AL Doilea Isus

Când l-am văzut ultima oară, Ion Stanea mi-a adus, într-o mapă verde
de plastic, un manuscris bătut la mașină, pe care mi-a cerut să-l
evaluez spre publicare. Nu îl mai văzusem de ani buni. Avea cam
vârsta mea, adică în jur de 80 de ani. Îmbătrânise mult. Tot solid, dar
mai adus de spate, cu un cap de leu înconjurat de o aureolă de păr
alb care îi ajungea până pe umeri și cu o sclipire de veselie, poate
chiar de fericire în ochii albaștri care începeau să prindă opacitatea
bătrâneții. Era agitat, nedormit și aproape confuz. Povestea pe care
mi-a spus-o în legătură cu manuscrisul este cel puțin stranie. Fără
politețurile obișnuite, mi-a întins mapa, s-a așezat pe marginea celui
mai apropiat scaun și a vorbit agitat:
- Medeo, din totdeauna am simțit că am o menire grea, mai mult
decât o viață obișnuită.
Poate de asta nu am murit la Buchenwald. Aveam ceva de făcut, iar
revista asta a mea nu mi-a potolit neliniștea și nemulțumirea din
mine, doar le-a amorțit. Zi cu zi, te scoli, mănânci, dormi, iubești, dar
cumva, în adâncul minții, sau sufletului, ești doar privitor, de undeva
sus, din spatele tău, te pândești întrebându-te când ai să începi să fi
tu însuți și să-ți spui ție și lumi adevărul tău, plăcut sau neplăcut,
oricare ar fi... Dacă cel din adâncul tău, sau mai bine zis, cel care stă
la pândă amorțește, ai murit deja. Știu pentru că mi s-a întâmplat. De
ani de zile așa mă simțeam. Mort prea devreme, îngropat în
nepăsare.
În urmă cu cinci ani, de ziua mea de nume, mergeam ca de
obicei, la 6 dimineața spre mica mea redacție. Roma era încă
amorțită de o neobișnuită noapte umedă și caldă, iar eu, tot ca de
obicei, nu așteptam nimic.
Mă înșelam. Eram pe drumul învierii...
Vei înțelege după ce citești.
Apoi a plecat fără bună ziua doar adăugând:
- Mă cam sperie ce am scris acolo, dar tu vei decide. Ai fost și vei
fi mereu prietenul în care mă pot încrede.
Aici se înșela din nou.
Numele meu este Amadeo Braga. Am fost coleg de studii
religioase la Pontifficia Universita San Tomaso D’Aqino cu Ion și
tovarăși în crize de ateism alternate cu habotnicie în zilele și nopțile
noastre de sărăcie lucie și foame continuă de după război, când
veneam la cursuri mai mult pentru zeama caldă și feliile de prosciuto
atât de subțiri încât puteai să citești prin ele...
La 79 de ani, după ce am fost Seminarist, preot, ateu și iar preot, am
ajuns redactorul editurii Casa Editrice del Verbo Incarnato, și, ceea ce
Ion nu știa, colaborator extern la Libreria Vaticana.
Am citit manuscrisul lui până spre dimineața zilei următoare și mi-am
spus că, dacă voi publica manuscrisul lui pe care eu l-aș fi intitulat
mai simplu, doar:
ALDEBARAN
poate că aș începe așa:
Prolog la Evanghelia după Al Doilea Isus
Traducere imaginară a rapoartelor trimise din Ierusalim, împăratului
Tiberius, de către iscoada sa Imperială Otacuste* Flavius Quintus
Lucan.

* Spion în Latină
Și am adormit.
A doua zi, mi-am amânat toate obligațiile oficiale și casnice, oricum
nu prea multe, câteva e-mailuri, trei mesaje pe telefon, mâncare
pentru pisică și o de cumpărat o sticlă de Lambrusco pentru
spaghetele pregătite de tratoria din colț.
M-am îmbrăcat lejer și am pornit spre redacția Vetrei. Am rătăcit
puțin, nu mai trecusem pe acolo de ani buni, dar am avut noroc să-l
prind tocmai când închidea poarta de lemn. Avea o geantă pe umăr,
un fel de sac cu o singură bretea. Era cu spatele, probabil nu mă
auzise venind, pentru că atunci când l-am atins pe braț a tresări și a
scăpat cheile din mână. Când s-a aplecat să le ia i-au căzut și ochelarii
din buzunarul de la piept al cămășii verzi ponosite. A cules și cheile și
ochelarii cu greu, și s-a întors, un pic enervat sau poate doar surprins.
Când m-a văzut a zâmbit și a reușit să se ridice. Pentru că îi ajungeam
doar până în dreptul bărbiei a trebuit să fac un pas înapoi și i-am
spus:
- Extraordinar ce mi-ai adus! Trebuie să îmi povestești totul.
A acceptat cu o sclipire de bucurie în ochi și ne-am așezat la cea mai
din fund masă a unui mic restaurant de cartier, unde el era de-al
casei și unde am fost tratați cu un Chianti de calitate și plăcinte cu
brânză făcute în casă de patroana care îl salutase cu un „ Salve
Magistro” afectuos când intrasem.
Mi-a povestit așa:
 În ziua de 8 Mai, Sf. Ion pe stil ortodox a anului 1981,
autorul exclusiv și proprietarul publicației Vatra Românească, adică
Ion Stanea, se îndrepta neașteptând nimic de la acea zi și în general
de la viață, spre intrarea modestă a redacției.
La 6 dimineața, Roma era încă amorțită de căldura neobișnuită a
nopții precedente, iar el ar fi trebuit să înceapă o nouă zi în care să
încerce să schimbe opiniile pro-comuniste ale cetățenilor Cetății
Eterne. Ziarul pe care îl publica, mai bine zis foile dactilografiate, erau
singura tipăritură anti-comunistă din Roma, bântuită pe atunci de un
curent pro Sovietic și pro Comunist aproape oficial. El era totdeauna
primul care ajungea și deschidea redacția, dar și singurul angajat al
ei, dacă nu o puneam la socoteală pe Tia Dida, devotata și alcoolica
lui femeie de serviciu care venea doar pe la 10 și în jurul prânzului
adormea pe banca din antreul biroului lui, mirosind a băutură
tradițională românească numită țuică. De unde și-o procura era și va
rămâne un mister neesențial întâmplărilor următoare.
Casa, numită redacție numai ca să nu recunoaștem că era doar
o casă modestă de locuit, curte, trepte de ciment crăpate, geamlâc
cu geamuri colorate și crăpate deasupra intrării, avea și un șopron
drept prelungire a magaziei din fundul curții, magazie unde dormea
Tia Dida și până cu un an în urmă fiul acesteia Moța, adoptat, botezat
și crescut de Ion. Pe scurt, o casă parcă adusă din mahalalele
Bucureștene despre care Ion îmi povestise cu nostalgie arătându-mi
câteva fotografii îngălbenite, nu construită cu materiale obișnuite ale
locuințelor sărace ale Romei. Avea și zorele albastre pe gardul de
lemn de la intrare. Poate pentru că semăna atât de mult cu locul în
care Ion se născuse și își trăise adolescența, o alesese drept
reședință. Sau poate pentru că era aproape o ruină când o
cumpărase în 1958 aproape pe nimic. Îngrijise curtea, reparase
acoperișul de tablă ruginită și de 30 de ani tipărea paginile a nici nu
știu cum să o numesc, revista? Ziarul? Manifestul? Vatra Românească
adresată populației Românești din Roma și din vestul Europei. El era
editorul, el o dactilografia la o mașină de scris veche și, cu fonduri
care se subțiau din zi în zi, reușea să o multiplice și să o distribuie în
Roma, toată Italia, Germania și Elveția. Avea puțini abonați care chiar
plăteau un abonament și care și ei se împuținau zi de zi de vârstă și
de sărăcie...
Magister Iona, cum îl strigau și cunoșteau vecinii, desigur a fost
surprins când a văzut ușa cu vopseaua maro coșcovită deschisă și
scârțâind fără rost în balamale, mișcată de adierea care împrăștia
noaptea... Probabil uitase să o încuie seara trecută. I se mai
întâmplase...
Dar și mai surprins a fost când încă pe întuneric a auzit și simțit cum
călca pe cioburi. Erau ale geamului spart al aceleiași uși cu rol
simbolic, biroul lui neadăpostind nimic de valoare, fapt pentru care
neglija deseori să o mai încuie.
S-a gândit că spargerea geamului nu avea nici o justificare, până în
clipa când comutatorul, care, după ce s-a împotrivit puțin, a
declanșat o lumină crudă de neon de frizerie, i-a făcut inima să bată
ca în tinerețe în timpul discursurilor legionare când…
Nu, hai să ne oprim, aici se cer explicații ;
Prietenul meu, Ion Stanea fusese unul din prefecții Legionari care
reușiseră să fugă, după Rebeliunea Legionară, în Germania. Acolo a
ajuns în lagărul de la Rostock pentru doi ani, împreună cu alți 400 de
capi Legionari, ținuți de Hitler drept piesă de șantaj împotriva lui
Carol al doilea al României. După intrarea armatei române în război
alături de Germania, când nu a mai avut nevoie de ei, Hitler a
desființat lagărul, lăsându-i să plece unde vedeau cu ochii. Ion Stanea
, Magister Iona de acum, a încercat în 1943 să treacă granița în Italia,
dar cu biletul de eliberare din lagărul de la Rostock nu a reușit decât
să fie închis iar.
La Buchenwald, unul din lagărele morții.
Când mi-a povestit toate cele de mai sus și multe altele care nu au
nici o legătură cu povestea noastră, mi-a arătat carnetul de eliberare
din lagăr, cu o fotografie care îi semăna puțin, dar mult mai mult cu
un craniu.
Deci, când a aprins lumina din anticameră călcând pe cioburile
geamului din ușa obosită a rămas cu inima bubuind și ochii pironiți
pe un pachet învelit în paginile revistei lui de luna trecută. Știa asta
după fotografia regelui Mihai în fața avionului personal, fotografie
care ocupase două treimi din copertă, cealaltă tremie fiind ocupată
de anunțurile mortuare din mica comunitate română căreia i se
adresa revista.
- Primise un cadou de ziua lui? Era o bombă? În sfârșit cineva îi
băga în seamă caznele anti-comuniste și patriotismul desuet?!
A crezut că asta era surpriza zilei, dar nu și-a închipuit că ar fi
surpriza vieții lui și poate a întregii lumi, dacă lucrurile ar fi mers cum
își închipuia că vor merge*.
Nu a aflat niciodată că nu au mers….

* Nota lui Amadeo Braga „și nu ar fi avut încredere în prieteni”...

