Rostas Florin 24.10.2022

                                                                            PIIP   Anul 1 Semestrul1
                                  Teleologia educației          
Sensul teleologic al educației este imprimat de faptul că educația, în
fiecare secvență de manifestare , este ghidată, orientată și reglată de un
sistem de valori acționale (comenzi, exigențe, intențîi, dorințe etc.)
conștientizate și, uneori, exprimate de către factorii care sunt angajați în
acțiunea instructiv-educativă. Sistemele de valori educaționale, care se
metamorfozează în finalitățile educației, nu au un caracter spontan,
voluntarist, ci sunt expresii ale unor determinări istorice, socioculturale și
chiar individuale (maturitatea și experiență cadrului didactic, amploarea și
profunzimea intereselor educaților etc.)

Dacă există o superioritate a educatorului față de educat, această constă

în faptul că primul este pe deplin conștient asupra finalitatilor, pe când al
doilea actor nu întrezărește scopul decât în mod difuz și aspiră spre el în
mod inconștient. Educatorul va ști dinainte unde trebuie să ajungă.

Finalitățile educației nu se definesc deductiv, pornind de la principii

abstracte, ci se structurează pornind de la realități contingente, de la
interese și trebuințe contingente (C. Cucoș, 2006, p. 186). Pedagogul
american John Dewey sugerează unele criterii de pertinentă ale finalitatilor
educaționale :

-colectivul propus trebuie să depășească toate condițiile existente, să fie

reformulat în consens cu resursele și dificultățile educaționale ;

-obiectivul are un caracter schematic și provizoriu ; întruparea în act îi

relevă autentică valoare ;

-obiectivul este un ,,diriguitor’’ al activității, un polarizator al ei către țintă

avută în vedere; rezultatul final este semnul reușitei activității;

În același timp sunt formulate și o serie de cerințe de ordin practic :

un obiectiv educativ trebuie să fie fundamentat pe activitățile și nevoile

intrinseci ale educaților ;

un obiectiv trebuie să permită o ,,traducere’’ în metode, care să faciliteze

cooperarea dintre factorii educativi ;

finalitățile nu sunt generale și ultime; obiectivele vor suportă

contextualizari și adecvari la trebuințele imediate.

Asimilând finalitățile educației cu scopurile paideutice, pedagogul german

Erich E. Geissler (1981, pp. 30-32) le discuta sub formă unor perechi
contradictorii:
-scopuri materiale versus scopuri formale ;

-cele de conținut în contradicție cu cele comportamentale ;

-cele utilitare în contrast cu cele nepragamatice ;

-scopuri specifice disciplinelor în contrasens cu cele supradisciplinare.

Scopurile materiale se referă la asimilare unui bagaj de cunoștințe într-

o perspectiva sistemică. Se va numi ,,material’’ tot ceea ce poate fi
cuprins într-un cod de cunoștințe transmisibile, ce sunt sciptic fixate,
putându-se verifică relativ ușor dacă acestea au fost însușite sau aplicate.

Scopurile formale se decelează prin focalizarea spre subiect și vizazeaza

modelarea aptitudinilor și cultivarea personalității. Scopurile formale sunt
foarte importante, dar mai greu de surprins în cuvinte sau de cuantificat

Scopurile centrate pe conținut sunt cele care orienteza educația spre

conținuturi definibile,identificabile, dinainte știute

Scopurile centrate pe comportament orientează practică educativă

spre interiorizarea de către elevi a unor acțiuni ce devin expresive la
nivelul comportamentelor.

Scopurile utilitare desemnează însușirea unor deprinderi cerute imediat

de realizările practic

Scopurile nepragmatice se referă la unele conduite libere de finalitate,

care nu sunt aservite vizibilunor cerințe concrete.

Scopurile disciplinare variază de la o disciplină la altă, pe când cel

supradisciplinare cuprind anumite constante teleologice urmărite la toate
disciplinele (cultivarea autonomiei spirituale, întărirea motivației,
învățarea învățării etc.)

Evidențiind o serie de caracteristici ale unor curente de gândire asupra

finalitatilor (istorism, teleologie, eclectism, dogmatism, psihologism,
biologism, estetism, eticism, logicianism, pragmatism), Ștefan
Barsanescu, în Cursul de pedagogie (predat între anii 1933-1935), ajunge
la următoarele constatări :

idealurile educative sunt înrudite cu valoarea supremă a unei epoci, ba

chiar reprezintă ,,copia’’ valorii supreme a unei epoci;
există atâtea scopuri ale educației câte genuri de societăți sau culturi
există;

dacă vrei să afli idealul educativ al unei epoci, trebuie să întrebi ce valoare
supremă apreciază acea epoca.

