Piloţii norvegieni în luptă deasupra Canalului Mânecii

Autor: Irina-Maria Manea

În toamna lui 1940, britanicii răman singuri împotriva Germaniei naziste. Pierderile sunt
enorme, ajungând la 500 de piloţi şi 1500 de aeronave. Cu toate acestea, aveau să
primească ajutor de la alte ţări, printre salvatori numărându-se şi câteva sute de piloţi
norvegieni şi personal de zbor.

Pe 1 iulie 1943, pilotul de vânătoare Svein Heglund se afla într-un zbor de recunoaştere
obişnuit, în nordul strâmtorii Calais. La scurt timp însă dă ordin piloţilor aflaţi sub
comanda sa să-l însoţească în plonjon pentru a ataca două avioane de luptă tip Focke-
Wulf 190 care zburau sub ei. După ce săvârşeşte manevra, îşi pierde din vizor camarazii
şi se ocupă el înşuşi de ambele avioane pe care le doboară. Atacul îl poartă în spaţiul
aerian controlat de germani şi este pe cale să rămână fără muniţie. Urmărit de un alt
Focke-Wulf, face piruete în aer şi masca de oxigen îi sare pur şi simplu de pe faţă. Ar fi
nevoie de un miracol.

Forţele aeriene norvegiene îşi primiseră “botezul” de foc cu trei ani mai devreme,
deasupra capitalei Oslo. Cinci avioane de tip Gladiator s-au confruntat cu bombardiere
germane într-o acţiune mai degrabă nesăbuită decât raţională. În ciuda şanselor minime,
toţi piloţii norvegieni au supravieţuit întâlnirii cu germanii, ceea ce a reprezentat şi o
victorie morală dacă ne gândim că au şi doborât patru aeronave inamice. Deasupra
Norvegiei nu s-a mai întâmplat nimic, dar în schimb militarii norvegieni au fost fost
încorporaţi în escadrilele de aviaţie aflate sub comanda forţelor britanice. Tineri
norvegieni care nu ştiau mai nimic despre acest domeniu au venit în tabăra de pregătire
supranumită “Mica Norvegie” din Canada, unde au fost instruiţi de piloţi care la rândul
lor sosiseră acolo abia cu câteva luni în urmă, majoritatea cu o experientă de zbor nu prea
bogată. De acolo au pornit spre Islanda, Scoţia şi Anglia. “Mica Norvegie” se umpluse
încă de la început, dar nu existau cu adevărat rezerve pregătite pentru acţiunile de
deasupra Canalului Mânecii şi Oceanului Atlantic care trebuiau iniţiate în primăvara lui
1941. Cu toate acestea, în aprilie a sosit în Islanda escadrila norvegiană 330, care
includea monomotoare de tip Northrop şi hidroavioane de tip Catalina, cu misiunea de a
iscodi submarinele germane şi de a escorta convoaiele de la cele trei baze din
insulă:Reykjavik, Akureyri şi Budareyri.

În septembrie devine operaţională prima escadrilă de luptă 331, cu sediul în Sjaebrae,

insulele Orkney, care a fost echipată cu avioane Spitfire. Pilotii norvegieni şi-au dat
seama abia atunci că britanicii nu aveau de gând să-i lase în postura de rezerve.
Autorităţile britanice şi cele norvegiene nu cad însă de acord asupra modului de folosire a
personalului aerian. Disputa provine de la ideea cum că ar fi fost mai bine ca norvegienii
să îşi creeze propriile escadrile şi ca piloţii să fie “păstraţi” pentru acţiunile propriei ţări.
La rândul lor, aceştia nu au niciun fel de dubii şi dimpotrivă, vor să fie aruncaţi în război
imediat, chiar acolo unde au loc bătăliile.
În aprilie 1942, escadrila 331 primeşte ordin să se mute în sudul Angliei, la North Weald.
În mai are loc prima confruntare aeriană deasupra canalului, soldată cu un avion inamic
doborât, unul lovit şi fără pierderi proprii. Pe 19 iunie se mută aici şi cea de-a doua
escadrilă norvegiană înfiintată, 332, tot de avioane Spitfire. În aceeaşi zi, 331 pleaca
impreună cu escadrila 222 într-o misiune de recunoaştere, pentru a detecta posibile
atacuri asupra navelor din zonă. 331 zboară “la bord”, adică puţin deasupra nivelului
apei, până la Nieuwpoort în Belgia şi apoi puţin mai la nord, spre Olanda. 222 este la
înălţime şi cercetează. În curând descoperă un trauler înarmat şi un vas cu tunuri
antiaeriene. Escadrila 331 se ridică în fortă cu 500 de metri şi cu viteză maximă plonjează
pentru a ataca cele două ambarcaţiuni, în timp ce gloanţele şi grenadele şuieră prin aer.
Avioanele trag puternic în lateral şi piloţii le manevrează cu greu pentru a nu se ciocni de
nave. Apoi escadrila se întoarce către vest pentru a evita tunurile, dar trebuie să se
întoarcă pentru a apăra escadrila 222 care este atacată de şase Focke-Wulf. Sosesc şi mai
multe avioane inamice, iar cele două escadrile aliate se încrâncenează într-o luptă mortală
împotriva germanilor.