Capitol 2
Scrisoarea lui Moța *
Pachetul era legat cu sfoară obișnuită iar sub legăturile lui
transversale era un bilet, de fapt o scrisoare. Cu precauțiuni de
dezamorsator de bombe, un pic amuzat dar și cu adrenalina
crescută, a alunecat-o pe sub legături fără să dezlege pachetul și a
despăturit-o cu teamă curioasă.
Nu a trebuit să citească semnătura, cunoștea scrisul alungit al
fiului femeii de serviciu, fiul pe care nu-l avuse dar pe care îl crescuse
ca pe al lui și care, cu mai mult de un an în urmă dispăruse subit,
chiar în vara în care urma să înceapă cursurile universitare. Îl
botezase după Moța, unul dintre românii căzuți în bătălia de la
Mahadajonda, din războiul Civil Spaniol, unde un Occident naiv și
păcălit luptase pentru un Comunism utopic, și unde, de cealaltă
parte, câțiva români la fel de naivi muriseră pentru al opri.
Moța, voia să ajungă arhitect, desena minunat și îi era foarte
drag.. Magister Iona s-a așezat în credinciosul fotoliul care, deși
aproape rupt, îl accepta cu stoicism, amânând cititul câteva clipe,
copleșit de bucuria certitudinii că băiatul trăiește...

______________________________________
 numele unuia din cei doi martiri români morți în luptele de la
Mahadajonda împotriva bolșevismului, când de cealaltă
parte, occidentul educat, precum Hemingway, Malraux,
Pablo Neruda și 2000 de tineri americani înrolați în
Batalionul Abraham Lincoln luptau naivi pentru un
Comunism utopic, păcăliți de propaganda NKVD-ului
Stalinist.
 - Nenea Ioane, nu am dispă rut pentru că am vrut.
Dacă ai ști de câte ori aș fi vrut să -ți spun Tată . De
fapt asta ești pentru mine. Ș i ai să fi și bunic.
Paradoxal, acum, când pot de la distanță să te chem
așa, trebuie să stau departe.

Cândva, când erai amă rât și mama dormea în fotoliul tă u,

mirosind a țuică , mi-ai spus că noi am ră mas singurul tă u
rost de a exista. Ai adă ugat, probabil crezând că nu te
înțeleg,:

- am tot sperat să gă sesc un scop, o logică , un rost, o

justificare a vieții mele, să fac ceva care să schimbe
lumea și să -mi dea liniștea că mi-am fă cut datoria, că
am ră splă tit viața pe care am primit-o. Îți aud și
acum cuvintele și dezamă girea din ele. Atunci mi-am
promis să te ră splă tesc. Credeam că va fi mult mai
târziu, când, tot datorită ție voi fi arhitect,.

Dar uite că se întâmplă ce se întâmplă , eu dispar și pierd

pe cel mai drag prieten care nici nu știe cât îl prețuiesc.
Acum încerc să mă revanșez pentru bună tatea lui cu mama
și cu mine...

Prin cadoul meu de ziua ta. Poate că am să te pun față

în față cu tine și sper să îți gă sești rostul de a mai fi în
lumea asta care nu te-a apreciat și care te-a dezamă git
așa cum poate o fac și eu acum...

Anul trecut nu v-am pă ră sit sau plecat din

lașitate. Nu. Am plecat cu Nina, cea pe care maică -mea
crede că mă îndeamnă la rele, că rând pe portbagajul
bicicletei cortul ă la pe care tot ea mi l-a cumpă rat, pe
malul mă rii doar pentru două să ptă mâni. Apoi dea bea
așteptam să încep Facultatea. Cort și biciclete, pentru că
nu aveam bani de hotel sau gazdă , știi și tu ce scumpe
sunt vara și voiam să ne întoarcem și noi bronzați ca toți
prietenii noștri mai înstă riți, peste două să ptă mâni. Nu
pot să -ți spun unde, dar vei înțelege mai jos de ce.

A trecut mai mult de un an... Deci am plecat pe ascuns

ca să nu știe mama și voiam să fim la mare cu toți ceilalți
de pe strada noastră . Aveam un plan bine pus la punct,
dar a ieșit cu totul altceva. Studiasem locurile și știam ce
avem de fă cut. Ne-am ascuns bicicletele în tufișurile dese
de pe malul pă ră sit al falezei cu stânci de pe un drum care
duce la mare și am că utat un loc unde să ne instală m
cortul în siguranță . Deșii pă reau aproape de netrecut, ne-
am strecurat printre cactuși si leandrii și am gă sit o urmă
de potecă . Ne-am dus spre un luminiș suficient pentru
cort și nu departe de mare. Era minunat. Am instalat
cortul, 8 ță ruși, două bețe și o pânză . Ne-am asigurat că
nu se vede nimeni în jur și ne-am repezit spre mare. Era
la 30 de metrii de noi și auzeam valurile. Dar, surpriză ,
faleza era înaltă și abruptă , așa că pentru a ajunge la apă
am ocolit și coborât spre dreapta unde era mai joasă .
Printre pini si tufișuri am vă zut marea și cu coada ochiului
în dreapta noastră un bordei din scânduri vechi, tablă si
cârpe. Era gol și nimeni în jur. Nu l-am bă gat în seamă și
am fugit spre mare. Golful avea o plajă minusculă și o apă
extrem de transparentă , datorită stâncilor care o
înconjurau. Am înotat, goi ca Adam și Eva. Exact ce
că utam...

Când spre seară ne-am întors înfometați la

ascunzișul cortului nostru, în bordeiul pe lângă care
trecusem era lumină . Ne-am ascuns și am privit. Din
bordei a ieșit o tână ră în pielea goală , foarte bronzată ,
cu un sân, cel drept atârnând până la buric iar celă lalt
normal și semeț, așa cum te așteptai la silueta ei sportivă .
Din bordei a mai ieșit și un individ cu pă rul legat la spate,
barbă că runtă , cu un garou medical pe brațul stâng. S-a
așezat turcește, și-a desfă cut garoul și l-a strâns pe brațul
stâng al femeii cu țâța lungă , care se așezase, tot cu
picioarele încrucișate în fața lui. Nu am mai așteptat să
vedem cum o injectează , soarele apusese și am plecat un
pic speriați, fă ră zgomot spre cortul nostru. Cam așa s-au
petrecut urmă toarele zile, plajă , baie, seara cu bicicletele
în Ostia la dans. De câteva ori aproape că ne-am întâlnit
cu femeia cu țâța lungă . Cei din gașca noastră tot insistau
să le spunem unde dispă rem, unde am închiriat, cum de
eram atât de bronzați. Am pă strat misterul, ne simțeam
minunat, era cu adevă rat o aventură . Dar aventura a luat
o întorsă tură neașteptată . Ca să nu te supă r, ar trebui să
comentez ironic, așa cum m-ai învă țat, că este în natura
aventurii să fie neașteptată , dar a fost cu mult mai mult
decât atât. A schimbat viața noastră , cu siguranță și viața
mamei și poate și pe a ta...

Pese câteva zile minunate, când ne întorceam spre

ascunză toarea noastră ieftină , trecând discret prin dreptul
bordeiului Ț âță Lungă , cum îl poreclisem, femeia a ieșit
clă tinându-și sânul monstruos strigând după ajutor cu cel
mai cunoscut cuvânt din lume:

Help! Help!.

M-am uitat la Nina, a încuviințat din

priviri și am alergat spre femeia care dispă ruse în bordei.
Când am intrat în întunericul care mirosea îngrozitor m-
am împiedicat de femeie. Că zuse cu fața în sus și voma cu
capul întors spre umă rul drept. Nina a rupt ușa care se
închisese în urma noastră și la slaba lumină a apusului l-
am vă zut pe bă rbos întins nemișcat în fundul bordeiului,
cu ochi holbați din care fugise de mult viața. Femeia a
bolborosit ceva, s-a ridicat în cotul stâng și a ară tat cu
mâna dreaptă spre colțul unde picioarele înțepenite ale
partenerului ei atingeau o vatră improvizată din câteva
pietre. Nina i-a pus sub cap niște blugi fă cuți mototol, iar
eu, crezând că Ț âță Lungă îmi ară ta de unde să iau ceva
pentru prim ajutor, l-am împins pe înțepenit și am că utat
în spatele sobei. Nina a țipat:

- Moare, ajută -mă , moare.

Eu tremuram. În spatele sobei am gă sit un echipament

de scufundat, butelie, labe și mască și un rucsac cu ramă
de aluminiu ca cel folosit de alpiniști și de hipioți. L-am
smucit cu disperare și m-am întors la Nina să o ajut.

Femeia horcă ia, clă buci galbeni verzui îi ieșeau dintre buzele
vinete, avea ochii dați peste cap și tremura din tot corpul.

- Apă , apă , a gemut Nina.

Nu vedeam apă nică ieri, nici vreo cană , sticlă sau ceva
asemă nă tor. Am deschis rucsacul în speranța unei sticle sau
un termos cu cafea, dar nu am gă sit altceva decât
teancuri de bancnote. Multe, de toate felurile. Dintru-n
spasm femeia s-a întors pe burta aruncându-și cu un
zgomot plat sânul monstruos ca pe o ghioagă pe pă mântul
bă tă torit. Nu a mai tremurat, dar a ră suflat puternic și a
înțepenit. Am ră mas încremenit cu rucsacul în mâini, cred
că avea 20 de kile, și am vă zut-o pe Nina cum, cu mâniile
la gură își înmoaie picioarele și cade în fund. Nu știu cât
am stat așa amândoi, Nina revenindu-și încet, apusul
transformându-se în noapte și moarta din ce în ce în mai
moartă . I-am fă cut sem Ninei să iasă și am încercat să
simt pulsul trupului de la picioarele mele. Nimic, nici la
mână , nici la carotidă . De celă lalt știam că este mort după
ră ceala și înțepeneala picioarelor pe care le mișcasem în
drumul meu spre comoară . Probabil mai mult din instinct
de apă rare decât din rațiune, am închis șiretul rucsacului,
mi l-am pus pe un umă r, deși era umed și greu și cu
cealaltă mână am rupt o creangă uscată de ficus din
peretele bordeiului. Am ieșit dandaratelea ștergând urmele
pe care bă nuiam că le-am lă sat în praful de pe jos. Afară
am potrivit ușa decrepită , mi-am să ltat rucsacul pe
celă lalt umă r și am pornit cu Nina, mână în mână spre
cortul nostru. Nina tremura toată , iar eu nu eram în
stare să spun nimic, deșii milioane de gânduri mi se
învă lmă șeau în minte. Nina nu știa ce că ram în spate,
cum de altfel nici eu, vei vedea imediat de ce spun asta.

