http://pmv.ro/p_forestierihttp://ro.

beekeeping
.wikia.com/wiki/Paltin_de_munte

paltin de munte
http://www.marasilva.ro/sub_baiut.php
http://ro.wikipedia.org/wiki/Plante_melifere
Plante melifere
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Albină cu polen, vizitând un pom fructifer

Plantele melifere sunt plantele care produc nectar și sunt vizitate de albinele care transformă
nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar,
pentru a le atrage. Capacitatea de producție a plantelor melifere este exprimată sub forma
cantității de miere care se poate obține de pe un hectar cultivat cu acea plantă, în medie; în orice
caz, producția de miere depinde foarte mult de starea vremii în perioada de cules, ca și de
varietatea de plantă cultivată - de exemplu anumiți hibrizi de floarea soarelui sunt mult mai puțin
producitvi decât alții.

Cuprins
[ascunde]

 1 Plante melifere din România

 2 Bibliografie

 3 Vezi și

 4 Legături externe

[modificare] Plante melifere din România

Tabelul următor cuprinde principalele plante melifere din România (nectaro-polenifere):
 Luna
Planta Denumire Nectar, Producția de
Denumire științifică de
meliferă populară Polen, Mană miere (kg /ha)
înflorire
Tei argintiu Tilia tomentosa 6-7 N, P 1200

Salcâm Robinia pseudacacia 5-6 N, P 1000

Tei pucios Tilia cordata 6-7 N, P 1000

Tei cu frunza mare Tilia platyphyllos 6 -7 N, P 800

Phacelia
Facelia 5 -10 N, P 300-1000
tanacetifolia
Ceară Asclepias syriaca 7-8 N, P 600

Arțar tătărăsc Acer tataricum 5-6 N, P 300-600

Iarba șarpelui Echium vulgare 6-9 N, P 380-400

Mătăciune Dracocephalum
7-8 N, P 300-400
moldovenească moldavica

Sulfină albă Melilotus albus 7-9 N, P 200-500

Zburătoare- Epilobium
7-8 N, P 100 – 600
Răscoage angustifolium

Salcâm japonez Sophora japonica 7-8 N, P 300-350

Cenușar Ailanthus altissima 6-7 N, P 300

Coriandru Coriandrum sativum 6-7 N, P 100-500

Jugastru Acer campestre 5-6 N, P, M 200-400

 Luna
Planta Denumire Nectar, Producția de
Denumire științifică de
meliferă populară Polen, Mană miere (kg /ha)
înflorire

Salvie Salvia nemorosa 7-8 N, P 300

Talpa gâștei Leonurus cardiaca 7-8 N, P 200-400

Salvie de câmp Salvia pratensis 5-7 N, P 280

Anghinare Cynara scolymus 7-9 N, P 150-400

Limba mielului Borago officinalis 6-7 N, P 250-300

Gleditschia
Glădiță 6 N, P 250
triacanthos

Paltin de munte Acer pseudoplatanus 4-5 N, P, M 200-300

Sulfină galbenă Melilotus officinalis 7-9 N, P 150-300

Isma broaștei Mentha aquatica 6 - 10 N, P 220

Onobrychis
Sparcetă 6-8 N, P 120-300
viciaefolia
Cimbrișor Thymus serpyllum 6 - 10 N, P 200

Iarbă neagră Calluna vulgaris 7-9 N, P 200

Taraxacum
Păpădie 4 - 10 N, P 200
officinalis

Trifoi alb Trifolium repens 5 - 10 N, P 100-250

 Luna
Planta Denumire Nectar, Producția de
Denumire științifică de
meliferă populară Polen, Mană miere (kg /ha)
înflorire

Jaleș Stachys officinalis 5-7 N, P 100-200

Mentă Mentha piperita 7-8 N, P 100-200

Koelreuteria
Oțetar galben 6-8 N, P 100-200
paniculata
Paltin de câmp Acer platanoides 4-5 N, P, M 100-200

Salcie căprească Salix caprea 3-4 N, P 100-200

Busuioc de miriște Stachys annua 7-9 N, P 120-150

Jaleș de baltă Stachys palustris 7-9 N, P 100-150

Roiniță Melissa officinalis 6-8 N, P 100-150

Scaiul dracului Eryngium campestre 7-8 N, P 100-150

Urzicuță Lamium purpureum 3 - 10 N, P 50-200

Zmeur Rubus idaeus 6-8 N, P 50-200

Trifoi hibrid Trifolium hybridum 5 - 10 N, P 120

Lucernă Medicago sativa 5 - 10 N, P 25-200

Busuioc Ocimum basilicum 6 - 10 N, P 100-120

Ceapă Allium cepa 6-7 N, P 70-150

Lupin peren Lupinus perennis 5-6 N, P 100-120

 Luna
Planta Denumire Nectar, Producția de
Denumire științifică de
meliferă populară Polen, Mană miere (kg /ha)
înflorire
Salcie albă Salix alba 3-4 N, P, M 100-120

Zălog Salix cinerea 3-4 N, P 100-120

Cicoare Cichorium intybus 7 - 10 N, P 100

Symphoricarpus
Cârmâz roșu 7 N, P 100
orbiculatus

Izmă creață Mentha crispa 7-8 N, P 100

Pălămidă Cisium arvense 6-8 N 100

Elaeagnus
Sălcioară 6 N, P 100
angustifolia

Trifoiaș Trifolium fragiferum 6-9 N, P 100

Urzică moartă Lamium album 5-7 N, P 50-150

Archangelica
Angelică 7-8 N, P 90
officinalis

Dovleac alb Cucurbita maxima 6-9 N, P 75-105

Soc Sambucus nigra 6-7 N, P 80

Castan comestibil Castanea sativa 6 N, P 30-120

 Luna
Planta Denumire Nectar, Producția de
Denumire științifică de
meliferă populară Polen, Mană miere (kg /ha)
înflorire

Dovlecel Cucurbita pepo 6-9 N, P 50-100

Isop Hyssopus officinalis 7-8 N, P 50-100

Levănțică Lavandula spica 7-9 N, P 50-100

Pepene verde
Colocynthis citrullus 6-9 N, P 40-100
furajer

Floarea-soarelui Helianthus annuus 6-9 N, P 35-100

Crușin Rhamnus frangula 5-7 N, P 35-100

Crataegus
Păducel 5-6 N, P 35-100
monogyna

Rapiță Brassica napus 5-6 N, P 35-100

Aesculus
Castan salbatic 5-6 N, P 30-100
hippocastanum

Fenicul Foeniculum vulgare 7 -8 N, P 25-100

Castravete Cucumis sativus 6-9 N, P 20-100

Polygonum
Hrișcă 7-8 N, P 50-60
fagopyrum

[modificare]
Principalele plante melifere din Romania
Cresterea animalelor - Albine

Flora Romaniei este bogata si variata, cuprinzand peste 300 de specii nectaro-melifera.
Ponderea cea mai importanta au speciile de salcam, tei, floarea soarelui, leguminoasele furajere,
pasunile si fanetele.

O importanta deosebita in realizarea productiilor

constante de miere - marfa au sursele culesului de mana, care provenite din secretiile plantelor. Mierea de
mana este bogata in saruri minerale, apreciate de consumatori, dar este daunatore albinelor daca este
inglobata in rezervele acestora de iernare.

