Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Plante Melifere 1
Plante Melifere 1
beekeeping
.wikia.com/wiki/Paltin_de_munte
paltin de munte
http://www.marasilva.ro/sub_baiut.php
http://ro.wikipedia.org/wiki/Plante_melifere
Plante melifere
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Plantele melifere sunt plantele care produc nectar și sunt vizitate de albinele care transformă
nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar,
pentru a le atrage. Capacitatea de producție a plantelor melifere este exprimată sub forma
cantității de miere care se poate obține de pe un hectar cultivat cu acea plantă, în medie; în orice
caz, producția de miere depinde foarte mult de starea vremii în perioada de cules, ca și de
varietatea de plantă cultivată - de exemplu anumiți hibrizi de floarea soarelui sunt mult mai puțin
producitvi decât alții.
Cuprins
[ascunde]
2 Bibliografie
3 Vezi și
4 Legături externe
Phacelia
Facelia 5 -10 N, P 300-1000
tanacetifolia
Ceară Asclepias syriaca 7-8 N, P 600
Mătăciune Dracocephalum
7-8 N, P 300-400
moldovenească moldavica
Zburătoare- Epilobium
7-8 N, P 100 – 600
Răscoage angustifolium
Gleditschia
Glădiță 6 N, P 250
triacanthos
Onobrychis
Sparcetă 6-8 N, P 120-300
viciaefolia
Cimbrișor Thymus serpyllum 6 - 10 N, P 200
Taraxacum
Păpădie 4 - 10 N, P 200
officinalis
Symphoricarpus
Cârmâz roșu 7 N, P 100
orbiculatus
Elaeagnus
Sălcioară 6 N, P 100
angustifolia
Archangelica
Angelică 7-8 N, P 90
officinalis
Pepene verde
Colocynthis citrullus 6-9 N, P 40-100
furajer
Aesculus
Castan salbatic 5-6 N, P 30-100
hippocastanum
Polygonum
Hrișcă 7-8 N, P 50-60
fagopyrum
[modificare]
Principalele plante melifere din Romania
Cresterea animalelor - Albine
Flora Romaniei este bogata si variata, cuprinzand peste 300 de specii nectaro-melifera.
Ponderea cea mai importanta au speciile de salcam, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere,
pasunile si fanetele.
Romania ocupa peste 11 milioane de hectare de flora melifera, din care jumatate este agricol si
jumatate este forestier. Totusi 80% din productia de miere marfa a tarii este furnizata de soiurile si hibrizii
de floarea soarelui, padaurile de salcam si tei.
Flora melifera a Romaniei, are un potential de peste 200 de mii de tone miere, poate asigura
conditii bune la peste 1,7 milioane familii de albine si poate realizeaza productie marfa de 35 mii tone/an.
Salcamul alb
Salcamul alb (Robinia pseudacacia), a fost introdus la noi in tara in secolul XVIII-lea. In prezent
ocupa 120 000 ha, fiind localizat in zonele de campie si constituind trupuri compacte de padure.
Este un arbore rezistent la seceta si iubitor de lumina, putin pretentios fata de sol, infloreste
abundentnt si fructifica in fiecare an.
In conditiile atmosferice prielnice durarata medie de inflorit este de 12-14 zile, cu o capacitate
nectarifera deosebit de mare, respectiv 1000-1200 kg miere/ha.
DOLJ: Cerbu, Ciuperceni, Maglavit, Cioace, Dervaica, Tunari, Apele Vii, Marsani, Rudari.
MEHEDINTI: Balta Verde; Jianu Mare; Crivina, Cureaua Lunga; Patule, Garla Mare; Vrata.
DAMBOVITA: Matasaru.
Cele mai renumite paduri de salcam din tara la culesul II (infloresc mai tarziu cu 10 zile) sunt
in judetele:
Teiul din padurile noastre cuprind trei specii mai importante: Teiul cu frunza mare (Tilia phyllos);
teiul cu frunza mica (Tilia cordate) si teiul alb (Tilia tomentosa).