Pe scurt, în cort, la lumina lanternei am ră sturnat vreo

15 kilograme de bani mototoliți, înțelegând că erau din
vânzare de droguri. Asta ne-a speriat cel mai tare, poate
aveau clienți care veneau zilnic la ei, sau poate îi furaseră
și erau că utați. Nu am numă rat, dar la fundul sacului am
gă sit un pachet învelit într-o că mașă cadrilată cu mânecile
legate în cruciș peste obiectul care este de fapt subiectul
scrisorii mele și poate modul în care pot să -ți mulțumesc
pentru ce ai fă cut pentru mine și mama mea. Mă opresc
aici, am obosit și mă culc un pic. Continuii când mă scol.

Este dimineață , suntem bine eu și Nina, dacă ne-ai

vedea nu ai crede ă suntem tot noi. Au trecut trei luni
de atunci și pentru protecția voastră și probabil și a
noastră , nu v-am dat de știre. Nina este însă rcinată , dar
o ducem minunat, în rucsacul acela erau peste 83.000 de
euro, și încă mai avem mulți din ei. Am fost modești,
avem o mașină de mâna a treia, avem că rți de identitate
false, cred că înțelegi perfect de ce. Dar acum vine partea
cea mai interesantă .

La fundul rucsacului, în că mașa aia cadrilată , am gă sit,

ceea ce cred că era rezultatul scufundă rilor mortului. Un
tub de bronz înverzit, emailat, cu un model în relief ca de
funie împletită . Tubul era alcă tuit din două jumă tă ți
îmbinate perfect la mijloc și sigilate cu două șigilii de
argint legate cu sârmă ră sucită de bronz prin patru urechi
acoperite de depuneri de nisip sau coral. Fusese gă sit cu
siguranță pe fundul mă rii. Nu l-am putut deschide pe loc,
doar l-am clă tinat și am auzit un zgomot slab și înfundat
dină untru. Dimineața, foarte devreme am fugit, la gară am
pă ră sit bicicletele în rasterul de biciclete. Am luat primul
tren spre Milano, am coborât la cea de a treia oprire, am
luat un alt tren spre Genova de unde am plecat cu
autobuzul unde am vă zut cu ochii. Am dormit prin
hosteluri ieftine, ne-am schimbat hainele și de abia după
două să ptă mâni am ajuns în sud. Acolo ne-am mai liniștit,
am închiriat o cabană într-un camping și seara , cu
geamurile camuflate și la lumina lanternei am numă rat
banii. Erau 83.000 de euro, 12.000 de dolari și 7500
de lire englezești. De sulul de bronz nu ne-am ocupat,
deșii speram să conțină aur sau pietre prețioase. Ce mai ,
imaginație tinerească . Dar trebuie să fi de acord că aveam
motive. L-am deschis mult mai târziu, cu precauții
maxime. Ne-a dezamă git așteptă rile . Înă untru era un alt
sul din piele fină , învelit într-un strat de ceară maronie cu
un fel de șnururi împletite și sigilate cu altă ceară mai
închisă la culoare, bă tând în roșu vișiniu. Sigiliile, alte
patru, erau cu un cap de roman, care în curând am aflat
că era efigia Împă ratului Tiberius. Nu mai îți înșir ce
precauțiuni am luat înainte de al deschide, cât am cercetat
și am citit despre cazuri similare. Pe scurt, după ce am
deschis sulul interior cu toată grija, am gă sit înă untru un
teanc de pergamente scrise mă runt, dar foarte bine
conservate.

În pachetul pe care ți l-a aruncat Nina prin geam, iartă -

mă dar trebuia să pară o spargere nu o livrare, vei gă sii
totul, sulul de bronz înă untru cu pergamentele și sigiliile
așa cum le-am gă sit. Am pierdut unul din sigiliile de
argint, cele de ceară s-au rupt la desfacere, dar imaginea
lui Tiberius este încă vizibilă . Am încercat să descifrez
textele, am ară tat câteva copii parțiale unor anticari, nu
sigiliile cu Tiberius, nici unul nu a fost în stare să
descifreze. Toți au zis că pare latina veche, dar nu cea
care se cunoaște, ceva ca un dialect. Poate al cinci spre
zecelea că ruia i-am cerut pă rerea mi-a spus despre un cod
secret al mesagerilor Cezarului, nedescifrat sau necunoscut
decât poate de câțiva inițiați ai Vaticanului. Așa se pare că
spionii Imperiului, cei numiți ostacustes trimiteau mesajele
confidențiale, în Tubulus, sub pedeapsa cu moartea pentru
ruperea sigiliilor.

Atunci m-am gândit la tine. La studiile tale și prietenii

tă i din Vatican.

Ș i așa am ajuns să duc câteva crâmpeie din cele de mai

sus, la biblioteca Vaticanului. Când peste câteva zile m-am
întors să aflu dacă este cineva interesat să -i aduc
originalele de pe care fă cusem pozele, am fost invitat
foarte ceremonios să îl întâlnesc pe Cardinalul....., în
apartamentul să u dintr-o aripa a cetă ții. Acolo, cu o mină
total dezinteresată , cea ce m-a fă cut să cred exact
contrariul, preotul, destul de tână r, până în 40 de ani,
m-a întrebat dacă mai am și altele și dacă nu cumva aș
intenționa să i le vând lui personal, pentru colecția
bibliotecii sale private. Ca să mă convingă a rugat pe un
preot mai tână r, legat ca franciscanii cu o frânghie la brâu
peste sutana lungă și neagră și care asculta respectuos,
puțin adunat de spate conversația noastră , să mă conducă
în încă perea ală turată . Cu adevă rat era o bibliotecă
impresionantă , cu toți pereții acoperiți până în tavan cu
volume și cu o scară mobilă care te putea duce spre ori ce
carte ai fi vrut să deschizi. Am apreciat si lă udat colecția
și am îndră znit să întreb dacă era adevă rat ce-mi spusese
al 15 anticar, că textele erau scrise în codul secret al
Cezarilor.

Franciscanul s-a uitat foarte rece la mine și mi-a fă cut

semn că nu vorbește, probabil era mut sau sub jură mântul
tă cerii. În fața Cardinalului am repetat întrebarea și acesta
după o tresă rire aproape imperceptibilă , mi-a spus că el nu
auzise de asemenea cod, dar că se va interesa la specialiștii
din biblioteca centrală . M-a întrebat de unde am pozele,
dacă mai am și altele și iar dacă aș vrea să le vând.
Prefă cându-mă naiv și cu ochii drept în ochii inchizitori ai
Sfinției Sale, i-am ră spuns că da, aș putea să -i aduc
originalele care se află în casa unde lucrează prietena mea,
că da, aș vrea să le vând, dar ar însemna să le fur. S-a
uitat lung, i-a fă cut semn Franciscanului să ne la se
singuri. Acesta după o mică ezitare și o privire mânioasă
spre mine a ieșit fă ră să salute sau să i se audă pașii
depă rtându-se.

-Cam câte pergamente crezi că sunt acolo?

-72, scrise pe ambele fețe știu sigur, le-am numă rat, dar
nu știu cât valorează , i-am spus cu aceiași voce și privire
naivă .

- Nu prea mult, te-ai gândit la un preț anume?

-Poate 2-3 mi de Euro?

Aici mi-a depă șit așteptă rile și poate a fost pe jumă tate
sincer.

- Dacă reușesc să le descifrez, poate mult mai mult,

poate de zece ori mai mult, dar nu pot să te îndemn
la furt. Spune-mi cine este proprietarul și am să -l
conving să mi le aducă .
- Eminență , ( mi-a venit subit inspirația să -l apelez
așa) lă sați-mă să -mi iau eu pă catul ă sta pe conștiință
 în cazul că vorbim de cum ați spus, de zece ori mai
mult.

A zâmbit condescendent și a spus doar

- Când?
- Câteva zile, nu mai mult.
- Adu-mi-le aici și arată gă rzi cartea asta de vizită . S-a
aplecat pe biroul imens din dreapta lui, a scos o carte
de vizită violetă cu o dungă sângerie în colțul stâng și
a semnat cu o ștampilă cu mâner bă nuiesc de argint,
pentru că stră lucea discret când a repus-o pe masă .
- S-a înclinat puțin privindu-mă cu o nuanță de dispreț
sau milă și am înțeles că trebuie să plec. Am trecut
de gă rzile vaticane, am luat-o hai hui pe stră zile
ală turate, rumegând ce am de fă cut .
- La puțin timp am simțit că sunt urmă rit. Ca în
filmele polițiste pe care le-am vă zut împreună , am
schimbat câteva metrouri, am alergat, m-am ascuns și
când am fost sigur că urmă ritorii mi-au pierdut urma,
am sunat-o pe Nina, să vină să mă ia de la poarta Re
di Roma, unde la ora aceia era o îmbulzeală perfectă
pentru anonimat.
 Când m-am întors la Cardinalul ......, peste trei zile, am
fost introdus, fă ră să aștept în anticameră și fă ră să mai
ară t cartea de vizită cu bandă violet...

Era în spatele biroului să u impună tor și lumina venită din

spatele jilțului mă împiedica să -i deslușesc fața. Foarte
distant mă întreabă cu o voce pe care nu i-o recunoșteam:

- Le-ai adus?
- Nu, le-am scos și ascuns în patru locuri diferite.

A bă tut nervos cu palma în pielea biroului.

- Poftim?

Recunosc că i-am ră spuns cam nesigur:

- Vreau 100000 de euro și aleg eu locul schimbului.

A tă cut și nu i-am vă zut decât o sclipire a ochilor care

parcă se întorseseră întrebă tori de la mine spre stânga
sus, spre un interlocutor invizibil. După o tă cere lungă și
nemișcare a mormă it:

- Banii nu sunt de importanță . Spune unde și când,

dar...

După o altă pauză , cu o nuanță de milă și dispreț a

continuat:
 - Dacă nu le aduci, vei dispă rea și tu, și Dina (Nina își
schimbase numele în Dina) și copilul... Nu te mai ferii,
nu te-am urmă rit ca să -ți facem ră u, dar pergamentele
sunt poate în pericol și le mai vor și alții. După ce le
predai, te ajută m să dispari cu bani cu tot. Am
descifrat puțin și sunt autentice din timpul
Mântuitorului, cuvânt la care își fă cu cruce înclinând
capul.

- Mi-a întins o cutie tot violetă cu dunga diagonală

roșie.
- Folosește telefonul ă sta cât de repede poți, când ai
plecat de aici te mai urmă rea cineva, probabil mai
periculos decât noi.

Cu o apă sare ușoară de deget împodobit cu un inel

impună tor roșu sângeriu pe care nu îl remarcasem la
prima întâlnire a stins sursa discretă de lumină din
spate și aproape nu am mai vă zut nimic.

- Poți să pleci...

Am ieșit cu pași nesiguri întrebându-mă dacă era același

Cardinal pe care îl întâlnisem cu trei zile în urmă .

