Retele de calculatoare

În sensul tradițional, o rețea de calculatoare este formată din calculatoare conectate între ele
prin cablu sau prin intermediul tehnologiei fără fir. În ultimii ani, tehnologia a făcut ca pe piață să fie mai
multe lucruri care pot fi conectate la o rețea pe lângă calculatoarele tradiționale. Acesta este totul, de la
imprimante de rețea și telefoane mobile până la toalete și frigidere. Inițial, rețelele au fost create în
cadrul companiilor, instituțiilor de cercetare și în armată. Ideea a fost că interconexiunile computerelor
ar facilita schimbul de date de cercetare și alte informații. Treptat, utilizarea rețelelor de calculatoare a
devenit din ce în ce mai răspândită.

Acest proiect este despre instalarea și configurarea unei rețele mai mici de cel mai simplu tip. Se poate
fie o rețea de domiciliu sau pentru o afacere mică. Proiectul este împărțit în două sarcini.

Standarde de rețea

Au fost dezvoltate o serie de standarde care definesc modul în care ar trebui să fie fluxul de
trafic într-o rețea de calculatoare. Asta pentru ca lucrurile să meargă cât mai bine și într-o manieră
ordonată posibil. Multe dintre aceste standarde sunt din vremurile în care internetul era la început, dar
de atunci au fost revizuite de mai multe ori. Pentru ca diferitele părți ale unei rețele să poată vorbi între
ele și să știe cu cine vorbesc, au fost introduse mai multe standarde sau protocoale. Există mai multe
protocoale diferite utilizate în rețele, dar când vine vorba de comunicare, acest protocol se numește
Internet Protocol (IP). Acest protocol asigură că fiecare mașină are un număr unic (adresă IP) în același
mod în care fiecare gospodărie are un număr de telefon. Când datele sunt trimise printr-o rețea,
comunicarea este împărțită în diferite pachete de date mai mici. Pe lângă datele în sine, pachetele de
date conțin informații despre expeditor și destinatar. De exemplu, când un comutator primește un
pachet de date, se uită la cine va primi pachetul și îl trimite direct la acea mașină. Protocolul IP este
adesea folosit împreună cu un alt protocol numit Transmission Control Protocol (TCP). Acest protocol
asigură fluxul de trafic și integritatea datelor. Dacă există pachete de date care nu ajung la destinatar sau
sunt deteriorate, acest protocol va solicita un nou pachet de date, astfel încât să ajungă toate
informațiile. Împreună, acestea se numesc TCP / IP și sunt în multe privințe nucleul unei rețele. Aceste
protocoale (sau stive de protocoale, așa cum sunt de asemenea numite) sunt utilizate în cazurile în care
este important să se asigure că toată comunicarea iese la iveală.
Cum sunt alcătuite rețelele

După cum sa menționat anterior, o rețea este formată din mai multe computere care sunt conectate.
Într-o rețea cu fir, mașinile sunt conectate între ele folosind unul sau mai multe cabluri. Aceste cabluri
pot conecta computerele direct între ele sau la un hub. Alternativ, puteți conecta computerele sau
grupurile de computere la un comutator. Sarcina comutatoarelor este de a direcționa traficul între
diferitele computere dintr-o rețea. Pentru a conecta mai multe rețele, aveți nevoie de un router.
Routerele sunt partea care conectează rețelele și trimite pachete de date către alte routere înainte ca
acestea să ajungă în rețeaua de recepție și în final la mașina care va avea informațiile. Atât routerele, cât
și comutatoarele folosesc protocolul IP menționat anterior pentru a afla unde se îndreaptă pachetele de
date. În multe case, există routere și comutatoare care sunt încorporate în aceeași unitate. Acestea sunt
numite incorect numai routere. Este partea de router care conectează rețeaua de acasă la internet, în
timp ce este partea de comutare care conectează mașinile din casă la o rețea separată. Acest lucru se
face pentru a facilita configurarea și utilizarea rețelelor pentru utilizatorii casnici obișnuiți. Istoria
Internetului a început în anii 1960 cu o serie de încercări de a dezvolta standarde, așa-numitele
protocoale, pentru conectarea computerelor pe distanțe mai mari. Formele anterioare de conexiune
dial-up au dus la o utilizare foarte slabă a capacității liniei. Fiecare împerechere a ocupat o linie
telefonică - este ca și cum ai avea un drum pe care o singură mașină are voie să circule la un moment
dat. Prima rețea de succes cu comutare de pachete, în care datele sunt împărțite în bucăți, astfel încât
multe fluxuri de date pot trece prin rețea în același timp, a fost ARPANET din 1969. Comutarea de
pachete este principiul de bază în transmisia modernă de date.