Perioada de inflorire si capacitatea nectarifera este diferita la cele trei specii de tei. Teiul cu
frunza mare infloreste la inceputul luni iunie si produce 800 kg miere/ha. Teiul cu frunza mica infloreste
mai tarziu cu 10-14 zile si asigura 100 kg miere/ha. Teiul alb sau argintiu infloreste in jurul datei de 25
iunie si are cea mai mare capacitate melifera, respectiv 1200 kg/ha.
TULCEA (17 000 ha): Cetatuia, Niculitel, Luncavita, Babadag, Ciucurova, Topolog.
CARAS SEVERIN (5 700 ha): Rama, Bocsa Montana, Bocsa Romana, Bozovici, Bergeasca,
Baile Herculane, Valea Smardei.
ILFOV + GIURGIU (5 500 ha): Lipia, Bojdani, Snagov, Ciofliceni, Scrovistea, Mihai Bravu,
Calugareni, Vanatori Mici, Cascioarele, Malu Spart, Pustnicu, Cernica, etc.
Culesul la tei nu prezinta gradul de intensitate de la salcam, totusi se pot realiza in conditii
meteorologice favorabile, sporuri zilnice intre 1 si 8 kg miere/familia de albine.
Floarea soarelui
Principalele judete care cultiva floarea soarelui sunt: Ialomita, Calarasi, Ilfov, Constanta,
Teleorman, Dolj, Giurgiu, Braila, Timis, Arad, Buzau, Galati.
Floarea soarelui infloreste in a doua jumatate a lunii iunie si inceputul lui iulie, cu o durata a
infloritului de 2-3 saptamani. De pe un hectar de floarea soarelui se obtine 34-130 kg de miere.
40% din mierea romaneasca este obtinuta la culesul de nectar de la floarea soarelui.
In culturile de floarea soarelui din Campia Dunarii se obtine 15-30 kg de miere marfa / familia de
albine.
Sa stabilit ca temperatura optima pentru secretia abundenta de nectar la aceasta planta este de 28-
32 grade C. Secretia de nectar mai este influentata si de capacitatea nectarifera a soiului cultivat.
Alte plante nectaro polenifere care dau productii mari de miere sunt: facelia (300-1000 kg/ha);
aratarul tatarasc (300-600 kg/ha); coriandrul (100-500 kg/ha); paltinul (200 -300 kg/ha); sulfina alba
(200-500 kg/ha); sparceta (120-300 kg/ha); etc.
Viaţa şi activitatea albinelor este strâns legată de existenţa plantelor cu flori, iar
perpetuarea diferitelor specii de plante entomofile nu poate fi concepută fără aportul insectelor şi
mai ales al albinelor, ca principali factori în procesul polenizării.
Baza meliferă a ţării noastre însumează o suprafaţă totală cca. 5 milioane hectare; din
cele 3 milioane hectare valorificate de către albine prin culesuri de întreţinere şi producţie,
majoritatea (70%) este reprezentată de specii forestiere şi doar 30% de plante agricole cultivate şi
specii spontane.
Datorită transformărilor profunde care au loc prin defrişări, desţeleniri, lucrări de
îmbunătăţiri funciare, etc, baza meliferă suferă modificări permanente de structură şi suprafaţă,
efectul fiind diminuarea suprafeţelor ocupate de salcâm, diferite specii de arbuşti şi arbori
meliferi, precum şi a celor ocupate de plantele melifere din flora spontană.
Specificitatea fiecărei zone geografice, implicit cea a judeţului Constanţa, este impusă de:
natura reliefului, particularităţile cu privire la componenţa plantelor producătoare de nectar şi
polen, perioada înfloririi, microclimat, toate deosebite de celelate zone ale ţării. Aceste
particularităţi, mai mult sau mai puţin favorabile zborului albinelor şi altor activităţi ale acestora,
determină tipurile de cules pentru albine, numărul de zile şi deseori chiar de ore de cules.
Pentru creşterea şi întreţinerea economică a unui număr optim de familii de albine într-
un areal determinat, este necesar să se procedeze la o analiză temeinică a particularităţilor
acestuia şi la dimensionarea corectă a numărului de familii de albine, scopul fiind valorificarea
întregului potenţial atât în folosul strict al creşterii albinelor, cât şi cel al polenizării plantelor
agricole entomofile.