Pe drum am decis că ceva nu este în regulă , am simțit

iar pericolul. Am fă cut tot ce se putea pentru a fi sigur
că nu sunt urmă rit, și, în Roma ști și tu că nu este chiar
așa de greu să -ți pierzi urma. Cred că am reușit. Seara am
discutat mult cu Nina și am că zut de acord să nu mă mai
întorc la Cardinal și să dispă rem definitiv.

Aveam bani, ne doream liniște pentru copil și am

decis că era prea riscant, iar necunoscutul care îmi vorbise
din întuneric nu îmi inspira încredere, ba chiar vocea lui
egală , fă ră emoție bă gase frica în mine. Am decis să
renunță m la bani în schimbul liniștei și siguranței. Atunci
m-am gândit la studiile tale de istorie, de Latină și de
faptul că mereu ai vrut să descoperi ceva neobișnuit, ceva
ascuns în textele vechi, poate în biblioteca Vaticanului,
unde mi-ai spus că ai petrecut luni de zile ră sfoind
documente vechii.

Poate că asta așteptai, poate că eu, Nina, Ț âță -

Lungă și înțepenitul ă la cu ochii holbați pe care nu pot să -i
uit, poate noi toți suntem veriga care te leagă de menirea
ta. Așa să fie!

Am așteptat încă două zile ca să fim aici de ziua ta de

nume. Când vei citii vom fi departe, dar cu gândul la voi.

Noi chiar dispă rem dar suntem ok. Te rog ai grijă de

mama, acum că știe că sunt bine și va fi bunică poate va
bea mai puțin și spune-i că dacă e fetiță o va chema Dida,
iar dacă este bă iat Ion,. Vă iubim, Nina și Moța. PS:

Dacă și când vei descifra pergamentele, dacă vei

scrie o carte sau mă car vei publica o descoperire istorică ,
pune un plic cu ce ai aflat din pergamente în vechea
noastră cutie de scrisori de pe fundă tura unde m-ai gă sit
cu mama, ști tu. Sunt curios, am să trec din când în când
să caut. Cu Drag, Marin, așa cum mi-am schimbat numele
acum, înțelegi tu de ce.

A continuat să-mi spună cum a pus scrisoarea pe birou, cum a

netezit-o cu mâini tremurânde după care s-a lăsat pe spate obligând
fotoliul să se rezeme de peretele de cărămidă aparentă. A rămas așa,
neatent la lumina care se strecura prin ferestrele nu prea curate,
prevestind o altă zi toridă.
Când a venit, pe la nouă și jumătate, Tia Dida l-a găsit pe Șefu
nemișcat, privind undeva spre tavanul cenușiu și a crezut că o va
certa din cauza păianjenilor neșterși de la colțuri. A tușit
semnificativ, un fel de bună dimineața și s-a îndreptat spre
debaraua inde își ținea șorțul, sculele și băutura. Nu a apucat să
facă al doilea pas când Șefu i-a spus blând:
- Așează-te puțin, vreau să-ți citesc ceva...
Tia Dida s-a așezat timid, cu mâinile în poală, pe banca din fața
biroului vechi și răvășit pe care trona antica mașină neagră de scris
laolaltă cu teancuri de scrisori si foi dactilografiate. L-a privit
îngrijorată pe Ion și a înghițit în sec. A crezut că o concediază.
 Șefu i-a citit doar partea în care Moța le spunea de bani și că va fi
bunică. Deși părea că nu băuse nimic în dimineața aceea, Ion a
trebuit să-i citească de câteva ori și tot părea că nu înțelege.
Emoționat și el, s-a dus la ea și i-a pus în poală toți bani, și cei
destinați lui și ai ei.
Dida, dea bea când a văzut bancnotele din banala pungă de plastic a
început să plângă. Fără să mai ridice ochii, Tia Dida, cu punga cu
bancnote strânsă la piept, a ieșit pe ușa redacției cu lacrimi șiroind pe
obrajii congestionați de băutură, repetând: Puiul meu, puiul meu,
puiul meu.
Nu s-a mai întors niciodată.
Ziua aceea a marcat încetarea apariția modestei publicații
anticomuniste, Vatra Românească , iar pentru Magisterul Ion Stanea,
doctor în filozofie și din neșansă prieten cu mine, o nouă zi de
naștere.
L-a strâns la piept în gând pe Moța, a mai netezit de câteva
ori hârtia pe birou, poate i-au dat lacrimile, dar cu siguranță s-a
frecat la ochii și a stins lumina nemiloasă a plafonierei. Se făcuse zi în
curtea cu zorele albastre și dimineață în sufletul lui amorțit.
Proaspăt student, reînviat din somnul de moarte al
indiferenței, Ion s-a luptat cu pergamentele doi ani, a petrecut
nenumărate nopți albe încercând să spargă misteriosul cod secret al
Cezarilor. În cele din urmă a apelat cu nesăbuință și încredere la foști
colegi de la seminar* și la biblioteca Vaticanului. Acolo, în Biblioteca
Apostolica Vaticana, întâmplarea s-a dovedit destin. A cercetat întâi
fără ordine, haotic, despre manuscrisele romane, apoi despre cele
din timpul lui Tiberius și a aflat în secția cea mai puțin frecventată de
studenți, pergamente și scrieri din timpul Patimilor. Dovezi de
arifacte false, cum ar fi stupizenia cu prepuțului lui Isus menționat
de Syriac Infancy Gospel, expus concomitent în 12 biserici, calendarul
greșit al Patimilor, date care contraziceau vârsta lui Isus dar nu și
rapoarte cifrate din timpul lui Pilat. Sau din ori ce altă perioadă. Îi
rămăsese ca ultimă alternativă „ Il Dipartimiento di manuscriti
secretizati”

 adică l-a mine, Amedeo Braga

A realizat că deșii era foarte greu de intrat acolo, nu mai avea de

unde alege. Îl cunoștea personal pe administrator, un anume
Giuseppe Barda, dar la care ezitase să apeleze, pentru că era
cunoscut pentru rigiditatea și gelozia pe care o simțea pentru ori ce
intrus în departamentul pe care îl conducea de aproape două
decenii. Învins de realitatea insuccesului căutărilor sale de până
atunci, învingându-și de nevoie antipatia pentru cerberul
Departamentului Documentelor Secretizate, i-a cerut o audiență.
Văzându-i numele pe cartea de vizită a revistei Vatra, Giussepe Barda
l-a primit mult mai cordial decât se aștepta. Cordialitatea se datora
vederilor anticomuniste neobișnuite ale administratorului care știa
orientarea revistei lui și care l-a oprit să vorbească, făcând semnul
tăcerii cu degetul la buze și arătând spre tavan și pereți. A înțeles cu
greu că Barda se temea să nu fie ascultați de cine știe ce persoane
oculte, așa că, încercând să fie cât mai dezinvolt, deșii tremura de
nerăbdare, l-a invitat la o cafea în cantina de lângă intrarea
bibliotecii. Acolo după ce a primit cu mirare și satisfacție felicitările
administratorului pentru activitatea lui publicistică, a spus una din
puținele minciuni din viața lui.
A pretins că nu are nimic de făcut și că ar vrea să facă voluntariat
la sortarea manuscriselor și scrierilor vechi din timpurile de început
ale creștinismului, despre care știa că sunt neglijate și în mare parte
necitite și necatalogate. De fapt era doar o minciună parțială, văzuse
în anii când își pregătise doctoratul cutii cu manuscrise neglijate și
rafturi părăsite prin catacombele depozitelor bibliotecii. Pe cât erau
de bine organizate sălile destinate studiului studenților și
cercetătorilor, mobilate și luminate optim pentru studiu, pe atât erau
de părăginite depozitele. Giuseppe l-a privit curios dar cu simpatie și
în aceiași după amiază Magister Iona avea un ecuson de liberă
trecere pe care scria chiar Magister Iona, și un cod de acces la
depozite. Acolo, altă dezamăgire. Se așteptase la registre minuțioase,
la cataloage savante și precise, la sortări impecabile și detaliate. Nici
vorbă de așa ceva. Cum treceai de prima sală închisă cu grilaje
greoaie care tremurau cu scârțâit metalic și dea bea alunecau pe
șinele ruginite, după o primă sală cu sertare metalice încuiate, urmau
coridoare nesemnalate, hrube și galerii prost luminate și nimeni
căruia să-i ceară ajutor sau îndrumare. Era un haos total, claie peste
claie, rafturi necercetate de ani și de nimeni, nebunie și dezordine
totală. Și mai ales nu erau mai nimic pe rafturi sau în absidele cu
mucegai și păienjeni. Au urmat săptămâni și luni de dezamăgire după
dezamăgire, de discuții nepoliticoase despre Comunismul European
cu Giussepe, de seri, nopți și dimineți în care se hotăra să renunțe la
descifrarea manuscriselor. Îmbătrânea mai repede decât înainte,
neputința îl covârșea.Dar...