Baza tehnologică pentru internet a fost pusă într-un proiect al departamentului de cercetare al
armatei americane DARPA (apoi ARPA) în a doua jumătate a anilor 1960. Scopul a fost de a dezvolta o
rețea eficientă de transport de date pentru accesul la facilitățile mari de procesare a datelor din
universitățile pe care DARPA le-a sponsorizat. Un principiu important care ar trebui dezvoltat a fost ca
rețeaua să fie robustă în cazul unor situații de eroare. Nu ar trebui să fie un punct central de control
pentru întreaga rețea, ci mai multe centre autonome care ar trebui să poată comunica chiar dacă unele
linii sau unități centrale eșuează. Diferitele mașini ar trebui să poată comunica cu un set comun de
coduri, un mod comun de stabilire și terminare a conexiunilor și un sistem comun de adrese pentru
găsirea mașinilor și a liniilor de comunicație în rețea.

Soluțiile de comunicare s-au bazat pe un nou concept numit comutare de pachete, care a
împărțit mesajele de ieșire într-un număr de pachete mai mici care au primit toate aceeași adresă.
Pachetele în sine trebuiau să-și găsească drumul prin rețea, de preferință rute diferite, înainte de a fi
colectate din nou la destinație. Un astfel de sistem s-ar putea adapta la situațiile în care părți ale rețelei
au fost nefuncționale pentru perioade scurte sau lungi, deoarece funcționează și alte rețele de
telecomunicații. Lucrarea a început prin conectarea instituțiilor care au efectuat lucrări de cercetare
pentru armata SUA. Primele patru noduri („noduri”) au fost conectate în decembrie 1969, iar rețeaua a
fost numită ARPANET. După un an, numărul de noduri a crescut la 13 și a crescut la cca. 50 în 1975. Două
dintre acestea se aflau în afara Statelor Unite: unul la University College of London și unul la NORSAR la
Kjeller. Întregul ARPANET a fost monitorizat și gestionat dintr-un centru de control al companiei din
Boston Bolt, Beranek and Newman (BBN), care a fost central în dezvoltarea comutatoarelor de pachete.
 Primele servicii de internet au apărut în această perioadă - prima conectare la distanță și ceva
mai târziu (1976) transfer de fișiere (prin FTP) și poștă electronică. DARPA a încredințat instituțiilor
participante să dezvolte software pentru mașinile gazdă pe baza ideii că propunerile de soluții sunt
trimise - fără drept de proprietate - altor participanți la proiect, iar în mai multe etape propunerile sunt
testate, comentate și dezvoltate în soluții aprobate. Așa a căpătat internetul un „spirit de voluntariat”
clar din primul moment.

În prima jumătate a anilor 1970, a început dezvoltarea primelor rețele locale și a devenit clar că
va fi nevoie de o tehnologie care să poată conecta rețelele locale. Pentru a conecta diferite rețele,
trebuiau construite gateway-uri care să poată direcționa (primi și redirecționa) informații către adrese
globale și să gestioneze diferite dimensiuni de pachete. În plus, ar fi nevoie de un protocol de transport
mai flexibil și mai robust decât cel folosit în ARPANET. Acest lucru a condus la dezvoltarea TCP / IP
(Transmission Control Protocol / Internet Protocol), care stă la baza internetului de astăzi. Primele teste
TCP/IP au avut loc în 1975, iar în următorii câțiva ani protocolul a fost îmbunătățit și extins continuu cu
funcții de suport pentru o gamă largă de servicii. Universitatea Berkeley, care avea un contract cu
DARPA pentru a dezvolta în continuare sistemul UNIX de la AT & T, a integrat TCP/IP în sistemul de
operare însuși, care a fost în cele din urmă pus la dispoziție gratuit tuturor universităților atât din Statele
Unite, cât și din Europa. Același lucru s-a întâmplat cu sistemele de operare de la alți furnizori
importanți.

TCP/IP a câștigat treptat o poziție atât de centrală încât DARPA a decis să-l introducă ca protocol
standard în ARPANET. Această lucrare a fost finalizată la începutul anului 1983. Rezultatul a fost „o rețea
de rețele” numită Internet, tot aceasta monitorizată, întreținută și gestionată de BBN. Toate conexiunile
mai trebuiau să fie aprobate de DARPA.