Factorii de mediu prezintă, mai ales în ultimii ani, importante oscilaţii, care pot determina
schimbări în procesele fiziologice ale plantelor şi albinelor, deci în desfăşurarea culesului şi în
realizarea producţiei de miere.
Totalitatea plantelor melifere dintr-o zonă (localitate, judeţ, ţară) alcătuieşte baza meliferă
a zonei respective, dintre direcţiile favorabile dezvoltării acesteia, evidenţiindu-se creşterea
suprafeţelor ocupate de: pomii fructiferi şi viţă de vie, seminceri legumicoli (mai ales pe lângă
oraşe), plante medicinale şi aromatice, leguminoasele pentru boabe, spaţii verzi amenajate cu o
gamă tot mai diversificată de specii decorative, etc.
Factorii dinamici specifici Podişului Dobrogei se află în strânsă legătură cu cei geografici
şi radiativi, elementele generale atmosferice intervenind prin caractere specifice. Gradul mare de
împădurire şi fragmentarea accentuată evidenţiată în Dobrogea de Nord, condiţionează o
omogenitate redusă în dezvoltarea fenomenelor şi proceselor meteorologice.
Mediile lunare ale temperaturilor oscileaza în cursul anului între 20,0°C-21,8°C în Dobrogea
Centrala şi 22°C-23°C pe litoral, în bălţile Dunării şi în regiunea deluroasă împădurită. Numai
doua luni pe an (decembrie si ianuarie) media temperaturii aerului coboară sub 0°C (-1,2°C in
decembrie si -0,7°C in ianuarie in Podisul Dobrogei la statiile Hârşova şi Adamclisi). (Sursa:
C.M.R.Dobrogea).
Ianuarie 10 - - - 15 - - -
Februarie 10 - - - 7 - - -
Martie 7 - - 1 9 - - 1
Aprilie 1 - - 7 1 - - 3
Mai 3 - - 1 - - - 9
Iunie - - - 8 - - - 7
Iulie - - - 6 - - - 8
August - - - 7 - - - 4
Septembrie - - - 5 - - - 1
Octombrie 4 - - - 4 - - 1
Noiembrie 12 - - - 14 - - -
Decembrie 7 - - - 13 - - -
Total anual 54 - 35 63 - - 34
Date de la C.M.R.Dobrogea)
- topoclimatele pădurilor din spaţiile interfluviale mai înalte (200-250 m), cu influenţe de tip
mediteranean
Vegetatia
Formaţiunea cea mai caracteristică vegetaţiei Podişului Dobrogei era stepa, la care se adaugă, în
funcţie de altitudine si topoclimat, silvostepa si pădurea.
Ca şi în Câmpia Română, vegetaţia de stepă şi silvostepă a fost înlocuită în cea mai mare
parte cu culturi agricole, astfel că în prezent acestea ocupa areale restrânse, de regulă pe versanţii
văilor, pe culmi şi pe creste. Compozitia ei floristică a cunoscut transformări puternice în urma
intervenţiei antropice, speciile caracteristice dispărând în bună parte, iar în locul lor s-au format
basociatii de plante rezistente la procesele de degradare.
Vegetaţia are o alcătuire complexă din punct de vedere al provenienţei speciilor, fiind
remarcabilă abundenţa speciilor continentale şi submediteraneene. Se evidentiază şi prezenţa
unor specii taurice-caucaziene: Fraxinus coriariefolia, Galanthus plicantus, Artemisia caucasica,
Scutellaria sosnovskyi (Donita Ivan ,1992).
Pădurile sunt extinse cu precădere în Podişul Dobrogei de Nord, parţial şi în cel Central şi
de Sud-Vest şi cuprind numeroase elemente sudice. În porţiunile cu relief mai accidentat se
întâlnesc păduri compacte, alcătuite la altitudini mai mici din stejar pedunculat, stejar pufos în
amestec cu carpen, iar la peste 250 m altitudine din gorun, ulm de câmp, tei argintiu, jugastru. Pe
suprafeţe destul de mari apar teişuri pure şi chiar izolat arborete de fag, păduri scunde şi
tufarişuri de cărpiniţă, stejar pufos, mojdrean, vişin turcesc, etc. (Dihoru, Donita, 1970).