Dar ca și cu Moța, întâmplarea i-a devenit destin, când,

într-o noapte, pentru că rămânea deseori noaptea să bântuie
coridoare goale mirosind a șobolani și mucegai, l-a coborât în ultima
zonă neexplorată a depozitului interzis muritorilor de rând.
Canalizarea Cetății Vaticanului...
Dezamăgit și extrem de obosit se reazemă de peretele
coridorului, stinge lanterna care îl ajuta să nu se împiedice și chiar
asta i se întâmplă în următoarele clipe. Se dezechilibrează pe mâzga
care acoperea pardoseala tocită, și cade pe partea stângă, împingând
vânjos cu ambele picioare niște rafturi tot așa de vechi precum zidul.
Tot ce era pe ele, cărți, praf, păianjeni, in-foliuri și bucăți de pânză
putredă care nu aveau nici o logică de a se afla acolo, depozitate dea
valma îl acoperă cu indiferența lucrurilor fără rost.
Cu o durere rea în șoldul stâng și cu gânduri necuviincioase la adresa
lumii în general, pipăie in căutarea lanternei. Și exact ca atunci când
gândești că mai rău nu se poate, întregul calabalâc, inclusiv pânza
putredă și lanterna l-au luat la vale, prăvălindu-se grămadă într-un
abis de negru și umezeală.
Alunecase pe un fel de jgheab pietruit care l-a dus chiar pe fundul
șanțului de canalizare. Deșii totul era umed, contrar legilor lu
Murphy, lanterna funcționează.
Bucuria reîntâlnirii cu lumina ei binefăcătoare îi este amplificată de
răcoarea neașteptată a locului, și redusă imediat de mirosul aspru și
viermuiala șobolanilor nemulțumiți de apariția lui atât de
neașteptată.
Căzut încă pe spate, luminează rotund tavanul și zonele apropiate.
Vede un tunel boltit cu pietre în arce plin centru, tipic vestigiu
Roman pe care, aparent, constructorii din renaștere deciseseră să-l
încorporeze și să profite de priceperea înaintașilor lor, trimițând spre
Tibru emanațiile lichide și pestilențiale ale orașului...
Din loc în loc mai erau și bârne groase de lemn înnegrit și
bineînțeles apă mocirloasă pe mijloc.
Cu elan tineresc și cu durere de mutilat de război în șoldul stâng,
se ridică pentru a inspecta mai de aproape, nu lemnul mâncat de
vreme, ci o scrijelitură deasupra uneia din grinzi, care părea să indice
numerele 1 și 2 romane. Adică I și II. Cu un pic de speranță și-a șoptit
timid: poate secolul unu și doi? Nu mai văzuse semnele astea
nicăieri, pe pereți mai erau câteva pietre acoperite cu scris
ininteligibil și îngălbenit, dar nicăieri cifre romane.
Sub ea erau pietre rectangulare puse una peste alta în devălmășie, o
piramidă fără mortar, aparent instabile, cumva ca pentru a acoperii
un cadavru sau o comoară.
Sigur de el, înfierbântat de un îndemn de fie ce-o fi, lovește cu
piciorul zdravăn, adică dreptul, grămada de pietre.
I-a trebuit timp lung pentru a înțelege ce vede în lumina albăstruie a
lanternei.
Alcătuirea de pietre s-a dez-alcătuit fără împotrivire, lăsând în
peretele coșcovit, aproape obscenă, o intrare zdrențuită cu pietre
căzute și cu o amintire de scânduri putrede puse dea curmezișul, un
soi de baricadă evident nemișcată poate de secole. Entuziastului
arheolog îi trece rapid prin minte că biblioteca papală se mutase din
Avignon la Roma prin 1370 sau așa ceva, în Renașterea timpurie și
părea că și bariera stătea netrecută tot de pe atunci.
Ce mi-a relatat Ion pe un ton glumeț și ironic, era parcă desprins din
filmul „Numele Trandafirului” sau „Codul lui DaVinci”.
Da, realitatea bătea ficțiunea.
Cu același entuziasm ușor de înțeles, desface cu ușurință rămășițele
de scânduri din ceea ce probabil fusese un mândru cedru în Libanul
Evului Mediu, geluit rudimentar cam tot în acea perioadă. Iar,
surpriză, în deschizătura străpunsă de lumina lanternei se afla a doua
ușă, mult mai bine păstrată și cu siguranță nedeschisă și mai de mult.
Pânze de păianjen groase ca o cortină de teatru o acopereau în
colțurile de sus, atestând trecerea timpului. Și, mai curios decât ușa
în sine, ornată cu mult mai bun gust cu dantelă de împletituri savante
din probabil lemn mai nobil sau mai rezistent, era faptul că pe pragul
de piatră nu era pic de praf, de parcă ar fi fost măturat sau spălat
proaspăt și parcă lăsa să se strecoare un curent de aer rece.
S-a așezat în genunchi și a cercetat atent încuietoarea, încercând să
își astâmpere bătăile inimi și să nu-și facă iluzii. Dar deșii nu prea mai
era interesat de posesiunile lumești, tot și-a imaginat odoare
bisericești, crucifixuri cu pietre prețioase în monturi primitive, sipete
cu monede, șiraguri de perle, chiar potirul Sfântului Graal.
Îngenunchiat, imaginile care i-au trecut prin fața ochilor, aerul greu,
ori emanațiile de gaze nesănătoase sau doar emoțiile prin care
trecuse, îl fac să își aducă amine de cei 80 de ani împliniți nu de mult
și, spre surprinderea lui, dar și a mea, Amedeo Braga, prietenul lui,
Magister Stanea, se hotărăște să nu leșine și cu ultimele puteri să se
târească îndelung spre coridorul de unde alunecase. După o altă
eternitate de odihnă și respirații precipitate pe dalele de piatră, se
reîntoarce fără gânduri, în mica și ne mai folosita redacție din
periferia Orașului Etern unde, în brațele credinciosul lui fotoliu
jerpelit, doarme o zi si o noapte.
A revenit a doua zi spre seară, emoționat ca la prima întâlnire.
Avea și de ce.
După ce a lăsat câteva etaje mai sus zumzetul vag al orașului, cu o
baterie nouă la lanternă și una de schimb în buzunar alături de o
șurubelniță și o daltă, s-a apropiat de poarta care-i bântuise somnul.
Deșii părea de nedeschis și foarte tare, dea bea a atins-o că s-a
dezmembrat în scânduri putrede pe pardoseala din pietre neregulate
a beciului. Golul negru din spatele ei era cam de înălțimea unui copil
de clasa întâia și destul de lat pentru a se putea strecura cu lanterna
în mâna stângă și dalta în dreapta, drept armă contra eventualilor
șobolani flămânzi.
Erau trepte acoperite de mucegai pe alocuri, dar bine păstrate și așa
cum observase cu două zile înainte, fără eternul praf al coridoarelor
de deasupra. Cu cercul de lumină îndreptat spre pantofii lui de tenis
obosiți, a început să urce. Scara se învârtea într-o elipsă cu segmente
drepte și nu se mai termina. Din loc în loc, un fel de scobituri a niște
băncuțe te-ar fi putut odihnii, mai ales dacă ai fi cărat greutăți sau
armură. Urca, dar nu se ivea vreo lumină, doar zgomotul orașului era
mai apropiat. Tot privind la trepte și la picioare, Ion și-a lovit destul
de tare capul de ceva solid și ca de obicei i-au căzut ochelarii. Când
s-a dezmeticit și i-a recuperat nesperat de intacți, a luminat o ușă
modernă, cu ramă și tăblie metalică, industrială vopsită gri.
Toate speranțele și iluziile de mistere antice sau medievale i s-au
spulberat prin crăpăturile subțiri ale ușii prin care trecea proaspătă,
lumina zilei. Mai deprimat decât credea că poate fi, a împins ușa, a
tras-o spre el, a zgâlțâit-o și deșii a constatat după balamale că se
deschidea spre exterior, nu se deschidea de fel.
Cu indiferența celor care nu mai au nimic de pierdut, a tot ridicat cu
șurubelnița de sub prag, ca o pârghie tăblia ușii care, plictisită și ea, a
cedat în cele din urmă și doctorul în filozofie a reușit să recunoască
interiorul sordid al unei camere cu unelte de întreținere și curățenie.
Tocmai împinsese o găleată asemenea cu cea folosită de Tia Dida
când a văzut că instrumentul care blocase ușa și care căzuse la final
peste găleată era, spre stupefacția lui( și a mea), un tubulus de bronz
identic cu cel adus de fiul lui adoptiv. Dar nu era desfăcut în cele
două jumătăți. Era stâlcit, aplatizat și fără sigilii. Necrezându-și
ochilor ,Ion Stanea s-a învârtit prin cameră, și altă surpriză îl aștepta
lângă pereții anodini, jumătate gri, jumătate bej. Într-un colț erau
multe alte tubulusuri, aplatizate ordonat și legate teanc cu sârmă
neagră. Când s-a aplecat să le cerceteze de aproape, ușa depozitului
s-a deschis cu o pocnitură care l-a făcut să sară în picioare mai agil
decât în tinerețea sa îndepărtată și să se confrunte cu gura deschisă
și ochii holbați de spaimă ai unei tinere care, dacă nu ar fi purtat
salopeta galbenă de îngrijitoare, ar fi putut fi considerată foarte
atrăgătoare. El a făcut un pas spre ea, ea s-a dat înapoi și s-a lovit de
tocul ușii scăpând din mână sacul de gunoi albastru pentru
reciclabile, din care s-au împrăștiat sticle, cutii de pepsi și alte băuturi
răcoritoare.
Aici, prietenul meu a tăcut un pic pe gânduri. Uitându-se la mine dar
fără să mă vadă a continuat:
- Speriat să nu țipe, am ridicat mâinile în semn de pace și i-am
arătat ecusonul cu permisul de cercetător.
- Fata s-a liniștit parțial și m-a întrebat ce caut acolo, la care eu
am întrebat-o de unde și cum au ajuns tubulii în depozitul ei.
Nesigură de autoritatea mea și neînțelegând la ce mă refer, când i-
am arătat tuburile strivite, mi-a răspuns bâlbâindu-se puțin, erau ale
mecanicului de la climatizare și că să nu mă îngrijorez, le va lua după
amiază să le ducă la depozitul de metalele vechi și reciclabile.
Am liniștit-o spunând că nu am venit în inspecție, dar aș
vrea să știu mai multe despre locul unde au fost găsite și ce altceva
mai era cu ele sau în ele. M-a privit surprinsă că mă interesează
bucățile alea de tablă veche și mi-a arătat pe perete atârnate câteva
plase de zale de bronz, cu ochiuri mici și mari și din sacoșa ei de oraș
a mai scos o lasă identică, dar curățată cu grijă:
 - Nu știu unde le-a găsit dar erau toate aruncate împreună
undeva, la un loc cu foi putrede de hârtie mucegăită. Așa mi-a
spus Esteban, mecanicul. Pe asta mi-a făcut-o mie să o port la
gât ca un pieptar, că se asortează cu geanta mea de piele cu
catarame de alamă.
Și a zâmbit puțin jenată și cochetă.
Ion, i-a spus cât de calm a putut, deși știa deja că i se îndeplinise
rugăciunea, să nu se supere dar în studiile pe care le face are nevoie
de toate plasele de pe perete și de cea care se asorta cu geanta ei,
dar că i le va înapoia încurând. Și a notat conștiincios numele
mecanicului pe ecuson și a lăsat-o descumpănită, plecând fierbând
de emoție, cu teancul de tubulusuri legate cu sârmă într-o mâna și cu
plasele de zale rulate în punga pe care tânăra femeie de serviciu s-a
grăbit să i-o ofere. Mai mult a intuit decât a înțeles conștient, că
primise răspunsul și cheia căutărilor lui. Nesigur, dar plin de
speranță, i-a mulțumit în gând destinului, a mai spus și un Tatăl
nostru pentru amărâtul mecanic care nu va avea ce vinde în după
amiaza aceea și fără să se mai întrebe de ce sau cine sau ori ce altă
întrebare logică, s-a grăbit spre manuscrisele lui cifrate.
Avusese dreptate, intuise corect, plasa de zale era o grilă pe care
dacă o suprapuneai pe paginile scrise, prin ochiurile libere puteai citi
textul latinesc cifrat.
I-au mai trebuit câteva zile să înțeleagă folosirea grilelor care
trebuiau rotite la fiecare pagină și la fiecare set de 12 pagini trebuiau
întoareă pe cealaltă față, dar învinsese.
Uitând de Destin, ori de întâmplare, a început descifrarea. Apoi
traducerea. Îl captivase-ră într-atât pergamentele, încât aproape nu
mai știa dacă trăiește în Roma actuală sau Ierusalimul de atunci.
Gândindu-se bine, povestea găsită în pergamente era atât de
incredibilă, încât doar rearanjată ar fi putut fi citită și înțeleasă... Asta
i s-a părut chemarea vieții lui, sau ce i se sortise de ursitoare.
 Îi atingea și profunda credință în Divinitate.
După toate, după multe notițe, nopți nedormite și zile visătoare, a
decis să scrie cartea vieții lui, interpretând romantic rapoartele
foarte seci și pline de lacune ale celui care fusese spionul Cezarului
Tiberius Augustus, în Ierusalimul lui Isus și Pilat din Pont.
Când a înapoiat permisul de intrare în bibliotecă, a motivat
întreruperea voluntariatului pe motive medicale și bătrânețe.
Giussepe Barda i-a mulțumit pentru munca la manuscrise, ceea ce
i-a întărit părerea că acesta nu punea piciorul în subsoluri, deoarece
practic el nu făcuse decât să scormonească printre rafturi și cutii,
culminând cu noaptea de coșmar și de noroc, când, la propriu,
aproape în brațele morții găsise cifrul imperial al Cezarilor.
I-au mai trebuit doi ani să înțeleagă pe deplin, să peticească ce nu
reieșea sau lipsea din texte, cu alte informații găsite în alte subsoluri
uitate de timp și de cercetători. Și să o rescrie. Singurul titlu care l-a
mulțumit a fost;
Al doilea Isus.