Romania ocupa peste 11 milioane de hectare de flora melifera, din care jumatate este agricol si
jumatate este forestier. Totusi 80% din productia de miere marfa a tarii este furnizata de soiurile si hibrizii
de floarea soarelui, padaurile de salcam si tei.

Flora melifera a Romaniei, are un potential de peste 200 de mii de tone miere, poate asigura
conditii bune la peste 1,7 milioane familii de albine si poate realizeaza productie marfa de 35 mii tone/an.

Salcamul alb

Salcamul alb (Robinia pseudacacia), a fost introdus la noi in tara in secolul XVIII-lea. In prezent
ocupa 120 000 ha, fiind localizat in zonele de campie si constituind trupuri compacte de padure.

Este un arbore rezistent la seceta si iubitor de lumina, putin pretentios fata de sol, infloreste
abundentnt si fructifica in fiecare an.

In conditiile atmosferice prielnice durarata medie de inflorit este de 12-14 zile, cu o capacitate
nectarifera deosebit de mare, respectiv 1000-1200 kg miere/ha.

Declansarea infloritului la salcam se produce in jurului datei de 15 mai si se prelungeste pana la

sfarsitul lunii iunie, in functie de altitudine si conditiile pedoclimatice a fiecarei zone.

Cu familii puternice, practicand stuparitul pastoral au fost realizate frecvent productii de 25 kg

miere marfa de salcam/familia de albine.
 Cele mai renumite paduri de salcam din tara la culesul timpuriu sunt in judetele:

DOLJ: Cerbu, Ciuperceni, Maglavit, Cioace, Dervaica, Tunari, Apele Vii, Marsani, Rudari.

MEHEDINTI: Balta Verde; Jianu Mare; Crivina, Cureaua Lunga; Patule, Garla Mare; Vrata.

GALATI: Hanul Conachi; Liesti, Bucesti, Balabanesti, Targu Bujor.

BRAILA: Tataru, Ramnicelul, Insuratei, Cioara.

BUZAU: Rusetu, Largu.

IALOMITA: Groasa, Ileana, Tamadau, Pasarea, Moldoveni, Dridu.

ILFOV: Raioasa, Sabareni, Valea Mocanului.

TELEORMAN: Cervenia, Barsesti, Branceni, N.Balcescu.

DAMBOVITA: Matasaru.

CONSTANTA: Cernavoda, Viisoara, Cobadin, Cumpana, Dumbraveni, Ciocarlia, Vadu.

BIHOR: Valea lui MIhai, Sacuieni, Simian.

SATU MARE: Careii Mari, Sanislau.

TIMIS: Alios, Remetea Mica.

Cele mai renumite paduri de salcam din tara la culesul II (infloresc mai tarziu cu 10 zile) sunt
in judetele:

MEHEDINTI:Ilovat, Sisesti, Vodita, Colibasi, Balata

OLT: Leleasca, Samburesti, Doboroteasa, Spieni, Alunis.

VALCEA: Sirineasa, Brancesti, Mihaiesti, Balcesti, Livezeni, Zetreni, Stroiesti, Muereasca,

Calimanesti, Olanesti, Cheia, Brezoiu, Voineasa, Horezu.

ARGES:Vedea, Samara, Albota, Cerbu, Mosoaia, Baiculesti, Draganu.

PRAHOVA: Izvoarele, Valenii de Munte, Predealu-Sarari, Carbunesti, Teisani, Homorociu.

ALBA: Vant, Mahaceni, Metesti.

 Teiul

Teiul din padurile noastre cuprind trei specii mai importante: Teiul cu frunza mare (Tilia phyllos);
teiul cu frunza mica (Tilia cordate) si teiul alb (Tilia tomentosa).

Perioada de inflorire si capacitatea nectarifera este diferita la cele trei specii de tei. Teiul cu
frunza mare infloreste la inceputul luni iunie si produce 800 kg miere/ha. Teiul cu frunza mica infloreste
mai tarziu cu 10-14 zile si asigura 100 kg miere/ha. Teiul alb sau argintiu infloreste in jurul datei de 25
iunie si are cea mai mare capacitate melifera, respectiv 1200 kg/ha.

Sunt ani cand se obtin la masivele de tei 20-30 kg miere/familia de albine.

Cele mai importante masive de tei sunt:

TULCEA (17 000 ha): Cetatuia, Niculitel, Luncavita, Babadag, Ciucurova, Topolog.

IASI (15 000 ha): Barsani, Grajduri, Ciurea, Mironeasa, Poieni.

CARAS SEVERIN (5 700 ha): Rama, Bocsa Montana, Bocsa Romana, Bozovici, Bergeasca,
Baile Herculane, Valea Smardei.

ILFOV + GIURGIU (5 500 ha): Lipia, Bojdani, Snagov, Ciofliceni, Scrovistea, Mihai Bravu,
Calugareni, Vanatori Mici, Cascioarele, Malu Spart, Pustnicu, Cernica, etc.

Culesul la tei nu prezinta gradul de intensitate de la salcam, totusi se pot realiza in conditii
meteorologice favorabile, sporuri zilnice intre 1 si 8 kg miere/familia de albine.

Floarea soarelui

Floarea soarelui (Helianthus annus), reprezinta o importanta deosebita pentru apicultura,

caracterizandu-se printr-un mare potential nectaro-polenifer. In tara noastra se cultiva anual in jur de 900
0000 ha, situanduse pe locul doi in Europa dupa Franta.

Principalele judete care cultiva floarea soarelui sunt: Ialomita, Calarasi, Ilfov, Constanta,
Teleorman, Dolj, Giurgiu, Braila, Timis, Arad, Buzau, Galati.

Floarea soarelui infloreste in a doua jumatate a lunii iunie si inceputul lui iulie, cu o durata a
infloritului de 2-3 saptamani. De pe un hectar de floarea soarelui se obtine 34-130 kg de miere.
 40% din mierea romaneasca este obtinuta la culesul de nectar de la floarea soarelui.

In culturile de floarea soarelui din Campia Dunarii se obtine 15-30 kg de miere marfa / familia de
albine.

Sa stabilit ca temperatura optima pentru secretia abundenta de nectar la aceasta planta este de 28-
32 grade C. Secretia de nectar mai este influentata si de capacitatea nectarifera a soiului cultivat.

Alte plante nectaro polenifere care dau productii mari de miere sunt: facelia (300-1000 kg/ha);
aratarul tatarasc (300-600 kg/ha); coriandrul (100-500 kg/ha); paltinul (200 -300 kg/ha); sulfina alba
(200-500 kg/ha); sparceta (120-300 kg/ha); etc.

BAZA ŞI BALANŢA MELIFERĂ A JUDEŢULUI CONSTANŢA ŞI MODALITĂŢI DE

VALORIFICARE A ACESTEIA

BAZA ŞI BALANŢA MELIFERĂ A JUDEŢULUI CONSTANŢA ŞI MODALITĂŢI DE

VALORIFICARE A ACESTEIA

1. BAZA MELIFERA, CARACTERISTICI, PRINCIPALELE PLANTE MELIFERE DIN

ROMANIA

Viaţa şi activitatea albinelor este strâns legată de existenţa plantelor cu flori, iar
perpetuarea diferitelor specii de plante entomofile nu poate fi concepută fără aportul insectelor şi
mai ales al albinelor, ca principali factori în procesul polenizării.

