evitarea aparitiei afectiunilor buco-dentare

❖ preventie secundara = urmareste tratamentul precoce al afectiunilor buco-dentare si scaderea ratei
de imbolnavire. Sunt tratate afectiunile deja instalate dar aflate in stadii incipiente, fiind impiedicata
evolutia si extinderea lor
❖ preventia tertiara = are drept scop limitarea complicatiilor bolilor deja instalatesi tratamentul
complex al bolilor cavitatii bucale prin prisma preventiei.
Metodele fiecarei etape de profilaxie pot fi aplicate atat la nivel de colectivitate (profilaxie colectiva),
cat si la nivel individual (profilaxie individuala).

Mai detaliat nivelurile prevenției pot fi subâmpărțite astfel:

Prevenție primară

Nivel 1- Promovarea sanatatii generate pentru cresterea rezistentei la boli (preventie primordiala).
Cresterea nivelului educational al populatiei
 Nivel 2- Măsuri specifice de profilaxie

Prevenție secundară

Nivel 3- Diagnostic si tratament precoce al stadiilor initiale ale bolilor

Prevenție terțiară

Nivel 4- Limitarea complicatiilor si disabilitatilor produse de boala

Nivel 5- Refacerea integritatii structurilor buco-dentare.

Prevenirea pierderii complete a functiilor aparatului ADM.

Reabilitarea oro-dentara.

55. Prevenția primară. Metode și nivele.

Prin prevenția primară se încearcă descoperirea cauzelor generatoare de boală, urmând ca prin aplicarea
unor metode terapeutice corect utilizate, să se prevină producerea bolilor, stopându-le înainte de a ajunge
în stadii ireversibile, când tratamentul curativ ar deveni necesar. Scopul acțiunilor de profilaxie primară
urmărește evitarea apariției bolilor oro-dentare.

În cazul cariei, metodele de profilaxie primară se vor desfășura strict în ordinea următoare:
▪ fluorizarea generalăși locală;
▪ igiena alimentației;
▪ igiena oro-dentară;
▪ sigilarea șanțurilor și gropițelor.
• îndepărtării plăcii bacteriene;

Măsuri nespecifice:

✓ controlul starii generale de sanatate

✓ educatie sanitara privind sanatatea oro-dentara
✓ inlaturarea principalilor factori de risc la carie
56. Prevenția secundară. Metode și nivele.
Prevenția secundară presupune surprinderea bolilor în fazele lor de debut, când prin aplicarea
tratamentelor curative indicate le stopăm evoluția, realizând și refacerea morfofuncțională a țesuturilor
afectate spre o stare cât mai apropiată de normalul inițial. Metodele ei vor fi individualizate fiecărei
afecțiuni în parte.

Caria dentară
▪ examinarea, depistarea și tratamentul corect și precoce;
▪ eliminarea factorilor ce favorizeaza aparitia de noi leziuni carioase
▪ tratamentul leziunilor carioase initiale prin remineralizare (aplicatii topice de substante fluorurate)
▪ restaurari preventive cu rasini- sigilare largita
▪ terapie odontală minimal invazivă
▪ examinarea, depistarea, tratamentul corect și precoce al gingivitelor și al parodontopatiilor aflate
în stadiu incipient;
▪ educatie sanitara stomatologica

57. Prevenția terțiară. Metode și nivele.

Prevenția terțiară cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru restaurarea țesuturilor distruse prin boală și
reabilitarea morfofuncțională a pacientului spre un punct cât mai apropiat de normal, altfel spus, de
corectare și compensare a sechelelor produse.

Ea urmărește prevenirea recidivelor după tratamentul afecțiunilor parodontale manifeste și include:

✓ ansamblul tehnicilor profilactice, studiul și analiza mijloacelor, a locurilor de aplicare și a

personalului;
✓ educația sanitară, depistarea, supravegherea și controlul aplicării mijloacelor de profilaxie;
✓ corelația între receptarea informației și aplicarea ei.
58. Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii de asepsie.
Asepsia din grecescul *a*-fără și *sepsis*-putrefacție
Asepsia- este un ansamblu de măsuri, metode și tehnici care duc la prevenirea contaminării cu germeni patogeni a
unui organism, obiect, produs, în timpul examinării sau tratamentelor efectuate și constituie un element de bază în
asistența medicală actuală. Asepsia este o metodă de distrugere a germenilor patogeni cu ajutorul substanțelor
chimice: de pe suprafața instrumentelor utilizate și din interiorul încăperilor.
Asepsia reprezintă un complex de măsuri care împiedică pătrunderea sau contactul germenilor cu plaga operatorie
prin nimicirea lor de pe toate obiectele ce intră în contact cu plaga. Asepsia este o metodă profilactică de tratament
ce împiedică contaminarea plăgii.
Legea supremă a asepsiei:
Tot ce intră în contact cu plaga trebuie să fie liber de microbi, adică steril
❑ Se utilizau diferite macerate din plante cu efect antiseptic și cicatrizant.
❑ În perioada lui Hipocrate, era recomandat spălarea plăgilor cu apă caldă și vin vechi iar echipa chirurgicală
trebuia să se spele pe mâini înainte de operație iar plăgile erau pansate cu pînză albă.
❑ Louis Pasteur este considerat părintele asepsiei, fiind primul care descoperă diverse familii de germeni și
demonstrează relația de cauzalitate între aceștia și apariția diverselor boli, a identificat unele metode de
prevenire și tratament ale acestora, a pus baza conceptului sterilizării.

59. Metodele de asepsie.

Asepsia folosește un ansamblu de metode având ca scop lucrul în mediul steril (de la decontaminarea mâinilor
chirurgului, decontaminarea câmpului operator, sterilizarea instrumentarului și a inventarului moale, până la
aplicarea pansamentului steril pe plagă). Deoarece se previne infecţ̦ia, asepsia este o metodă profilactică. Toate
aceste deziderate se realizează prin dezinfecție și sterilizare.
Asepsia constă din 2 etape: dezinfecția și sterilizarea.
Dezinfecția- orice proces fizic sau chimic prin care agenții patogeni sau microorganismele cauzatoare de boli sunt
inhibate de pe medii inerte, sunt distruse.
Sterilizarea- procesul prin care sunt distruse formele vegetative și sporulate ale microorganismelor patogene prin
acțiunea agenților fizici și chimici.

Sterilizarea se realizează într-un spațiu separat, special amenajat, conform ultimelor cerințe și cu aparatura
necesară, performantă.
Certitudinea sterilizării depinde de respectarea următoarelor etape:
• Presterilizarea – pregătirea intrumentarului în vederea sterilizării;
• Sterilizarea propriu-zisă
60. Dezinfecţia. Definiție, metode.
Dezinfecţia- totalitatea mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice care urmăresc îndepărtarea,
inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu.
Dezinfecţia este procesul prin care sunt distruse cele mai multe, sau toate microorganismele patogene (în proporţie
de 99,99%) cu excepţia sporilor bacterieni, de pe obiectele din mediul inert. Dezinfecţia se aplică în cazurile în
care curăţenia nu elimină riscurile de răspândire a infecţiei, iar sterilizarea nu este necesară. În orice activitate de
dezinfecţie trebuie să se aplice măsurile de protecţie a muncii pentru a preveni accidentele şi intoxicaţiile.
Dezinfectarea se realizează de obicei folosind substanțe dezinfectante, deși există și alte metode:
 ➢ expunerea la ultraviolete
➢ expunerea materialului infectat la temperaturi ridicate, la care microbii nu rezistă.

61. Grupele de substanţe dezinfectante. Caracteristica. Reprezentanţi ai grupelor.

Dezinfectantele substanțe bactericide mai puternice, neiritante pentru organismul viu, din această cauză fiind
utilizate pentru distrugerea germenilor de pe obiecte și suprafețe.
Un bun dezinfectant trebuie:
❑ să aibă acţiune bactericidă şi sporicidă cu spectru larg;
❑ să nu fie corosiv, să nu păteze şi să nu aibă miros respingător;
❑ să nu fie inactivat de resturi organice;
❑ să aibă un preţ de cost convenabil (se utilizează în cantităţi mari).
În ceea ce priveşte sensibilitatea agentului patogen la antiseptice şi dezinfectante, aceasta descreşte în ordinea
următoare: coci Gram pozitivi, coci Gram negativi, bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi, micobacterii, fungi,
virusuri.

Un bun antiseptic trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

❑ să aibă cel puţin efect bacteriostatic, preferabil bactericid;
❑ să aibă indice terapeutic mare;
❑ să afecteze un număr cât mai mare de germeni patogeni (spectru larg);
❑ să fie bine tolerat;
❑ să nu fie alergenic;
❑ să nu fie toxic;
❑ să aibă un efect rapid şi de lungă durată;
❑ să nu fie incompatibil cu alte substanţe administrate.

Medicamentele antiseptice pentru uz extern, denumite dezinfectante, folosite pe scară largă în lupta împotriva
microorganismelor, formează un grup omogen din punct de vedere farmacodinamic, dar destul de eterogen din
punct de vedere chimic, înglobând o serie întreagă de compuşi aparţinând celor mai diferite grupe chimice.
Spre deosebire de medicamentele chimioterapice folosite intern, de obicei împotriva unei anumite specii
bacteriene, cele folosite extern, având acţiune bactericidă asupra unei game foarte variate de germeni, sunt utilizate
şi pentru dezinfectarea diverselor obiecte.
Din cauza toxicităţii ridicate, introducerea lor în organism este periculoasă şi numai unele dintre ele, cele cu
toxicitate mai mică, pot fi administrate intern ca antiinfecţioase sistemice.

Un dezinfectant poate acţiona printr-unul sau mai multe din următoarele mecanisme:
➢ inhibiţie enzimatică prin denaturarea proteinelor (alcooli, fenoli, aldehide) sau inactivarea grupelor tiolice
(metale grele);
➢ interacţiune cu acizii nucleici (coloranţi acridinici, aldehide, agenţi oxidanţi, azotat de argint);
➢ acţiune la nivelul peretelui celular şi a membranei externe (glutaraldehida) sau a membranei celulare
(bisfenoli, acizi organici, coloranţi acridinici, detergenţi, fenoli, clorhexidină).
Aprecierea intensităţii acţiunii antiseptice se face prin determinarea CMI (concentraţie minimă inhibitorie) sau prin
determinarea indicelui fenolic (raportul dintre acţiunea antibacteriană a substanţei respective şi cea a fenolului).

Dezinfecția cu raze ultraviolete:

Indicații:
❖ dezinfecția suprafețelor netede și aerului în boxe de laborator,
❖ săli de operații,
❖ alte spații închise, pentru completarea măsurilor de curățire și dezinfecție chimica.

Suprafețele și instrumentele înainte de sterilizare se dezinfectează:

➢ Alcool etilic 70%
➢ Clorhexidină 0,5% în alcool de 70%
➢ Hipoclorit combinat cu săpun sau detergent
➢ Spray
 ➢ Șervețele
➢ Spumă dezinfectantă ce conțin (ethanol, propanol, compuși cuaternari de amoniu) de la diferite firme
producatoare (Prosept, Propanol, Hospisept)

62. Presterilizarea: definiția, etapele.

Înainte de sterilizare, tot instrumentarul se curăţă de resturi organice, sânge, puroi, dentină, os – ulterior
se clătesc şi se usucă.
Presterilizarea - etapa care presupune pregătirea instrumentelor în vederea sterilizării;
❑ prevede înlăturarea prin procedeul de curăţare mecanică a tuturor impurificărilor de origine
proteinică, lipidică, medicamentoasă etc.
❑ prezenţa materiilor organice protejează germenii de acţiunea agenţilor dezinfectanţi sau
sterilizanţi;
❑ dacă nu există condiţii pentru a spăla imediat instrumentele impurificate cu sânge sub jet de apă,
ele trebuie cufundate într-o soluţie de inhibitor anticoroziv (soluţie de 1% de benzoat de natriu).
❑ Instrumentele reutilizabile pot fi ţinute în soluţie pînă la 7 h.
Presterilizarea reprezintă etapa dinaintea sterilizări, ce cuprinde totalitatea măsurilor și tehnicilor
efectuate întru decontaminarea instrumentelor stomatologice.
Presterilizarea, sau pregătirea instrumentelor către sterilizarea, este alcătuită din următoarele etape:
➢ Spălarea sau Curățarea
➢ Dezinfectarea
➢ Uscarea
Presterilizarea decurge în cîteva etape:
1. Curățirea manuală/ultrasonică a instrumentelor
2. Clătirea cu apă curgătoare;
3. Plasarea articolelor în soluție dezinfectantă;
4. Clătirea cu apă curgătoare;
5. Uscarea instrumentelor cu prosop curat sau aer comprimat;
6. Lubrefierea instrumentarului care necesită acest tratament;
7. Verificarea integrității instrumentarului.

1) Curățarea manuală- spălarea atentă în special a instrumentelor cu suprafață neregulată cu apă și

detergenți, cu ajutorul periei.
2) Curățarea ultrasonică- e mai sigură ca cea manuală, scade riscul infectării personalului prin înțepare.
3) Decontaminarea- cu soluție antiseptică, fosfat trisodic (1l de apă-1lingură) sau gentaraldehidă 2%,
lizoformin.
4) Uscarea- pe un prosop curat, de unică folosință.
5) Împachetarea și sigilarea- separat sau în tăvițe.

63. Curăţarea, dezinfectarea şi pregătirea instrumentarului medical reutilizabil înainte de sterilizare.

Curăţirea este de 2 tipuri:
➢ manuală
➢ mecanică - cu baia cu ultrasunete,mașina de spălat instrumentar.
Decontaminarea/ dezinfectarea instrumentelor: presupune imersia în soluții dezinfectante speciale,
cu spectru larg de acțiune, și menținerea instrumentelor în acestea pentru un timp optim în vederea
distrugerii virușilor (HIV, hepatita B, C, etc.), bacteriilor, sporilor sau fungilor.
Curăţirea manuală – se efectuează de un cadru mediu echipat cu mănuşi, care foloseşte pentru
curăţare: apa caldă, săpun, detergenţi şi perie aspră.
➢ Se va acorda o atenţie deosebită atât îndepărtării tuturor resturilor organice, cât şi posibilelor
accidente – tăieturi, înţepături – prin manevrarea acelor (de canal, de siringă), a
instrumentarului tăios (sonde dentare, foarfece, bisturie).
➢ Manevra este mare consumatoare de timp.
➢ instrumentele sunt spălate minuțios cu perii adecvate, insistându-se la încheieturi, la canelurile
acelor si frezelor, pentru înlăturarea tuturor formelor de materii organice.
➢ cleștii de extracție, precum și alte instrumente chirurgicale sunt supuse acelorași etape de
presterilizare însă în recipiente separate, apoi se usucă și se curăță din nou în caz de necesitate.
Prelucrarea mecanică a instrumentarului la etapele ce precedă sterilizarea
❑ Baia cu ultrasunete utilizează unde sonore capabile de a forma bule de oscilație, proces numit
= cavitație;
❑ Aceste bule au capacitatea de a înlătura detritusul de pe suprafața instrumentelor;
❑ În scopul presterilizării în baia cu ultrasunete, se va utiliza soluții recomandate de producători;
Mașina de spălat instrumentar – utilizează apa fierbinte la viteze înalte și un detergent pentru
curățarea instrumentelor.
➢ Acest dispozitiv necesită personal pentru plasarea instrumentelor în coș sau de a utiliza casete
pentru instrumente.
Curăţirea mecanică – asigură o curăţire corespunzătoare, economie de timp, necesită aparate speciale
cu ultrasunete.
Prelucrarea chimică a instrumentarului la etapele ce precedă sterilizarea
❑ se utilizează obligatoriu un dezinfectant etichetat ca dezinfectant pentru instrumentar și avizat de
Ministerul Sănătății, în concentrația recomandată de producător;
❑ soluția de dezinfectant se pune în cuve / recipiente cu capac;
❑ instrumentarul va fi complet imersat în soluție și va fi menținut în aceasta pe perioada recomandată de
producător.
64. Pregătirea materialelor stomatologice în vederea sterilizării;
❑ Protocolul de lucru va fi atașat la loc vizibil;
❑ Asistenta medicală – este responsabilă cu pregătirea, decontaminarea și dezinfecția instrumentarului
medico-chirurgical;
Verificarea eficacității procedurilor – prin prelevare de probe și investigare bacteriologică
❑ După uscare și verificare, instrumentele se împachetează în folii închise etanș, ce au prevăzute markeri de
sterilizare care virează (își schimbă culoarea), putându-se astfel controla expunerea materialelor la
temperatura optimă și permițând totodată verificarea sterilizării.
❑ De asemenea pe cutiile metalice (casolete) în care sunt grupate alte instrumente se pun benzi cu astfel de
marker de sterilizare, atât în interiorul cât și în exteriorul cutiilor.
65. Curăţarea, dezinfectarea şi pregătirea pieselor stomatologice în vederea sterilizării.
Instrumentarul medical reutilizabil în procesul de exploatare, a curăţării presterilizante şi sterilizării pot fi
supuse coroziunii. Soluţia preconizată pentru curăţarea chimică conţine următorii componeţi:
➢ acid acetic (CH3CO2H);
➢ clorură de sodiu (NaCl);
➢ apă distilată – până la 100 ml.

Timpul de expoziție depinde de concentrația soluției:

✓ Cloramină 3% - 40 min
✓ H2O2 6% - 90 min
✓ Prosept 2% - 30 min
 ✓ Cloramină 6% - 15 min
❑ Alte substanțe utilizate: Aerodesin 2000, Hospisept, Nikamicid, Profic, Neodez, Tabidez, Septohloral,
Savo Prim, Chirosan, Chiroseptol, Pedilin etc
După trecerea timpului de expoziție, instrumentele se vor clăti sub jet de apă, se usucă, se ambalează conf orm
destinației (tratament terapeutic, chirurgical etc) și se vor steriliza.
➢ Soluţia de spălare-curăţare pentru presterilizarea articolelor medicale reutilizabile este raţional de a o
folosi în decurs de până la 12 ore din momentul preparării în funcţie de gradul lor de impurificare;
➢ Detergenţii, în special cei în stare friabilă, urmează a fi verificaţi la conţinutul de substanțe active nu
mai rar decât o dată în 3 luni;
➢ Pregătirea instrumentarelor şi materialelor pentru sterilizat se face în spaţii bine amenajate, autorizate
conform cerinţelor în vigoare;
➢ Periile, recipientele şi alte ustensile utilizate la curăţare se spală şi se decontaminează.

66. Sterilizarea, definiţia. Mijloacele de sterilizare.

Sterilizare = utilizarea procedurilor fizice sau chimice în scopul distrugerii tuturor microorganismelor, inclusiv a formelor
sporulate rezistente de bacterii.

Sterilizarea constituie distrugerea tuturor formelor de viață.

Sterilizarea este procesul de nimicire sau înlăturare al tuturor microorganismelor viabile.

Steril = Liber de orice formă vie de microorganisme;

Sterilizarea se realizează într-un spațiu separat, special amenajat, conform ultimelor cerințe și cu aparatura necesară,
performantă.

Certitudinea sterilizării depinde de respectarea următoarelor etape:

❑ Presterilizarea- pregătirea intrumentarului în vederea sterilizării;

❑ Sterilizarea propriu-zisă

Pașii unei sterilizări corecte și complete sunt:

❑ Presterilizare în cutii speciale cu dezinfectant: prelucrarea instrumentelor în baia cu ultrasunet
❑ Spălare instrumentelor
❑ Împachetarea instrumentarului în ambalaj de unică folosință
❑ Sterilizarea în autoclave:control de calitate
❑ Inscripționarea zilei si a orei sterilizării
❑ Depozitarea în compartimente speciale.

67. Sterilizarea prin căldură umedă. Caracteristica, utilaj, avantaje şi dezavantaje.

Sterilizarea prin vapori sub presiune (autoclavare)

▪ Aparatul utilizat pentru sterilizarea cu vapori de apă sub presiune.