Pe de altă parte, în toți acești doi ani, mereu s-a simțit urmărit, și
mereu a sperat că erau cei pe care îi deranjase cu modesta lui
revistă...Nu a aflat niciodată că nu erau ei.
Iar, când manuscrisul a fost gata de tipar, s-a trezit în fața unei mari
dileme. Manuscrisul avea 257 de pagini dactilografiate. Îi făcuse și
trei rânduri de copii xerografiate și legate rudimentar.
Le-a așezat pe biroul acum complet gol și a tras mai aproape
pe cea de deasupra. A deschis-o și a început să citească fără să
aprindă lumina. Se însera, dar știa totul pe dinafară.
Ce urmează este textul pe care mi-l adusese și care mă ținuse treaz
până dimineața. Îi schimbase titlul, un pic mai explicit. Îl intitulase:
 Evanghelia după al doilea Isus .

Raportul Ostacustelui Flavius Quintus Lucan, trimis

Împăratului Lumii, Tiberius Augustus zeu
Sub pedeapsa crucificării, oricine altul să își îndepărteze ochii.

Salve neînvinsului Împărat Tiberius, fiul lui Octavian

Augustus și divinei Livia Drusila, împărțitori ai dreptății și gloriei
Romei în întreaga Lume.
Vă scrie prea umilul vostru servitor și Otacustes, Flavius Quintus
Lucan, din îndepărtata provincie Iudeea, rapoartele lunii a patra a
anului 774 at urbe conditia.*
Este adânca mea dorință ca veștile de față să găsească pe Tiberius,
gloriosul nostru stăpân, în cele mai fericite clipe.
Să-mi fie iertată nesăbuința și îndrăzneala de a-i cere să își aplece
privirea divină asupra întâmplărilor triviale din îndepărtata capitală a
Iudeii, Ierușalaim, cu marea sa înțelepciune și bunăvoință.
Dar, în acest colț uitat de lume s-au întâmplat fapte care ne sunt
peste puterea înțelegerii noastre plebeiene...

Slăvite Tiberius, pentru a controla marile tulburări și înlocuirea

Procuratorului Pilat Ponțius, eu și iscoadele mele am făcut cercetări
secrete în toată Iudeea, Bethania și Galilea începând imediat după
răstignirea prorocului iudeu Yeshua Ha Nazorii. Aceste rapoarte,
încheiate ieri, la 40 de zile de la execuție, reflectă succint tot ce am
putut afla și ce credem că ar fi important de consemnat.
*de la întemeierea Romei în 753 ÎH
Pentru o mai ușoară și bună înțelegere, le voi numerota cronologic,
iar pentru a nu cădea în mâini potrivnice* vor fi trimise în cifrul
secret al Imperiului.
În noaptea prinderii falsului Rege al Iudeilor, capturat de oameni
Marelui Preot Abishai Hananian Shafirei și predat lui Pilat pentru
condamnare, Centurionul Germanius Taca, a aflat de la Judas
Iscariotul, unul din discipolii falsului Profet, despre revolta pregătită
de Sinhedrin, și despre armele și aurul ascuns în magaziile Templului
lui David. Considerând informația de mare importanță, l-am presat
pe cel mai vicios și corupt preot al lui Abishai, zelotul Teneth,
amenințându-l cu pierderea averii și exil pentru homosexualitate,
păcat pentru care religia lor l-ar fi excomunicat. Speriat de
amenințarea torturii mai mult decât de excomunicare, a cedat
repede. Iată ce ne-a dezvăluit:
Pergamentul I
Abishai și noul Mesia

Depoziția lui Teneth, consemnată de scribul Eulius:

În noaptea aceea de spaimă , în luna Tevet* a anului 3761,
zidul palatului lui David era luminat cu fă clii de seu
amestecat cu o pastă neagră adusă de la Eufrat, care o
dată cu lumina galbenă și tremură toare ră spândea fum
negru cu miros înțepă tor.
___________________________________________________________
* în subsol; în acea perioadă era judecat Prefectul Pretorian Sejanus
pentru trădare, executat și înlocuit cu Macro Tertius, care,
coincidență, sub Caligula s-a sinucis...
*Luna Aprilie in calendarul ebraic

În spatele zidului, umbra deasă era zdrențuită de o

bă nuială de lumină venită din interior, din camera de
consiliu al marelui Sanhedrin, la o oră nepermis de târzie,
unde cei șase preoți ai consiliului așteptau în tă cere.

Așteptarea de câteva ore, lungită de foame și mai ales de

sete pă rea fă ră sfârșit, dar fuseseră informați că în noaptea
aceea trebuiau să hotă rască viitorul poporului ales al lui
Yehova și cotropit de legiunile Romane, a cincea
Macedonica și sextima lui Caius, mâna de fier a Romei.
Întârzierea era datorată lui Irod Arhelau, fiul lui Irod cel
Mare, regele Israelului și vasalul Cezarilor, care, iară și se
îndulcise la vinul procuratorului și la mângâierile vinovate
ale tinerilor sclavi Georgieni, ținuți la mare preț în
libațiunile romane. Acum, în baia personală a Marelui Preot
era bă tut cu urzici și ajutat să se dezmeticească cu că ldă ri
cu apa înghețată urmate de apă fierbinte. De când
așteptau, se obișnuiseră cu strigă tele lui de lamentare și
deoarece de puțin timp acestea se opriseră , au înțeles că va
apă rea curând. Așa s-a și întâmplat, dar priveliștea regelui
mahmur și încă ud sub roba de mă tase care lă sa dâre pe
lespezi, deșii îndulcită de lumina lumână rilor din cea mai
fină ceară aromată , mult mai de calitate decât fă cliile de
afară , nu era tocmai plă cută sau impună toare. Mehnor și
Aaron și-au întors privirea cu scârba, iar ceilalți patru,
Melchior, Ahor, Arthan și Teneth, l-au mă surat cu nespus
dispreț.

Doar Marele Preot, Abishai Hananian Shafirei, s-a ridicat

să -l întâmpine și l-a ajutat binevoitor să cadă pe jilțul
acoperit cu blană de berbec împotriva scorpionilor
otră vitori, ră tă ciți prin cră pă turile pereților în că utarea
ră corii și muștelor ce roiau peste ofrandele de carne și
fructe mă cinate de că ldura zilei.

Abishai Shafirei, tot din cauza că ldurii nesuferite, care în

loc să se risipească în noapte, stă tea nemișcată în zidurile
și aerului să lii de consiliu, era acoperit doar de o mantie
albă și ușoară . Legată pe umerii mușchiuloși, acoperiți de
un pă r care amintea mai mult de o fiară să lbatică decât
de ființă omeneasca, îl fă cea vizibil în întuneric și parcă îl
îndreptă țea să conducă . Era cel mai tână r Mare Preot de
la Abraham încoace și era nu numai puternic și frumos, dar
și viclean și necruță tor cu cine i se împotrivea. Capul îi era
ras din creștet până la tâmple, iar de deasupra urechilor
porneau perciuni cârlionțați, de un negru intens, estompat
doar de și mai negrul privirii. Pielea feții era netedă și
palidă , iar pe sub barba prea scurtă pentru gustul preoților
vârstnici, trecea șnurul de aur cu care își fixase pe creștet
cornul, tot de aur, al rugă ciunii. Avea un plan viclean și
mă reț totdeodată .

I-a mai lă sat să aștepte puțin pentru efectul dramatic al

vorbelor pe care dorea să le rostească încă de când fusese
uns Mare Preot.

Bă trânii ă știa ramoliți și poporul care-i asculta ca o cireadă

de vaci fă ră minte, îi vor da mă rirea la care râvnea și pe
care Cezarul i-o furase cu patru ani în urmă , la moartea
lui Irod Ziditorul, când îngenunchease armata Israelului,
instalându-l pe regele pă pușă , Irod Arhelau, și Legea
Romană în Ierusalim. A vorbit triumfă tor, cu ochii ațintiți
undeva deasupra capetelor celor pe care în fundul sufletului
îi disprețuia, știind în același timp că îi asigurau puterea:

- În noaptea asta vi-l aduc pe Mesia!

Pergamentul II
Se naște un Rege
Deșii nu se auzea nici un zgomot, s-a fă cut și mai liniște.

- Am să vă amintesc din Scripturi…

Ce spune prorocul Isaia despre nașterea lui Mesia?

-se va naște din fecioară , si vor fi uciși pruncii din porunca

Regelui.

Ce spune Zaharia ?

- va venii cu o stea luminoasă , îl vom numi Rege și va

întra în Ierusalim pe mă gar în aclamarea mulțimii.

Ce spunea Mica?

- Mesia se va naște în Bethlehem.

Ce mai spune Isaia?

- va fi condamnat la cruce.

Și așa va fi, noi vom avea grijă să se îndeplinească toate

prorocirile și mai mult. Ascultați!

Marele Preot le spune că din Egipt, preoții pe care îi

mituiește cu arginți templului și fecioare nubiene, i-au spus
că peste exact 8 de zile va apă rea o stea cu coadă . Se
nimerește perfect cu situația negustorului și partenerul să u
de afaceri, Aram Hanania. Aram are două nepoate, Maria
și Hanna, surori gemene greu de deosebit. Oricine nu le
cunoaște de aproape, le confundă . Doar că Hanna,
că să torită cu un dulgher, este însă rcinată în luna a opta și
după ce a fost cercetată de oracolul Egiptenilor care nu a
greșit niciodată , știe că poartă în pântec un fiu.

Cealaltă , Mahriam este încă fecioară .

Preoți consiliului se uitau unul la celă lalt nedumeriți.