Baza meliferă a ţării noastre însumează o suprafaţă totală cca. 5 milioane hectare; din
cele 3 milioane hectare valorificate de către albine prin culesuri de întreţinere şi producţie,
majoritatea (70%) este reprezentată de specii forestiere şi doar 30% de plante agricole cultivate şi
specii spontane.
 Datorită transformărilor profunde care au loc prin defrişări, desţeleniri, lucrări de
îmbunătăţiri funciare, etc, baza meliferă suferă modificări permanente de structură şi suprafaţă,
efectul fiind diminuarea suprafeţelor ocupate de salcâm, diferite specii de arbuşti şi arbori
meliferi, precum şi a celor ocupate de plantele melifere din flora spontană.

Specificitatea fiecărei zone geografice, implicit cea a judeţului Constanţa, este impusă de:
natura reliefului, particularităţile cu privire la componenţa plantelor producătoare de nectar şi
polen, perioada înfloririi, microclimat, toate deosebite de celelate zone ale ţării. Aceste
particularităţi, mai mult sau mai puţin favorabile zborului albinelor şi altor activităţi ale acestora,
determină tipurile de cules pentru albine, numărul de zile şi deseori chiar de ore de cules.

Pentru creşterea şi întreţinerea economică a unui număr optim de familii de albine într-
un areal determinat, este necesar să se procedeze la o analiză temeinică a particularităţilor
acestuia şi la dimensionarea corectă a numărului de familii de albine, scopul fiind valorificarea
întregului potenţial atât în folosul strict al creşterii albinelor, cât şi cel al polenizării plantelor
agricole entomofile.

Datorită anatomiei, morfologiei şi fiziologiei specifice, a tehnologiei de întreţinere şi

exploatare tradiţionale, albinele sunt supuse unor variaţii destul de puternice ale condiţiilor
climatice. Procesele vitale ale plantelor melifere, cum ar fi creşterea, deschiderea florilor, secreţia
şi abundenţa nectarului, ca şi toate manifestările biologice ale albinelor, precum creşterea,
dezvoltarea, roitul, culesul, transformarea nectarului, sunt strâns legate de condiţiile
meteorologice.

Factorii de mediu prezintă, mai ales în ultimii ani, importante oscilaţii, care pot determina
schimbări în procesele fiziologice ale plantelor şi albinelor, deci în desfăşurarea culesului şi în
realizarea producţiei de miere.

Totalitatea plantelor melifere dintr-o zonă (localitate, judeţ, ţară) alcătuieşte baza meliferă
a zonei respective, dintre direcţiile favorabile dezvoltării acesteia, evidenţiindu-se creşterea
suprafeţelor ocupate de: pomii fructiferi şi viţă de vie, seminceri legumicoli (mai ales pe lângă
oraşe), plante medicinale şi aromatice, leguminoasele pentru boabe, spaţii verzi amenajate cu o
gamă tot mai diversificată de specii decorative, etc.

În România, ca în toate ţările lumii cu agricultură dezvoltată, polenizarea unor plante ca

floarea-soarelui, rapiţa, lucerna, trifoiul, semincerii legumicoli, pomi fructiferi şi altor culturi
specifice fiecărei zone apicole în parte, trebuie să constituie o masură de bază, functională pentru
sporirea producţiilor.
Tipul I de cules şi zona bioapicolă din Dobrogea (Podişul Dobrogei Centrale şi de Sud )

Factorii dinamici specifici Podişului Dobrogei se află în strânsă legătură cu cei geografici
şi radiativi, elementele generale atmosferice intervenind prin caractere specifice. Gradul mare de
împădurire şi fragmentarea accentuată evidenţiată în Dobrogea de Nord, condiţionează o
omogenitate redusă în dezvoltarea fenomenelor şi proceselor meteorologice.

Podişul Dobrogei se caracterizează printr-un climat temperat-continental, cu veri

călduroase şi secetoase, de lungă durată, caracterul continental al climei accentuându-se în a
doua jumatate a verii şi începutul toamnei, când predomină timpul senin şi secetos, rareori
întrerupt de ploi torenţiale. În cei mai mulţi ani iarna este scurta, umeda, cu burniţă şi lapoviţă
frecvente, nu prea rece, temperaturile minime pe litoral rămânând de obicei cu câteva grade mai
ridicate decât în partea interioara a Dobrogei. Primăverile sunt de obicei mai reci, iernile
prelungindu-se în primăvară.

Mediile lunare ale temperaturilor oscileaza în cursul anului între 20,0°C-21,8°C în Dobrogea
Centrala şi 22°C-23°C pe litoral, în bălţile Dunării şi în regiunea deluroasă împădurită. Numai
doua luni pe an (decembrie si ianuarie) media temperaturii aerului coboară sub 0°C (-1,2°C in
decembrie si -0,7°C in ianuarie in Podisul Dobrogei la statiile Hârşova şi Adamclisi). (Sursa:
C.M.R.Dobrogea).

În zona interioară a Podişului Dobrogei, temperaturile maxime ajung +30°C-+35°C.

Fenomenele atmosferice deosebite întâlnite în Podişul Dobrogei sunt bruma, chiciura, poleiul,
fenomenele oranjoase şi viscolul, care au implicaţii uneori profunde în elementul bio-geografic şi
în sectorul apicol.
Numărul mediu de zile cu brumă, chiciură, polei, fenomene oranjoase, sunt descrise în tabelul
următor:

Luni an Anul 2005 Anul 2004

/fenomene Bruma Chiciura Polei Fenomene Bruma Chiciura Polei Fenomene

meteo oranjoase oranjoase

Ianuarie 10 - - - 15 - - -

Februarie 10 - - - 7 - - -

Martie 7 - - 1 9 - - 1

Aprilie 1 - - 7 1 - - 3

Mai 3 - - 1 - - - 9

Iunie - - - 8 - - - 7

Iulie - - - 6 - - - 8

August - - - 7 - - - 4
Septembrie - - - 5 - - - 1

Octombrie 4 - - - 4 - - 1

Noiembrie 12 - - - 14 - - -

Decembrie 7 - - - 13 - - -

Total anual 54 - 35 63 - - 34

Date de la C.M.R.Dobrogea)

Partea centrală a Podişului Dobrogei se caracterizează printr-un continentalism accentuat al

climatului, datorită poziţiei sale geografice şi configuraţiei reliefului. Deficitul de umiditate al
solurilor condiţionează o dezvoltare slabă a vegetaţiei:

- în partea de mijloc şi sudică a regiunii centrale a Podişului Dobrogei se întâlnesc condiţiile

specifice unor topoclimate cu nuanţe uscate, cu precipitaţii sub 100 mm anual, cu perioade
îndelungate de secetă, caracter torenţial al precipitaţiilor, cu strat de zăpadă foarte redus,
descriind câteva subtipuri de topoclimate

- topoclimatele pădurilor din spaţiile interfluviale mai înalte (200-250 m), cu influenţe de tip
mediteranean

- topoclimatul culoarelor de vale şi depresiunilor interioare, prezintă caracter de relativă

adăpostire

- topoclimatul suprafeţelor mai joase, împădurite

Vegetatia

Formaţiunea cea mai caracteristică vegetaţiei Podişului Dobrogei era stepa, la care se adaugă, în
funcţie de altitudine si topoclimat, silvostepa si pădurea.