▪ Este metoda cea mai utilizată astăzi pentru sterilizarea unor materiale şi a instrumentelor chirurgicale.
▪ Practic peste 120 °C sunt distruşi toţi germenii, inclusiv bacteriile sporulate şi virusurile.
▪ Temperatura vaporilor de apa creste proportional cu presiunea, respectiv 134 de grade, timp de 45 de
minute.
Autoclavul este alcătuit din:

✓ un cazan cu peraţi dubli, cazanul interior fiind în comunicare cu spaţiul dintre cei 2 pereţi
 ✓ Capacul

✓ Manometru

✓ Robinet pentru reglarea presiunii

✓ Supapă de siguranţă

✓ Sursa de căldură ( arzător cu gaze sau rezistenţă electrică )

Blocurile operatorii pot fi dotate cu propriul nucleu de sterilizare, unde sunt sterilizate instrumentele şi materialele numai
pentru necesităţile blocului operator.

La autoclav se pot steriliza:

-inventarul moale
-seringi
-tuburile de dren
-mănuşi de cauciuc
-sonde de diverse tipuri
-instrumentar pentru chirurgia clasică şi laparoscopică

Controlul sterilizării se poate face prin mijloace fizice (termometru), chimice (modificări de culoare a unor substanţe la
anumite temperaturi), biologice (bacili distruşi la anumite temperaturi).

68. Sterilizarea prin căldură uscată. Caracteristica, utilaj, avantaje şi dezavantaje.

❑ Căldura uscată:
Încălzirea la incadescență

Ansa bacteriologică se menține în flacăra până se înroșește, iar apoi se lasă să se răcească. Se repetă la fiecare
utilizare.

Flambarea

Trecerea rapidă a obiectelor prin flacără. Eprubetele, baloanele de sticlă.

Sterilizarea cu aer supraîncălzit

❖ Se face în coptorul Pasteur (sau Poupinel);

❖ Sterilizarea se face la 180 C timp de o oră, determinînd carbonizarea microorganismelor, forme vegetative
sau spori. Temperatura de 180 C este necesară deoarece căldura uscată are o putere redusă de pătrundere
PUPINELUL = Aparatul folosit la sterilizarea cu aer cald. Este o metodă larg utilizată.

Este alcătuit din:

❖ Carcasă- o cutie de formă paralelipipedică cu pereţi dubli, între care circulă aerul cald. În interiorul cutiei
există rafturi unde se aşează obiectele.
❖ Sistemul de ventilaţie- un ventilator care uniformizează temperatura aerului favorizând circulaţia continua
❖ Sistemul de măsurare al temperaturii- un termometru cu mercur al cărui rezervor este plasat în interior iar
scala gradată în exterior
❖ Sursa de căldură- rezistenţă electrică
❖ Sistem de reglare şi control
 La Pupinel putem steriliza:

✓ instrumentar chirurgical metalic

✓ obiecte din sticlă
✓ obiecte din ceramică
69. Sterilizarea prin alte metode fizice (fierberea, glasperlenul, infraroşu, iradiere e.t.c.). Caracteristica,
utilaj, avantaje şi dezavantaje.
Glassperlene
• Temperatura 2180C – 2460C;
• Cristalele trebuie să fie mai mici de 1 mm în diametru, deoarece diametre mai mari nu sunt eficiente în
transmiterea căldurii la spațiile mari de aer între cristale.

FIERBEREA

▪ Prima metodă de sterilizare utilizată.

▪ Astăzi se utilizează doar în mod excepţional. Deoarece apa nu depăşea 100°C, o parte din bacterii şi virusuri
nu erau distruse.
▪ Se sterilizau: seringi, tuburi de cauciuc, instrumentar chirurgical.
Din momentul în care apa începea să fiarbă se cronometrează 30-40 minute timp în care sterilizarea se consideră
terminate

RADIAŢII IONIZANTE

• Cel mai utilizat tip de radiaţie ionizantă pentru obţinerea sterilizării este radiaţia gamma (γ); distrugerea
microbilor se realizează pe capacitatea de ionizare şi excitare a atomilor materiei cu care radiaţia vine în
contact
• Formele vegetative sunt mai sensibile decât formele sporulate iar rezistenţa virusurilor se apropie de cea
a sporilor.
• Avantajele constau în puterea mare de penetrabilitate, putând penetra inclusiv foliile de plastic sau hârtie
în care sunt învelite materialele de sterilizat.
• Se pot steriliza sonde de cauciuc, mănuşi chirurgicale, câmpuri operatorii, instrumente chirurgicale,
seringi de plastic, materiale de sutură.
ULTRASUNETE
Acţionează asupra bacteriilor pe care le fărâmiţează prin ruperea membranei şi liză celulară. Datorită costurilor
are o utilizare limitată.

70. Sterilizarea prin mijloace chimice. Caracteristica, utilaj, avantaje şi dezavantaje.

Realizează distrugerea tuturor microorganismelor şi a unui număr mare de spori bacterieni. Timpul de contact
necesar al substanţei chimice cu substratul tratat este de câteva ore.Este obligatorie respectarea recomandărilor
producătorului referitoare la timpul de contact şi condiţiile de realizare.

Mijloace chimice:

a) Formol
 b) Oxid de etilen
c) glutaraldehidă

d) Radiaţiile
Substantele chimice care realizează sterilizarea chimica sunt:

Oxidul de etilen
Este un gaz cu mare putere de penetrabilitate. Poate penetra prin: mase plastice, cauciuc, lemn, hârtie, textile.
Sterilizarea se face cu un aparat special cu funcţionare automată, asigurând temperatura în etuvă de 40°C.
Aldehidele
Cea mai folosită este glutaraldehida. Are acţiune bactericidă, fungicidă, viricidă. Realizează dezinfecţii chiar şi în
prezenţa unor substanţe organice cum ar fi: sânge, plasmă, urină. Se pot steriliza instrumente pentru chirurgia
laparoscopică şi materiale din plastic.
Formolul
Se utilizează foarte puţin odată cu introducerea glutaraldehidei. Astăzi se mai foloseşte doar la dezinfecţia încăperilor.
RAZELE ULTRAVIOLETE
Acţionează direct asupra microorganismelor, realizând coagularea proteinelor citoplasmatice, acţionând inclusiv
asupra germenilor anaerobi şi a virusurilor. Sursele sunt lămpile cu vapori de mercur sau cadmiu.

71. Grupe de substanțe dezinfectante. Mecanismul lor de acțiune

DEZINFECTANTELE - substanţe bactericide mai puternice, iritante pentru organismul viu, din această cauză fiind
utilizate pentru distrugerea germenilor de pe obiecte, suprafeţe, produse septice.
Pentru a putea fi utilizate ca antiseptice, substanţele chimice trebuie :
❑ Să aibă capacitate bactericidă
❑ Să fie lipsite de miros neplăcut
❑ Să aibă proprietăţi antiseptice în orice mediu
❑ Să fie uşor solubile în apă şi să dea amestecuri stabile
❑ Să nu acţioneze asupra ţesuturilor
❑ Să fie ieftine şi uşor transportabile

Substanţe pe bază de iod.

Acţionează asupra fungilor şi bacteriilor, inclusiv formele sporulate. Pentru majoritatea sunt bactericide. Iodul
pătrunde în anfractuozităţile tegumentelor şi în porii glandelor, distrugând germenii din glomerulul acestora. Există
în diverse combinaţii:

Tinctura de iod- soluţie alcoolică 2%+ iodură de sodiu 2%, folosită curent pentru tegumente

- Soluţie lugol alcătuită din iod 5% şi iodură de potasiu 10% dizolvate în apă, cu slabă activitate antiseptică

- Iodoforii
Combinaţii ale iodului cu detergenţi, polivinilpirolidonă, realizând substanţe active în timp, cu activitate
antiseptică puternică, în soluţii slabe putând fi utilizate şi la spălarea plăgilor. Cel mai cunoscut produs este
Betadina.

Alcoolii Alcoolul etilic este unul din cele mai folosite antiseptice pentru tegumente. Concentraţia optimă este de
70-100% . Este bactericid dar nu omoară sporii. Proteinele îl inactivează.

Substanţe pe bază de clor

Elementul activ al acestor substanţe este clorul. Acesta este pus în libertate sub formă de clor activ şi îşi exercită
acţiunea bactericidă.

❑ Hipocloritul de sodiu
Este o soluţie apoasă de clor tamponată cu bicarbonat de calciu; produce dizolvarea ţesuturilor necrozate şi
dezodorizează plăgile. Precauţie în plăgile sângerânde deoarece dizolvă cheagurile
❑ Cloramina B
Sub formă de pulbere sau comprimate de 500 mg. Are acţiune bactericidă în special asupra bacililor gram-
negativi. Se pot folosi soluţii 0,2-2 %
❑ Clorhexidina
Compus al clorului cu acidul acetic. Are o bună toleranţă locală. Soluţia 0,05% se utilizează pentru plăgile şi
suprafeţele arse.
Substanţe care degajă oxigen.

Oxigenul acţionează în special asupra germenilor anaerobi. Se utilizează în tratamentul plăgilor infectate cu
anaerobi. Cele mai utilizate sunt:

❑ Apa oxigenată-Soluţie apoasă 3% peroxid de hidrogen. Are acţiune bactericidă dar şi mecanică datorită
efervescenţei produsă în ţesuturi. De asemenea are şi acţiune uşor hemostatică.
❑ Acidul boric-Sub formă de soluţii 2-3 % pentru spălarea plăgilor
❑ Permanganatul de potasiu - Se utilizează sub formă de soluţii 1-3% pentru spălături vaginale, uretrale şi
spălarea plăgilor
Mercurul

Se foloseşte sub forma sărurilor de mercur, care au în special acţiune bacteriostatică. Cele mai folosite sunt:
- Mercurocromul cu acţiune puternic bactericidă în special asupra stafilococului. Se folosesc soluţii apoase şi
hidro alcoolice 2-4%

- Fenosept este o soluţie apoasa de borat fenil mercuric 0,2%. Are acţiune bacteriostatică şi fungistatică.

Coloranţii

Sunt bazici şi acizi. Cei acizi sunt mai puţin eficienţi. Acţiunea antibacteriană este echivalentă cu mecanismul
coloraţiei, formându-se săruri cu protoplasma celulară.

Detergenţii

Posedă înalte calităţi bactericide şi bacteriostatice. Aceştia emulsionează grăsimile şi uleiurile, dezorganizează
membrana, inactivează enzimele, etc.
Cei mai utilizaţi sunt:

✓ Bromocetul- Soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpirinum 0,1% utilizată în plăgi

✓ TEGO 103G- Soluţie 0,1 % utilizată pentru dezinfecţia lenjeriei şi a tegumentelor
✓ Deconex- Produşi cu acţiune puternică inclusiv asupra HIV şi VHB
✓ Surfanios - soluţie 2%
✓ Hexanios - soluţie diluată 0,5%
În acţiunea agenţilor chimici asupra bacteriilor trebuie luaţi în considerare

o serie de factori:

✓ Factori care ţin de substanţa chimică (concentraţia, solubilitatea, etc. )

✓ Factori care ţin de germenele microbian (numărul, specia, etc. )
✓ Factori care ţin de mediu ( temperatura, pH, etc. )
Principalele mecanisme de acţiune sunt:
 ❑ Denaturarea proteinelor- substanţele alterează profund protoplasma prin precipitarea proteinelor,
suprimând activitatea metabolică
❑ Blocarea enzimelor celulare- Substanţele blochează grupările proteice chimic active ale enzimelor
ducând la blocarea funcţiei
❑ Acţiune tensioactivă- Substanţele solubilizează lipidele din membrane celulară, provocând
dezorganizarea funcţiei de membrană.

72. Metode de control al calităţii sterilizării.

➢ Indicatori chimici: se folosesc tuburi din sticlă ce conțin substanțe sub formă de pulbere cu punct de topire
cunoscut, în jur de 120 grade C (sulf, acid benzoic), role, dispensere, etichete, stripuri integratoare.
➢ Indicatori biologici: Se folosesc culturi sporulate de Bacillus Stearotermophylus cu care se impregnează niște
benzi din material poros. Ele se pun după terminarea autoclavării în mediu de cultură lichid și dacă nu se
dezvoltă cultura bacteriană înseamnă că sporii au fost distruși prin autoclavare și s-a atins tempersatura de 120
grade
➢ Teste chimice: indicatori cu medii de cultură și altele stripuri cu spori, incubatoare.
➢ Asigurarea calității: teste de proces, teste pentru controlul eficienței spălării și dezinfectării

73. Definiţia, conţinutul şi istoricul noţiunii antisepsie.

Semmelweis 1846 - spălarea mîinilor medicului cu clorură de calciu, Lister 1867-folosește acidul
carbolic) este operația care utilizînd procedee chimice, permite omorîrea sau inhibarea microbilor
patogeni de pe învelișurile organismului (tegument, mucoase) sau din plăgi.
Antisepsia este o metodă de distrugere a germenilor patogeni cu ajutorul substanțelor chimice: de pe suprafața
instrumentelor utilizate și din interiorul încăperilor.
1) denumire generala pentru metodele de combatere a infectiilor septice prin distrugerea sistematica a bacteriilor
patogene in locurile unde acestea se afla.
2) orice procedeu de reducere semnificativa a florei microbiene de la nivelul pielii sau al membranelor mucoase.
*Complex de măsuri menite să distrugă microbii în rană într-o formațiune patologică în organismul întreg.
74. Metodele şi mijloacele prin care se obţine antisepsia.
Metodele de antisepsie sunt:
❖ Fizice
❖ Mecanice
❖ Chimice
❖ Biologice
❖ Mixte
75. Antisepsia mecanică. Caracteristica.
Mijloace mecanice - curatirea mecanica si spalarea cu apa, detergenti si sapun, in vederea pregatirii
instrumentelor, a materialului moale pentru sterilizare, dar si pregatirea mainilor chirurgului si a campului
operator.
Antisepsia mecanică – este înlăturarea mecanică a microorganismelor din plagă. În practică din plagă
mecanic se înlătură corpurile străine, ţesuturile neviabile şi necrotice, cheagurile sangvine infectate, exudatul
purulent, care reprezintă un mediu ideal pentru înmulţirea bacteriilor. În aceste scopuri se utilizează un şir
de procedee:
1) Toaleta plăgii se efectuează practic la fiecare pansament şi într-un fel puţin modificat – la acordarea
primului ajutor medical în caz de plagă. În timpul pansamentului se înlătură materialul de pansament îmbibat
cu secret, se prelucrează pielea în jurul plăgii, cu pensa şi tampon de tifon se înlătură exudatul purulent,
cheagurile infectate, ţesuturile necrotice libere.
2) Următorul şi cel mai important procedeu al antisepsiei mecanice etse prelucrarea chirurgicală primară
a plăgii, care trebuie să fie efectuată nu mai târziu de 12 ore după lezare. Conform opiniilor moderne,
prelucrarea chirurgicală primară a plăgii se efectuează nu atât pentru „sterilizarea cu cuţitul”, cât pentru
diminuarea în plagă a ţesuturilor neviabile, care sunt un mediu nutritiv favorabil pentru microfloră. Tehnica
operaţiei constă în incizia plăgii, recesurilor (buzunarelor) acesteia, excizia marginilor, pereţilor şi fundului
plăgii în limitele ţesuturilor sănătoase, se înlătură toate ţesuturile lezate, infestate, îmbibate cu sânge.
(3) Prelucrarea chirurgicală secundară a plăgii se efectuează în cazurile, când în plagă deja s-a dezvoltat
infecţia. Esenţa ei constă în disecţia recesurilor, în care se acumulează puroi şi detrit necrotic, şi înlăturarea
ţesuturilor neviabile.
(4) Alte operaţii şi manipulaţii. Unele intervenţii chirurgicale se atribuie la măsurile antiseptice. Acestea
sunt, în primul rând, deschiderea colecţiilor purulente: abceselor şi flegmoanelor. „Vezi puroi – evacuează-
l” – este principiul de bază al chirurgiei purulente. Până când nu a fost efectuată incizia şi evacuat puroiul
din plagă, nici antibioticele, nici antisepticele nu vor ajuta la vindecarea maladiei. În unele cazuri poate fi
eficientă doar puncţia focarului (în caz de sinusită maxilară).
76. Antisepsia fizică. Caracteristica.
Antisepsia fizică – este distrugerea microorganismelor prin intermediul metodelor fizice.
Către metodele de antisepsie fizică se atribuie:
(1) Material de pansament higroscopic. De obicei se utilizează tifonul, din care se confecţionează
tampoane şi meşe de diferite dimensiuni.
(2) Soluţii hipertonice. Pentru ameliorarea drenării din plagă se utilizează soluţiile hipertonice – presiunea
osmotică a cărora este mai mare decât a plasmei sângelui. Cel mai frecvent se utilizează soluţia de clorură
de sodiu 10%.
(3) Drenarea este o metodă foarte importantă de antisepsie fizică în tratamentul tuturor tipurilor de plăgi,
precum şi după operaţiile pe cavităţile organismului. Se deosebesc trei tipuri de drenare a plăgii: pasivă,
activă şi lavaj continuu.
Pentru drenarea pasivă a plăgii se folosesc fâşii de cauciuc şi tuburi. Pe dren de obicei se fac câteva
orificii laterale.
În caz de drenare activă tubul de drenare, care iese din plagă, este unit la aspirator electric sau la un
dispozitiv special, care creează presiune negativă.
Drenarea cu lavaj continuu – printr-un tub în focar se introduce soluţia de antiseptic, iar prin alt tub –
soluţia se evacuează. Astfel, se efectuează lavajul continuu al focarului patologic. Un moment important
este ca în plagă să nu fie retenţie de lichid: volumul lichidului evacuat trebuie să fie egal volumului introdus.
(4) Sorbenţii. În ultimul timp frecvent se utilizează metoda de absorbţie în tratamentul plăgilor: în plagă se
introduc substanţe, care absorb toxinele. De obicei acestea reprezintă substanţe sub formă de pulbere ce
conţin carbon.

77. Antisepsia chimică. Caracteristica.

Ex: sulfanilamidele.
Acțiunea locală și general a antisepticului trebuie să fie inofensivă pentru macroorganism și celulele lui și
distrugătoare pentru microbi.
78. Antisepsia biologică. Caracteristica.
Esenţa antisepsiei biologice constă în:
(1) utilizarea preparatelor de origine biologică, care acţionează nemijlocit asupra microorganismelor, precum
(2) utilizarea metodelor şi măsurilor ce majorează capacitatea organismului de a se opune infecţiei. La antisepticele
biologice cu acţiune directă se atribuie antibioticele, fermenţii proteolitici, bacteriofagii şi serurile curative.
Antisepsia biologică- reunește un mare grup de preparate ce acționează nemijlocit asupra celulei microbiene sau
toxinelor ei.
1) Antibioticele
2) Bacteriofagii
3) Antitoxinele-administrate sub formă de ser

79. Antisepsia mixtă. Caracteristica.

Antisepsia combinata – este metoda in care se combina doua sau trei tipuri de antisepsie exemplu: antiseptice plus
fermenti proteolitici = dializa fermentativa ( antisepsie fizica + chimica + biologica ).
 80. Remedii antiseptice. Definiţia. Mecanismul de acţiune.
Remediile antiseptice – metoda prevenirii sau inlaturarii insectiilor microbiene care vor impedica putrefactia.
81. Particularităţile intervenţiilor de chirurgie orală şi maxilo-facială.
 Se administrează premedicația cu o zi înainte de intervenție cu scopul de a preveni anxietatea.
 Utilizarea antibioticilor înainte de operație, deja calea de administrare și doza e individual la fiecare
pacient.
 Întervenția se efectuează cu anestezie, metoda este selecatată în dependență de locul și volumul
intervenției chirurgicale
 Nici un medic nu are dreptul de a trata un pacient cu maladii somatic acute sau cornice fără consultația
medicului specialist în domeniu. Destul de des sunt reacții alergice. Obligatoriu acești pacienți
necesită testul alergologic.
82. Scopul pregătirii preoperatorii a bolnavului.
✓ Pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element major de prevenire a infecțiilor
postoperatorii. De ea depinde reușita operației și evoluția postoperatorie.
✓ Neutralizarea surselor de suprainfecție
✓ Reducerea posibilităților de contaminare a pielii, prin utilizarea de antiseptice
✓ Depistarea și semnalizarea anumitor infecții, posibilități de alergie.
Etapele:

1. Examinarea clinică/paraclinică
2. Stabilirea diagnosticului
3. Planificarea unui plan de tratament
4. Pregătirea psihică a pacientului
5. Pregătirea fizică a pacientului (îngrijiri igienice)
6. Pregătirea medicamentoasă(premedicația)

7. Monitorizarea funcțiilor vitale

83. Pregătirea psihică a bolnavului în secţie sau cabinet de chirurgie OMF.

Pregătirea psihică- bolnavul e informat despre necesitatea intervenției chirurgicale, riscul, eventualele
complicații și obligatoriu se va cere consimțămîntul pacientului
➢ Se fixează data intervenției
➢ Bolnavul e înconjurat de o atenție sporită
➢ Se suprimă totul ce ar putea să-i provoace bolnavului o stare de neliniște
➢ Crearea comodității în saloane
84. Pregătirea biologică a pacientului către intervenţie in secţia sau cabinet de chirurgie OMF.
❑ Între pacient şi medicul său trebuie să se stabilească o relaţie de încredere şi respect
❑ Psihicul bolnavului este la fel de important în procesul de vindecare ca şi medicamentele administrate
❑ Odată ajuns la spital, bolnavul trebuie să se adapteze la noile condiţii de viaţă, uneori percepute ce “agresive”
de anumiţi indivizi
❑ Esenţial pentru toţi pacienţii dar mai ales pentru cei cu spitalizare îndelungată, este asigurarea încrederii prin
contactul direct cu chirurgul operator
❑ Trebuie avută în vedere o altă abordare pentru stabilirea contactului şi comunicarea diagnosticului la pacienţii
cu boli maligne. Diagnosticul practic nu poate fi ascuns pacientului decât în cazurile care presupun efectuarea
unei intervenţii mutilante. Foarte bine pentru moralul bolnavului este contactul acestuia cu pacienţi care
anterior au suferit aceeaşi intervenţie şi s-au adaptat bine la handicapul lor
❑ Explicarea modului în care va decurge operaţia şi alternativele acesteia trebuie prezentate bolnavului în cuvinte
simple, pe care acesta să le înţeleagă
❑ Psihicul pacientului este influenţat şi de mediul ambiant. Cazarea în saloane mici, cu pat curat, existenţa
telefonului şi a televizorului asigură pacientului un confort psihic
❑ Vizita familiei şi a prietenilor îi spulberă senzaţia de încarcerare
❑ Pacienţilor stresaţi şi prăpăstioşi li se vor administra sedative de alergie.