- Ca să respectă m Scripturile, mai întâi Irod v-a începe

prigoana pruncilor din Bethlehem…

Când și-a auzit numele, Irod s-a foit pe jilțul prea mic
pentru cât era de umflat de bă utură și prea multe ospețe
și a încercat să pară interesat de ce se petrecea în sala
templului, descleștâdu-și cu greu fă lcile. Nu a apucat să
spună nimic.

- Nu trebuie să vorbești, doar ascultă , că oricum tot noi

o să facem totul pentru tine, aproape că s-a ră stit spre
el Abishai.

Ignorându-l pe moment și-a întors ochii înfierbântați spre

cei șase preoți care îi sorbeau vorbele împietriți.

- În noaptea cometei, cei trei regii din Scripturi, pe care-i

vom aduce tot noi, încă rcați de daruri o vor gă sii pe Hanna
gata să nască . De la preoteasa Hatcepsut din templul lui
Horus din Alexandria am ierburile cu care o vom face să
nască în ori ce moment vrem noi. Când toată mulțimea va
fi strânsă , îi vom da să bea fiertura egipteană , și va
naște.

- Atunci, sub lumina stelei că lă uzitoare, cum spune

Scriptura, regii vor ieșii în fața mulțimii cu pruncul, iar noi
o schimbă m pe adevă rata mamă cu sora ei neprihă nita.

- Îl ară tă m pe noul nă scut mulțimii și apoi pe cealaltă

soră , Mahriam, proaspă tă și îmbră cată în aceleași straie.,
ca Hanna.

De față cu toată prostimea orașului, împreună cu marii

dregă tori ai Ierusalimului, o supunem la controlul
preoteselor. Ele vor mă rturisii fă ră tă gadă că este virgină ,
neatinsă de bă rbat.

- Cu o să ptă mână înaintea cometei, soldații lui Irod, vor

merge din casă în casă în Bethlehem și vor ucide pe cei
mai mici și proaspeți nă scuți. Am pus iscoade să numere și
sunt doar șapte femei care vor naște până atunci și încă
vreo cinci copii de abia nă scuți. V-om da de veste că au
fost uciși sute, iar pe cei pe care îi gă sim, îi vor lua
preoții să -i crească , deci nu cade niciun pă cat pe sufletele
noastre, doar că Irod, care oricum nu e bun de nimic și
mai și doarme în osânza proprie va fi și mai urât de
popor, ceea ce nu cred că -l deranjează prea tare.
Cu o mișcare sprintenă , îl apucă pe Irod de barba ascuțită
și umedă scuturându-l din mahmureală : Ce zici ? și
ridicându-l aproape din jilț cu o singură mână , te deranjază ?

Îl lă să să cadă nesigur înapoi pe blă nile de berbec și s-a

întoars triumfă tor spre preoți:

- Ș i așa cum au prorocit Scripturile și profeții, se va naște

Mesia al nostru dintr-o mamă fecioară neprihă nită , în
noaptea cometei, în Betlehem, într-un staul să rac și cu
trei regi încă rcați de daruri, prosternați în fața lui.

Îl vom educa în Templu, îl vom iniția în tainele preoților

noștri și ale celor din Egipt și îl vom crește ca un
luptă tor, puternic, priceput, devotat lui Israel și nouă .
Vom aștepta și vom învinge!

V-a face toate minunile promise de Scripturi și mai multe,

va avea 12 discipoli aleși dintre fii voștri.

V-om duce vestea despre el întregului popor Iudeu. O să -I

obligă m pe Procuratorul Roman să -l condamne la moarte,
spunând că se proclamă Rege și Fiul lui Dumnezeu.
Atunci…

Marele Preot face o pauză cu ochii ridicați spre tavanul

afumat și fierbinte.
- Atunci vom conduce revolta întregului Israel, îl vom
elibera și cu el în frunte îi vom zdrobii și alunga pe câinii
de Romani din țara lui Abraham.

Ultimele cuvinte le rostise șuierând, cu ochii arză tori parcă

vă zând Legiunile înfrânte și Templul luminat de focurile
izbânzii.

La picioarele lui, Irod sforă ia fericit în timp ce în ochii și

pe fețele preoților lui Israel se amesteca admirația cu
spaima. Afară se iveau zorile, prevestind iar o zi toridă
dar și un nou început pentru orașul obosit de că ldură și de
noile biruri adunate de soldați pentru Tiberius, Împă ratul
Romei…

Pergamentul III
Esthera și piatra Începutului.
A doua zi după arestarea pretinsului Rege al Iudeilor, cel acuzat că va
dărâma împărăția Cezarilor, la poarta garnizoanei a venit o femeie
tânără, pe nume Esthera și a cerut să-l vadă pe procurator, spunând
era mama prizonierului. Fiind prea tânără să fie mama unui bărbat ca
el, am interogat-o totuși. Crezând că sunt Procuratorul m-a implorat
să-i cruț fiul. Nu știa că era prizonierul Sanhedrinului. Credea că este
în temnița noastră. Și-a început mărturia invocând înfrigurată o
legendă străveche care spunea așa:
Arhanghelul Începutului, cel care i-a izgonit din împă ră ția
lui Dumnezeu pe primii oameni, a aruncat cu dispreț și
mânie în urma lor prin poarta care li se închidea pentru
vecie mă rul mușcat pe jumă tate.

Din mâna lui de foc, Fructul Oprit al Cunoașterii și Durerii

s-a rostogolit mai fierbinte ca soarele, a topit nisipul de
sub pașii lor vinovați și s-a întă rit într-o piatră îndesată
cu toate pă catele lumii. Vârful de foc al sabiei
Arhanghelului a scris în limba începutului, în miezul pietrei
numele Aldebaran, care înseamnă Îngerul Că zut*, ca și al
stelei în care arde acum. Întreaga vină , toate pă catele
viitoare ale omenilor erau prinse înă untru, și tot în ea era
scrisă venirea Mesiei cu puterea să izbă vească lumea.
Când, fă ră să știe de ce, femeia care-l însoțea pe Adam l-a
ridicat la sânul ei pă că tos, mă rul era doar o bucată de
piatră albastră .

Cei care au ochi buni, sau cred legenda, o pot vedea în

nopțile clare de iarnă , clipind timid, lipită de a doua stea
din Ursa Mare. De aceea, înțelepții noști ne spun :

- Pă că tuiți fă ră grijă , este loc în focul stelei pentru

toate greșelile voastre…

Piatra aceea, promisiune a iertă rii greșelilor noastre a fost

trimisă din generați în generație, din tată -n fiu, în
așteptarea venirii lui Mesia.
Acum 21 de ani, ultimul bă rbat din șirul de pă stră tori ai
ei, tată l meu, Rabi Moshe, se stingea strângând-o cu
ultimele puteri în mâna aproape transparentă și
tremurândă ...

____________________________________________

*aldebaran este Luceafă ru, după numele lui Lucifer, Îngerul

că zut.

Eram cu trei seri înaintea solstițiului de Iarnă și Rabi se

stră duia să ridice piatra la frunte. Ș tia că moare,
dimineața vă rsase sânge amestecat cu fiere, iar pielea
bă trână și tă bă cită de soarele și frigul deșertului, era
verde. Nu îi era frică , doar o mare mâhnire îi apă sa
cugetul. Era ultimul bă rbat din stirpea lui, iar tată l să u îi
încredințase, cum fă cuse și întregul șir de bă rbați dinaintea
lui, Piatra venită din mâna lui Abel și pe care ei, poporul
ales și urmașii direcți ai lui Adam trebuiau să o dea mai
departe, până când le va șterge pă catul moștenit,

aducându-l pe Mesia. O numiseră Even Asliha, ‫הימנע מ‬ ,

Piatra Iertă rii.

Ș i-a chemat fica, Esthera, pe mine, cea pe care o iubea

fă ră rezerve, totdeodată detestându-mă pentru că nu
eram fiul pe care și-l dorise atât. M-a rugat-o cu ultima
voce ră masă în el, să -i ajut mâinile slabe să ridice piatra la
frunte.

L-am înconjurat din partea stângă , așa cum cereau datinile

dinaintea morții. Cuprinzându-i cu toată dragostea umerii
ascuțiți de boală mi-am lipit tâmpla de a lui. Plângeam
încetișor, lacrimile mele udând barba uscată și zeghea
aspră care acoperea pieptul singurului om care îmi ară tase
bună tate. Când i-am lipit piatra bombată de frunte,
Moșhe, cu un geamă t ascuțit și-a pă ră sit trupul și ori ce
datorie lumească , lă sând-o în mâinile mele. Odată cu

geamă tul, ‫הימנע מ‬ a alunecat de pe fruntea bă trânului,

pe fruntea delicată a noii ei stă pâne, mânată de o voință
nepă mânteană .

Piatra își fă cea datoria.

Esthera a vă zut în cristalul fierbinte o stea cu coadă

luminoasă , care o chema. A acceptat, fă ră să înțeleagă ,
îndemnul să o urmeze…

Pergamentul IV
Al patrulea Mag sau nașterea Geamă nului...

Puterea pietrei.
De atunci, de când piatra Aldebaran, piatra lui Abel i se
lipise de frunte, nu se mai întâmplase nimic. O ridica la
frunte, o punea pe inimă , dormea cu ea sub lemnul
înfă șurat în blană de capră care-i era pernă , și tot nimic.

Esthera, fă ră să -i pese de legi sau datini, l-a dus

pe Moshe pe stâncile unde el o învă țase despre constelații
și îl așezase pe lespedea de piatră cră pată de unde priveau
apusul împreună . Deșertul și pă să rile lui, îl vor duce acolo
unde știa că se vor revedea cândva. Dar până atunci
aștepta un semn, să ducă mai departe datoria lor față de
piatra lui Abel. Deșii nu cunoscuse încă bă rbatul, din
respect și din grijă pentru Moshe, se gândea că poate ar fi
timpul. Nu pentru că o îmboldea vreo curiozitate sau
nevoie, cum auzise că aveau fetele de vârsta ei sau chiar
mai tinere, dar poate ar fi avut un fiu să îndeplinească
datoria și osânda familiei lor. Mâine va fi cea mai lungă
noapte, iar ziua care-i va urma începea noul ciclu al vieții
pe malurile Iordanului.