În nordul Podişului Casimcei se păstrează pâlcuri sau exemplare izolate de păr pădureţ
(Pirus eleagrifolia, P. piraster) şi stejar pufos (Q. pubescens). Pe fundul plat al unor vai şi la baza
pereţilor de calcar ai Văii Casimceii, se întâlnesc tufarişuri de tip submediteraneean numite
,,meselicuri”, formate din stejar pufos, liliac, darmox, iasomie sălbatică (Jasminium fruticans ).
Cea mai mare suprafaţă a Podişului Dobrogei care era ocupată de vegetaţie de stepa, este
acum cultivată agricol, vegetatia naturală fiind păstarată doar sub forma unor islazuri degradate,
în care apar numeroase plante anuale efemere, tipice pentru stepele uscate.
În unele pârloage predomină firuţa cu bulbi (Poa bulbosa ), peliniţa de stepă (Artemisia
austriaca), barbosa (Botriochloa ischamum), obsiga (Bromus squarrosus), ciuleiul (Ceratocarpus
arenarius).
Tufărişurile, păstrate sporadic, sunt constituite în special din pâlcuri de paliur (Paliurus
spina christi), iasomie sălbatică şi porumbar (Prunus spinosa).
Vegetaţia de pajişte este mult degradată, datorită în special păşunatului excesiv, în prezent
pajiştile ocupând 20% din suprafaţa podişului. Acestea sunt răspândite în general pe terenuri
pietroase accidentate, foarte rare fiind asociaţiile cu păiuş (Festuca valesiaca). În cadrul cărora se
întâlnesc şi peliniţa (Artemisia austriaca), asociaţiile cu negara (Stipa capillata), care apar în
locuri ferite temporar de păşunat excesiv, mai ales în apropierea suprafeţelor viticole pe terase.
Una din cele mai răspândite asociaţii ierboase este cea cu barboasa (Botriochloa ischaemum), în
cadrul căreia apar şi alte specii ca măturica (Centaurea diffusa) şi volbura (Convolvuls lineatus).
Pe islazurile cu ravene se întâlnesc pajişti cu ciulei (Ceratocarpus arenarius), asociaţii cu perişor
(Elymus asper), pe coaste abrupte şi viroage se evidenţiază pajişti cu iarbă vântoasă (Kochia
prostrata) (Horeanu, 1976), pe substratul pietros se întâlnesc păiuţul sau sincerica (Scleranthus
perennis).
Clima zonala a câmpiei se încadrează în climatul temperat, în care temperaturile medii anuale
sunt cuprinse între 8.5°C ăi 11°C, cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 420-700 mm. În
cadrul climei zonale s-au diferenţiat şi caracterizat următoarele etaje şi subetaje climatice:
- gorunul de stâncărie
- în gorunete apar frecvent şi specii de amestec, dar de talie mai redusă ca jugastrul, carpenul,
mărul, părul pădureţ;
- în gorunetele termofile apar: mojdreanul, cărpiniţa, iar ca arbuşti: păducelul, lemnul câinesc,
alunul, sângerul, cornul, scumpia;
- în şleaurile cu gorun apar specii valoroase ca teii, frasinul, cireşul, sorbul, alunul turcesc, care
pot fi valorificate din punct de vedere apicol;
- flora ierboasă este foarte bogată, toate speciile florei din făgete şi gorunete întâlnindu-se în
şleauri, în plus se adaugă gramineele şi unele specii de luncă, printre care Rubus caesius,
Galium, etc.