85. Premedicaţia (pre-anestezia) în secţie (cabinet) de chirurgie OMF.

Premedicația – este o parte componentă a anesteziei moderne, atît loco regională cît și generală.
 Scopul premedicației este de a reduce excitabilitatea SNC, îndeosebi a scoarței, diminuînd anxietatea,
teama de intervenție, diminuînd secreția salivară și bronșică, se scade metabolismul și în același timp,
necesarul de oxigen și substanțe anestezice.

Efectuînd premedicația,se ridică pragul de percepție dureroasă la pacienții care urmează a fi supuși unei
intervenții dureroase sau se determină analgezia la pacienții cu dureri, se reduc unele efecte nefavorabile
ale substanțelor anestezice, crescînd acțiunile lor favorabile și ușurînd anestezia.
Premedicația este obligatorie la copii, la pacienți emotivi, anxioși, care prin comportamentul lor ar
putea stingheri activitatea medicului stomatolog.
De asemenea, se recomandă în intervenții stomatologice mai ample, la bolnavii cu reflexe exagerate,
hipersalivație, mișcări dezordonate ale limbii, la bolnavii cu dureri.

Clasic, premedicația se realizează prin asocierea unui barbituric, cu un opiaceu și un vagolitic.

Analgezicele se vor utiliza doar în cazul cînd pacientul acuză dureri. De obicei, în seara dinaintea
intervenției se administrează fenobarbital asociat sau nu cu prometazin sau diazepam; în dimineața
respectivă se poate administra din nou fenobarbital, iar cu o oră înantea intervenției un sedativ (diazepam
sau phenergan) și atropină, la care se poate asocia și un analgezic

Premedicația are ca scop:

*Reducerea anxietății
*Reducerea metabolismului prin furnizare de oxigen
*Se reduce activitatea reflexelor(tusa…)
*Scăderea volumului de secreție salivară
*Reducerea efectelor toxice ale anesteziei locale și generale
*Prelungirea efectului analgesic
86. Pregătirea fizică (chirurgicală) a pacientului către intervenţie în secţie (cabinet) de chirurgie OMF.
Se asigura pozitia corecta si comoda a bolnavului, libertatea cailor respiratorii, se indeparteaza obiectele care ar
jena respiratia. Pentru anestezia generala cel putin 5-6 ore nemincate, dar nu pentru anestezia loco-regionala.
Monitorizarea funcțiilor vitale
1) Măsurarea temperaturii
2) Pulusul
3) Respirația
4) TA
5) Observarea diurezei
6) Observarea scaunului

87. Pregătirea medicului chirurg către intervenţie în secţie (cabinet) de chirurgie OMF. Echipamentul
necesar.
Pregătirea medicului chirurg către intervenție în regiunea oro-maxilo-facială presupune pregătirea psihologică a
acestuia și pregătirea fizică.
Pregătirea psihologică este importantă în special pentru tinerii specialiști, cercetările au arătat că o astfel de
pregătire poate crește reușita operației.
Se recomandă o serie de exerciții autoadministrative. În funcție de specificul intervenției chirurgicale, chirurgul va
ocupa poziția cea mai confortabilă pentru el și pentru pacient, astfel încît să dețină control maxim asupra forței
livrate spre cîmpul operator.

88. Dezinfectarea mâinilor chirurgului. Tehnici. Caracteristica.

Dezinfectarea mîinilor chirurgului este obligatorie și se realizează prin spălarea mîinilor și antebrațelor cu apă,
săpun și perii sterile, clătite cu apă caldă sterilă și în jet și 2-3 minute antiseptizare cu alcool 70 % sau cu soluție
ce conține clorhexidin, hexaclorofen, bromocet Tego 103 etc.
Pentru intervențiile de mică chirurgie intraorală este suficient spălatul mîinilor 5 minute cu peria, apă și săpun
sterile, urmat de antiseptizare 2 minute cu alcool de 70% hexaclorofen, bromocet,etc.
După spălare mîinile se usucă cu aer cald, cu un prosop de hîrtie cu utilizare unică sau cu un prosop textil steril
care va fi din nou spălat și sterilizat. Înainte de începerea actului operator medicul va îmbrăca mănușile.

89. Istoricul anesteziei în stomatologie şi chirurgia oro-maxilo-facială.

Perioade
 1) Primitiva
• "burete somnifer"pe baza de Opium
• Beladona
• Hașișul
• Alcoolul
• Asirieni=>lovituri in cutia craniana (pentru pierderea temporaraa cunostintei)
2) Descoperirea anesteziei
• Sec XV-Cordius descopera eterul,subs.cu proprietati anestezice
• Sec XVII-protoxidul de azot
• 1844- Horace Wells,dentist-extrage un molar cu anestezie generala prin inhalatie cu protoxid
de azot
• 1846-William Morton ,dentist-extirpeaza o tumoare mandibulara in anestezie generala cu
inhalatie de vapori de Eter
• 1856-cloroformul ca anestezic=>Simpson(anestezistul curtii regale)
• Termenul "Anestezie"=>propus de Oliver W.Holmes(medic american)=>fara sensibilitate
• 1862-cocaina ca anestezic(bazele anesteziei loco-regionale)=> fiind foarte toxica si cu multe
accidente locale a fost mai tiriziu inlocuita cu novocaina(sec XIX)
• Ultimile decenii a sec XIX-pu extractii dentare sol.de=>cocaina+morfina+atropina
• 1871-Trendelemburg-prima intubare(pina atunci se foloseau doar masi inhalatorii)
• 1836-1843- se imagineaza si pefecioneaza seringa=>utilizare in anestezia loco-reg
• Einhorn(Suedia)=>sintetizat Novocaina,dar Braun a introdus-o in practica (de asta a fost
numit "parintele anesteziei loco-regionale)
3) Anestezia moderna
• S-a modernizat din cauza evoluarii
✓ Farmacodinamicii
✓ Fiziologiei
✓ Fiziopatologiei
• 1923-barbituricele
• 1943-sintetizarea Xilinei(una dintre cele mai folosite anestezice si azi)

90. Definiţia şi scopurile (dezideratele) anesteziei.

Anestezia- metoda chirurgicala prin care se suprima in mod temporar si reversibi; perceperea sau transmiterea durerii,
prin introducerea in organism a unor substante chimice sau agenti fizici. Un act medical complex ce trebuie sa mentina
functiile vitale care sunt interferate in perioda intraoperatorie

Scopurile

• Pierderea sensibilității dureroase- analgezie

• Protectia neuro-vegetativa- diminuarea reflexelor
• Relaxare musculara
• Pierderea cunoștinței- somnul anestezic

91. Clasificarea metodelor de anestezie utilizate în stomatologie şi chirurgia OMF.

92. Indicaţiile anesteziei. Alegerea metodei de anestezie conform indicaţiilor.
Anestezia generala

I. INDICATII ABSOLUTE
• Copii cu frica de trat.stomatologic
• Handicapati
• Bolnavi psihici
• Pacienti cu deficiente motorii
• Bolnavi cu excitatie psihomotorie
• Supuratiile terenului Oro-maxilo-facial
• Procese neoplazice ce se suprapun locului de punctie anestezica
• Alergici la anestezice locale
II. INDICATII RELATIVE
• Interventii chirugicale majore, de lunga durata si mare complexitate(extirparea tumorilor,deschiderea
supuratiilor din lojele profunde,afectiuni traumatice severe)
• Tratemnte stom.in sedinte consecutive, dar care se pot rezolva intr-o singura sedinta de anestezie generala
(extractii multiple la ambele arcade)
• Epileptici
• Pacientii cu echilibru neuro-vegetativ labil(anxiosi,depresivii)

Alegerea tipului de anestezie generala se face in baza a mai multor criterii

✓ Virsta
✓ Afectiunea
✓ Necesitatile interventiei (durata, amploare, relaxare musculara)
93. Clinica anesteziei generale. Stadiile anesteziei generale.
Etapele anesteziei generale
1. Preanestezia examenul preanestezic al pacientului si preanestezia propriu zisa. Premedicatia- adm. unui
tranchilizant(diazepam)+ antiinflamator(ex.indometacina).Scopul=>linistirea pac.
2. Preinductia se stabileste accesul venos,se aplica sist. de monitorizare(EEG, Manseta pu. TA, pulsoximetru,
temperatura, electromiografie)
3. Inductia perioada de la adm. primului anestezic pina la atingerea stadiului chirugical al anesteziei.
4. Mentinerea anesteziei asigura conditiile optime necesare desfasurarii interventiei chirurgicale
5. Trezirea intervalul de timp dintre sfirsitul actului operator prina la reinstalarea starii de veghe
6. Postanestezia pericole postanestezice. Se combat: agitatia,durerea, monitorizarea functiilor vitale .
Faza I de analgezie- începe din momentul administrării sub. anestezice și durează până la pierderea cunoștinței. În
acest stadiu sunt abolite numai funcțiile sensitive. Bolnavul este conștient, auzul păstrat, pulsul accelerat, TA crescută,
respirația ușor neregulată, pupilele și mișcările globului ocular ca în stare de veghe. Reflexul glotic și faringian păstrat.
În acest stadiu se pot efectua unele mici intervenții de stomatologie sau chirurgie orală.

Faza II faza de excitatie si delir – începe din momentul pierderii cunoștinței pînă la instalarea respirației automate,
regulate. Sub anestezică acționează asupra centrilor nervoși superiori, ceea ce poate duce la sincopă cardiacă sau
respiratorie. Bolnavul este agitat, nu are conștientul păstrat, vrea și se zbate să părăsească masa de operație.

Respirația este neregulată, spasmodică, ușor accelerate, cu perioade lungi de apnee, alterând cu hiperventilație, ceia ce
face posibilă supradozarea anestezicului. Reflexele care pleacă de la căile respiratorii sunt exagerate, pupilele încep să
crească treptat, midriaza care apare trebuie să fie corect interpretată, deoarece acest semn poate sa indice și o reactie de
durere dar si o manifestare a supradozării anestezice.

Faza 1 și 2 repr perioada de inducție a anesteziei

Faza III de anestezie chirugicala sau de toleranta și incepe odată cu apariția respiratiei automate, regulate.
Pacientul nu se agită, pupile miotice apoi se dilată, relaxare musculară, pe masura aprofundării anesteziei. Reflexele
diminuă, apoi dispar, ordinea fiind următoarea: oculo-motor, corneean, foto-motor, reflexele mușchilor scheletici,
reflexele peritoneale, reflexul sfincterului anal.
✓ Gradul 1 superficial
✓ Gradul2 –stadiu superior si unul inferior
✓ Gradul3 maxima toleranta chirugicala
✓ Gradul4 anestezia devine periculoasa

Care depind de caracterul respirației, semnele pupilare, activitatea reflexă

Faza IV de paralizie bulbara, asfixie. Nu este o etapă ci un accident grav, cu consecințe fatale: respirația
devine ineficientă, spasmodică, de tip bulbar sau chiar se oprește; relaxarea musculară completă; pupilele în
midriază maximă, fara nici un reflex. Pulsul abia perceptibil la artere mari, dispare rapid, TA se prăbușește,
cordul devine inefficient. Fața cul. violacee, pielea umedă și rece, sfincterele se relaxează. Pacient în moarte
clinică, prin sincopă albastră.

94. Avantajele şi dezavantajele anesteziei generale.

Avantaje

✓ Nu solicita psihologic pacientul

✓ Asigura imobilitatea completa a pacientului pu timp indelungat
✓ Asigura controlul cailor respiratorii,respiratiei,circulatiei
✓ Poate fi utilizat in caz de alergie la anestezicile locale
✓ Se poate adapta la interventii chirugicale imprevizibile ca durata si amploare
✓ Permite abordarea mai multor cimpuri operatorii situate la distanta unul de altul

Dezavantaje

▪ Necesita aparatura scumpa,complexa

▪ Necesita personal cu inalta calificare
▪ Necesita un grad de pregatire a pacientului
▪ Poarta riscul unor complicatii majore-moarte, infarct miocardic, accident vascular cerebral
95. Particularităţile AG legate de teritoriul OMF.
1. Particularitățile și dificultățile AG sunt legate de caracteristicile și riscurile, specifice teritoriului oro-
maxilo-facial
2. Caracteristica esențială constă în faptul că, în administrarea AG cimpul de activitate al stomatologului
și al anestezistului este comun
3. Unele procese patologice (supurații, tumori, fracturi) sunt în vecinătate cu căile aeriene superioare,
deformează anatomia regiunii, schimbă consistența țesuturilor, reduce mobilitatea lor, inundă cavitatea
bucală cu secreții, sânge.
4. Limitarea sau imposibilitatea deschiderii gurii prin trismus, constricție temporo-mandibulară,
anchiloză temporo-mandibulară, pot duce la modificări locale atît de importante, încât este necesară
adaptarea unor tehnici speciale.
 5. Menținerea libertății căilor aeriene este dificil de realizat din cauza prezenței sângelui, secrețiilor,
corpilor străini.
6. Pentru a împiedica cât mai puțin desfășurarea intervenției, anestezistul trebuie să lase capul și gura la
dispoziția chirurgului, fiind dificilă monitorizarea stării pacientului
7. Teritoriul oro-maxilo-facial prezintă numeroase zone reflexogene (nervul trigemen, sinusul carotidian)
care expun pacientul la declanșarea unor grave perturbări ale funcțiilor vitale
8. Intervențiile asupra feței și a maxilarelor presupun un important grad de hemoragie, determinat de
țesuturile foarte bogat irigate. Din această cauză, sub. Anestezice sunt astfel alese ca să nu stimuleze
vasodilatația
9. Trezirea chiar pe masa de intervenție, cu recuperarea reflexelor protectoare (tuse și înghițire), se
impune ca un deziderat al AG în chirurgia orală și maxilo-facială. Există frecvent riscul unei sângerări
prelungite postoperatorii, persistența unei hipersecreții salivare sau bronșice, neânlăturarea la timp și
cu atenție a corpilor străini.

96. Anestezia generală de durată şi de scurtă durată (indicaţii, contraindicaţii,avantaje, dezavantaje, căi de
administrare).
1. Anestezia generala de scurtă durată.
Indicaţiile:
• nu trebuie să depăşească 20-30 minute;
• se administrează în condiţii de spitalizare şi/sau în condiţii de ambulator, pe pacienţi bine diagnosticaţi şi
investigaţi, cu pregătirea preanestezică - psihică, fizică şi medicamentoasă, corect efectuată.
• un timp relativ bine programat şi apreciat, fără riscuri hemoragice sau complicaţii post-operatorii.
Anestezia generală de scurtă durată este o monoanestezie, obţinută prin administrarea unui singur agent anestezic,
pe cale inhalatorie sau intravenoasă, Administrarea anestezicelor inhalatorii se face picătură cu picătură pe
comprese, pe masca facială sau nazală, se poate efectua în condiţii de ambulator.

Administrarea anestezicelor pe cale intravenoasă (Pentotal, Ketalar) este rezervată numai bolnavilor în condiţii de
spitalizare, sub supravegherea unui personal calificat.
La copii, se preferă anestezia de scurtă durată prin injectarea de Ketalar pe cale intramusculară. Această anestezie
nu presupune o tehnică dificilă, este de calitate, se poate efectua şi în condiţii de ambulator.

2. Anestezia generală de durată.

Este indicată numai în spital, pentru intervenţii chirurgicale laborioase.Se efectuează prin intubaţie traheală. Pentru
realizarea anesteziei generale de durată se foloseşte metoda de anestezie "combinată", care utilizează cel puţin două
căi de administrare şi cel puţin două anestezice, urmărind să influenţeze principalele componente ale anesteziei
generale:
• pierderea cunoştinţei
• pierderea sensibilităţii dureroase
• inhibiţia reflexelor
• relaxarea musculară.

Riscul pentru pacient este diminuat, iar efectul maxim.

Contraindicaţiile proprii ale anesteziei generale ambulatorii sunt determinate de:

• actul chirurgical: intervenţii lungi, cu riscuri hemoragice, dureroase sau care necesită îngrijiri postoperatorii
importante.
• pacientul încadrat în grupă de risc după clasificarea Asociaţiei Americane de Anesteziologie.
pacienţii cardiaci sau diabetici, chiar dacă sunt echilibraţi, dar necesită o supraveghere postoperatorie prelungită.

97. Terenul la bătrâni.

Stabilirea vârstei de 70 ani peste care se consideră că începe bătrâneţea, s-a constatat că peste această
limită, vârsta cronologică începe să fie paralelă cu vârsta biologică. Afecţiunile generate de procesele de uzură,
de degenerescentă, de scleroză, realizează un teren biologic tipic, cu modificări cardio-vasculare, pulmonare,
nutriţionale, renale, hepatice, neurologice, hematologice. Reactivitatea locală şi generală la pacienţii în
vârstă este scăzută; organismul reacţionează la traumatismul anestezic şi operator, încet, fără vigoare.
Infecţiile - chiar masive, au nevoie de timp îndelungat pentru a declanşa reacţii inflamatorii ca febra,
leucocitoza, accelerarea vitezei de sedimentare a hematiilor.
Reducerea riscului anestezic şi operator se face folosind toate mijloacele pentru descoperirea şi corectarea
dezechilibrelor, determinate de vârsta înaintată. Se urmăreşte astfel menţinerea în stadii compensate a
echilibrului cardio-circulator, respirator, excretor, nutritiv, neuro-endocrin, acido-bazic, etc.

Indiferent de tipul de tratament chirurgical - în chirurgia orală, şi maxilo-facială, la bătrâni este preferată
anestezia loco- regională, dar cu condiţia respectării câtorva principii de bază:

• evitarea hipoxiei
• evitarea oscilaţiilor presiunii arteriale şi în mod special scăderile tensionale
• sedare neuro-vegetativă de calitate.

98. Terenul la gravide.

Terenul femeii gravide se găseşte sub influenţe hormonale, metabolice şi neuro-reflexe pornite de la
uterul nidat. El este caracterizat prin circulaţie intensă, modificări ale permeabilităţii capilare, creşterea
fluxului sangvin. Dezideratele impuse de terenul gravidic sunt trei: anestezie bună, securitate pentru mamă şi
siguranţă pentru făt.