Ca şi în Câmpia Română, vegetaţia de stepă şi silvostepă a fost înlocuită în cea mai mare
parte cu culturi agricole, astfel că în prezent acestea ocupa areale restrânse, de regulă pe versanţii
văilor, pe culmi şi pe creste. Compozitia ei floristică a cunoscut transformări puternice în urma
intervenţiei antropice, speciile caracteristice dispărând în bună parte, iar în locul lor s-au format
basociatii de plante rezistente la procesele de degradare.

Vegetaţia are o alcătuire complexă din punct de vedere al provenienţei speciilor, fiind
remarcabilă abundenţa speciilor continentale şi submediteraneene. Se evidentiază şi prezenţa
unor specii taurice-caucaziene: Fraxinus coriariefolia, Galanthus plicantus, Artemisia caucasica,
Scutellaria sosnovskyi (Donita Ivan ,1992).

Pădurile sunt extinse cu precădere în Podişul Dobrogei de Nord, parţial şi în cel Central şi
de Sud-Vest şi cuprind numeroase elemente sudice. În porţiunile cu relief mai accidentat se
întâlnesc păduri compacte, alcătuite la altitudini mai mici din stejar pedunculat, stejar pufos în
amestec cu carpen, iar la peste 250 m altitudine din gorun, ulm de câmp, tei argintiu, jugastru. Pe
suprafeţe destul de mari apar teişuri pure şi chiar izolat arborete de fag, păduri scunde şi
tufarişuri de cărpiniţă, stejar pufos, mojdrean, vişin turcesc, etc. (Dihoru, Donita, 1970).

În Dobrogea de Sud-Vest pădurile ocupă suprafeţe însemnate pe fondul unei zone

forestiere şi de silvostepă prelungite din Bulgaria, unde se întâlnesc păduri de cer (Quercus
cerris) şi garniţă (Q. frainetto), de stejar pufos (Q. pubescens) şi stejar brumăriu (Q.
peducnculiflora), în amestec cu alte specii termofile.

La altitudini cuprinse între 150 şi 200 m se dezvolta vegetatia de silvostepă, ca o fâşie

relativ îngustă în jurul masivului nord-dobrogean şi pe o mică porţiune în sud-vestul Dobrogei,
înlocuită acum de culturi agricole. Caracteristice sunt speciile submediteraneene de cvercinee (Q.
pubescens, Q. pedunculiflora), care formează pâlcuri de pădure în alternanţă cu pajişti stepice.

În nordul Podişului Casimcei se păstrează pâlcuri sau exemplare izolate de păr pădureţ
(Pirus eleagrifolia, P. piraster) şi stejar pufos (Q. pubescens). Pe fundul plat al unor vai şi la baza
pereţilor de calcar ai Văii Casimceii, se întâlnesc tufarişuri de tip submediteraneean numite
,,meselicuri”, formate din stejar pufos, liliac, darmox, iasomie sălbatică (Jasminium fruticans ).

Vegetatia de pajişte cuprinde asociaţii de păiuş (Festuca valesiaca) şi colilie (Stipa

lessingiana) şi se mai păstrează doar în poienile pădurilor, iar pe locurile păşunate apar asociaţii
de firuţă cu bulbi (Poa bulbosa ) şi bărboasă (Botriochloa ischaemum).

Cea mai mare suprafaţă a Podişului Dobrogei care era ocupată de vegetaţie de stepa, este
acum cultivată agricol, vegetatia naturală fiind păstarată doar sub forma unor islazuri degradate,
în care apar numeroase plante anuale efemere, tipice pentru stepele uscate.

În unele pârloage predomină firuţa cu bulbi (Poa bulbosa ), peliniţa de stepă (Artemisia
austriaca), barbosa (Botriochloa ischamum), obsiga (Bromus squarrosus), ciuleiul (Ceratocarpus
arenarius).
 Tufărişurile, păstrate sporadic, sunt constituite în special din pâlcuri de paliur (Paliurus
spina christi), iasomie sălbatică şi porumbar (Prunus spinosa).

Vegetaţia de pajişte este mult degradată, datorită în special păşunatului excesiv, în prezent
pajiştile ocupând 20% din suprafaţa podişului. Acestea sunt răspândite în general pe terenuri
pietroase accidentate, foarte rare fiind asociaţiile cu păiuş (Festuca valesiaca). În cadrul cărora se
întâlnesc şi peliniţa (Artemisia austriaca), asociaţiile cu negara (Stipa capillata), care apar în
locuri ferite temporar de păşunat excesiv, mai ales în apropierea suprafeţelor viticole pe terase.
Una din cele mai răspândite asociaţii ierboase este cea cu barboasa (Botriochloa ischaemum), în
cadrul căreia apar şi alte specii ca măturica (Centaurea diffusa) şi volbura (Convolvuls lineatus).
Pe islazurile cu ravene se întâlnesc pajişti cu ciulei (Ceratocarpus arenarius), asociaţii cu perişor
(Elymus asper), pe coaste abrupte şi viroage se evidenţiază pajişti cu iarbă vântoasă (Kochia
prostrata) (Horeanu, 1976), pe substratul pietros se întâlnesc păiuţul sau sincerica (Scleranthus
perennis).

Clima zonala a câmpiei se încadrează în climatul temperat, în care temperaturile medii anuale
sunt cuprinse între 8.5°C ăi 11°C, cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 420-700 mm. În
cadrul climei zonale s-au diferenţiat şi caracterizat următoarele etaje şi subetaje climatice:

- etajul climatic al câmpiei forestiere, cu un pronunţat caracter continental, diferenţiat regional,

cu temperaturi medii anuale de 10,3-10,7°C în Câmpia Româna. Speciile forestiere
caracteristice sunt cele ce alcătuiesc sleaurile şi speciile de stejar pedunculat, cer, garniţă şi
amestecuri ale acestora, iar în lunci plopi, salcii, anin.

- etajul climatic de silvostepă, cu caracteristici climatice distincte, temperaturile medii anuale

fiind cuprinse între 10,7°C -11,8°C în Dobrogea, iar precipitaţiile medii anuale incadrându-se
între 420-460 mm în Dobrogea. Aceste condiţii sunt specifice stejarului brumăriu, stejarului
pufos si alte foioase. În cuprinsul acestui etaj climatic s-au delimitat următoarele trei subdiviziuni
climato-edafice:

Principalele formaţii şi specii forestiere din Podişul Dobrogei

1. Gorunetele şi şleaurile cu gorun (şleaurile de deal)

- gorunul de stâncărie

2. Pădurile de amestec cu gorun (şleaurile de deal)

- în gorunete apar frecvent şi specii de amestec, dar de talie mai redusă ca jugastrul, carpenul,
mărul, părul pădureţ;

- în gorunetele termofile apar: mojdreanul, cărpiniţa, iar ca arbuşti: păducelul, lemnul câinesc,
alunul, sângerul, cornul, scumpia;

- în şleaurile cu gorun apar specii valoroase ca teii, frasinul, cireşul, sorbul, alunul turcesc, care
pot fi valorificate din punct de vedere apicol;

- flora ierboasă este foarte bogată, toate speciile florei din făgete şi gorunete întâlnindu-se în
şleauri, în plus se adaugă gramineele şi unele specii de luncă, printre care Rubus caesius,
Galium, etc.