- garnite pure ca relicte se menţin pe suprafeţe mici pe dealurile din Dobrogea de nord;
- în diversele formaţii, în afară de cer şi garniţă, se găsesc puţine specii de arbori, printre care
ulmul de câmp, frasinul, jugastrul, artarul tătărăsc, măr şi păr pădureţ;
- din formaţii învecinate pot sa apară stajarul brumăriu, stejarul pufos, stejarul pedunculat,
gorunul şi chiar fagul, iar dintre speciile de amestec teiul argintiu, carpenul, paltinul de câmp,
sorbul, cireşul, plopul tremurator, mojdreanul şi cărpiniţa;
- arbuştii reprezentativi sunt: păducelul, lemnul câinesc, salba moale, sângerul, cornul, macesul,
darmoxul, scumpia;
- flora ierboasa este reprezentativă prin: Glechoma h, Geum urbanum, Galium .c, Polygonatum l,
Festuca H, Calamagrostis e, Carex p, Litospermum purpurea coeruleum.
- în zona de contact cu alte cvercinee, apar exemplare izolate de stejar pufos, cer, garniţă, stejar
pedunculat, gorun şi alte foioase, ca: teiul argintiu, carpenul, cărpiniţa, frasinii, cireşul, paltinul,
sorbul, părul;
- arbuştii: păducelul, saiba moale, sângerul, cornul, lemnul câinesc, darmoxul, socul negru,
vişinul pitic;
- flora ierboasă este reprezentativă prin: Glechoma h, Geum urbanum, Galium .c, Litospermum
purpurea coeruleum, Asparagus v.Viola .j , Syrenia .c , Dianthus polymorphis.
- în silvostepa internă apar staţiuni mozaicate cu vegetaţie xerofilă, pe cernoziomuri slab levigate
foarte trofice, cu uscăciune permanentă în timpul verii, cu arbori scunzi, trunchiuri puternic
ramificate, de productivitate inferioară;
- în silvostepa interioară apar staţiuni de şleau, în care vegetează în amestec cu teiul argintiu,
cărpiniţa, carpenul, frasinul comun, jugastrul, paltinul de câmp.
- stejăretele de stejar reprezintă formaţia forestieră cea mai termofilă din Romania;
- în Dobrogea de Nord şi Sud alcătuiesc un etaj distinct, care despart gorunetele de zona
silvostepei.
Sunt formaţii forestiere de luncă, alcătuite din zăvoaie de anin alb, anin negru, plop negru, plop
alb şi salcie.
1. Zăvoaiele de plop
Sunt localizate predominant în luncile de câmpie. În zavoaiele de plop se întâlnesc amestecuri de
plop alb, plop negru sau cenuşiu, salcia albă, aninul negru, frasinul, dudul, jugastrul, cătina,
salbele, lemnul câinesc;
- staţiuni de plop alb sau plop negru cu Rubus caesius de productivitate superioara-mijlocie;
2. Zăvoaiele de salcie se găsesc în luncile de câmpie şi se pot asocia cu Salix fragilis, la care se
pot adăuga plopul alb, plopul negru, aninul negru şi mai rar, frasinul şi stejarul;
- printre arbuşti: sângerul, calinul, cruşinul, lemnul câinesc, la care se adaugă şi în Lunca
Dunării, cătina roşie şi amorfă;
Al doilea sector caracteristic al luncii Dunării este cuprins între dig şi prima terasă, pe
porţiunile înclinate ale digurilor dezvoltându-se grupuri de firicea (Poa bulbosa), pir gros
(Cynodon dactylon) si peliniţă (Artemisia austriaca), păşunile s-au păstrat doar pe teritoriile cu
umiditate foarte ridicată, dintre speciile frecvente de pe aceste pajisti amintim pir (Agropyrum
repens), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), rogoz (Carex acutiformes), ghimpariţa, pir gros,
pipirig (Juncus efufusus).
Pe marginea lacurilor păstrate şi a unor canale, se întalneşte o vegetaţie de tip higrofil şi
acvatic, formată din stuf (Phragmites communis), papură (Typha angustifolia), broasca apei
(Potamogeton crispus), rogoz (Carexsp.), săgeata apelor (Sagitaria sagitifolia), izma broaştei
(Mentha aquatica).