In prezent, majoritatea autorilor recomandă temporizarea tratamentelor stomatologice şi dacă totuşi sunt
efectuate, sunt bine suportate şi cu riscuri reduse în lunile IV-VIII de sarcină.

Labilitatea importantă a sistemului nervos, mai accentuată în primele trei luni şi ultima lună de sarcină,
recomandă în general ca medicul stomatolog să se abţină de la îngrijiri de rutină; el nu trebuie să intervină
decât în cazul unor urgenţe stomatologice.

Riscurile care le poate aduce un tratament stomatologic sub anestezie, constă în avortul spontan în primele
3 luni de sarcină şi naştere prematură în ultima lună.

Pentru diminuarea riscului anestezic şi operator, pentru sedare, se administrează femeii gravide un
tranchilizant minor din grupa benzodiazepinelor (Diazepam, Librium, Valium), pe cale orală, cu aproximativ
30-40 minute preoperator. Anestezia loco-regională cu lidocaină 0,5%-l% potenţializată ori cu articaină,
oferă cea mai bună siguranţă pentru mamă şi făt. Soluţia anestezică nu va conţine de regulă substanţe
vasoconstrictoare deoarece se consideră că pot induce apariţia unor suferinţe fetale.

În primele trei luni de sarcină, în aşa numita perioadă de organogeneză, medicul nu trebuie să recomande
femeii gravide utilizarea de tranchilizante majore, antibiotice (penicilină în special dar şi tetraciclină,
streptomicină, etc.), chimioterapice, deoarece acestea sunt încriminate în producerea malformaţiilor fetale.

În concluzie, cu prudenţă, cu grijă, utilizând o medicaţie uşoară şi cunoscută, femeia gravidă poate primi
unele îngrijiri stomatologice de necesitate.

99. Terenul patologic (tarat) cardiovascular: HTA, reumatismul cardiac, boala coronariană.
Terenul cardiovascular poate fi congenital sau dobândit. Mai frecvent întâlnim afecţiunile cardiace
dobândite. Acestea pot fi de natură:

 funcţională: tulburări paroxistice de ritm sau de conducere cardiacă

 inflamatorie: valvulopatii, endocardite, miocardite, pericardite, arterite, flebite
 degenerativă: ateroscleroză, infarct miocardic, etc.
 Cei mai mulţi dintre bolnavii cardio-vasculari care se prezintă pentru tratamente de chirurgie orală sau
maxilo-facială îşi cunosc boala, sunt investigaţi, diagnosticaţi, trataţi şi dispensarizaţi de către medicul
cardiolog. Cu toate acestea, se consideră necesar ca aceşti pacienţi să fie revăzuţi şi eventual reinvestigaţi de
către specialistul cardiolog, chiar dacă intervenţia este minoră.

Anamneza superficială, examenul clinic general efectuat grăbit, incomplet, incorect, pot să nu sesizeze
suferinţa cardiovasculară, iar tratamentul chirurgical - chiar minor, să declanşeze un accident grav.

Responsabilitatea în toate aceste cazuri aparţine medicului care are obligaţia să examineze şi să
investigheze atent pacientul, pentru ca să poată evalua cât mai exact starea aparatului cardiovascular.

Cele mai simple metode de apreciere a statutului cardio-vascular sunt la îndemâna tuturor:

 aprecierea Pulsului: valorile normale în repaos, fără efort sunt considerate 60-80 bătăi pe minut (sub
60 – bradicardie, peste 80 – tahicardie)
 Tensiunea arterială: Măsurarea presiunii arteriale se face obligatoriu la toţi pacienţii cu un trecut
patologic cardio-vascular dar şi la cei peste 45 ani, care în principiu sunt consideraţi ca "un cardio-
vascular potenţial".

Existenţa terenului cardiovascular, impune medicului prudenţă în recomandarea indicaţiei operatorii, în

alegerea anesteziei şi a tehnicei cu cele mai puţine riscuri.

Următoarele boli cardiovasculare reprezintă un risc major şi contraindica o intervenţie chirurgicala

imediata sau chiar o îngrijire stomatologica de rutina dacâ nu este o urgenţa:

¤ infarctul miocardic recent (până la 3 luni)

¤ decompensarea cardiaca
¤ miocardita sau pericardita acută
¤ endocardita septică
¤ stenoza mitrala în fibrilaţie arteriala cu pericol de embolii
¤ accesul de tahicardie paroxistică.

REUMATISMUL CARDIAC.
La aceşti bolnavi se recomandă măsuri severe de profilaxie a bacteriemiei postoperatorii, astfel
se prescriu de regulă antibiotice pe cale orală sau chiar parenterală, cu 2 - 4 ore înainte de intervenţie,
continuate încă 5-7 zile.Premedicaţia trebuie să fie obligatorie, anestezia de calitate, deoarece
agitaţia sau durerea pot declanşa tahicardii sau tulburări de ritm periculoase. Se preferă premedicaţia
cu Diazepam (1 comprimat de 0,10 g) cu o oră înainte de anestezia loco-regională, considerată
anestezia de elecţie. Este contraindicată soluţia anestezică cu substanţă vaso-constrictoare.
BOALA CORONARIANĂ.
Pentru intervenţiile de chirurgie stomatologică, îngrijiri dentare de rutină, bolnavul este obligatoriu
bine premedicat cu sedative, tranchilizante minore, pentru diminuarea stressului emoţional.
Anestezia preferată este anestezia loco-regională, de calitate superioră, dar fără vasoconstrictor. Se
evită zgomotul agitaţia, mirosurile neplăcute, manoperele brutale, dureroase, traumatizante.
Medicul curant trebuie să aibă grijă, să pretindă şi să verifice ca aceşti pacienţi, să aibă asupra lor,
medicaţia obişnuită vasodilatatorie coronariană începând cu Nitroglicerina, Nitroderm, Corinfar, etc.
MALADIA HIPERTENSIVĂ (HTA).
HTA este comună oamenilor în vârstă, reprezentând aproximativ 75% din bolile persoanelor peste
50 ani. Există o categorie de pacienţi, care se găsesc sub medicaţie antihipertensivă. Acest fapt
trebuie precizat din anamneza medicală, deoarece asocierile medicamentoase cu efecte paradoxale
 uneori sau tendinţa la hemoragii locale, nu trebuie să surprindă pe medicul practician. Premedicaţia
sedativă, anxiolitică, obligatorie cu tranchilizante minore, controlul durerii printr-o anestezie loco-
regională de calitate, puţin traumatizante, apără bolnavii cu HTA de accidente şi complicaţii severe.
Utilizarea substanţelor vasoconstrictoare în soluţia anestezică nu este categoric contraindicată,
totuşi concentraţia lor se recomandă să fie sub limita obişnuită şi mai ales, tehnica de injectare să fie
perfectă, verificându-se permanent prin aspiraţie, ca acul să nu se găsească intravascular.

100. Infarct miocardic, insuficienţă cardiacă cronică, leziuni valvulare, tulburări de conducere cardiacă
(tahicardie).
INFARCT MIOCARDIC.
Infarctul miocardic în ultimele 2-3 luni constituie contraindicaţie formală pentru orice tratament
stomatologic sau chirurgical. Dacă un pacient nu a avut un accident coronarian în ultimii 2 ani, el poate
fi considerat normal, dar se recomandă câteva precauţii importante: se cere avizul medicului cardiolog
şi se verifică dacă bolnavul are la îndemână medicaţia corono- dilatatoare: Nitroglicerină, Nitroderm,
Corinfar, etc. în preziua şi ziua intervenţiei, se pretinde pacientului să evite prânzurile copioase, situaţiile
conflictuale, de stress. În sala de intervenţie se urmăreşte crearea unui confort deosebit, o atmosferă
calmă, relaxată. Premedicaţia sedativă este obligatorie, anestezia locală prin injecţie este de dorit să se
administreze numai după o anestezie de contact, încet, lent,netraumatizant.

INSUFICIENŢA CARDIACĂ CRONICĂ.

În majoritate aceşti bolnavi sunt dispensarizaţi şi se găsesc sub tratament medicamentos.
Riscul lor anestezic este mare, de aceea nu se rezolvă niciodată în policlinică, chiar dacă este vorba de
o îngrijire stomatologică de rutină. în spital, în condiţii de internare sau mai rar în condiţii de ambulator,
cu precauţii speciale, în colaborare strânsă cu medicul cardiolog, prin controlul perfect al durerii, şedinţe
de lucru scurte, evitarea oricărei substanţe vasoconstrictoare, sunt permise unele intervenţii de necesitate.
LEZIUNI VALVULARE CRONICE.
Se referă la o deformare organică permanentă, la una sau mai multe valve cardiace: astfel pot fi
stenoze, insuficienţe sau leziuni asociate, interesând valva mitrală, valva aortică sau ambele. Aceste
afecţiunii au etiologie diversă dar cel mai adesea sunt de natură reumatismală.
Pacienţii cu aceste leziuni, dispensarizaţi, compensaţi, duc în general o activitate normală şi pot fi
rezolvaţi în cabinetul stomatologic dar cu condiţia respectării unor pregătiri speciale.
Pentru evitarea bacteriemiei postoperatorii, răspunzătoare directă de posibila declanşare a unei
endocardite acute, se recomandă următoarea schemă de tratament. Se preferă de elecţie Ampicilina-
administrată per oral 1 g cu 2 ore înainte de începerea intervenţiei, continuată apoi cu doze de 3 g/zi,
timp de 3 zile postoperator.

Bolnavii cu teren cardio-vascular care au suferit intervenţii pe cord deschis, purtătorii de valve
artificiale, de "peace-maker" etc., sub tratamente anticoagulante, consideraţi cu un grad mare de risc,
chiar pentru intervenţii de chirurgie stomatologică curentă, necesită internarea în clinici de specialitate,
colaborări strânse interdisciplinare, scheme de pregătiri medicamentoase complexe, multă atenţie şi prudenţă.
Ei nu intră în competenţa medicului de stomatologie generală.

101. Terenul pulmonar (bronşita, emfizemul, astmul bronşic).

Dintre bolile aparatului respirator, medicul stomatolog se întâlneşte mai frecvent cu:

1. Astmul bronşic
2. Bronhopneumopatia obstructivă cronică(BPOC)
În general, alterarea aparatului respirator nu produce semne alarmante care să modifice indicaţia de anestezie loco-
regională, dar următoarele boli trebuie să fie în atenţia medicului practician: bronşita cronică, bronşiectazia, emfizemul
pulmonar şi astmul bronşic.
 BRONŞITA CRONICA ŞI BRONŞIECTAZIA. Stomatologul, chirurgul oral şi maxilo-facial
trebuie să se aştepte ca aceşti bolnavi să tuşească frecvent, să expectoreze, astfel ei îşi planifică
tratamentele în concordanţă cu accesele de tuse, Nu se programează dimineaţa devreme, ci mai târziu
după ce şi-au efectuat toaleta arborelui traheo-bronşic.. Pacienţii cu bronşite cronice înaintea şedinţei
de tratament stomatologic sau chirurgical, sunt rugaţi să-şi cureţe tractul traheo-bronşic printr-o
respiraţie adâncă şi tuse provocată sau se administrează spray bronhodilatator.

Premedicaţia cu sedative se prescrie cu prudenţă deoarece deprimă funcţia respiratorie, soluţiile

anestezice nu vor conţine vasoconstrictor şi se recomandă oxigenoterapie pe mască.
Pacienţii cu cord pulmonar cronic sunt pacienţi cu risc crescut şi nu pot primi tratamente stomatologice în
condiţii de ambulator.
ASTMUL BRONŞIC. este o boală de etiologie plurifactorială. După criteriul etiologic se deosebesc
două tipuri de astm bronşic: alergic şi nealergic. El reprezintă obstrucţia pulmonară, produsă de
contracţia spasmodica a bronhiilor şi poate fi întâlnit la toate grupele de vârstă. Mai mult de 50% din
cazurile de astm bronşic sunt de origine alergică.
• Astmul alergic, se mai numeşte şi extrinsec sau atopic şi are la bază o reacţie alergică a bolnavului la
un antigen prezent în mediul ambiant: puf, praf, polen, alimente,medicamente.
• Astmul nealergic (intrinsec), nu are la bază o etiologie bine definită şi nici un mecanism patogenic
cunoscut. În categoria astmului bronşic nealergic sunt incluse: astmul endogen sau infecţios, astmul
iritativ prin factori fizici sau chimici, astmul provocat de efort şi alte forme de astm cu geneză
neprecizată.
Clinic se manifestă prin crize repetitive de dispnee paroxistică şi wheezing până la status asmaticus
asociat cu emfizem, hipoxemie şi cord pulmonar cronic. Aceşti bolnavi se gasesc sub medicaţie
bronhodilatatoare cu efecte cardiace secundare ( tahicardie, aritmie) şi terapie cortico-steroidă ce
determină secundar creşterea riscului la infecţii.
Medicul stomatolog sau chirurg trebuie să cunoască tipul etiologic al astmului, frecvenţa crizelor, factorii
care provoacă aceste crize ( stresul emoţional) dar şi medicaţia prescrisă.
Tratamentele se efectuează în şedinţe scurte, sub premedicaţie anxiolitică şi anestezie bună pentru
reducerea stresului. Postoperator nu se administrează antiinflamatoare nesteroidiene deoarece
accentuează bronhospasmul.
Pacienţii cu astm bronşic tolerează foarte bine premedicaţia - în special cu Prometazină (1 drageu de
0,30 g) cu o oră înainte de intervenţie per oral, iar anestezia loco-regională cu substanţă
vasoconstrictoare este de elecţie.
102. Terenul hepatic.
Problema principală a intervenţiei chirurgicale oro-maxilo- faciale pe un teren hepatic este raportul între
agresiunea operatorie şi posibilităţile de compensare ale ficatului. Chirurgul este obligat să ia în consideraţie
nu numai ficatul manifest deficient (insuficienţa hepatică), ci orice situaţie în care rezerva funcţională hepatică
este scăzută. Din interpretarea datelor clinice şi de laborator şi mai ales din consultul cu medicul internist, se
poate deduce cu aproximaţie riscul anestezic şi operator.

Terenul hepatic impune metoda de anestezie cea mai puţin toxică. este necesară o premedicaţie uşoară,
sedativă, pentru a nu adânci gradul de hipoxemie, se impune deasemeni şi administrarea de oxigen - în curent
continuu prin sondă nazală, pe tot parcursul intervenţiei.
Anestezia generală este contraindicată la pacienţii cu teren hepatic - cu excepţia indicaţiilor de necesitate,
deoarece toate narcoticele, cu excepţia N 20, se metabolizează în ficat.De asemeni, terenul hepatic, fiind un
teren «fragil» pacientul necesită o supraveghere mai îndelungată, până la recuperarea funcţională (risc de
hemoragii, infecţii).
 103. Terenul diabetic.
Cele mai grave pericole care ameninţă diabeticul, sunt tulburările metabolice provocate de reacţia endocrino-
vegetativă, şi anume hipoglicemia şi acido-cetoza. Pregătirea preoperatorie a diabeticilor este obligatorie,
indiferent de amploarea inervenţiei la care vor fi supuşi.

În funcţie de gravitatea formei de diabet, pacienţii se împart în 4 categorii:

1) Pacienţi adulţi, cu diabet fără complicaţii, echilibraţi cu regim dietetic.

2) Pacienţi adulţi, cu diabet care prezintă uşoare leziuni vasculare dar sunt echilibraţi cu regim dietetic
şi medicaţie antidiabetică orală.
3) Pacienţi cu diabet zaharat, insulino-dependenţi.
4) Pacienţii tineri, diabetici, cu numeroase come, precome şi infecţii în antecedente.

Riscul unei intervenţii stomatologice chiar minime (de exemplu: extracţia dentară, incizia unui abces
vestibular, detartraj subgingival etc.) este deosebit de mare pe un teren diabetic, se recomandă obligatoriu
consultaţia cu specialistul endocrinolog.

Condiţiile pentru realizarea intervenţiei chirurgicale la pacientul diabetic sunt următoarele:

Primă regulă generală fără excepţie, pentru suprimarea reacţiilor endocrino-vegetative, se

administrează premedicaţie pe cale orală (cu barbiturice, tranchilizante, benzodiazepine), cu o oră
înaintea oricărei intervenţii stomatologice.
A doua regulă este profilaxia cu antibiotice, începută cu minim 4 ore înaintea tratamentului
chirurgical. Tipul de antibiotice, doza şi calea de administrare, se indică cu medicul endocrinolog.
A treia regulă constă în efectuarea îngrijirilor stomatologice numai sub anestezie loco-regională, de
calitate, fără adrenalină, pentru a reduce pe cât posibil creşterea glicogenolizei şi a glicemiei şi pentru
a preîntâmpina creşterea secreţiei cortico-suprarenalei.
A patra regulă este că medicul nu are voie să facă nici o intervenţie stomatologică la un pacient
diabetic în cabinet, cunoscând doar nivelul glicemiei. Examenele de laborator deosebit de importante
în aprecierea momentului tratamentelor dentare sunt absenţa glicozuriei şi a acetonuriei.

Pe tot parcursul intervenţiei se respectă o asepsie perfectă deoarece terenul diabetic predispune spre
supuraţii, cu evoluţie gravă.

104. Terenul alergic.

Medicul stomatolog trebuie sâ aibă în vedere posibilitatea apariţiei unei reacţii alergice, anamneza fiind
foarte minuţioasă, precizând în antecedente unele forme de manifestare a alergiei: urticarie, astm, rash, rinitâ
alergică, etc.
Dacă se suspectează un posibil risc anestezic, se recomandă consultul cu medicul alergolog şi efectuarea
testelor de sensibilitate la anestezicele locale.
Reacţii alergice la substanţele anestezice locale de tipul amidelor (lidocaina, articaina etc.) erau rareori
întâlnite în trecut, în ultimul timp fiind întâlnite mai frecvent. Alergiile la anestezicele locale din grupa
esterilor sunt destul de frecvente.
Schema de protecţie medicamentoasă la un pacient cu teren alergic se recomandă întotdeauna de către
medicul alergolog dar premedicaţia este obligatorie cu un antihistaminic pe cale orală sau parenterală,
asociat obligatoriu cu 1-2 fiole de Hemisuccinat de hidrocortizon (o fiolă conţine 25 mg), administrat pe cale
intravenoasă directă sau în perfuzie continua cu ser fiziologic, cu o oră înaintea intervenţiei.
La pacienţii cu antecedente alergice severe, anestezia generala este de elecţie.

105. Terenul neuro-psihic.

La bolnavii cu epilepsie, boala lui Parkinson, tulburări neuro- motorii şi psihice severe, etc., anestezia loco-
regională nu asigura o linişte operatorie corespunzătoare. Lipsa de înţelegere şi cooperare, mişcările
involuntare, dezordonate, imposibil de stăpânit, împiedică atât efectuarea puncţiei anestezice cât şi
desfăşurarea intervenţiei propriu zise. La aceşti bolnavi, de obicei se recomandă anestezie generală chiar
pentru tratamente stomatologice de scurtă durată.
Este important de precizat dacă pacientul respecta indicaţiile de medicaţie recomandate de către
specialistul neurolog sau psihiatru.
Premedicaţia cu barbiturice (Luminal, Ciclobarbital, etc.) pe cale orala sau parenterala este obligatorie
pentru bolnavii cu afecţiuni neuro-psihice.
Anestezia generală pe cale intravenoasă cu barbiturice este anestezia de elecţie.
Dacă nu sunt condiţii de administrare a anesteziei generale, se poate efectua anestezia loco- regională
care să includă obligatoriu în premedicaţie un barbituric - de preferat pe cale parenterală (Fenobarbital), care
să asigure efectul hipnotic şi anticonvulsivant.