Foarte mulți și-au dorit să se conecteze la internet, dar DARPA a pus o condiție ca rețeaua să fie
folosită în scopuri necomerciale; în primul rând cercetarea. Cu toate acestea, termenul „cercetare” a
fost folosit într-un sens foarte general și, în cele din urmă, atât instituțiile publice, universitățile,
colegiile, institutele de cercetare și departamentele de cercetare și dezvoltare ale companiilor private s-
au putut conecta. Acest lucru s-a întâmplat adesea prin conectarea unei rețele locale la routerele
existente sau prin routere separate și linii închiriate către cele mai apropiate rute de pe internet. În acest
fel, internetul a fost în mod constant extins și a dobândit treptat o infrastructură destul de confuză, fără
limite clare și control central. Diferitele părți au fost plătite și conduse de o serie de organizații pe o bază
mai mult sau mai puțin voluntară.

În 1986, Fundația Națională pentru Știință (NSF) din SUA și-a asumat responsabilitatea de a
opera o rețea principală de mare viteză care să conecteze cele cinci centre de supermașini nou înființate
în SUA. Agenția spațială NASA și-a asumat responsabilitatea pentru o rețea similară. Comercializare,
creșterea domeniului de aplicare.

La începutul anilor 1990, internetul a fost deschis pentru uz comercial și a devenit imediat un
domeniu de afaceri caracterizat de activitate intensă. Peste tot în lume, companiile private au început să
vândă abonamente la internet companiilor și persoanelor fizice. Abonamentele au combinat opțiunile
de conectare cu o gamă largă de servicii: poștă electronică, World Wide Web, difuzare de știri, chat și
multe altele. De asemenea, a devenit posibilă comandarea de bunuri și servicii bancare și a stabilit
cerințe complet noi pentru securitatea online. O serie de oferte de informații dubioase, cum ar fi
propaganda nazistă, pornografia brută și partajarea ilegală de fișiere, au condus la cereri de reguli cu
privire la ceea ce poate fi pus la dispoziție și au apărut o serie de dispute privind drepturile de autor. În
plus, comportamentul pe Internet a primit multă atenție, cu trolling, bule de filtrare și bullying ca unele
provocări proeminente.

Numărul de utilizatori a crescut exploziv, mai ales după ce serviciile web au apărut în jurul anilor 1993-
94, iar multe companii au văzut rapid oportunitatea de a folosi internetul pentru a-și comercializa
produsele. Prin urmare, publicitatea a devenit o caracteristică obișnuită pe site-uri web. În lumea
occidentală, a devenit rapid obișnuit ca gospodăriile private să aibă acces la internet. Școlile, internet
cafe-urile și bibliotecile au asigurat accesul celor care nu aveau internet acasă sau la serviciu.
Dezvoltarea internetului este încă în desfășurare la nivel național.

De la sfârșitul anilor 1990 a existat o convergență între Internet, radiodifuziune și telefonie, și s-

au pus bazele coordonării tuturor acestor servicii într-o rețea comună sub Internet Protocol (IP). În 2005,
zeci de mii de case norvegiene aveau telefoane IP în loc de linii fixe, iar câțiva operatori ofereau „servicii
de rețea triplă”, unde o conexiune în bandă largă asigura accesul la Internet, telefonie și TV cu video la
cerere. Multe posturi de radio din întreaga lume difuzează simultan prin internet. Impactul a fost
oarecum îngreunat de lipsa de interes față de destinatarii specializați. Din 2010, rețelele de socializare
au devenit foarte răspândite.

Telefoanele mobile au oferit în cele din urmă acces la comunicațiile de date și la Internet, atât prin
transmiterea datelor către computere, cât și prin servicii specializate de Internet prin protocoale precum
WAP. Lansarea așa-numitelor rețele mobile 3G și 4G a transformat telefoanele mobile avansate
(smartphone-uri) în terminale de internet cu drepturi depline și, de asemenea, încorporează carduri PC
care oferă PC-ului acces continuu la Internet prin serviciile de date mobile. Noțiunea de internet ca rețea
universală a condus la o serie de speculații viitoare. Rețeaua a fost menită să ofere tuturor oamenilor,
inclusiv celor care nu erau atât de înstăriți, oportunitatea de a face afaceri. Cu toate acestea, nu a fost
cazul, iar internetul este dominat de cele mai grele companii financiare din lume. În plus, a condus la
speculații cu privire la noi servicii în care toate tipurile de dispozitive ar trebui să poată fi controlate
printr-o conexiune la Internet (aceasta este adesea numită „Internetul lucrurilor”).

Perspectivele de viitor pentru internet spre sfârșitul anilor 1990 au făcut ca două probleme să
pară deosebit de acute. Unul se referea la accesul la adrese IP. S-a estimat că până în 2020 va fi nevoie
de aproximativ 100 de adrese IP pentru fiecare ființă umană de pe pământ. A doua problemă a vizat
schemele de prioritizare între diferite servicii.