Comparativ cu flora regiunii continentale limitrofe (Dobrogea) care cuprinde peste 1900 specii
de cromofite (reprezentând peste 50% din flora întregii ţări), flora Deltei Dunării şi a
Compexului lagunar Razim-Sinoie este mai săracă (779 specii), cuprinzând în majoritatea ei
taxoni cu areal larg, elemente eurasiatice circa 30%, continental-eurasiatice circa 15%,
cosmopolite circa 10%, majoritatea speciilor sunt hidrofile (acvatice), higrofile (palustre),
psamofile (adaptate la terenurile nisipoase) si halofile (de saratura).
Plantele acvatice sunt reprezentate de speciile submerse, penita apei (Myriophyllum spicatum),
bradisul (M.verticillatum), cosorul (Ceratophyllum demersum), sarmulita (Vallisneria spiralis),
motul (P, perfoliatus). Unele plante plutesc în masa apei, floarea fiind singurul organ ce se ridică
deasupra apei: otratelul de baltă (Utricularia vulgaris), aldrovanda (Aldrovanda vesiculosa),etc.
Mai aproape de ţărm se evidenţiază speciile cu frunze natante ca nufărul alb, nufărul
galben, plutniţa, iarba broaştelor, troscotul de baltă, cornacii. Alte plante plutesc libere la faţa
apei, cum ar fi câteva specii de lintiţa.
Următoarea centură de plante care face legatura dintre ape şi uscat, o formaeză
stufarişul, asociaţie vegetală caracteristică mlaştinilor cu exces permanent de apă. Stuful apare
ca specie dominanta în asociere cu papura, feriga de baltă, pipirug, galbinele, rachitan, macriş de
baltă, tătăneasă, pe suprafeţe ma i reduse instalându-se şi comunităţi formate din papură sau
buzdugan.
Vegetaţia de sărătură Se întâlnesc specii halofile adaptate să reziste la conţinutul ridicat în săruri
al substratului, branca, pătlagina, albăstrica.
În zona compexului lagunar s-a instalat un tip special de vegetaţie alcătuită din cimbrişor
dobrogean, pir crestat, paiuş dobrogean, o specie de ceapa ciorii, etc.
Vegetaţia lemnoasă Specia dominantă este salcia, la care se adauga răchita. Stratul ierbos-
arbustiv este sărac. Apare mai des murul de mirişte, piperul bălţii, dentiţa, stânjenel, galben,
lăsnicior.
Din punct de vedere agricol, zona a I-a este cerealieră tipică, cu soluri fertile, în care singurul
factor în deficit este apa. Se mai cultiva plante tehnice (floarea-soarelui, rapiţă), se practică
legumicultura, iar în zona de deal se întâlnesc plantaţii pomicole şi viticole.
Suprafaţa agricolă se extinde pe circa 378.000 ha (80,5% din teritoriul Podişului Dobrogei de
Sud), cele mai întinse suprafeţe agricole fiind situate în partea centrală, iar în peste 1/3 din
comune, terenurile agricole depăşesc 90% din suprafaţa totală. În structura terenurilor agricole
din Podisul Dobrogei de Sud, 83,5% revin suprafeţelor arabile, 12% păşunilor, 3,8% viilor, 0,7 %
livezilor.
Terenurile arabile (circa 314.000 ha) au cea mai mare pondere în jumătatea estică a Podişului
Dobrogei de Sud, unde depăsesc în unele comune 95-97%. În toate comunele predomină cultura
cerealelor.
Grâul şi orzul se cultiva pe aproape 28% din suprafaţa arabilă, ocupă aproximativ 52% din
suprafaţa cerealieră.
Porumbul, plantă iubitoare de umiditate, a fost restrânsă ca suprafaţă şi deţine doar 25%.
Sunt cultivate si alte plante (leguminoase pentru boabe, sfecla de zahăr, cartofi, plante furajere),
însă pe suprafeţe tot mai restrânse.
Păşunile naturale (12% din suprafaţa agricolă), în raport cu gradul de fragmentare a reliefului şi
calitatea solurilor, sunt mai extinse în partea de sud-vest a podişului, pe baza acestora pracându-
se păşunatul tradiţional.
Livezile s-au extins pe fruntea teraselor cu procese de degradare şi nu ocupă suprafeţe prea mari,
structura lor fiind dominată de piersici şi caişi.