106. Terenul hemoragipar.

Sindroamele şi bolile hemoragice se produc prin alterarea fie a mai multor factori ai hemostazei, fie prin
creşterea în exces a unui factor anticoagulant. Ele se manifestă clinic prin hemoragii mucoase sau cutanate şi
prin apariţia de peteşii sau hematoame, provocate adesea de traumatisme neînsemnate.
Sindroamele hemofilice sau parahemofilice prezintă prelungiri ale timpului de coagulare (normal = 4-6
minute), ale timpului Quick (normal 12-14 secunde).
Se recomandă pentru orice tratament chirurgical - chiar o extracţie dentară, pacientul să fie internai în
spital, pentru a fi urmărit de către medicii specialişti. Tratamentul va fi efectuat numai în urma consultaţiei
cu hematologul. Alegerea anesteziei va fi în raport cu amploarea şi durata intervenţiei.
Pentru intervenţii scurte este de preferat anestezia terminală de contact sau anestezia prin
infiltraţie locală, evitându-se anesteziile tronculare în lojele bogat vascularizate - unde există riscul înţepării
vaselor cu producerea de hematoame.
Anestezia generală de scurtă durată este ideală pentru această categorie de pacienţi.
La bolnavii care se găsesc sub medicaţie anticoagulantă (de exemplu Heparina, Varfarina, etc.), este
indicată temporizarea intervenţiei sângerânde şi întreruperea tratamentului cu anticoagulante, pînâ când
testele indică revenirea în limitele normale ale procesului de coagulare sanguină.

107. Terenul neoplazic.

O creștere patologică, anormală, neuniformă a unor celule tumorale benigne. Facem o anestezie tronculară
periferică. Pacienți ft fricoși ft neîncrezuți.

108. Riscul anestezic în stomatologie.

Factorii care trebuie luați în considerare pentru aprecierea riscului anestezic
1. Anamneza insuficientă
2. Riscuri pur anestezice
3. Justețea diagnosticului
4. Selecționarea pacienților pentru un anumit tip de anestezie
5. Gradul de tehnicitate al medicului
6. Apariția complicațiilor imprevizibile
7. Dotarea cabinetului –sursă de O2, aparatură de resp.artificială,
8. Factorul hazard-moartea subită, afecțiuni cardiace, asocieri a medicamnetelor periculoase
9. Greșeala umană

Apreciem că o anamneză incompletă., un examen general clinic superficial, investigaţii paraclinice neconcordante
cu starea organică, cresc riscul anestezic iar intervenţia chirurgicală chiar minoră, poate declanşa un accident, grav.
Responsabilitatea morală şi legală aparţine în totalitate medicului deoarece el are obligaţia de evaluare cât mai
corecta a riscului anestezic.

Pacientii cu boli cronice, anomalii genetice etc. nu pot fi supusi anesteziei generale din cauza riscurilor care pot aparea
pe parcursul interventiei si care afecteaza sanatatea. In cazul celorlalti pacienti, anestezia poate duce la reactii adeverse
 precum greata, varsaturi, dureri de cap, tremor, confuzie, dureri in zona efectuarii injectiei (in cazul anesteziei generale
pe cale intravenoasa).

Alte riscuri asociate anesteziei generale includ aspiratia de continut gastric in plamani (daca se produc varsaturi in
timpul anesteziei generale), hemoragie, probleme de ordin cardiac (la pacienti cu boli cardiovasculare), leziuni nervoase,
hipertermie, anestezie constienta, sepsis, insuficienta organelor vitale.

Lipotemia, provocata de actiunea hipotensiva a procainei, e precedata de tendinte de a casca, transpiratii, paloarea
fetei, greata si slabiciuni.
Convulsiile cauzate de anoxia cerebrala, reprezinta o reactie toxica severa care poate lua aspect epiteptiform.
Sincopa este un accident rar, grav, care reprezinta continuarea unei lipotemii cu pierderea totala a constiintei, cianoza
sau oprirea brusca a inimii.
Alte riscuri sunt palpitatiile, cefaleele, ametelile, neliniste, constrictii toracice, anxietate, paloare, varsaturi, tahicardie,
hipertensiune, edempulmonar (din cauza substantelor vasoconstrictoare).

109. Pregătirea psihică.

Pregatirea psihica a pacientului consta în explicarea bolnavului necesitatea şi scopul intervenţiei, Se
îndepărteaza teama, starea de excitaţie, asigurîndu-l de o buna anestezie, i se cistiga increderea şi colaborarea.
Bolnavilor li se creeaza un regim de protecţie: linişte, buna îngrijire, somn regulat.

110. Pregătirea fizică.

Pregatirea fizica constă în aşezarea bolnavului în poziţie corecta şi comodă, cu capul bine fixat, cu hainele
desfăcute la gît, cu obiectele care i-ar jena respiraţia îndepartate, cu o pregătire corespunzătoare a gurii, cu
protezele mobile scoase. Bolnavul va fi nemincat de cîteva ore, cel puţin 5-6 ore pentru anestezia generală.

111. Pregătirea medicamentoasă.

Pregatirea medicamentoasă (premedicaţia) face parte integrantă din anestezia moderna, atît locoregională cit
şi generală. utilizarea medicamentelor, pentru reducerea excitabilitatii SNC (pentru diminuarea anxietatii si
fricii), se deprima activitatea reflexa vagala (pentru micsorarea secretiei salivare si brinsice), se scade
metabolismul, se ridica pragul de perceptie dureroasa, se reduc unele efecte nefavorabile ale substantelor
anestezice, potentind actiunile lor favorabile si usurind anestezia

112. Medicamente utilizate în premedicaţie (barbiturice, analgetice, vagolitice, tranchilizante).

Prin premedicaţie se reduce excitabilitatea SNC, îndeosebi a scoarţei, diminuînd anxietatea, teama de
intervenţie, se deprima activitatea reflexa vagala diminuînd secreţia salivară şi bronşica, se scade
metabolismul şi deci necesarul de oxigen şi substanţe anestezice, se ridica pragul de percepţie dureroasă la
pacienţii care urmează a fi supuşi unei intervenţii dureroase sau se determina analgezia la pacienţii cu dureri,
se reduc unele efecte nefavorabile ale substanţelor anestezice, potenţînd acţiunile lor favorabile şi uşurînd
anestezia.

Premedicaţia este obligatorie: la copii, la pacienţii anxioşi, pacienti necooperabili la bolnavii cu reflexe
exagerate, hipersalivaţie, mişcari dezordonate ale limbii.

Medicamente folosite pentru premedicaţie:

✓ Sedative şi neuroleptice- barbiturice cu acţiune medie şi lungă Barbital, cu actiune scurta pentobarbital. Sunt
sedative hipnotice şi anticonvulsivante fenotiazine(clorpromazina, prometazina), benzodiazepine, dintre care cel
mai utilizat este Diazepamul, sedativ, anxiolitic, miorelaxant, anticonvulsivant, creaza amnezie tranzitorie.

✓ Vagolitice: atropina sau scopolamina, diminuă reflexele vagale, inhiba secreţiile salivare, bronşice, previne spasmul
bronşic şi laringian.

✓ Analgezice, rezervate pacienţilor cu dureri: Morfina, cu acţiune maximă la o oră după injectare subcutanată.
Hidromorfon, Pethidina, Meperidina etc.
✓ Antihistaminice - dimedrol.

113. Anestezia locală potenţializată.

Pe lângă anestezie pacientului i se administrează încă ceva preparate intravenos, apoi anestezia locală. Se
folosește în spital cînd este de deschis un abces, un flegmon. (Novocaina de 0,5), articaina, pacientul este un
pic sedat.

114. Definiţie. Clasificarea metodelor de anestezie loco-regională.

Anestezia loco-regională (ALR) este metoda prin care folosind substanţe chimice, fizice sau curent
electric, se realizează o insensibilizare temporară a regiunii anatomice pe care se intervine, conştientul
pacientului rămânând intact.

METODE DE ALR

Locala:
 prin refrigeratie,
 de contact, (badijonare, îmbibiție, pulverizare)
 prin injectie:
¤ infiltratia plexului dentar,
¤ infiltratia locala,
¤ infiltratia la distanta,
¤ intrapapilara si intraligamentara.
Regionala:
 tronculara
¤ periferica (frecvent utilizata in stomatologie)
- la Maxilă
a) n.incisiv (n.nazopalatin)
b) n.infraorbital
c) tuberozitate (n.alveolar supero-posterior)
d) orificiul palatin mare
- la Mandibulă
a) Spina Spix (n.alveolar inf + n.lingual)
b) n.mandibular
c) n. Mentonier
d) n.bucal
e) n.lingual
¤ bazala (rar indicate in ziua de azi)
✓ foramen oval
✓ foramen rotund
¤ gangliobara (înlocuită azi cu anestezia generală)

115. Avantajele anesteziei loco-regionale.

 AVANTAJELE anesteziei loco-regionale:
1. Actiunea anestezicului este limitata/țintită la structurile pe care se intervine, făra a influenţa teritorii
prea întinse şi fără risc de accidente toxice generale grave.
2. Nu necesita pregătiri speciale preanestezice. Administrare uşoara având o tehnică simplă și precisa;
nu necesita aparatură complicată, un anestezist si nici personal ajutator suplimentar,
3. Perioada postanestezică scurtă, fiind utilizată în conditii de ambulator.
4. Perioada scurtă de recuperare postoperatorie. Pacienţii pot parasi imediat sala de interventie,
reluîndu-și în scurt timp activitatea normală.
 5. Câmpul operator ramâne complet liber și desfășururea actului terapeutic nu este jenată.
6. Nu suprima reflexele protectoare (de tuse si înghițire) deci evită pericolul pătrunderii de sânge,
sccreții, corpi străini in căile respiratorii superioare.
7. Poate fi potenţializată printr-o premedicație corespunzătoare sau precedată de sedarea conştientă în
scopul diminuării receptivităţii psihice a pacientului.
8. Expune la cele mai putine riscuri vitale.
9. Păstrarea conștienței
10. Preț de cost redus
11. Protectia-anestezia locala este mai sigura decit anestezia generala
12. Administrare usoara – necesita infectarea unei cantitati reduse de substanta anestetica in tesuturile
orale, dupa se asteapta citeva minute sa se instaleze efectul droit si se poate incepe tratamentul
13. Pacientul poate lua masa inainte de anestezie, ba chiar îi este recomandat sa o ia pentru a se reduce
probabilitatea unei crize hipoglicemice
14. Ne permite cooperarea cu pacientul in timpul tratamentului in caz de necessitate.

 Dezavantejele anesteziei locoregionale:

- limitare în timp a efectului anestezic;
- preferare de catre multi bolnavi a somnului anestezic;
- lipsa relaxării musculare;
- risc de supradozaj;
- insuficienta analgezică
- complicații apărute : abces purulent, trism, necroza țesuturilor, nevralgii, dureri postanestetice.

116. Indicaţiile anesteziei loco-regionale.

Anestezia loco-regionala reprezintă metoda cea mai fiziologică de anestezie și are cele mai largi indicații
pentru majoritatea intervențiilor stomatologice: asupra dinților, parodonțiului și osului alveolar, precum și
într-o serie de operații mai întinse asupra pārților moi ale feței și gâtului, asupra oaselor maxilare, sinusului
maxilar, etc.

117. Contraindicaţiile anesteziei loco-regionale.

 În sarcină anestezice fara adrenalină
 În infarct pînă la 6 luni nu
 Accidente vasculare cerebrale acute doar în urgență fara adrenalină
 i n p r o c e s e i n f l a m a t o r i i i n t i n s e , t r i s m u s s t r a n s s a u t u m o r i , f i e e s t e impiedicat
accesul corect asupra zonei unde trebuie introdus acul pentru punctie, fie exista riscul
diseminarii procesului patologic prin punctia anestezica, in aceste situatii se recurge la
anestezie generala
CONTRAINDICAȚII absolute nu sunt, dar se tine cont de:
✓ vârstă: sub 9-10 ani preferîndu-se anestezia generală, deoarece copii pot declanşa manifestari anarhice,
violente, de nestăpînit datorita reacțiilor emoționale exagrate
✓ starea fiziologică: se recomanda prudență în perioada menstruală, sarcina, mai ales în primele trei luni şi
ultimele două; se preconizeaza doze mici de anestezic la mamele care alăpteaza, astfel interventia se
practica imediat după alaptare, iar suptul urrmător e suprirnat;
✓ starea psihică: labilă, anxietate, epilepticii, alcoolicii cronici, necesita premedicalie bine individualizată
sau se prefera anestezia generală;
✓ starea generală: terenul cardio-vascalar ( hipertensivi, cardiopatii decompensate, bolnavii cu
valvulopatii, purtatori de valve artificiale), terenul hepatic, terenul diabetic, allergic, hemoragipar, cu
insuficiente sau din contra cu hiperfunctii neuroendocrine, stari de casexie, obezitate etc., oblga alegerea
cu prudenta a anesteticului, concentratia si doza lui, dar doar dupa avizul obtinut de la medical internist
de specialitate.
 118. Soluţii anestezice utilizate în stomatologie, generalităţi.
Anestezicele loco-regionale sunt substanţe cu acţiune localizată, temporară şi reversibilă, asupra celulelor şi
fibrelor nervoase. Clinic anulează progresiv transmiterea durerii, variaţiei termice, propriocepţiei şi în final a
tonusului muscular.

Cerinţe către anestetice locale moderne.

• acțiune periferică temporară și reversibilă asupra celulelor și fibrelor nervoase senzitive
• efect anestezic puternic, care să asigure o anestezie completă pentru toate tipurile de tratament stomatologic;
• inducţie suficient de scurtă;
• durata adecvată a anesteziei, ce trebuie să varieze între 30 şi 60 de minute pentru tratamentele stomatologice
standard;
• toxicitate sistemică redusă;
• să nu producă iritaţii locale;
• raport bun eficiență / toxicitate;
• incidentă scăzută a efectelor adverse.
• Să nu provoace efecte generale nedorite, sa nu fie toxice in concentratiile utile pentru efectul anestezic, sa nu
determine fenomene de obisnuinţa (toxicornanii), să nu creeze reactii de sensibilizare sau alergie și să nu
dăuneze procesului de vindecare locală
• Să fie solubile in apă.
• Să ramană stabile în solutii.
• Să difuzeze uşor în tesuturi, dar să nu se resoarbă prea repede pentru a asigura o actiune suficient de
indelungata.
•Actiunea anestezică să se instaleze și să fie suficient de intensa.
• Să nu se degradeze prin caldura (fierbere) în vederea sterilizării.
• termen de păstrare îndelungat (2-3 ani).

GENERALITATI
In practica curenta stomatologica si maxilo-faciala, diversele substante anestezice se folosesc ca
anestezice de contact si ca anestezice pentru infiltratii. Anestezicele locale se prezinta sub forma de:

✓ solutii: tetracaina 1-2%, xilina 5-10%, benzocaina, cocaina;

✓ paste analgezice: unguent cu xilina 5%;
✓ comprimate analgezice ce contin benzocaina;
✓ spray-uri, preparate pulverizabile sub forma de aerosoli;

Multe preparate actuale contin doua sau mai multe substante analgezice si de asemenea hialuronidaza,
antiseptice si antibiotice.

SOLUTII UTILIZATE IN STOMATOLOGIE

Grupa
I.Esterii II.Amide
A. ai acidului paraaminobenzoic ✓ lidocaina (xilina, xylocaine etc)
¤ procaina ✓ mepivacaina (carbocaina)
¤ clorprocaina ✓ bupivacaina (marcaina)
¤ novocaina ✓ prilocaina (citanest)
¤ propoxicaina ✓ articaina
B. Ai acidului benzoic ✓ etidocaina
¤ cocaina ✓ ropivacaina
¤ tetracaina
¤ butacaina
 ¤ hexylcaina
¤ benzocaina
❖ ESTERII cuprind cea mai mare parte a anestezicelor locale și au fost cel mai larg utilizați.
Structura lor chimică este următoarea: o grupare aromatică (lipofilă), o grupare intermediară conținând o
legătură tip "ester" pe o grupare "amino" secundară sau terțiară (hidrofilă), ce formează săruri solubile în apă
când sunt combinate cu acizi.
❖ AMIDELE, substanțe anestezice noi, în prezent sunt administrate cu prioritate în toate
tipurile de intervenții în stomatologie. Structura lor chimică este: o grupare aromatică (lipofila), o grupare
"amino' secundară sau terțiară (hidrofila) ce formează săruri solubile în apă în combinație cu acizi.

Substanțele anestezice utilizate in stomatologie au următoarele PROPRIETĂȚI COMUNE:

✓ toate sunt sintetice,

✓ conțin grupări "amino"
✓ formează săruri cu acizii tari,
✓ sarurile sunt solubile in apa
✓ sărurile anestezicelor sunt acide in reacție și relativ stabile
✓ toate anestezicele suferà fenomene de hidroliza sub influența colinesterazelor plasmatice sau
hepatica
✓ au acțiune reversibila,
✓ sunt compatibile cu adrenalina sau cu medicamente inrudite
✓ au aceleași mecanisme de acțiune
✓ la o anumită concentratie plasmatică produc efecte tipice generale
✓ în concentrații anestezice nu au efect iritant asupra lesuturilor. fenomene de metabolizare

EFECTE SECUNDARE ȘI ADVERSE COMUNE ale anestezicelor locale, pe lângă cele specifice
fiecăruia din ele:

1. Alergii - destul de frecvente.

2. Acțiune pe sistemul nervos central exteriorizată prin: tremurături, anxietate, convulsii,
moarte.
3. Efecte cardiace manifestate prin: extrasistole, scaderea fortei de contracție a cordului,
fibrilație ventriculară.

119. Generalităţi (calităţile soluţiilor anestezice,componenţa, cerinţele faţă de soluţiile anestezice).

Anestezicul local, sigur şi eficient, trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
1. Efect anestezic puternic
2. Inducţie scurtă
3. Toxicitate sistemică redusă
4. Să nu producă iritaţii locale
5. Incidenţă scăzută a efectelor adverse
6. Raport bun eficienţă/toxicitate

Principalele substanțe anestezice se împart în două grupe :

ESTERI AMIDE
1. Cocaina 1. Lidocaina (xilina,xylocaina,lygnocaina)
2.Procaina (Novocaina,Sincaina) 2. Mepivacaina (Carbocaina)
3. Tetracaina (Pantocaina) 3. Prilocaina (Citanest)
4. Hostocaina 4. Bupivacaina (Marcaina)
5. Oxyprocaina
 ✓ Articaina de 4% cu adrenalină sau fără adrnalină Septanest
✓ Mepivacaina (carbocaina) fara adrenalina Scandonest de 3% acțiunea vasoconstrictoare
Din aceste substanţe anestezice, unele: cocaina, procaina, clorprocaina, piperocaina sunt de
domeniul trecutului şi au valoare documentară.
Alte, bupivacaina, prilocaina, hostocaina, dibucaina, se folosesc astăzi în medicina dentară doar
ocazional.
Cele mai folosite anestezice locale în medicina dentară fac parte din grupa amidelor şi sunt
reprezentate de: lidocaină, articaină, mepivacaină, prilocaină şi etidocaină.

Esterii cuprind cea mai mare parte a anestezicelor locale și au fost cei mai larg utilizați.
Structura lor chimică este umătoarea : o grupare aromatică (lipofilă), o grupare intermediară conținând o
legătură tip ,, ester ’’ pe o grupare ,,amino’’ secundară sau terțiară (hidrofilă) ,ce formează săruri solubile
de apă când sunt combinate cu acizi.
Amidele ,substanțe anestezice noi , în prezent sunt administrate cu prioritate în toate tipurile de
intervenții stomatologice.
Structura lor chimică este : o grupare aromatică (lipofilă) ce formează săruri solubile în apă în
combinație cu acizi.

Substanțele anestezice utilizate în stomatologie au următoarele proprietăți comune:

- toate sunt sintetice
- conțin grupări ,,amino ’’
- formează săruri cu acizii tari
- sărurile sunt solubile în apă
- sărurile anestezicelor sunt acide în reacție și relativ stabile
- toate anestezicele suferă fenomene de hidroliză sub influența colinesterazelor plasmatice sau fenomene
de metabolizare hepatică
- au acțiune reversibilă
- sunt compatibile cu adrenalina sau cu medicamente înrudite
- au aceleași mecanisme de acțiune
- la o anumită concentrație plasmatică produc efecte tipice generale
- în concentrații anestezice nu au efect iritant asupra țesuturilor

Efecte secundare și adverse :

- alergii-destul de frecvente
- acțiune pe SNC exteriorizată prin : tremurături , anxietate,convulsii , moarte
- efecte cardiace manifestete prin : extrasistole, scăderea forței de contracție a cordului ,fibrilație
ventriculară

120. Substanţele anestezice locale. Grupele de anestezice. Principalii reprezentanţi şi caracteristicele lor
de bază.
GRUPA ESTERI
1. COCAINA- este cel mai vechi anestezic local ce a fost izolat din frunzele arborelui Eritroxilon Coca ce
crește în Peru și Bolivia
Are dezavantajul că determină farmacodependență (toxicomanie) ,dar mai ales poate produce în mod reflex
stop cardiorespirator la primul contact local,ceea ce i-a restrâns mult indicațiile. Astăzi , cocaina se
utilizează în stomatologie sub forma soluției Bonain (cocaină,menthol,fenol) pentru pansamente calmante în
pulpitele acute.