3. Cereto-garnitetele, ceretele şi garnitetele

- garnite pure ca relicte se menţin pe suprafeţe mici pe dealurile din Dobrogea de nord;

- ceretele pe suprafeţe restrânse apar în sudul Dobrogei;

- în diversele formaţii, în afară de cer şi garniţă, se găsesc puţine specii de arbori, printre care
ulmul de câmp, frasinul, jugastrul, artarul tătărăsc, măr şi păr pădureţ;

- din formaţii învecinate pot sa apară stajarul brumăriu, stejarul pufos, stejarul pedunculat,
gorunul şi chiar fagul, iar dintre speciile de amestec teiul argintiu, carpenul, paltinul de câmp,
sorbul, cireşul, plopul tremurator, mojdreanul şi cărpiniţa;

- arbuştii reprezentativi sunt: păducelul, lemnul câinesc, salba moale, sângerul, cornul, macesul,
darmoxul, scumpia;

- flora ierboasa este reprezentativă prin: Glechoma h, Geum urbanum, Galium .c, Polygonatum l,
Festuca H, Calamagrostis e, Carex p, Litospermum purpurea coeruleum.

4. Stejărete de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora Koch)

- reprezintă singura formaţiune forestieră care apare numai în silvostepă;

- pădurile de stejar brumăriu sunt sărace în specii lemnoase, însoţitorii fiind arţarul tătărăsc, iar
diseminat ulmul, părul, mărul, jugăstrul;

- în zona de contact cu alte cvercinee, apar exemplare izolate de stejar pufos, cer, garniţă, stejar
pedunculat, gorun şi alte foioase, ca: teiul argintiu, carpenul, cărpiniţa, frasinii, cireşul, paltinul,
sorbul, părul;

- arbuştii: păducelul, saiba moale, sângerul, cornul, lemnul câinesc, darmoxul, socul negru,
vişinul pitic;

- flora ierboasă este reprezentativă prin: Glechoma h, Geum urbanum, Galium .c, Litospermum
purpurea coeruleum, Asparagus v.Viola .j , Syrenia .c , Dianthus polymorphis.

Printre staţiunile reprezentative, se menţionează:

- în silvostepa internă apar staţiuni mozaicate cu vegetaţie xerofilă, pe cernoziomuri slab levigate
foarte trofice, cu uscăciune permanentă în timpul verii, cu arbori scunzi, trunchiuri puternic
ramificate, de productivitate inferioară;

- în silvostepa interioară apar staţiuni de şleau, în care vegetează în amestec cu teiul argintiu,
cărpiniţa, carpenul, frasinul comun, jugastrul, paltinul de câmp.

5. Stejărete de stejar pufos (Quercus pubescens-Wild)

- stejăretele de stejar reprezintă formaţia forestieră cea mai termofilă din Romania;

- se întâlnesc pe suprafeţe mari în Dobrogea, la altitudini de 50-250 m;

- în Dobrogea de Nord şi Sud alcătuiesc un etaj distinct, care despart gorunetele de zona
silvostepei.

Formaţii forestiere intrazonale

Sunt formaţii forestiere de luncă, alcătuite din zăvoaie de anin alb, anin negru, plop negru, plop
alb şi salcie.

1. Zăvoaiele de plop
Sunt localizate predominant în luncile de câmpie. În zavoaiele de plop se întâlnesc amestecuri de
plop alb, plop negru sau cenuşiu, salcia albă, aninul negru, frasinul, dudul, jugastrul, cătina,
salbele, lemnul câinesc;

- staţiuni de plop alb sau plop negru cu Rubus caesius de productivitate superioara-mijlocie;

- staţiuni de plop alb cu cătina roşie de productivitate inferioară.

2. Zăvoaiele de salcie se găsesc în luncile de câmpie şi se pot asocia cu Salix fragilis, la care se
pot adăuga plopul alb, plopul negru, aninul negru şi mai rar, frasinul şi stejarul;

- printre arbuşti: sângerul, calinul, cruşinul, lemnul câinesc, la care se adaugă şi în Lunca
Dunării, cătina roşie şi amorfă;

- staţiuni de salcie cu Rubus caesius, de productivitate superioară;

- staţiuni de salcie cu flora higrofilă pe locuri joase, de productivitate mijlociu-inferioară.

Vegetaţia din Lunca Dunării se incadrează domeniului zăvoiaielor, pajiştilor de luncă şi

vegetaţiei acvatice având caracter de vegetaţie intrazonală complexă. În fâşia de luncă dintre dig
şi apa fluviului domină pădurile, care se încadrează în unitatea zăvoaielor de tip sud-europen,
alcătuite din salcii şi plopi. Astfel, se întâlnesc zăvoaie amestecate de plop alb (Populus alba) şi
plop negru (P.nigra ), zăvoaie de plop alb, zăvoaie de plop negru, zăvoaie de plop alb şi negru în
amestec cu ulm (Ulmus campestris), velnis (U. laevis), sau frasin (Fraxinus pennsylvanica). În
multe areale se întalnesc şi amestecuri de salcie alba (Saix alba) si salcie plesnitoare (Salix
fragilis), pe multe sectoare sunt plantaţii de plop euro-american (Populus canadensis), fragmentar
se întalnesc şi tufişuri danubiene de catină roşie (Tamarix ramossissima), mai ales în zonele cu
sol nisipos.

Dintre plantele ierboase, întâlnim dentita (Bideus tripartinus), rachitan (Lythrum

salicaria), arior de baltă (Euphorbia palustris), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), rogoz
(Carex acutiformes), gălbenele (Lycopus vulgarius), cervana (Lycopus europaeus), stânjenel
galben (Iris pseudacorus).

Al doilea sector caracteristic al luncii Dunării este cuprins între dig şi prima terasă, pe
porţiunile înclinate ale digurilor dezvoltându-se grupuri de firicea (Poa bulbosa), pir gros
(Cynodon dactylon) si peliniţă (Artemisia austriaca), păşunile s-au păstrat doar pe teritoriile cu
umiditate foarte ridicată, dintre speciile frecvente de pe aceste pajisti amintim pir (Agropyrum
repens), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), rogoz (Carex acutiformes), ghimpariţa, pir gros,
pipirig (Juncus efufusus).
 Pe marginea lacurilor păstrate şi a unor canale, se întalneşte o vegetaţie de tip higrofil şi
acvatic, formată din stuf (Phragmites communis), papură (Typha angustifolia), broasca apei
(Potamogeton crispus), rogoz (Carexsp.), săgeata apelor (Sagitaria sagitifolia), izma broaştei
(Mentha aquatica).