Din punct de vedere apicol, zona se caracterizează prin culesuri de producţie la salcâm, tei şi
floarea-soarelui, dar cel mai important este culesul de la salcâm, de mare intenitate şi de scurtă
durată, furnizând principalul cules de primăvară.
Pentru valorificarea acestuia, familiile de albine sunt pregătite prin culesurile timpurii de
întreţinere oferite de salciile din Luncile Dunarii, apoi vegetaţia din pădurile de foioase (alunul,
cornul, ulmul, paltinul, artţarii), de pomii fructiferi şi flora spontană.
Culesul la floarea-soarelui este de mai mică intensitate, dar de lungă durată, eşalonându-se
aproximativ 30 de zile. Pentru realizarea culesurilor târzii, apicultorii îşi depalsează stupinele în
lunca şi Delta Dunării, pentru valorificarea bogatei şi variatei vagetaţii a bălţilor, din care se
evidenţiaza în suprafeţe mari şi potenţial melifer însemnat, menta, care în asociaţie oferă în anii
favorabili, chiar culesuri de producţie valoroase, formând un al IV-lea cules principal din zonă.
Perioadele lipsite de cules din această zonă, care apar înainte şi după înflorirea salcâmului la
sfârşitul verii şi toamna (cu excepţia Deltei Dunării), pot fi completate prin cultivarea în etape a
unor specii melifere valoroase, pure sau în amestec, cum sunt facelia, sulfina, etc.
Prin studiile efectuate in perioada optimă de vegetaţie, s-au identificat un număr de „X” specii de
plante nectaro-polenifere şi polenifere, care asigură o bază meliferă diversificată.
Diversitatea speciilor de plante, arbuşti şi arbori ale căror perioade de înflorire încep cu
luna martie şi se încheie cu luna septembrie, acoperă întregul sezon de cules pentru albine,
mierea ,,polifloră” obţinută fiind de calitate superioară.
Albinele valorifica economic culesurile care se găsesc la o distanţă de până la 1,5-2 km
fata de stupină, considerată zonă economică de zbor.
Raportul dintre baza meliferă existentă şi numărul familiilor de albine care pot fi
întreţinute în mod economic într-o anumită zonă, reprezintă baza meliferă a zonei respective.
Pentru întocmirea balanţei melifere a judeţului, s-au parcurg urmatoarele etape premergătoare:
Tabelul x
martie 10%
aprilie 17%
mai 46%
iunie 76%
iulie 77%
august 73%
septembrie 35%
octombrie 2%
Principalele culesuri din zona bioapicolă - I - Dobrogea
Pondere mică 5%
din care:
din care:
4.1 fag
4.2.2. - gorun
Felul culesului
1. Coriandru - Vulturu
- Pantelimonu
- 23 August
2. Izma - Ostrov
3. Menta - Rasova
- Seimeni-Capidava
- Buhazu
- Grindul Lupilor
- Vadu Oii
4. Rapita - Corbu
- Sacele
- Cobadin
- Topraisar
- Biruinta
- Ion Corvin
6. Salcam I - Viisoara
- Cobadin
- Baneasa
- Adamclisi
- Ion Corvin
- Dumbraveni
7. Salcam II –Vadu
- Amestec – Horia
- Topalu
- Crucea
- Tepes
Cultivarea faceliei
Specie anuală, originară din America de Nord unde creşte şi spontan, facelia a fost introdusă în
ţara noastră ca plantă specific meliferă dar care poate intra şi în componenţa amestecurilor
melifero-furajere, fiind şi un bun nutreţ pentru animale. Facelia este puţin pretenţioasă la
condiţiile de climă şi sol, găsind în ţara noastră condiţii bune de cultură în toate regiunile.
Rezistând bine la brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă se poate cultiva de
primăvara timpuriu până toamna târziu, furnizând culesuri într-o perioadă deficitară în flora
meliferă.