2. PROCAINA (Novocaina) – este un ester al acidului para aminobenzoic,sintetiza în anul 1905 de către
Einhorn și a fost cel mai folosit anestezic local până la descoperirea xilinei. Se prezintă sub formă de pulbere
incoloră,cristalină,solubilă în apă. Are o acțiune neutră , ușor antiseptică și poate fi sterilizată prin fierbere.
Posedă un efect puternic anestezic asupra fibrelor și terminațiilor nervoase – prin întreruperea conducției
influxului senzitiv,care se produce numai dacă substanța este introdusă intratisular. Este inactivă pe
suprafața tegumentelor și mucoaselor . Inhibă sistemul nervos autonom , deoarece este simpatolitică
,producând deci vasodilatația locală prin paralizia vasocontrictorilor.
Vasodilatația ajută la absorbția mai rapidă a substanței anestezice în circulația sistemică,determinând o
durată de acțiune scurtă , 15-30 minute.
Procaina are o acțiune slabă asupra respirației și circulației ,este însă hipotensivă,prin vasodilatația pe care o
produce , iar în unele cazuri poate deprima activitatea cardiacă prin acțiune directă pe miocard.
În doze mari ,determină fenomene toxice ale SNC,la început de tip excitativ cu convulsii,dispnee ,iar ulterior
de tip inhibitor cu hipotensiune arterială ,bradicardie și moarte prin oprirea cordului și respirației .
Supradozarea se datorește de obicei injectării prea rapide,cantităților sau concentrațiilor ridicate. În general ,
se apreciază că toxicitatea novocainei crește în proporție geometrică cu concentrația.
Astfel soluția de novocaină 1 % este de 4 ori mai toxică decât soluția de novocaină 0,5% , soluția de 2 %
este de 4 ori mai toxică decât soluția 1 % și de 16 ori mai toxică decât soluția 0,5%.
Cantitatea maximă de substanță ce poate fi administrată într-o ședință nu va depăși doza de 0,8 – 1 g
novocaină adică 40 cc soluție 0,5% , 20 cc soluție 1% sau 10 cc soluție 2%. Acțiunea alergică a novocainei
este bine cunocută și se manifestă prin apariția rapidă a simptomelor caracteristice.
Efectul alergic se datorește structurii sale chimice,respectiv funcției amino în poziția pară . Aceasta impune
ca înaintea folosirii novocainei să se facă o anamneză riguroasă , investigații clinice și teste biologice
(cutireacție,IDR).
Novocaina diminuează și chiar anihilează acțiunea bacteriostatică a sulfamidelor și deasemenea inactivează
acțiunea unor preparate antinevralgice ce conțin în compoziție grupări amino ; acest fapt explică ineficiența
lor în combaterea durerilor posoperatorii ,practicienii recomandând folosirea algocalminului.
În stomatologie se utilizează concentrațiile :
- 0,25% -0,33% - 0,50 % pentru anestezia prin infiltrație locală
- 0,5%-1% pentru anestezii plexale
- 2% pentru anestezii tronculare periferice
Acțiunea NOVOCAINEI este de scurtă durată , de aceea se asociază de regula cu un corectiv
(vasocontrictor) care încetinindu-i difuziunea îi întărește efectul. Este compatibilă cu toate substanțele
vasocontrictoare.

3. PANTOCAINA (Tetracaina hidroclorică ,Anestezina) este foarte activă pentru anestezia de suprafață a
mucoaselor ( de aprox 10 ori mai activă decât Cocaina ) , nu produce vasocontricție,nu dă senzația de
uscăciune a mucoasei bucale. Se folosește pentru anestezii de contact în soluții 1-2% și pentru anestezia prin
injecție în concentrație de 0,5%-1%.

4. BENZOCAINA se prezintă sub formă de pulbere albă cristalizată,insolubilă în apă. Se utilizează ca atare
în aplicații locale sau sub formă de pomadă (5-10%) ,deasemenea sub formă de pastile de supt pentru efectul
anestezic de suprafață.

5. HOSTOCAINA are putere anestezică mai mare ca a Novocainei , penetrația în țesuturi foarte bună
,anestezia se instalează rapid , intensitatea accentuată ,durată mare,absența fenomenelor toxico-alergice. Se
folosesc soluții 1,2 % asociate sau nu cu un vasocontrictor.

6. OXIPROCAINA are proprietăți anestezice asemănătoare Novocainei fiind ceva mai toxică decât ea .
Instalarea anesteziei se face rapid, durata de acțiune este însă mai scurtă.

GRUPA AMIDE
1. XILINA (Xilocaina,Lidocaina,Lignocaina,Octocaina) este un derivat de acetanilidă ,sintetizată în 1943
de chimiștii suedezi Lofgren și Lundquist.
Xilina este primul dintre compușii neesterici utilizați ca anestezi local în stomatologie , cilalți fiind oarecum
similari ca acțiune. Ea difuzează imediat prin țesutul interstițial și prin învelișul lipidec al nervilor,anestezia
se instalează rapid ,este deosebit de puternică, iar efectul se păstrează 3-4 ore.
Dozele ridicate produc o scădere a forței de contracție a miocardului,reducând randamentul cardiac , dozele
mici de xilină nu influențează negativ forța de contracție a inimii .
Dozele moderate nu au nici un efect asupra aparatului respirator .
Dozele mari au efect depresor asupra mecanismelor respiratorii ,apneea fiind una din cele mai comune cauze
ale morții legate de supradozarea xilinei.
Nu determină fenomene de sensibilitate și nici reacții alergice,dar în ultimul timp ,probabil prin diferite
mecanisme de interferență medicamentoasă ,s-au citat cazuri de șocuri anafilactice sau alte manifestări
clinice,pe aceeși linie de sensibilitate.
Xilina , pentru stomatologie,se utilizează în concentrația de 0,25%-0,5% pentru anestezii prin infiltrații
locale, 1 % pentru anestezii plexale și de 2% pentru anestezii tronculare periferice.
Doza permisă este de până la 0,3 g substanța anestezică , dar în orice caz nu va depăși niciodată 0,5 g.
Soluției de xilină i se poate adăuga un vasocontrictor de tipul ,,adrenalinei , noradrenalinei ” ,dar cantitățile
recomandate sunt mult mai mici decât pentru novocaină.

2. CARTICAINA (Ultracaina) are o putere anestezică mare,fectul instalându-se rapid în 2 minute ,cu
durată medie de aproximativ 3 ore. Penetrează ușpr și bine în oasele maxilare ,motiv pentru care e mult
folosit în stomatologie.

3. MEPIVACAINA (Carbocaina) are acțiune similară xilinei,dar este mai puțin toxică ,cu acțiune suficient
de lungă și mai ales nu are efect vasodilatator. Se preferă soluții de 0,5% pentru infiltrații locale, 1-2%
pentru anestezii tronculare periferice și de 2-4 % pentru anesteziile de contact.

4. PRILOCAINA (Citanest) oferă anestezie de lungă durată,intensitate bună și instalare rapidă. Are
toxicitate mai redusă decât xilina. Soluția 4% se folosește fără adrenalină. În doze mari , prilocaina produce
prin metabolizare o toluidină car este un agent methemoglobinizant.

5. BUPIVACAINA (Marcaina) este de 3-4 ori mai activă decât lidocaina și are acțiune până la 12 ore. Nu
dă vasodilatație. Nu trece prin placentă,deci se poate folosi fără pericol la femeile însărcinate.

6. PSICAINA este indicată pentru anestezii de suprafață prin contact pentru mucoasa nazală , bucală,
faringiană.

7. ORTOFORMUL (Etoform,Butesin,Ortocaină) obținut din Cocaină amestecată cu grupul benzoil. Se

utilizează sub formă de pomadă (5-10%) sau pulbere,rar în soluții (Anestezin)

8. KELENUL (Clorura de etil) anestezic de suprafață .

Are unele dezavantaje : răcirea bruscă este deagregabilă și produce dureri vii , întărește țesuturile încât
inciziile se fac greu , poate da narcoze de congelație, proiectarea sa pe dinții vii determină dureri intense,iar
pe cornee dă leziuni trofice.

121. Substanţele vasoconstrictoare (simpaticomimetice naturale şi de sinteză), rolul lor în soluţia

anestezică.
Vasoconstrictorii sunt substanţe care produc vasoconstricţia vaselor sanguine şi se opun acţiunii
vasodilatatorii a substanţelor anestezice locale.
Astfel, prin diminuarea absorbţiei sistemice a anestezicelor locale au următoarele efecte:
- scad riscul de toxicitate;
- scad riscul de supradozare;
- scad sau neutralizează efectele alergice;
- grăbesc instalarea anesteziei locale;
- cresc durata şi intensitatea anesteziei locale;
- scad hemoragia intraoperatorie;
- stimulează metabolizarea anestezicelor locale.

Dezavantajele acţiunii lor sunt determinate de folosirea greşită:

- în concentraţii mai mari decât cele necesare;
- creşterea cantităţi de vasoconstrictor, prin injectări repetate, până la doze aproape toxice;
- injectare intravasculară accidentală.

Substanțele vasoconstrictoare se clasifică astfel :

1.SIMPATICOMIMETICE NATURALE 2.SIMPATICOMIMETICE DE SINTEZĂ

CATECOLAMINE : - ADRENALINA NORDEFRIN (Corbazil)
- NORADREN. FENILEFRIN(Neosynefrin)
NECATECOL. : - EFEDRINA LEVONORDEFRIN

AVANTAJE:
- întârzie absorbția anestezicului reducându-i toxicitatea , crește durata de acțiune și determină utilizarea unor
cantități mici de soluție anestezică
- reduce sângerarea în câmpul operator , deci asigură o bună vizibilitate

DEZAVANTAJE:
Rezultă din folosirea lor greșită
- în concentrații mai mari decât cele necesare
- injectări repetate ce cresc cantitatea de vasoconstrictor până la doze aproape toxice
- injectarea intravasculară accidentală

1.ADRENALINA (Epinefrina)
Adrenalina sau epinefrina este un hormon secretat în sânge de glanda medulosuprarenală în cazuri de stres.
Se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină, foarte solubilă în apă. Deoarece adrenalina este distrusă
rapid de căldură, lumină sau în contact cu aerul, fiolele trebuie ferite de lumină şi controlate obligatoriu
înainte de folosire (schimbarea de culoare spre roz sau brunroşcat traduce alterarea soluţiei). Pentru a
întârzia oxidarea, în soluţiile cu adrenalină se adaugă un conservant de tipul bisulfitului de sodiu.
Valabilitatea unei carpule de anestezic local ce conţine un vasoconstrictor este mai scurtă (18 luni) decât a
unei carpule ce nu conţine vasoconstrictor (36 luni). Este metabolizată în ficat de către enzimele catechol-O-
metiltransferaze (COMT) şi monoaminoxidaza (MAO). Doar mici cantități de adrenalină (aproximativ 1%)
sunt excretate nemetabolizate prin urină.
Adrenalina acţionează pe:
- receptorii alfa1 din piele, mucoase şi teritoriul hepato-renal producând vasoconstricţie
- receptorii β1 cardiaci şi are următoarele efecte:
- creşte forţa de contracţie a miocardului;
- creşte frecvenţa cardiacă; creşte excitabilitatea miocardului determinând apariţia aritmiilor;
- creşte debitul cardiac;
- creşte tensiunea arterială sistolică;
- pe cordul indemn creşte fluxul sanguin coronarian;
- pe cordul bolnav creşte lucrul mecanic al inimii cu creşterea consumului miocardului de oxigen,
manifestate clinic prin dureri anginoase, aritmii şi modificări ischemo-bazale.
- receptorii β2 determină vasodilataţie în muşchii scheletici şi bronhodilataţie
Inhibă eliberarea de insulină, stimulează glicogenoliza hepatică, ducând la creşterea glicemiei. Adrenalina
inhibă eliberarea de mediatori chimici (histamina) prin efect β antagonist asupra mastocitelor.
Ca urmare a acestor efecte, adrenalina are următoarele indicaţii clinice:
- tratamentul bronhospasmului;
- tratamentul reacţiilor alergice unde acţionează şi simptomatic (vezi mecanism explicat la reacţii alergice);
- resuscitare cardio-respiratorie;
- sindrom de debit cardiac scăzut; pentru a produce midriază;
- vasoconstrictor în substanţele anestezice (scade rata de absorbţie sistemică a anestezicelor locale),
prelungeşte durata anesteziei;
- reduce sângerarea chirurgicală.
Este contraindicată folosirea adrenalinei la:
- pacienţii cu hipertensiune arterială;
- pacienţi diabetici;
- hipertiroidism;
- la pacienţii aflaţi sub tratament cu digitală şi antidepresive triciclice (inhibitori MAO);
- la femeile gravide în primul trimestru de sarcină (efect teratogen clasa C) şi în ultimul trimestru (risc de
declanşare a travaliului).
În stomatologie, adrenalina se utilizează în următoarele concentraţii:
- pentru anesteziile loco-regionale în concentraţii de 1:80000; 1:100000; 1:200000;
- pentru anesteziile topice concentraţiile sunt mai mari 1:40000; 1:50000.
Doza maximă de adrenalină din soluţia anestezică este de 200-250μg.

2. NORADRENALINA (Norepinefrina, Levofed, Levarterenol)

Noradrenalina sau norepinefrina, în formă naturală constituie aproximativ 20% din catecolaminele produse
de glanda suprarenală. La pacienţii cu feocromocitom, tumoră a glandei suprarenale, norepinefrina poate
reprezenta 80% din secreţia acesteia. Este relativ stabilă în soluţiile acide şi se deteriorează la expunerea la
lumină şi aer. Pentru creşterea stabilităţii se adaugă un conservant, de tipul bisulfit acetat de sodiu.
Noradrenalina este disponibilă în ambele forme: naturală şi sintetică.
Acţionează exclusiv asupra receptorilor α (90%), producând vasoconstricţie arterială şi venoasă. Are o
toxicitate de 4 ori mai mică comparativ cu adrenalina şi un efect vasoconstrictor mai mic decât cel al
adrenalinei.
Are următoarele efecte:
- acţionează pe receptorii α1 şi β1 cardiaci, producând un efect ionotrop puternic (creşte contractilitatea);
- scade frecvenţa cardiacă, prin creşterea activităţii reflexe a baroreceptorilor;
- creşte fluxul coronarian; scade debitul cardiac din cauza vasoconstricţiei sistemice;
- scade fluxul sanguin renal şi hepatic;
- produce acidoză metabolică;
Nu are acţiune pe receptorii β2 bronşici şi din vasele periferice
Doza maximă admisă la un pacient sănătos este de 0,34 mg/sedinţă; 10 ml din soluţia 1:30000.
În cazul pacientului cu boală cardiovasculară (ASA 3 sau 4) este admis 0,14 mg/ şedinţă, aproximativ 4
ml din soluţia 1: 30000.
Supradozajul provoacă o uşoară hipertensiune şi bradicardie.
Are indicaţie la bolnavii hipertensivi, hipertiroidieni, diabetici, bolnavi cu distonii neurovegetative.
Concentraţiile folosite în stomatologie sunt de 1/30 000 – 1/20 000. Doza maximă admisă este de 0,34mg.

3. LEVONORDEFRIN (Neo- Cobefrin)

Este un vasoconstrictor sintetic non-catecolaminic, ce acţionează prin stimularea directă a receptorilor alfa
(75%) şi a receptorilor beta (25%).
Are acţiuni sistemice asemănătoare cu adrenalina, dar mai puţin activ pe miocard, aparat respirator, SNC şi
metabolism.
Pentru toţi pacienţii, doza maximă trebuie să fie 1 mg/şedinţă, adică 20 ml din soluţia 1:20000 (11 carpule).
Se găseşte în combinaţie cu mepivacaina în diluţie 1: 20000.

4. FENILEFRINA (Neo- Sinefrin)

Este cel mai stabil şi cel mai slab vasoconstrictor utilizat în stomatologie.
Acţiunile cardiovasculare ale fenilefrinei sunt:
- creşterea presiunii sistolice şi diastolice;
- bradicardie reflexă;
- uşoară scădere a debitului cardiac (prin creşterea presiunii şi bradicardie);
- vasoconstricţie puternică, dar fără congestie venoasă marcată;
- rar aritmii cardiace.
Nu produce bronhodilataţie şi nu este neurotoxic.
Fenilefrina este utilizată ca vasoconstrictor în anestezicele locale, în tratamentul hipotensiunii, ca
decongestionant nazal şi în soluţiile oftalmologice pentru a produce midriază.
Fenilefrina a fost utilizat în combinaţie cu procaina 4% într-o diluţie de 1:2500.
La pacienţii sănătoşi, doza maximă recomandată este de 2-5 mg/ sedinţa, adică 10 ml din soluţia 1:2500.
În cazul pacienţilor cu afecţiuni cardiovasculare (ASA 3 sau 4) doza maximă recomandată este de 1,6 mg
/şedinţă, echivalent cu 4 ml din soluţia 1:2500.

5. FELIPRESINA (Octapresin)
Felipresina este un analog sintetic al vasopresinului, cu inducţie lentă şi toxicitate redusă.
Este vasoconstrictorul de elecţie pentru bolnavii cu afecţiuni cardiovasculare şi cu tireotoxicoze. Prezintă
acţiuni antidiuretice şi ocitocice, fiind contraindicată în cazul pacientelor gravide. Este disponibilă în diluţie
de 0,03 IU/ ml cu 3% prilocaină.
Nu este recomandată pentru obţinerea hemostazei, deoarece efectul predominant este asupra sistemului
venos.
Pentru pacienţii cu afecţiuni cardiovasculare importante (ASA 3 sau 4) doza maximă recomandată este de
0.27 IU, adică 9 ml din soluţia 0,03 IU/ ml.

122. Substanţele adjuvante şi diluante în componenţa anestezicelor şi rolul lor.

Sub adjuvante dau alergii

Lidocaine 5%

Gel cu benzocaine de 20% diferite arome, în sticluțe

Spray pulverizant de 10% contraindicate la copii pina la 10 ani

SUBSTANȚE ADJUVANTE
Pentru ca soluțiile anestezice să fie cât mai fiziologice și cât mai puțin nocive pentru țesuturi, să fie bine
tolerate, să aibă acțiune suficent de lungă și de intensitate corespunzătoare ,se adaugă următoarele adjuvante
:
- clorură de potasiu
- clorură de calciu
- clorură de sodiu
- bicarbonat de sodiu și potasiu (prelungește acțiunea anestezicului)
- sulfat de potasiu (mărește puterea analgezică a procainei)
- sulfat de magneziu (diminuă exitabilitatea filetelor senzitive)
- glucoza (aduce aportul caloric celular)
- antibiotice (cu acțiune bactericidă și bacteriostatică la locul injectării)
- hialuronidaza (favorizează instalarea mai rapidă a anesteziei ,prelungește durata de acțiune a
anestezicului).