Vegetaţia din sudul Deltei Dunării (grinduri) şi Compexul lagunar Razim-Sinoe

Comparativ cu flora regiunii continentale limitrofe (Dobrogea) care cuprinde peste 1900 specii
de cromofite (reprezentând peste 50% din flora întregii ţări), flora Deltei Dunării şi a
Compexului lagunar Razim-Sinoie este mai săracă (779 specii), cuprinzând în majoritatea ei
taxoni cu areal larg, elemente eurasiatice circa 30%, continental-eurasiatice circa 15%,
cosmopolite circa 10%, majoritatea speciilor sunt hidrofile (acvatice), higrofile (palustre),
psamofile (adaptate la terenurile nisipoase) si halofile (de saratura).

Plantele acvatice sunt reprezentate de speciile submerse, penita apei (Myriophyllum spicatum),
bradisul (M.verticillatum), cosorul (Ceratophyllum demersum), sarmulita (Vallisneria spiralis),
motul (P, perfoliatus). Unele plante plutesc în masa apei, floarea fiind singurul organ ce se ridică
deasupra apei: otratelul de baltă (Utricularia vulgaris), aldrovanda (Aldrovanda vesiculosa),etc.

Mai aproape de ţărm se evidenţiază speciile cu frunze natante ca nufărul alb, nufărul
galben, plutniţa, iarba broaştelor, troscotul de baltă, cornacii. Alte plante plutesc libere la faţa
apei, cum ar fi câteva specii de lintiţa.

Următoarea centură de plante care face legatura dintre ape şi uscat, o formaeză
stufarişul, asociaţie vegetală caracteristică mlaştinilor cu exces permanent de apă. Stuful apare
ca specie dominanta în asociere cu papura, feriga de baltă, pipirug, galbinele, rachitan, macriş de
baltă, tătăneasă, pe suprafeţe ma i reduse instalându-se şi comunităţi formate din papură sau
buzdugan.

Vegetaţia de sărătură Se întâlnesc specii halofile adaptate să reziste la conţinutul ridicat în săruri
al substratului, branca, pătlagina, albăstrica.

Vegetaţia de nisipuri Nisipurile grindurilor fluvio-maritime sunt populate (în funcţie de

umiditatea, troficitatea şi salinitatea solului) de câteva specii psamofile, varza de mare, vitrigon,
ridichioara de nisip, morcov sălbatic, perişorul, carcelul, volbura de nisip, vinetele de nisip,
siminoc.
Pe nisipurile litorale se întâlnesc şi tufişuri de cătină albă şi de salcie târâtoare, salcioara
(Eleagnus angustifolia) fiind larg răspândită. Pe dunele înalte, cu nisip nefixat şi nesolificat
traiesc perişorul, vinetele de nisip, troscot de nisip, pelin de nisip. Dunele mijlocii sunt ocupate
de otraţel, siminoc, secara sălbatică, condiţiile de viaţă de pe dunele joase fiind avantajoase unor
specii ca iarba câinelui, parasita gainelor, trifoiul mărunt.

În zona compexului lagunar s-a instalat un tip special de vegetaţie alcătuită din cimbrişor
dobrogean, pir crestat, paiuş dobrogean, o specie de ceapa ciorii, etc.

Vegetaţia lemnoasă Specia dominantă este salcia, la care se adauga răchita. Stratul ierbos-
arbustiv este sărac. Apare mai des murul de mirişte, piperul bălţii, dentiţa, stânjenel, galben,
lăsnicior.

Din punct de vedere agricol, zona a I-a este cerealieră tipică, cu soluri fertile, în care singurul
factor în deficit este apa. Se mai cultiva plante tehnice (floarea-soarelui, rapiţă), se practică
legumicultura, iar în zona de deal se întâlnesc plantaţii pomicole şi viticole.

Suprafaţa agricolă se extinde pe circa 378.000 ha (80,5% din teritoriul Podişului Dobrogei de
Sud), cele mai întinse suprafeţe agricole fiind situate în partea centrală, iar în peste 1/3 din
comune, terenurile agricole depăşesc 90% din suprafaţa totală. În structura terenurilor agricole
din Podisul Dobrogei de Sud, 83,5% revin suprafeţelor arabile, 12% păşunilor, 3,8% viilor, 0,7 %
livezilor.

Terenurile arabile (circa 314.000 ha) au cea mai mare pondere în jumătatea estică a Podişului
Dobrogei de Sud, unde depăsesc în unele comune 95-97%. În toate comunele predomină cultura
cerealelor.

Grâul şi orzul se cultiva pe aproape 28% din suprafaţa arabilă, ocupă aproximativ 52% din
suprafaţa cerealieră.

Porumbul, plantă iubitoare de umiditate, a fost restrânsă ca suprafaţă şi deţine doar 25%.

Floarea-soarelui, cultură cu tradiţie în Dobrogea de Sud, datorită condiţiilor pedoclimatice

optime de dezvoltare, continuă să ocupe circa 16% în structura culturilor.

Sunt cultivate si alte plante (leguminoase pentru boabe, sfecla de zahăr, cartofi, plante furajere),
însă pe suprafeţe tot mai restrânse.
Păşunile naturale (12% din suprafaţa agricolă), în raport cu gradul de fragmentare a reliefului şi
calitatea solurilor, sunt mai extinse în partea de sud-vest a podişului, pe baza acestora pracându-
se păşunatul tradiţional.

Viile se cultivă pe pantele terasate ale văiilor supuse degradărilor de teren.

Livezile s-au extins pe fruntea teraselor cu procese de degradare şi nu ocupă suprafeţe prea mari,
structura lor fiind dominată de piersici şi caişi.

Din punct de vedere apicol, zona se caracterizează prin culesuri de producţie la salcâm, tei şi
floarea-soarelui, dar cel mai important este culesul de la salcâm, de mare intenitate şi de scurtă
durată, furnizând principalul cules de primăvară.

Pentru valorificarea acestuia, familiile de albine sunt pregătite prin culesurile timpurii de
întreţinere oferite de salciile din Luncile Dunarii, apoi vegetaţia din pădurile de foioase (alunul,
cornul, ulmul, paltinul, artţarii), de pomii fructiferi şi flora spontană.

Culesul la floarea-soarelui este de mai mică intensitate, dar de lungă durată, eşalonându-se
aproximativ 30 de zile. Pentru realizarea culesurilor târzii, apicultorii îşi depalsează stupinele în
lunca şi Delta Dunării, pentru valorificarea bogatei şi variatei vagetaţii a bălţilor, din care se
evidenţiaza în suprafeţe mari şi potenţial melifer însemnat, menta, care în asociaţie oferă în anii
favorabili, chiar culesuri de producţie valoroase, formând un al IV-lea cules principal din zonă.

Perioadele lipsite de cules din această zonă, care apar înainte şi după înflorirea salcâmului la
sfârşitul verii şi toamna (cu excepţia Deltei Dunării), pot fi completate prin cultivarea în etape a
unor specii melifere valoroase, pure sau în amestec, cum sunt facelia, sulfina, etc.

2. BALANTA MELIFERA A JUDETULUI CONSTANTA

Pe teritoriul judeţului Constanţa s-a identificat o importantă şi variată resursa meliferă,

ce include specii de plante ierboase şi cultivate, arbori şi arbuşti cu o pondere apicolă şi silvică
variabilă.

Prin studiile efectuate in perioada optimă de vegetaţie, s-au identificat un număr de „X” specii de
plante nectaro-polenifere şi polenifere, care asigură o bază meliferă diversificată.