Ștefan Barsanescu ajunge la concluzia că scopul educației este dublu : de

a face pe individ să se preocupe și să vibreze pentru valorile subiective și
să poarte grijă de a le păstra și spori. Numai în măsură în care educația ne
sensibilizează în ce privește valorile autentice, ne aduce spre ele
cultivandu-ne nevoia de ale trăi, vehicula și chiar crea, numai astfel putem
spune că am ajuns la statutul de personalitate demnă.

Relația dintre ideal, scopuri, obiectiv.

Idealul educativ. Este categoria de o generalitate maximală ce surprinde

paradigama de personalitate, oarecum abstractă, proiectul devenirii
umane la un moment dat, într-o societate dată. Idealul educativ este o
instanța valorică din care iradiază norme, principii, strategii, scopuri și
obiective determinate, care direcționează procesul de formare a tinerei
generații.

Idealul educațional, în sine, nu este funcțional decât în măsură în care

permite o ,,traducere’’ în secvențe dezirabile sau normative, prin
redimensionari și ,,concretizari’’ la realitățile și situațiile educaționale. Din
cauza gradului înalt de generalitate, idealul educativ poate deveni, uneori,
inoperant, frizand utopicul (de pildă, pretenția de a formă ,,omul total’’, în
anumite circumstanțe istorice), și acest lucru se întâmplă deoarece idealul
educativ nu se decantează ,,natural’’, în spațiul specific al activităților
educative, ci se ,,decretează’’, din exterior – uneori cu emfază – din
partea unor instanțe politice, de pildă. Așa se face că idealurile
educaționale sunt expuse conjuncturilor istorice, conțîn o doză importantă
de ,,irealitate’’. Nu trebuie trasă concluzia că ființarea idealurilor educative
este iluzorie sau că acestea nu ar avea nici un rol. Dimpotrivă, idealul
educativ determina și forțează realitățile educaționale să urmeze un
anumit traseu valoric, filtrează – selectiv – o serie de imperative
supraordonate, ghidează și legitimează axiologic strategii educative,
sancționează trasee periferice sau rezultate educaționale catastrofice.

Funcția idealului este potențată și de faptul că idealul educației nu este un

model standard, impus o dată pentru totdeauna, ci un model dinamic ce
permite redimensionari în funcție de câmpul de posibilități în care are loc
educația. De altfel, un ideal educațional ar trebui să se caracterizeze
prin trei dimensiuni :

dimensiunea socială (să fie congruent sau coextensiv unor cerințe

sociale) ;
dimensiunea psihologică (să răspundă nevoilor și posibilităților indivizilor ;
nu trebuie să fie cu mult peste ,,putință’’ oamenilor) ;

dimensiunea pedagogică (să permită o transpunere practică în plan

instructiv - educativ).

Cât privește nivelurile de la care vom porni în fixarea unui ideal

pedagogic, acestea ar putea fi, după unii pedagogi, următoarele:

-determinarea socială (tipul și esență societății);

-modelul dezvoltării ideale a personalității, istoricește determinat

.valorile fundamentale ale lumii contemporane (democrația, umanismul,

civismul, toleranță, respectarea drepturilor omului etc.) ;

.tradițiile culturale, valorile naționale întemeiate istoric.

Scopul educației. Este o ipostază a finalității educației care realizează

acordul între idealul educațional și obiectivele sale, atunci când el este
pertinent sau poate stă în locul idealului, când acesta este
supradimensionat axiologic sau inadecvat, iluzoriu, utopic. Scopul vizează
finalitatea unei acțiuni educaționale bine determinate. Dacă idealul
educativ este general și unitar, scopurile ce (eventual) îl detaliază sunt
variate, multiple, datorită relativizarii acestora la diversitatea situațiilor
educative. Puetm identifica, astfel, scopul unei lecții, al unei teme, al unui
exercițiu, al unei lături a educației etc. Este indicat că între ideal și scop să
se stabilească o relație de continuitate și adecvare. Dar realitatea, uneori,
contravine acestei exigențe. De pildă, s-a putut observă o anumită
discontinuitate între idealul formării ,,omului nou’’, al ,,personalității
socialiste multilateral dezvoltate’’ și scopurile fixate la lecții de învățători și
profesori, care erau disjuncte sau chiar contrastau cu idealul ,,fixat’’ de
factorii decizionali De aceea, postulăm o oarecare autonomie a scopurilor
în raport cu idealul educativ. Mai tot timpul, scopurile fixate de cei ,,de
jos’’ erau consonante cu valorile pedagogice autantice și alese cu
profesionalism și responsabilitate. Într-o societate normală, scopurile
trebuie să detalieze conținutul idealului educațional. Dar, cum
normalitatea este discutabilă, e bine să avem în vedere un avantai mai
larg de posibilități.