Planta creşte înaltă de 40-60 cm,cu o tulpină ramificată purtând mai multe înfloreşcente în
formă de evantai a căror înflorire începe cu florile de la bază.Perioada de vegetaţie la facelia
este scurtă,de la răsărire pâna la înflorire trecând 45-55 zile, iar durata înfloritului este de 30-50
zile depinzând de evoluţia factorilor climatici.In zona de câmpie cu arşiţe mari, cultura de vară a
faceliei are o durata de înflorire de 25-30 zile, în timp ce în zonele mai umede şi cu temperaturi
moderate durata de înflorire este mult mai mare.
Valoarea meliferă a faceliei este mare, fapt ce determină albinele să o viziteze intens în tot
cursul zilei. Cantitatea de nectar secretată de o floare şi implicit producţia de miere la hectar
variază foarte mult sub influenţa factorilor pedologici, a evoluţiei timpului în perioada de
vegetaţie, a epocii de semănat şi a agrotehnicii aplicate. In conditii favorabile cantitatea de
nectar secretată de o floare variază între 1 si 4,5 mg cu o concentraţie în zahăr a nectarului de
28% (Cîrnu 1973), dând producţii de miere la hectar de 600-1000 kg. In condiţii de cultură mai
puţin favorabile cantitatea de miere la hectar poate să fie între 300 si 600 kg. ...
>>> Cititi articolul complet pe www.stuparitul.com
Arborii si arbustii din padurile tarii noastre, in afara de valoarea lor forestiera, constituie o resursa importanta de nectar si polen.
Aici albinele culeg nectarul si polenul nu numai de pe florile de arbori si arbusti, dar si de pe vegetatia erbacee, intre care sunt
foarte multe plante melifere de mare valoare, mai ales in poieni. Printre arborii si arbustii studiati se numara: salcamul, teiul,
artarul, paltinul, jugastrul, salcia, plopul, ulmul, velnisul, alunul, aninul, nucul, ricinul, conifere, mojdreanul, frasinul, stejarul,
cornul, corcodusul, prunul, marul, parul, ciresul, visinul, caisul, piersicul, otetarul, castanul, lemnul cainesc, caprifoiul, calinul,
paducelul, zmeurul, agrisul, murul, afinul, iarba neagra, trambita piticului, etc...
Detalii carte:
Autor: Dr. ing. Ion Nicoleta
Editura: Alex-Alex
An aparitie: 2006
Nr. pagini: 160 pagini
http://www.scribd.com/doc/59182483/Ghidul-plantelor-medicinale-%C8%99i-
aromatice
Principalele plante din flora tarii noastre al caror polen prezinta atractivitate pentru albine sunt :
Alunul februarie-martie
Zalogul martie-aprilie
Visinul aprilie-mai
Marul aprilie-mai
Parul aprilie-mai
Porumbarul aprilie-mai
Corcodusui aprilie
Papadia aprilie-octombrie
Sparceia mai-iulie
Facelia mai-octombrie
Zmeurul iunie-iulie
Dovleacul iunie-iulie
Sburatoare iulie-august
polenuri cu valoare biologica ridicata: salcia, castanul comesti-bil, cerealele, macul,
trifoiul rosu si trifoiul alb. O. Wahl mai incadreaza la aceasta grupa: pomii fructiferi,
rapita, castanul salbatic, ridichea sal-batica si muztarul de cimp ;
polenuri inferioare: alunul, arinul, mesteacanul, plopul de munte, pinul si bradul. Despre
aceasta ultima categorie, O. Wahl afirma ca le grupeaza pe cele fara eficienta in cretterea
albinelor, cum ar fi polenul de molid.
Splinuţa
Prezentare. Splinuţa este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor și poate ajunge
până la un metru înălţime. Tulpina este dreaptă și păroasă, iar frunzele au forme diferite, cele mai
multe fiind ovale. Florile, dispuse în ciorchine, sunt galbene.
Din acest motiv, splinuţa se mai numește și varga de aur. Splinuţa este o plantă meliferă.
În cazul splinuţei, valoare medicinală au vârfurile înflorite. Se poate recolta și planta întreagă.
Sovârvul
Planta aceasta și-a câștigat de multă vreme locul ei în bucătărie și are și o valoare
medicinală deja recunoscută. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere cu
tot cu flori.