Diversitatea speciilor de plante, arbuşti şi arbori ale căror perioade de înflorire încep cu
luna martie şi se încheie cu luna septembrie, acoperă întregul sezon de cules pentru albine,
mierea ,,polifloră” obţinută fiind de calitate superioară.
 Albinele valorifica economic culesurile care se găsesc la o distanţă de până la 1,5-2 km
fata de stupină, considerată zonă economică de zbor.

Raportul dintre baza meliferă existentă şi numărul familiilor de albine care pot fi
întreţinute în mod economic într-o anumită zonă, reprezintă baza meliferă a zonei respective.

Pentru întocmirea balanţei melifere a judeţului, s-au parcurg urmatoarele etape premergătoare:

- estimarea bazei melifere;

- calculul numărului familiilor de albine.

Estimarea bazei melifere începe cu identificarea şi inventarierea speciilor melifere existente

(Tabelul x)

Tabelul x

Perioadele de cules asigurate de către baza meliferă a judeţului Constanţa (%)

ianuarie 0 Sezon pasiv

februarie 1 Sezon pasiv

martie 4 Sezon activ

aprilie 5 Sezon activ

mai 15 Sezon activ

iunie 35 Sezon activ

iulie 35 Sezon activ

august 5 Sezon activ

septembrie 0 Sezon activ

octombrie 0 Sezon pasiv

noiembrie 0 Sezon pasiv

decembrie 0 Sezon pasiv

Procentul din totalul speciilor melifere ce înfloresc pe raza judeţului Constanţa

martie 10%

aprilie 17%

mai 46%

iunie 76%

iulie 77%

august 73%

septembrie 35%

octombrie 2%
Principalele culesuri din zona bioapicolă - I - Dobrogea

nr.crt. Specificare Perioada de înflorire Durata

1. Salcâm mai-iunie 8-20 zile

2. Zmeur mai-iunie 15-30 zile

3. Tei iunie-iulie 15-30 zile

4. Floarea -soarelui iunie-iulie 15-30 zile

5. Fâneţe de deal iulie 20-30 zile

6. Zburătoarea august 15-30 zile

7. Vegetaţia erbacee spontană din august-septembrie 20-40 zile

 Lunca inundabilă a Dunării

Ponderile apicole ale bazei melifere din judetul Constanta

Pondere foarte mare 12,5%

Pondere mare 30%

Pondere mijlocie 50%

Pondere mică 5%

Fără pondere 2,5%

Structura Fondului Forestier al Directiei Silvice Constanta

Nr.crt Denumirea O.S. O.S. O.S. O.S. Total

indicatorilor
Hârşova Băneasa Basarabi Cernavodă

1. Fondul Forestier 7572,1 11194,4 8046,7 8023,7 34836,9

total
2. Suprafaţa pădurilor 5496,8 10729,5 6686,2 6831,7 29744,2
total

3. Răşinoase total, 780 198,4 611,2 226,6 1816,2

din care:

3.1. duglas 0,9 0,9

3.2. pini 772,3 198,4 609,5 220,8 1816,2

4. Foioase total, 4706.7 10531.1 6037.7 6605.1 27880.6

din care:

4.1 fag

4.2 stejar 81.6 1962.9 1540.4 706.3 4291.2

4.2.1. - pedunculat 19.1 5.7 19.6 44.4

4.2.2. - gorun

15. Diverse specii tari 2260 6391.2 4335.6 4766.6 17753.4

16. salcam 1192.9 3846 1479 2759.9 9277.8

17. paltin 3.3 38.7 56.8 56.5 155.3

18. frasin 26.6 159.1 450.9 121.6 758.2

19. cires 1.6 8.1 9.7

20. nuc 100.1 102.5 32.9 235.5

21. Diverse specii moi 2365.1 2177 161.7 1132.2 5836

22. tei 185 61.4 97.3 343.7

23. plop 930.5 1317.7 19.6 439.3 2707.1

24. din care plopi 866.3 1314.8 19.6 419.9 2620.6
euroamericani

25. salcii 1172.4 673.4 6.9 595.6 2448.3

.26. din r. 25 in Lunca si 655.6 589.1 1244.7

Delta Dunarii

27. Alte terenuri total 2075.3 456.8 1360.5 1167.2 5059.8

28. Trenuri ptr. cultura 39 54.3 93.3

silvica

29. Terenuri ptr. 10.7 51.9 79.2 31.2 173

productie silvica

30. Terenuri ptr. 33.1 46.6 37.6 28.5 318.8

administartie
forestiera

31. Terenuri afectate 398 57.6 151.2 481.5 1088.3

impaduririi

32. -in clasa de 397 57.6 151.2 461.4 1067.2

regenerare

33. - in clasa 1588.7 295.3 935.8 607.8 3427.6

neproductive

34. fasie frontiera 5.4 5.4

35. -terenuri scoase 5.8 102.4 18.2 126.3

temporar

1. 6 Harta si traseele cu principalele culesuri

Felul culesului
1. Coriandru - Vulturu

- Pantelimonu

- 23 August

2. Izma - Ostrov

3. Menta - Rasova

- Seimeni-Capidava

- Buhazu

- Grindul Lupilor

- Vadu Oii

4. Rapita - Corbu

- Sacele

- Cobadin

5.Floarea –soarelui – Baneasa

- Topraisar

- Biruinta

- Ion Corvin

6. Salcam I - Viisoara
 - Cobadin

- Baneasa

- Adamclisi

- Ion Corvin

- Dumbraveni

7. Salcam II –Vadu

- Amestec – Horia

- Topalu

- Crucea

- Tepes

Cultivarea faceliei

Cresterea animalelor - Albine

Flora spontană sau cultivată care prezintă un real interes pentru apicultură este
destul de numeroasă. Apicultorii trebuie să ştie ca există o plantă de cultură, foarte
valoroasă, care asigură producţii mari de miere si a cărei cultivare reprezinta un
mare beneficiu atât pentru albine cât şi pentru apicultori. Acesta plantă specială
este facelia.

Cei ce doresc formarea unei baze melifere proprii, situată în

imediata apropiere a stupinei, trebuie să cultive facelia, atât pe
terenurile proprietate personală ,cât şi pe cele aflate în
proprietatea terţilor. Planta, pe lângă valoarea meliferă, poate fi
folosită şi ca furaj.

Specie anuală, originară din America de Nord unde creşte şi spontan, facelia a fost introdusă în
ţara noastră ca plantă specific meliferă dar care poate intra şi în componenţa amestecurilor
melifero-furajere, fiind şi un bun nutreţ pentru animale. Facelia este puţin pretenţioasă la
condiţiile de climă şi sol, găsind în ţara noastră condiţii bune de cultură în toate regiunile.
Rezistând bine la brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă se poate cultiva de
primăvara timpuriu până toamna târziu, furnizând culesuri într-o perioadă deficitară în flora
meliferă.

Planta creşte înaltă de 40-60 cm,cu o tulpină ramificată purtând mai multe înfloreşcente în
formă de evantai a căror înflorire începe cu florile de la bază.Perioada de vegetaţie la facelia
este scurtă,de la răsărire pâna la înflorire trecând 45-55 zile, iar durata înfloritului este de 30-50
zile depinzând de evoluţia factorilor climatici.In zona de câmpie cu arşiţe mari, cultura de vară a
faceliei are o durata de înflorire de 25-30 zile, în timp ce în zonele mai umede şi cu temperaturi
moderate durata de înflorire este mult mai mare.