SUBSTANȚE DILUATE
Pentru a fi cât mai corespunzătoare mediului intern anestezicele se prepară în soluții Ringer sau în Ser
Fiziologic.
Soluțiile anestezice se găsesc deja preparate în fiole sau se prepară la cerere, în flacoane de sticlă neutră,bine
închise cu dop de sticlă. Soluțiile preparate ,,adhoc” în flacoane se utilizează în ziua respectivă ,sterilizarea
lor fiind riguroasă.
Substanța vasocontrictoare se adaugă în flacon după sterilizare ,imediat înainte de folosire.
Pe fiole și flacoane se specifică atât concentrația cât și substanța corectoare vasocontrictoare adăugată în
soluția anestezică.
Soluțiile anestezice trebuie să aibă o compoziție și o concentrație asemănătoare cu cea a organismului :
- să fie izotonice,izoionice și izohidrice
- să fie izosomatice ( să aibă punct crioscopic ca cel al serului sanguin)
- să fie neutre ( cel mult cu un PH ușor peste 7)
- să fie izometrice ( la temperatura corpului).
Soluțiile care nu îndeplinesc aceste condiții pot provoca reacții tisulare:
- soluțiile hipertonice determină alterări celulare prin cedarea apei pentru restabilirea echilibrului osmotic
- soluțiile hipotonice duc la procese de citoliză prin absorbție exagerată și turgescență celulară (citoliza
afectează celulele nervoase, celulele sanguine ca și pe cele ale celorlalte țesuturi)
- soluțiile acide sau alcaline dau iritații tisulare cu fenomene de intoleranță.

123. Instrumentarul şi materialele utilizate în cadrul anesteziilor locale şi regionale.

Pentru efectuarea anesteziilor loco-regionale este necesar un instrumentar complet, perfect sterilizat ,compus
din :
- Intrumentar de examen : oglindă ,pensă,sondă dentară
- Instrumentar pentru anestezie : seringă , ace de puncție , soluție anestezică

SERINGA trebuie să fie perfect etanșă ,ușor de curățit ,ușor de sterilizat ,sau cu folosire unică , ușor de
manevrat ,să permită o suficientă presiune de injectare. Există mai multe tipuri de seringi:
- seringă tip Record de 2 ml , 5 ml , 10 ml
- seringi din material plastic , cu unică folosință de 2 ml , 5 ml , 10 ml .
- seringi polivalente care permit realizarea oricărui tip de anestezie locală și loco-regională și la care
cilindrul seringii este reprezentat de însăși fiolă ( capsulă )
* seringa tradițională zisă ,, cu carpulă ” are două modele a corpului basculant : unul cu mâner și piston
simplu , altul cu inel și piston echipat cu un tribușon care înșurubează în piston cauciucul carpulei realizând
o aspirație , în anesteziile tronculare.
* seringa ,, ASPIJECT SPAD ” care permite , grație lărgimii ferestrei , încărcarea și așezarea corpului cu
mare ușurință. Corpul seringii este din oțel și mânerul din material plastic negru.
Sterilizarea se efectuează prin toate mijloacele chimice și termice.
 * seringa ,,ANTHOJECT d’ ANTHOGYR ”
Este din oțel și plastic negru termorezistent. Foarte perfecționată are un interesant sistem de clipaj a acului
care permite debarasarea lui într-un container fără risc de înțepare.
Sistemul autoaspirant este similar celui de la ASPIJECT. Un singur dezavantaj are : dacă se folosește o a
doua carpulă ,trebuie să se ridice sistemul de blocaj a acului, să se retragă , să se așeze o nouă carpulă ,
punrea la loc a acului , blocarea lui .
* sistemul Bloc Tetra SPAD este compus dintr-o seringă de plastic transparentă sterilă ,cu folosire unică
,echipată cu un ac,o carpulă clasică , de mărime diferită și un bloc piston din metal și plastic alb sau colorat,
sterilizabil. Poate folosi orice fel de carpulă și răspunde cerințelor actuale , material cu folosire unică , în
condiții de sterilitate individuală ,riscul contaminării prin înțepare accidentală este imposibil .
- seringi cu folosire specială
* seringi ,,stilou” pentru injecții intraligamentare sau intraseptale. Principiul lor este de a obține o
injectare lentă și limitată la presiune pe o pârghie care acționează un piston crenelat. Grație formei de stilou ,
ea este plăcută la vedere.
Citojet Bayer confecționată din oțel și aluminiu , se demontează ușor pentru a fi încărcat un sistem în
baionetă . Racordul este oblic , la 120 C. O fereastră vizualizează nivelul pistonului în carpulă.
Paroject SPAD contruit din oțel lucios , are un mecanism foarte simplu.

ACELE de PUNCȚIE sunt din metal inoxidabil ,cu bizou scurt ,bine ascuțite , nu prea subțiri ,de lungimi
diferite ( scurte 2,5 – 4 cm ; mijlociu 6 cm ; lungi 8 – 12 cm ).
Seringile metalice cu ,,carpulă ” sunt dotate cu ace speciale ,cu vârf dublu (unul pentru perforarea dopului de
cauciuc , celălalt pentru injectare ). Ele sunt de mai multe tipuri :
- para apicală de 16-23 mm lungime
- intraseptală de 8-12 mm lungime
- tronculară de 35-38 mm lungime.
Au diametrul de 30/100 – 50/100 sau 12/100 (ace intraseptale tip II de Septodont).

SOLUȚIA ANESTEZICĂ poate fi ambalată în :

- fiole (ampule) de 2 ml cu xilină 2% și fiole de 10-20 ml cu xilină de 1% , sau xilină cu adrenalină 2% fiole
de 2 ml .
Se controlează înainte de folosire eticheta fiolei (pentru a vedea concentrația soluției și corectivul adăugat)
,aspectul și temperatura soluției. Gâtul fiolei se șterge cu un tampon de vată îmbibat în alcool , se flambează
și se deschide în condiții de sterilitate. Aspirăm anestezicul în seringă , apoi schimbăm acum , verificându-i
permeabilitatea lumenului și vârful său.
- carpule de 1,8 ml adaptate la seringi speciale cu capac de aluminiu, sept de cauciuc și piston. În general ,
rezultatele anesteziilor efectuate cu seringi cu ,,carpulă” sunt foarte bune , uneori apar însă incidente sau
accidente ce țin de 3 elemente :
* în întregime de carpule (pot fi sparte sau găurite –de aceea este bine să fie transportate în containere
speciale – poate exista un precipitat alb în jurul capacului de aluminiu ,bule mari de aer în carpulă , prezența
de depozit alb în interiorul carpulei ) ;
* de combinație seringă-carpulă : - spargerea capacului
- ruperea și perforarea pistonului de cauciuc
- spargerea carpulei
- blocarea acelor de injecție
* de pacient : ( este vorba de ,, marii anxioși ).

MATERIALE ȘI MEDICAMENTE:
- pensă anatomică pentru manevrat acele
- comprese sau bulete sterile de vată
- lamă de spirt , pilă de tăiat fiola , alcool 70 %.
- aspirator de salivă
- soluție antiseptică pentru clătirea gurii

124. Pregătirea pacientului şi a medicului către anestezie.

Cuprinde mai multe etape :
1. BILANȚUL PREANESTEZIC
Înainte de a stabili indicația de anestezie, este obligator examenul clinic general al pacientului pentru a
putea aprecia dacă ,,starea ”sa nu contraindică vreunul din anestezicele utilizate în practica stomatologică.
Examenul preoperator se efectuează cu rigozitate, meticulozitate , respectând cele 3 etape obligatorii :
studiul pshilogic, anamnestic și starea organică a bolnavului.

2. PREGĂTIREA PSIHICĂ
Va fi combătută teama de intervenție, asigurând pacientul de o bună anestezie, fapt ce-i va câștiga
încrederea în medic și colaborarea cu el. Toate pregătirile properatorii vor fi terminate la intrarea în
cabinet a pacientului știind că ,, frica de stomatolog ” este adesea provocată de aspectul cabinetului
(sălii), instrumentar, seringi, comprese murdare, agitația personalului medical , zgomote, miros specific.
Aspectul psihologic nu trebuie minimalizat niciodată și nici negrijat deoarece este adesea generator de
accidente în anestezia loco-regională.

3. PREGĂTIREA MEDICAMENTOASĂ
La pacienții anxioși, sensibili, cu excitabilitatea neuropsihică , ce manifestă distonii neurovegetative,
tulburări neuromotorii, pentru a obține calmul și colaborarea, este absolut necesară aplicarea uneia din
formulele premedicației, după care efectuăm una din metodele de anestezie loco-regională.

4. PREGĂTIREA FIZICĂ
Considerând că pregătirea fizică a pacientului reprezintă un moment important al pregătirii preanestezice
noi îi acordăm toată atenția cuvenită.
Așezăm pacientul în fotoliul dentar cât mai lejer îmbrăcat , în poziție corectă și comodă ,cu capul bine
fixat în tetieră, îndepărtând obiectele ce ar putea să-i jeneze respirația (cravată,cordoane,
centuri). Invităm pacientul de asemeni să-și scoată ochelarii și protezele mobile.
Pacientul nu trebuie să fie în stare de foame înaintea anesteziei loco-regionale ,dar vezica urinară trebuie
să fie golită.

Medicul trebuie să aibă o ținută riguros chirurgicală: halat cu mâneci scurte, bonetă obligatorie, fără inele,
brățări, ceas, cu unghiile tăiate scurt.

Înainte de efectuarea anesteziei, medicul se spală pe mâini cu apă de la robinet și săpun - ,,spălarea igienică a
mâinilor ” ,se usucă cu aer cald sau prosop de hârtie cu utilizare unică, îmbracă mănuși sterile.

Se recomandă purtarea măștii buco-nazale din hârtie (care se aruncă după utilizare ) și a ochelarilor de
protecție.

125. Pregătirea instrumentarului şi a câmpului operator către anestezie.

Pe câmpul steril se așează de la stânga la dreapta instrumentarul steril , cu partea activă spre centrul
câmpului , în următoarea ordine:
- instrumentar de examen : oglindă,pensă,sondă dentară
- instrumentar pentru anestezie : seringă și anestezic, ace de injecție,pensă anatomică
- comprese sterile
În anesteziile pe cale cutanată (externă) se bărbierește proaspăt locul de puncția ,după care pielea se spală cu
apă și săpun , apoi se degresează și antiseptizează cu alcool 70 % , alcool iodat , soluție alcoolică de
clorhexidină 0,5%.

În anesteziile pe care orală (bucală) bolnavul își clătește mai întâi gura cu o soluție antiseptică (apă oxigenată,
permanganat de potasiu , clorhexidină 0,2% ), apoi se fixează aspiratorul de salivă; se usucă mucoasa bucală
la locul de puncție cu un compres steril , se antiseptizează zona cu alcool 70% sau alcool iodat 2% , apoi se
îndepărtează cu un al 3-lea compres urmele de antiseptic de pe mucoasă (,,regula celor 3 comprese”).
Cu mâna stângă ,medicul reperează locul unde se va introduce, în continuare, acul de puncție.

126. Nervul maxilar, originea, traiectul, ramurile eferente, teritoriul enervaţiei.

N.maxilar este nerv senzitiv, iese din craniu prin orificiul rotund si inerveaza pielea pleoapei inferioare,
unghiul extern al ochiului, regiunea temporala, suprafata laterala a nasului, buza superioara, portiunea
superioara a obrajilor, dintii si gingiile maxilei, mucoasa cavitatii nazale, palatul dur, sinusul osului sfenoid si
sinusul maxilar.

N.maxilar se imparte in 3 ramuri:

• Infraorbital este cea mai mare ramura, iese pe fata prin foramenul infraorbital si in fosa canina se ramifica
formand plexul talpa gastei mici. De la el pleaca:

o N.alveolar superior da ramuri posterioare, medii si anterioare. Inerveaza dintii si maxila. Aceste ramuri
formeaza plexul dentar superior de la care pleaca ramuri dentare si gingivale

• Zigomatic are origine in fosa pterigopalatina, intra in orbita prin fisura orbitara inferioara. De la el pleaca
ramuri:

o N. zigomaticotemporal inerveaza tegumentul din zona anterioara a regiunii temporale si partial tegumentul
fruntii

o N. zigomaticofacial inerveaza tegumentul regiunii zigomatice, proeminentele obrajilor

• Pterigopalatin are origine in fosa palatina unde se gaseste ganglionul pterigopalatin. De la el pleaca ramuri
ce contin fibre simpatice si parasimpatice si senzitive:

➢ Orbitale
➢ Nazale superioare postero-laterale
➢ Nazale superioare postero-mediale
➢ Nazopalatin, ramurile nazopalatine formeaza 3 grupe de nervi:
▪N.palatin mare

▪ N.palatin mic

▪ Ramuri nazale postero-inferioare

127. Nervul pterigoidian şi ramul sfenopalatin cu eferentele sale: nazalii superiori, nazopalatin, palatin
anterior, palatinii mici şi accesorii.
Nervul pterigopalatin se desprinde din nervul maxilar cind patrunde in fosa pterigopalatina se indreapta in jos
si inauntru trecind pe fata laterala a ganglionului pterigo palatin care da fibre nervoase: ramura nazala
posterioara, ram nazala medie, ram nazala laterala, nervii palatine

-ram nazala posterioara inerveaza mucoasa cornetelor mijl si superior, de aici se desprinde nervul faringian a
lui Bock ce inerv mucoasa trompei lui Eustachio si faringele
-ram nazala medie se indreapta in jos si inainte patrunde in canalul nazopalatin si inerveaza treimea anterioara
a palatului dur

-nervul nazopalatin- strabate fosa incesiva si se imparte in nerv palatin mare, palatin mic si ram nazale
posterioare inferioare.inerveaza osul palatin, mucoasa.

-nerv palatin mare-strabate gaura palatina mare si inerveaza doua treimi posterioare ale mucoasei palatine

-ramura nazala superioara inerveaza versantul nazal si aripa nassului

128. Nervii alveolari superiori şi posteriori, superior şi mijlociu, superior şi anterior. Origine, traiect,
teritoriul enervat.
- alveolar sup este ramura nervului infraorbital( se transforma din infraorb in alveolar sup) se imparte
in:anterior mediu si posterior

-nerv alveolar sup posterior are un traiect in jos si afara, inerveaza- osul maxilar, molarii 123 cu execeptia
radacinii vestibule meziale a primului molar, periostul, mucoasa peretelui posterior al sinusului maxilar

-nerv alveolar sup mediu inerveaza premolarii si radacina vestibulo meziala a prim molar.si peretele anterior
al sinusului

-nerv alveolar sup anterior inerveaza dintii frontali, osul, gingia, canalul lacrimo nazal, peretele anterior al
sinusului maxilar si mucoasa fosei nazale

129. Nervul mandibular. Traiect, teritoriul enervat, ramurile eferente. Nervul bucal, lingual şi auriculo-
temporal.
Este un nerv mixt, dar predominant senzitiv. Traverseaza baza craniului prin gaura ovala, patrunde in
compartimentul pterigo mandibular al fosei infratemporale si da apoi ramurile secundare:

-ramuri motorii pentru muschii masticatori

-nervul buccal pentru tegumentele si mucoasa din dreptul molarilor

-nervul alveolar inferior care patrunde in canalul mandibular prin gaura mandibulara si inerveaza dintii si osul
unei jumatati de mandibular, iar prin nervul mentonier, una din ramurile sale terminale, mucoasa vestibulara
de la primul premolar la linia mediana, buza inferioara si regiunea mentoniera

-nervul lingual pentru mucoasa orala pina la linia mediana si jumatatea de limba, anterior de v-ul lingual

Infiltratia tronculara bazala a nervului mandibular “la gaura ovala” blocheaza anestezic intreg teritoriul
acestuia.

130. Nervul alveolar inferior. Traiect, teritoriul enervat, ramurile (nervul milohioidian şi al burţii anterioare
a digastricului, nervul incisiv şi mentonier).
La origine, nervul este situat înăuntrul mușchiului pterigoidian lateral și în afara fasciei pterigoidiene.El se
îndreaptă apoi în jos, în afară și ușor înainte pentru a nu ajunge la scobitura mandibulară,mărginită de
linguală(spina lui Spix).

Când nervul se apropie de spina Spix el este conținut în țesutul grăsos care umple spațiul delimitat de :

• lateral,tendonul profund al temporalului și fața internă a ramului ascendent,

• medial,pterigoidianul medial și ligamentul sfenomandibular.
131. Definiţia anesteziei locale terminale. Scopuri, clinica, indicaţii.
 Anestezia locală numită şi terminală, acţionează direct asupra re- ceptorilor algici şi a terminaţiilor
nervoase libere, determinând suprimarea sensibilităţii dureroase doar în teritoriul unde se intervine.
I LOCALE
1 Refrigerație
2 De contact (badijonare, îmbibiție, pulverizare)
3 Injecție
a) la distanță (baraj)
b) Plexală
c) Intrapulpară
d) Intraligamentară
e) Intrapapilară

Această tehnică are ca principiu de acţiune permeabilitatea mucoasei orale pentru unele
substanţe, între care şi substanţele anestezice. Acestea se fixează pe terminaţiile nervoase producând o
anestezie de scurtă durată de aproximativ 10-15minute.
Indicaţii:
• anestezia parodonţiului în vederea detartrajului, adaptării coroanelor, prepararea cavitaţilor
proximale şi de colet;
• pentru a evita reflexul de vomă exacerbat de examinările oro- faringiene, amprentare,
radiografii intraorale;
• extracţia dinţilor temporari foarte mobili;
• incizia unor abcese superficiale;
• anestezia locului de puncţie înaintea anesteziei prin injecţie;
• mici cauterizări ale mucoasei;
• adaptare de ineleortodontice.

132. Anestezia regională (tronculară). Scopuri, indicaţii, particularităţi.

Anestezia tronculară periferică este o anestezie loco-regională prin infiltraţie în care soluţia anestezică acţionează pe
traiectul unui nerv întrerupând conductibilitatea şi determinând anestezie în zona în care acesta se distribuie.

anestezia tronculară periferică vizează trunchiul nervos şi ramurile sale.

Anestezia tronculară prezintă următoarele avantaje :

- necesită un număr redus de înțepături

- nu deformează câmpul operator

- durata de acțiune este mai mare (1-2 ore)

- este o anestezie de calitate superioară anesteziei temrinale prin injecție

- permite efectuarea intervențiilor chirurgicale de amploare mai mare pe teritorii mai întinse

- durerile postoperatorii sunt mai reduse și vindecarea plăgii rapidă

Pentru efectuarea anesteziei trebuie să determinăm:

- locul în care se introduce acul

- direcția care trebuie dată acului

- trebuie de păstrat contactul cu osul , planurile care trebuie străbătute, locul în care trebuie depusă soluția anestezică
- este necesar ca cel puțin 1 cm din ac să rămână în afara țesuturilor.

Anesteziile tronculare se pot efectua de-a lungul ramurilor nervilor maxilar sau mandibular, sau la ieșirea acestor nervi
prin găurile de la baza craniului.

133. Accidente generale toxice determinate de substanţa anestetică

Accidentele generale pot fi de doua feluri, psihogene si toxice.

Psihogene – pentru multi pacienti vizita la stomatolog produce un stres mental ce poate duce la transpiratii reci,
palpitatii, anxietate, neliniste, emotii.

Toxice - trecerea prea rapida a anesteziei in circulatia generala; de supradozare.

Toxicitatea se manifesta la nivelul SNC, sistemului cardiovascular si respirator avind 2 faze:

1)de excitare-apare transpiratie,greata,congestia tegumentelor
2)de depresiune(paralizie)-pierderea cunstiintei,coma,paralizie motorie si senzoriala,paralizia functiei motorii.

Manifestări SNC: manifestările sunt de tip excitaţie sau/şi inhibiţie corticală, caracterizate prin senzaţie de căldură
sau frig, parestezii, euforie, confuzie, ameţeală, somnolenţă, vedere dublă sau neclară, greaţă şi vomă, tremurături,
convulsii, stare de inconştienţă şi chiar stop cardio-respirator.

Reactii cardio vasculare:

-angina pectorala;
-infarct miocardic acut;
-socul cardiogen;
-accidente vasculare cerebrale;
-aritmii;

Reactii cu alterarea cunostintei:

-sincopa vaso-vagala;
-convulsii;
-colaps;
Reactii alergice:
-urticarie;
-edemul quincke;
-socul anafilactic;

Reactii ale aparatului respirator:

-criza de astm bronsic;
-aspiratie de corp strain;
-aspiratie cu continut gastric;
-stop respirator;

Reactii sistemului endocrin:

-hipoglicemica;
- hiperglicemica;

134. Lipotimia. Clinica. Primul ajutor.

Lipotimia(,,lesin’’)-pierderea incompleta a cunostintei. Lipotimia poate sa apara din senin, fara sa fie declansata de
un anumit factor, ori poate aparea ca urmare a unei expuneri prelungite la un factor declansator precum caldura
excesiva, febra sau stresul emotional.