Unul dintre avioanele din 331 plonjează în flăcări spre mare, urmat de un altul. Nu vor fi
singurii norvegieni sortiţi pieirii. Cei mai norocoşi reuşesc să-şi desfacă la timp
paraşutele şi cad în canal. Alţi piloţi norvegieni înaintează către teritoriul francez şi sunt
ori capturaţi, ori salvaţi de mişcarea de rezistenţă. Ultimii se îndreaptă spre Marea
Britanie unde continuă luptele. In “Mica Norvegie” se recruteaza acum atât de mulţi
piloţi şi personal auxiliar, încât nici nu mai este loc pentru toată lumea în escadrilele
norvegiene, prin urmare o parte se reorientează către serviciul în cadrul escadrilelor
britanice sau în subordinea bombardierului 76.

Forţele Regale Britanice nu puneau oricum mare preţ pe provenienţa piloţilor. Toţi erau
pioni pe o tablă de şah care trebuia pregătită cu minuţiozitate;forţele trebuiau distribuite
cu precizie înainte de marele ‘spectacol’ din august 1942. Era nevoie ca 6100 de oameni
să ocupe oraşul de coastă francez Dieppe, pentru a testa spiritele înainte de ziua Z.
Escadrilelor 331 şi 332 li sa ordonat să zboare la baza aeriană manston la nord-est de
Kent.

Raidul de la Dieppe se va dovedi un dezastru total. Dintre cei 6100 de soldaţi debarcaţi,
1000 sunt ucişi, 600 răniţi şi 1900 luaţi prizonieri. Piloţii norvegieni rezistă totuşi
onorabil. Doborând undeva între 11 şi 16 avioane inamice, eforturile din partea 331 şi
332, numite de acum înainte “Aripa Norvegiană”, sunt printre cele mai remarcabile din
toată operaţiunea. Echipajul care controla misiunea norvegiană reuşeşte chiar să doboare
un record al Forţelor Regale Aeriene, reuşind să reumple rezervoarele şi să reînarmeze
avioanele în numai 9 minute.

În primăvara lui 1943 s-au înregistrat din ce în ce mai multe atacuri ale trupelor aliate
deasupra Germaniei, cu toate acestea aliaţii încă nu controlau spaţiul aerian dintre Marea
Britanie şi Franţa. Într-o zi de iunie, pentru Svein Heglund linia dintre viaţă şi moarte
ajunge extrem de firavă. Îşi suprasolicitase maşinăria şi se afla într-o situaţie critică:ştia
că mai are doar 5 minute la dispoziţie ca să scape din teritoriul inamic. Urmele luminoase
care indicau traiectoria exploziilor treceau razant de avionul său. Combatanţii se apropie
de canal. Heglund se îndreapta către cel mai mare nor, lasă avionul pe spate şi trage
puternic de manşă. Plonjează spre mare şi apoi, înaintând la înălţimea valurilor, izbuteşte
să zboare înapoi în Marea Britanie.

În anul următor, piloţii care s-au tot aventurat deasupra canalului trec de faza pregătirilor.
Situaţia este cât se poate se serioasă, pe mare plutesc 51 de vase comerciale şi 5 nave
amiral, toate cu un echipaj norvegian care numără în jur de 2000 de oameni. Norvegienii
din aer şi de la sol sunt şi ei în număr de 800, grupaţi în două escadrile norvegiene şi două
britanice. În nord se înfiintase o altă escadrilă, 333, cu datoria de a ataca navele germane
de-a lungul coastei norvegiene, dar şi cu o sarcină “specială” în spatele liniilor inamice.
Războiul se apropie de final.

Eforturile escadrilelor norvegiene sunt într-adevăr demne de laudă:într-un singur an,

1943, escadrila 331 doboară 68 de avioane, cea mai bună performanţă din numărul total
al acestora. In ultimul an al războiului, piloţii norvegieni îşi folosesc Spitfire-urile drept
bombardiere în plonjon deasupra Germaniei, în conditiile în care acestea nici nu erau
construite pentru aşa ceva. Alţi norvegieni îşi petrec războiul pe bombardiere, care suferă
pierderi mari:2946 de aeronave şi 20000 de aviatori. Pierderi mari sunt şi în rândul
piloţilor de vânătoare:Doar 1 din 5 norvegieni aflaţi în serviciul RAF supravieţuieşte.
Întreaga escadrilă 334 este distrusă. Svein Heglund se numără totuşi printre cei care
reuşesc să se salveze. După război ajunge să fie desemnat asul aviaţiei norvegiene, cu un
palmares de 16 avioane doborâte.