Valoarea meliferă a faceliei este mare, fapt ce determină albinele să o viziteze intens în tot
cursul zilei. Cantitatea de nectar secretată de o floare şi implicit producţia de miere la hectar
variază foarte mult sub influenţa factorilor pedologici, a evoluţiei timpului în perioada de
vegetaţie, a epocii de semănat şi a agrotehnicii aplicate. In conditii favorabile cantitatea de
nectar secretată de o floare variază între 1 si 4,5 mg cu o concentraţie în zahăr a nectarului de
28% (Cîrnu 1973), dând producţii de miere la hectar de 600-1000 kg. In condiţii de cultură mai
puţin favorabile cantitatea de miere la hectar poate să fie între 300 si 600 kg. ...
 >>> Cititi articolul complet pe www.stuparitul.com

Arbori si arbusti meliferi

Carti agricole - Cresterea animalelor - Apicultura

Arborii si arbustii din padurile tarii noastre, in afara de valoarea lor forestiera, constituie o resursa importanta de nectar si polen.
Aici albinele culeg nectarul si polenul nu numai de pe florile de arbori si arbusti, dar si de pe vegetatia erbacee, intre care sunt
foarte multe plante melifere de mare valoare, mai ales in poieni. Printre arborii si arbustii studiati se numara: salcamul, teiul,
artarul, paltinul, jugastrul, salcia, plopul, ulmul, velnisul, alunul, aninul, nucul, ricinul, conifere, mojdreanul, frasinul, stejarul,
cornul, corcodusul, prunul, marul, parul, ciresul, visinul, caisul, piersicul, otetarul, castanul, lemnul cainesc, caprifoiul, calinul,
paducelul, zmeurul, agrisul, murul, afinul, iarba neagra, trambita piticului, etc...

Detalii carte:
Autor: Dr. ing. Ion Nicoleta
Editura: Alex-Alex
An aparitie: 2006
Nr. pagini: 160 pagini

http://www.scribd.com/doc/59182483/Ghidul-plantelor-medicinale-%C8%99i-
aromatice

Principalele plante din flora tarii noastre al caror polen prezinta atractivitate pentru albine sunt :

 Alunul februarie-martie

 Zalogul martie-aprilie

 Salcia capreasca martie-aprilie

 Salcia alba apriiie-mai

 Ciresul aprilie-mai

 Visinul aprilie-mai

 Marul aprilie-mai

 Parul aprilie-mai

 Porumbarul aprilie-mai

 Corcodusui aprilie

 Rapita de toamna aprilie-mai

 Papadia aprilie-octombrie

 Artarul tataresc mai-iunie

 Macul rosu mai-iunie

 Castanul salbatic mai-iunie

 Mustarul alb mai-iunie

 Rapita de vara mai-iunie

 Sparceia mai-iulie

 Facelia mai-octombrie

 Trifoiui alb mai-octombrie

 Salcimul mic (amorpha) iunie-iulie

 Zmeurul iunie-iulie

 Dovleacul iunie-iulie

 Sulfina alba iunie-septembrie

 Sburatoare iulie-august
  polenuri cu valoare biologica ridicata: salcia, castanul comesti-bil, cerealele, macul,
trifoiul rosu si trifoiul alb. O. Wahl mai incadreaza la aceasta grupa: pomii fructiferi,
rapita, castanul salbatic, ridichea sal-batica si muztarul de cimp ;

 polenuri cu valoare mijlocie pina la relativ buna: floarea-soarelui, plopul, papadia si

porumbul. O. Wahl mai incadreaza aici alunul, mesteacanul, fagul, stejarul, ulmul si
artarul.

 polenuri inferioare: alunul, arinul, mesteacanul, plopul de munte, pinul si bradul. Despre
aceasta ultima categorie, O. Wahl afirma ca le grupeaza pe cele fara eficienta in cretterea
albinelor, cum ar fi polenul de molid.

Splinuţa

Din 09 Februarie 2012 05:45 0 comentarii Vizualizari: 16

Denumire știinţifică: Solidago virga aurea.

Prezentare. Splinuţa este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor și poate ajunge
până la un metru înălţime. Tulpina este dreaptă și păroasă, iar frunzele au forme diferite, cele mai
multe fiind ovale. Florile, dispuse în ciorchine, sunt galbene.

Din acest motiv, splinuţa se mai numește și varga de aur. Splinuţa este o plantă meliferă.

În cazul splinuţei, valoare medicinală au vârfurile înflorite. Se poate recolta și planta întreagă.

Substanţe active importante: acid salicilic, saponine, tanin, ulei eteric.

Întrebuinţări. Decoctul și alte preparate medicinale pe bază de splinuţă sunt antitoxice,

antiseptice, astringente, depurative. Preparatele de splinuţă se folosesc în afecţiuni precum
infecţiile căilor urinare, hepatita cronică, enterocolite, hidropizie, gută, diaree, litiază, eczeme.
Preparatele de splinuţă sunt eficiente și în colibaciloză, cistită, nefrită.

Dictionarul plantelor de leac

Sovârvul

Din 04 Februarie 2012 07:28 0 comentarii Vizualizari: 407

Denumire știinţifică: Origanum vulgare.

Denumiri populare: busuioc de pădure, trifoiște.

Prezentare. Sovârvul este o erbacee perenă a cărei înălţime, la maturitate, nu trece

de 60 cm. Face parte din familia labiatelor. Tulpina sovârvului este dreaptă și
păroasă, cu niște ramificaţii în partea superioară ce poartă pe ele florile. Acestea au
culoare rozalie spre roșu, uneori fiind și de culoare albă. Înflorirea se desfășoară pe
tot parcursul verii. Sovârvul, plantă aromatică și meliferă, crește în flora spontană
de la marginea pădurilor, pe pajiști, pe marginea drumurilor și a căilor ferate, pe
fâneţe.

Planta aceasta și-a câștigat de multă vreme locul ei în bucătărie și are și o valoare
medicinală deja recunoscută. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere cu
tot cu flori.

Substanţe active importante: ulei volatil, timol, carvacrol, taninuri. Întrebuinţări.

Infuzia de sovârv se administrează atât intern, cât și extern. Acest preparat are rol
sedativ, bronhodilatator și antispatic. Prin urmare, este un bun expectorant, dar
contribuie și la combaterea cârceilor musculari. Infuzia de sovârv dezinfectează și
curăţă căile respiratorii și căile digestive, iar în zona externă regenerează podoaba
capilară. Cu această infuzie se pot trata bronșitele, tusea convulsivă, astmul
bronșic, gastritele hipoacide, colitele, precum și infecţiile urinare.
De obicei, în tratamente externe se folosește infuzie concentrată, făcându-se băi
locale sau aplicându-se cataplasme – în caz de răni, eczeme, dureri de articulaţii,
nevralgii.

Tot ca plantă medicinală poate fi considerată și sovârvariţa (Inula britannica).

Sovârvariţa este o erbacee bienală, cu o înălţime cuprinsă între 20 și 60 cm, având

florile sub forma unor capitule florale de culoare galben aurie.