Clinica: Cele mai comune simptome ale lipotimiei sunt:

• Stare de ameteala
• Vedere incetosata
• Stare generala de rau
• Transpiratii abundente
• Puls slab
• Respiratie superficiala
• Paloarea fetei
• Disconfort abdominal

Atunci cand se constata prezenta acestor simptome, este bine ca pacientul sa se intinda sau macar sa se aseze pentru a
preveni caderile si ranile obtinute in urma impactului cu solul.

Lipotimia este alterarea starii de constienta, care numai in unele cazuri este urmata de sincopa, adica de pierderea
completa, insa de scurta durata a starii de constienta.

In caz de lipotimie, individul poate sa aiba senzatie de rau, urmata de caderea din picioare si de incapacitatea de a
reactiona, insa acesta nu isi pierde pentru nicio secunda complet starea de constienta, auzind ce se vorbeste in jurul sau
si intelegand ce se petrece cu el.

Prim ajutor
- controlul Tensiunii arteriale
- oxigenoterapie
- pozitia pacientului orizontala.
- inlaturea hainelor ce string caile respiratorii.

135. Sincopa cardio-respiratorie. Clinica. Primul ajutor.

Sincopa-pierderea completa a cunostintei(sec/min), produsa de hipoperfuzia cerebrala sanguina
In activitatea medicului stomatolog mai frecvent se intilnesc 2 tipuri de sincope:
1)Sincopa vasovagala (vasodepresoare)
2)Sincopa prin hipotensiune posturala (hipotensiune ortostatica)

Sincopa vasovagala manifestarile clinice:

1)Presincopa-apar semne prodromale,ameteli,greata,discomfort epigastric,senzatie de instabilitate,vedere
neclara,zgomote in urechi,tegumente palide,umede si reci,respiratie superficiala,puls accelerat si slab,TA
scazuta,pupilele midriatice.

2)Sincopa-pierderea completa a cunostintei cu modificari ale respiratiei(neregulata,profunda,superficiala,stop

respirator sau apnee), bradicardie, prabusirea TA, puls accelerat si slab, pupilele dilatate, iar pacientul pare a fi in
moarte clinica.Musculatura scheletata este relaxata. Tonusul sfincterian este pastrat.

3)Postsincopa-perioada scurta de confuzie si dezorientare in care pacientii sunt slabiti.

Sincopa prin hipotensiune posturala.Manifestarile clinice.

Pierderea cunostintei la ridicarea brusca a pacientului Starea de cunostinta revine rapid daca pacientul este
repozitionat in supinatie.
Primul ajutor:

- intreruperea tratamentului stomatologic

- asezarea pacientului in clinostatism cu picioarele usor ridicate deasupra nivelului capului

- curatirea cavitatii bucale de singe,comprese,proteze mobile,etc.

- desfacerea hainelor sau a accesoriilor vestimentare strimte (gulerul camasii, curea, cravata,etc.)

- asezarea capului pacientului in pozitie ,,de siguranta’’(rotat lateral) pentru a elibera caile aeriene,a preveni caderea
limbii in faringe si aspirarea eventualelor varsaturi

- evaluarea cunostintei, respiratiei, pulsului, TA

- stimularea periferica prin stropire cu apa rece pe fata si git sau si stimularea centrului respirator prin inspirul
vaporilor de amoniu

- administrarea oxigenului

- daca constiinta pacientului nu apare-112 si ABC

136. Stopul cardio-respirator. Clinica. Măsurile elementare de susţinere a funcţiilor vitale. ( Basic Life
Support: A. Airway; B. Breathing; C. Circulations).
Stopul cardiac este reprezentat de oprirea brusca a activitatii mecanice a cordului, ducand la oprirea
circulatiei sangelui, astfel sangele nu ajunge la oraganele vitale, privandu-le de oxigen.

Stopul respirator presupune oprirea schimburilor gazoase de la nivel pulmonar, care daca dureaza mai mult
de 5 minute poate determina leziuni ireversibile ale organelor vitale, in special la nivel cerebral. Acesta de
cele mai multe ori este urmat de stop cardiac, daca nu este reluata functia respiratorie.

Cand aceste doua stopuri sunt simultane, indiferent de care s-a instalat primul, vorbim despre stop cardio-
respirator.

La adulti, stopul cardiac este predominant si este deobicei determinat de afectiuni cardiace preexistente
(orice fel de boala cardiaca,in speciala afectiuni coronariene), pe cand la copii predomina cel repirator (cel
cardiac foarte rar). Posibilele cauze ale stopului cardio-repirator sunt afectiunile cardiace, tromboembolism
pulmonar, hemoragii masive gastrointestinate, traumatisme, tulburari metabolice, bronhospasmul, disfunctii
la nivelul SNC, supradoze de medicamente etc.

I Măsurile elementare de susţinere a funcţiilor vitale-Basic Life Support

A.Airway-asigurarea libertatii cailor aeriene

B.Breathing-asigurarea respiratiei

C.Circulation-asigurarea circulatiei

II Masuri ulterioare de sustinere a functiilor vitale-Advanced Life Support

D.Drugs-tratament medicamentos

E.Electric-monitorizare electrocardiografica

F.Fibrilations-defribilare sau stimulare electrica

Airway

-Obstructia cailor aeriene

-Hiperextensia capului
-Tripla manevra Safar(daca nu merge hiperextesia capului)
1)Hiperextensia capului
2)subluxatia anterioara a mandibului din ATM
3)Intredeschiderea gurii
-Daca suspectam un traumatism al coloanei cervicale hiperextensia este periculoasa si se recurege la
manevra Esmarch:
1)Subluxatia anterioara a amandibulei
2)Intredeschiderea gurii

Breathing
-Priveste-vezi daca toracele se misca sau nu

-Asculta-asculta cu atentie daca se aud sunete respiratorii sau de obstrucie superioara

-Simte-apropie fata de gura pacientului pentru a simti miscarea aerului din timpul respiratiei

Femeile respira cu toracele iar barbatii cu abdomenul Nu mai mult de 10 secunde

Circulation

Pulsatia arterei carotide se percepe in urma glisarii cu 2 degete lateral de cartilajul tiroid al laringelui(marul
lui Adam) si imediat anterior de m.SCM

Daca pacientul nu reactioneaza si nu respira-EFECTUAM CAB(Compresion,Airway,Breathing)

Compresii cardiace
Viteza=100-120 compresii/minut
Adincimea=5-6cm
30 compresii cardiace si 2 respiratii artificiale(gura la gura sau gura la nas)

137. Convulsiile. Primul ajutor.

Convulsiile reprezinta o perturbare a activitatii electrice a creierului care determina o serie de miscari necontrolate ale
musculaturii corpului.

Primul ajutor

-intreruperea tratamentului stomatologic

-asezarea capului pacientului in pozitie ,,de siguranta’’(rotat lateral) pentru a elibera caile aeriene,a preveni caderea
limbii in faringe si aspirarea eventualelor varsaturi

-curatirea cavitatii orale si a faringelui de singe,mese,resturi dentare,materiale de amprenta,proteze mobile,etc.

-desfacerea hainelor sau a accesoriilor vestimentare strimte(gulerul camasii,curea,cravata,etc.)

-in cazul conculsiilor tonico-clinice,introducere intre arcadele dentare a unui obiect de cauciuc pentru a impiedica
traumatizarea limbii si care sa nu poata fi aspirat

-daca convulsiile dureaza 15-20 sec,se va administra i.v. fractionat Diazepam(15-20mg in bolusuri de 2.5mg) sau
Midazolam(5-10mg in bolusuri de 1mg)pina la oprirea conculsiilor

-Apelam 112 daca este necesara asistenta medicala.

138. Accidentele alergice. (urticarial, edemul Quincke, şocul anafilactic.

Alergia-o reactie de hipersensibilitate anormala exagerata a sistemului imun fata de diverse antigene

Accidente alergice sunt erorile care provoaca reacții anormale, disproporționate, exagerate și excesive a
sistemului imunitar al unui organism, față de antigene exogene care sunt bine tolerate de subiecții normali.

Urticaria este o boala dermatologica ce este caracterizata prin aparitia de placi rosii in relief, adesea foarte
pruriginoase, indicand prezenta vaselor de sange superficiale dilatate si a edemul. Se disting urticariile acute,
care nu dureaza decat cateva ore, urticariile cronice, care persista mai mult de trei luni. Urticaria acuta poate
fi cauzata de luarea anumitor medicamente (analgezice, antiinflamatoare, aspirina) si apare ca accident in
administrarea anestezicului iar cea cronica are mai multi factori (ereditari, colinergici, de la frig, de la apa
etc.)

Edemul Quincke este o reacţie alergică severă, in care se produc cantităţi mari de histamină, si care se
caracterizează prin umflarea feţei sau a extremităţilor. Afecteaza regiunea pielii si a tesut celulo-adipos
subcutanat si provoaca senzatii de amortire. Localizare lui sunt buzele, pleoapele dar cea mai periculoasa
localizare e laringele (aprox in 25% cazuri poate provoca asfixie stenotica).

Şocul anafilactic este o reacţie de hipersensibilitate imediată brutala, dramatica, cu prabusire hemodinamica
si insuficienta respiratorie dupa intrarea in organism a oricarei substante, mai ales proteice, care provoaca
eliberarea de mediatori chimici.

Formele socului anafilactic sunt în funcţie de pronunţarea manifestărilor clinice( sunt descrise 4 grade de
severitate a şocului anafilactic)

- Gradul I: Formă uşoară (modificări cutnate localizate).

- Gradul II: Formă de gravitate medie (modificări cutnate generalizate).

- Gradul III: Formă gravă (modificări din partea vocii/wheezing).

- Gradul IV: Formă extrem de gravă (detresă respiratorie/ colaps).

Formele clinice:cutanat,cardio-vascular,respirator,gastro-intestinal,mixt

139. Complicaţii determinate de factorul „teren” (pacientul în vârstă, gravida, afecţiuni cardio-vasculare,
diabet zaharat, coagulopatii).
In prezent, TERENULeste definit ca totalitatea factorilor care oferă organismului anumite calităţi prin care
răspunsurile sale ia agenţii agresori, îmbracă sau nu caractere particulare.Este deosebit de important ca la
bolnavii care vor fi supuşi unui tratament chirurgical, medicul să cunoască terenul, deoarece astfel el poate
prevedea eficienţa reacţiilor de adaptare şi compensare.

Pacientul în vârstă:Stabilirea vârstei de 70 ani peste care se consideră că începe bătrâneţea, este arbitrară
dar în acelaşi timp, s-a constatat că peste această limită, vârsta cronologică începe să fie paralelă cu vârsta
biologică. Afecţiunile generate de procesele de uzură, de degenerescentă, de scleroză, realizează un teren
biologic tipic,cu modificări cardio-vasculare, pulmonare, nutriţionale, renale, hepatice, neurologice,
hematologice. Reactivitatea locală şi generală la pacienţii în vârstă este scăzută; organismul reacţionează la
traumatismul anestezic şi operator, încet, fără vigoare. Infecţiile - chiar masive, au nevoie de timp îndelungat
pentru a declanşa reacţii inflamatorii ca febra, leucocitoza, accelerarea vitezei de sedimentare a hematiilor.

Terenul femeii gravidese găseşte sub influenţe hormonale, metabolice şi neuro-reflexe pornite de la uterul
nidat. El este caracterizat prin circulaţie intensă, modificări ale permeabilităţii capilare, creşterea fluxului
sangvin. In primele luni de sarcină, iniţial se constată o creştere a tonusului parasimpatic (astenie,
somnolenţă, vărsături), urmează apoi o simbioză vegetativă.Riscurile care le poate aduce un tratament
stomatologic sub anestezie, constă în avortul spontan în primele 3 luni de sarcină şi naştere prematură în
ultima lună.

Afecţiuni cardio-vasculare Anamneza superficială, examenul clinic general efectuat grăbit, incomplet,
incorect, pot să nu sesizeze suferinţa cardiovasculară, iar tratamentul chirurgical - chiar minor, să declanşeze
un accident grav.

Următoarele boli cardiovasculare reprezintă un risc major şi contraindica o intervenţie chirurgicala imediata
sau chiar o îngrijire stomatologica de rutina dacâ nu este o urgenţa:

− infarctul miocardic recent (până la 3 luni)

− decompensarea cardiaca
 − miocardita sau pericardita acută

− endocardita septică

− stenoza mitrala în fibrilaţie arteriala cu pericol de embolii

− accesul de tahicardie paroxistică.

Bolnavii cu teren cardio-vascular care au suferit intervenţii pe cord deschis, purtătorii de valve artificiale,
de "peace-maker" etc., sub tratamente anticoagulante, consideraţi cu un grad mare de risc, chiar pentru
intervenţii de chirurgie stomatologică curentă, necesită internarea în clinici de specialitate, colaborări strânse
interdisciplinare, scheme de pregătiri medicamentoase complexe, multă atenţie şi prudenţă. Ei nu intră în
competenţa medicului de stomatologie generală.

Diabet zaharat-Cele mai grave pericole care ameninţă diabeticul, sunt tulburările metabolice provocate de
reacţia endocrino-vegetativă, şi anume hipoglicemia şi acido-cetoza. Pregătirea preoperatorie a diabeticilor
este obligatorie, indiferent de amploarea inervenţiei la care vor fi supuşi.Riscul unei intervenţii
stomatologice chiar minime (de exemplu: extracţia dentară, incizia unui abces vestibular, detartraj
subgingival etc.) este deosebit de mare pe un teren diabetic, se recomandă obligatoriu consultaţia cu
specialistul endocrinolog

Coagulopatii Sindroamele şi bolile hemoragice se produc prin alterarea fie a mai multor factori ai
hemostazei, fie prin creşterea în exces a unui factor anticoagulant. Ele se manifestă clinic prin hemoragii
mucoase sau cutanate şi prin apariţia de peteşii sau hematoame, provocate adesea de traumatisme
neînsemnate.

Sindroamele hemofilice sau parahemofilice prezintă prelungiri ale timpului de coagulare (normal = 4-6
minute), ale timpului Quick (normal 12-14 secunde).

La bolnavii care se găsesc sub medicaţie anticoagulantă (de

exemplu Heparina, Varfarina, etc.), este indicată temporizarea

intervenţiei sângerânde şi întreruperea tratamentuluicu anticoagulante, pînâ când testele indică revenirea în
limitele normaleale procesului de coagulare sanguină

140. Accidente imediate: durerea, leziuni vasculare, pareze tranzitorii.

Accidentele locale immediate (apar in timpul anesteziei)

Durerea (inteparea trunchiului nervos) - la introducerea acului sau in timpul injectarii anestezicului poate sa
apara o durere intensa produsa de inteparea trunchiului nervos sau a tecii acestuia( la anestezia
n.infraorbital).Durerea la injectare crste anxietatea(teama)si poate duce la miscari neasteptate ale pacientului
crescind riscul de rupere a acului.

Leziuni vasculare - in cursul realizarii anesteziei, mai ales pentru molarii superiori, se poate produce
hematomul obrazului. Acesta apare ca urmare a lezarii vaselor de sange din tesuturile pe care le strabate acul
seringii. Se manifesta prin aparitia imediata a unei umflaturi in grosimea obrazului. Tratamentul consta in
realizarea imediata a compresiei obrazului cu palma, tinandu-se bine apasat timp de cateva minute, dupa
care se va aplica un pansament compresiv pentru 24 de ore. Pacientul va urma un tratament cu antibiotice
pentru a preveni complicatiile hematomului, acesta resorbindu-se de la sine in 7-10 zile.

Parestezii tranzitorii(a nervului facial sau auriculotemporal)constiutuie un incident in cursul anestetziei

prea profunde sau respectiv prea inalte la Spina Spix.Dureaza 60-90 minute si nu necesita tratament
 141. Accidente imediate: tulburări oculare, căderea acului în căile respiratorii superioare, ruperea acului,
lipsa instalării anesteziei.
Tulburari oculare.In cursul anesteziei nervului maxilar sau infraorbitar se poate produce edem
palpebral,exoftalmie,midriaza,diplopie,tulburari ale vederii sau chiar pierderea tranzitorie a vederii.Sint
tulburari de scurta durata si nu necesita tratament.
Caderea acului în căile respiratorii superioare

Constituie un accident care poate fi grav si necesita extractie imediata

Ruperea acului.Se poate produce printr-o miscare neprevazuta a bolnavului,mai ales la copii,prin folosirea
de ace necorespunzatoare sau printr-o tehnica defectuoasa.Pentru prevenirea acestui incident trebuie luate
masuri prinvind bolnavul,acele si tehnica anesteziei.Acul nu trebuie introdus complet in tesuturi,deoarece
ruperea se produce cel mai frecvent la unirea cu amboul.In caz de accident acul trebuie prins cu o pensa
hemostatica si extras inainte ca bolnavul sa se miste sau sa inchida gura.In cazul cind acul rupt se adla in
profunzime,accidentul este grav si acul trebuie extras prin interventie chirurgicala inainte de a da
complicatii.

Lipsa instalării anesteziei.Se datoreaza cel mai frecvent unei greseli de tehnica,dar poate fi determinata si
de starea de reactivitate sau de rezistenta a bolnavului fata de substanta anestezica,alterarea solutiei
anestezice,o anomalie anatomica locala,efectuarea injectiei in tesuturi hiperemiate,inflamate.

Cind anestezia nu a reusit,trebuie repetata folosind solutie anestezica dintr-o alta fiola sau sticla,respectind
riguros tehnica si injectind o cantitate mai mare de anestezic

142. Complicaţii (accidente secundare): necroza mucoasei, edem postanestezic, alveolita uscată, infecţii
perimaxilare, nevrite postanestezice.
Necroza mucoasei:Se pot produce mai ales la nivelul fibromucoasei gingivale sau palatine si sint
determiante de ischemia adrenalinica,mai ales cind se foloseste o concentratie prea mare,sau greseli de
tehnica:injectarea prea rapida sub presiune a unei cantitati prea mari de anestezic,urme de alcool sau
infectie.Aceste complicatii pot fi favorizate de starea tesuturilor la bolnavii cu lues,t.b.c.,diabet s.a.

Edem postanestezic:Se datoreaza cel mai des folosirii de soluţii, ace sau tehnică necorespunzătoare. Poate
fi determinat şi de vasodilatarea care urmează vasoconstricţiei adrenalinice.

Alveolita uscata :Este mai frecventă la mandibulă, este lipsită de congestie şi gingia este palidă. Din alveola
lipseşte complet cheagul sau se gaseşte un mic cheag brun-cenuşiu care se desprinde uşor. Pereţii osoşi
endoalveolari sunt albicioşi cu sechestre mici lameliforme care se detaşeaza. Capilarele gingivale şi osoase
prezintă trombi care obliterează complet lumenul, ceea ce antrenează necroza osoasă. Cele două forme de
alveolită prezintă cauze diferite. In alveolita umedă sunt incriminaţi factori locali care favorizează
producerea infecţiei, iar in alveolita uscată este incriminată vasoconstricţia prelungită a capilarelor care
favorizează trombozarea şi necroza.

Tratamentul curativ urmareşte combaterea durerii şi a infecţiei şi stimularea procesului de regenerare

tisularăşi de cicatrizare. În general terapia constăîn:

• Îndepartarea din alveolă a cheagului infectat, a corpilor străini şi a porţiunilor de os necrozat;

• Aplicare locală de substanţe anestezice si antiinfecţioase;

• Tratament general antiinfecţios si antialgic;

• Tratament local si general de stimulare a cicatrizării.

Infectii perimaxilare
- abces vestibular, palatinal, perimandibular extern

- abces loji superficiale: genian, maseterin, parotidian, orbita, submandibular, submentonier, lingual,
sublingual, temporal

- abces loji profunde: fosa infratemporala, groapa zigomatica, spatiul laterofaringian, laterocervical -
supuratii difuze cervico-faciale

- flegmon cervico-facial, flegmon hemifacial

- limfadenita inflamatorie specifica sau nespecifica cervicofaciala

- fistula cronica perimaxilara

Nevrite postanestezice - datorita inteparii fibrelor nervoase sau iritatiei acestora produsa de substanta
anestezica, apar crize dureroase asemanatoare cu cele din nevralgie, sau dimpotriva, apar parestezii
(pacientul simte amortita zona deservita de nervul respectiv o perioada mai lunga de timp).