Obiectivul educațional. Este ipostază cea mai ,,concretă’’ a finalitatilor

și desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învățământ sau cel
din alt sistem educativ îl așteaptă și/sau îl realizează. Întotdeauna,
obiectivele educaționale se referă la achiziții de încorporat, redate în
termeni de comportamente concrete, vizibile, măsurabile și exprimabile.
Dacă scopul educativ vizează evoluții și schimbări mai extinse din punct de
vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele educaționale au în
vedere achiziții concrete, detectabile, observabile în mod direct.
Raportate la influențele manifestate asupra tuturor componentelor
strategiei didactice, obiectivele educațional pot exercită mai multe funcții :

a) Funcția de orientare axiologică. Prin chiar avansarea (explicitarea)

acestor obiective se realizeazao orientare a elevilor către valori
educaționale dezirabile. Ceea ce se dorește de la elevi nu este arbitrar.
Ceeaa ce este indicat înseamnă că este preferat, că se situează într-un
anumit rang valoric. Pretinzând unele comportamente din partea elevilor,
implicit se comunica faptul că aceste achiziții sunt valoroase și importante
pentru existența lor.

b) Funcția de anticipare a rezultatelor educației. Orice obiectiv va anticipa

o realitate care nu există: proiectarea obiectivelor se poate realiza la
diferite niveluri de generalitate și vigoare, prin indicarea capacităților și
performanțelor dorite. Obiectivul trebuie să treacă de la formulări generale
la obiective specifice, concepute sub formă unor rezultate concrete, a
căror manifestare să fie testabilă după o perioada convenabilă de timp.

c) Funcția evaluativă. Se știe că evaluarea randamentului școlar se

realizează pornind de la anumite repere. Claritatea obiectivelor, claritatea
enuntarii și concretizarea lor sunt condiții esențiale pentru validitatea și
fidelitatea evaluării și aprecierii școlare. O dată cu proiectarea obiectivelor,
profesorii vor concepe și tehnicile de evaluare, adică felul în care vor ști
dacă ceea ce trebuie realizat va fi realizat. Obiectivul educațional fixează
nu umai reușită, ci și criteriul de măsurare a acelei reușite.

d) Funcția de organizare și (auto)regalare ale proceselor didactice.

Obiectivele intervin în procesele didactice că instanțe sau criterii
referențiale, pentru dirijarea acțiunii de predare și învățare.

Finalitățile educației – că unități dinamice dintre ideal, scop și obiective –

sunt rezultate ale unor opțiuni mereu în mutație și, că atare, ele nu pot fi
prescrise o dată pentru totdeauna. Ele trebuie să permită deschideri față
de valori variate, înnoite, care să dinamizeze individul, cât și societatea.

Sensul teleologic al educației este imprimat de faptul că educația, în fiecare

secvență de manifestare , este ghidată, orientată și reglată de un sistem de valori
acționale (comenzi, exigențe, intențîi, dorințe etc.) conștientizate și, uneori,
exprimate de către factorii care sunt angajați în acțiunea instructiv-educativă.
Sistemele de valori educaționale, care se metamorfozează în finalitățile
educației, nu au un caracter spontan, voluntarist, ci sunt expresii ale unor
determinări istorice, socioculturale și chiar individuale (maturitatea și experiență
cadrului didactic, amploarea și profunzimea intereselor educaților etc.).
Dacă există o superioritate a educatorului față de educat, această constă în faptul
că primul este pe deplin conștient asupra finalitatilor, pe când al doilea actor nu
întrezărește scopul decât în mod difuz și aspiră spre el în mod inconștient.
Educatorul va ști dinainte unde trebuie să ajung.

Ștefan Barsanescu ajunge la concluzia că scopul educației este dublu : de a face

pe individ să se preocupe și să vibreze pentru valorile subiective și să poarte
grijă de a le pastra si sporii.