O neliniște pe care nu și-o putea explica, un

neastâmpă r care până la urmă l-a pus pe seama morții lui
Moșhe și singură tă ții ei, a împins-o să strângă tot ce era
de prisos în casă și să dă ruiască celor mai amă râți din sat
toată agoniseala lor. A scos din staul mă gă rușa pe care o
îngrijise de când era doar o mânză de trei zile și pe care o
botezase cu numele că țelușei care tocmai dipă ruse din
curte, Zorina, ca să nu mai fie atât de tristă . Zorina,
acum puternică și să nă toasă , îi era de fapt singura
prietenă . A pus, mânată de același neastâmpă r, desagii de
că lă torie pe grumazul ei și s-a întors în casa cu ferestrele

baricadate, cufundată în tă cere și întuneric. Uitase de ‫מנע‬

‫מ‬, piatra iertă rii, și parcă și tă lpile o ardeau să plece cât
mai curând de acolo. Dar înainte să încuie ușa de lemn, de
sub perna ei au izbucnit flă că ri. Când a dat perna la o

parte, pe patul de pă mânt uscat, ‫מנע מ‬ ardea mocnit cu

flă că ri albastre scurte. Prin unul din obloanele de aerisire
de sus pă trundea o rază care lumina praful din încă pere și
care se oprea pe centrul pietrei, aprinzâd-o. Apropiindu-se
de piatră , a vă zut că de fapt era invers, piatra arunca
raza spre fereastra de sus. S-a uitat în lungul ei, raza
că lă torea departe, pe cerul acum negru, spre o stea care
era înconjurată de ceață și purta în urma ei o trenă de
lumină . Era vedenia din ziua morții lui Moșhe și ceea ce
trebuia să -i fie semn. Câ nd s-a ridicat pe vârfuri să vadă
mai bine prin oblonul cră pat, în casă s-a fă cut iar
întuneric, piatra devenind iar piatra pe care o ridicase de
atâtea ori la frunte în speranța unui semn. A luat-o între
palme și a fugit cu ea afară , fă ră să mai închidă ușa. Pe
cerul de smoală , pentru ea nu era decâ t steaua de urmat.
A luat-o pe Zorina de că pă stru și a pornit fă ră ezitare,
aproape veselă , să îndeplinească poruncile pietrei.

Pergamentul V
Ieslea, femeia muribundă, copilul și steaua călăuză
Cât a mers printre dealurile care începeau să înverzească ,
cât a dormit pe unde o prinsese noaptea, nimic nu-și mai
amintea. De la puținii că lă tori pe care îi întâlnise, aflase de
prigoana copiilor nou nă scuți și că drumul pră fuit o ducea
spre Bethlehem. A ajuns seara, spre noapte și steaua îi
lumina drumul și inima. Îndeplinea o datorie și își simțea
înaintașii fremă tând de bucurie. Stră zile înguste se
umpluseră de mulțimi de oameni care se îndreptau spre
piața centrală , îndemnați de strigă tele preoților din templu
să vină să vadă minunea.

Lumina stelei că dea la doi pași în fața, ca o

chemare vă zută doar de ea. Curând a trebuit să caute un
staul unde să o lege pe Zorina, care obosise sau nu mai
voia să meargă în mulțime. Mă gă rușa singură a împins cu
fruntea o poartă aproape nevă zută în zidul de pă mânt
uscat și Esthera a vă zut mirată că și lumina că lă uzitoare a
urmat copitele prietenei nevorbitoare. Când poarta s-a
închis în urma lor, lumina a alunecat spre un pat de paie
în colțul cel mai îndepă rtat al șopronului și s-a stins ca și
cum nu-i fusese că lă uză vreodată . Bâjbâind spre colț, ochii i
s-au obișnuit cu întunericul sfâșiat doar de gemete pornite
din aceeași direcție. De aproape a deslușit o formă
omenească mișcând spasmodic zdrențe pă tate de sânge în
ieslea plină cu fân.

Amestecată cu paiele și luptându-se cu ele, o

femeie nă ștea. Fă ră ezitare, uitând de Zorila și chemarea
stelei s-a aplecat să ajute. Dintre pulpele asudate ale
femeii, pe paiele pline de sânge, acoperit cu spumă albă ,
luminat de raza stelei apă rută iar dintre nori, un prunc se
zbă tea să se nască . Doar el, că ci gemetele au încetat brusc
ca și spasmele facerii. Femeia pierdu-se bă tă lia, dar nu și
copilașul. Esthera s-a repezit să -l elibereze din pântecele
femeii care nu-și dusese nașterea până la capă t. Noul
nă scut era încă legat de mamă și primul obiect la
îndemână pentru a tă ia cordonul, a fost Piatra lui Abel. În
mă na ei se ascuțise ca o lamă .
 Steaua s-a aprins din nou și în lumina ei i-a înnodat
buricul așa cum vă zuse la alte nașteri că se face și a
observat că din femeia sfârșită de naștere mai ră mă sese
încă un cordon însângerat lângă cel pe care tocmai îl
tă iase. Deci copilul avea un frate sau soră care probabil
că zuseră pradă furiei lui Irod. Când a terminat de învelit
micuțul, că ci apucase în ultimele raze să observe că era
bă iat, a știut fă ră mirare că el era motivul că lă toriei și că
va fi copilul pe care îl va crește…

Dea bea a reușit să se retragă în întuneric când în grajd

au intrat câteva fă clii purtate de umbre amenință toare
care s-au repezit spre femeia nemișctă . O voce aspră i-a
informat șuierând pe cei care se apropiau că nu mai era
nevoie de ajutorul lor.

- Hanna a murit, doar luați-o și fă ceți-o să dispară .

Iosif va avea mâine iară și o soție virgină și am înțeles că se
bucură . L-au vă zut toți pe micul nostru Mesia în piață ?
Umbrele au încuviințat și întreaga trupă a dispă rut
purtând corpul chinuit de o naștere atât de lungă .

Esthera a dispă rut și ea cu micuțul care se lipise instinctiv

de gâtul ei, urmată de prietena cu patru picioare pe care
o ruga cu voce joasă să nu facă zgomot. Când a deschis
poarta șubredă , copilul a plâns chemându-și mama, dar
chemarea lui a fost acoperită de cântecul cocoșilor din
Bethlehem care vesteau o nouă zi și o nouă legendă …

Pergamentul VI
Din copilăria lui Benha Even, povestite de Esthera

S-a reântors în casa pustie care acum i se pă rea

plină de viață . A reluat meșteșugul lui Moshe de a face
rogojini și împletituri pentru casă , dar a și cultivat în
spatele casei câteva brazde de legume. Viața ei avea un
scop, vecinii știau că adoptase copilul verișoarei ei, scă pat
ca prin minune de să biile că lă ilor lui Irod în Betlehem. Îl
botezase Fiul Pietrei, ‫בן האבן‬, Benha Even. Se ducea des
cu el pe lespedea unde din Moșhe mai ră mă sese o fâșie de
pânză pe care o privea cu tristețe, și, ca și tată l ei, îi
ară ta copilului constelațiile Israelului. Îi atârnase Piatra
Iertă rii la piept, și piatra se micșorase ca să nu fie grea la
gâtul delicat al pruncului. Benha Even era mai tot timpul
cu mânuțele pe piatră . Pă reau că se înțeleg și discută ...

Benha Even, fiul meu adoptiv, nu a vrut să meargă la

școala din Templu, nu voia să se joace cu cei de vârsta lui,
doar singuratic asculta și învață din înțelepciunea pietrei.
Copii vecinilor, Anania și Estera îl urmă reau pe furiș. O
dată când s-a dus să se scalde în rezervorul roman pentru
irigații, acolo unde ei nu aveau voie, unde nici un copil nu
fă cea baie pentru că era apa adâncă , Benha Even a aleargat
pe zidul de piatră și la capă tul lui continuă să alerge pe
suprafața apei ca pe o că rare de pă mânt bă tă torit.
Speriați, copii fluieră și fug acasă să îl pârască . Vecinul
nostru Anania tată l îl chestionează pe fiul meu, și convins
de claritatea privirilor lui, când spune că nu-și aduce
aminte să fi fost la rezervor, îl crede și le interzice
copiilor lui să se mai joace cu el.

Eu și Ben Kadan, fiul micuț cum îl mai strigam aveam grijă

de mă gă rușa îmbă trânită acum, de câteva gă ini și de o
pisicuță cu trei culori, alb, galben și maro, care îi privea cu
ochi jucă uși și albaștrii. Asta însemna să aducem apă de la
fântâna din vale, iar pentru mine ulciorul devenea din ce în
ce mai greu. Când, într-o dimineață când era cu mine și
nedespă rțita lui piatră albastră , l-am privit cu tristețe și
mândrie cum încerca să ridice el ulciorul. I-am zâmbit și l-
am ridicat pe creștet, deșii simțeam cum mă doare și mi
se strivește gâtul. Atunci, Ben Kadan mi-a lipit piatra de
mână și mi-a întors zâmbetul, poate un pic mai viclean
sau mai vesel. Dintr-o dată ulciorul nu mai îmi apă sa
creștetul și parcă mergea singur la o palmă înaintea ei.
Speriată l-am pus jos, dar Ben l-a ridicat ușor spre
brațele mele neîncreză toare. Am purtat ulciorul acum ușor
și m-am obișnuit cu ajutorul lui vesel.

Când pisicuța lor în trei culori a nă scut 6 pui, așa cum

fă ceau toți oamenii din Bethleem, Esthera a înecat 4
lă sând doar doi pentru ca să aibă cine să sugă de la țâțele
umflate ale mâței. Peste câteva ore, Ben Kadan îi punea
pe toți 6 să sugă pe rând, ca și cum nu fuseseră nicicând
înecați și aruncați în latrină . Nu am mai întrebat nimic și
am început să -mi fie teamă . Dar nu pentru mine, doar
pentru el. Am înțeles că piatra îi dă dea acele puteri, dar
nu înțelegeam de ce nu le mai avuse nimeni din cei care o
pă straseră până atunci...

Când în piața Aiani a satului a fost adusă o femeie

acuzată de adulter, înainte ca vecini să arunce cu pietre în
ea, Kadan m-a tras-o să mă aplec spre el și mi-a șoptit să
le strig că știu eu cine să fie primul care aruncă . Când toți
s-au oprit să mă asculte, așa cum m-a rugat cel mic le-am
spus simplu:

- Primul să arunce cel care nu are pă cate....

Discutând cu piatra, care în timp ce comunicau se

înfierbânta și își schimba culorile, Ben Kadan află de la ea
că vorbele scripturilor care spun ca Dumnezeu l-a fă cut pe
om după chipul și asemă narea lui au fost înțelese greșit, de
fapt Domnul a fă cut totul după chipul și asemă narea lui,
deci și munții, apele, marea, pomii, aerul, totul seamă nă
cu Dumnezeu, El fiind pretutindeni și în toate.

Esthera se îngrozește când îl aude și îl roagă să nu mai

spună nimă nui…

Ben Kadan, fiul meu adoptiv devine din ce în ce mai

tă cut, până în ziua când, curând după ce împlinise vârsta
maturită ții, 21 de ani, tulburat de premoniții neclare și
chemă ri spre lumea din satul de la poalele dealului unde
tră iau, cuprins de o neliniște fă ră motiv, pleacă în deșert.
Simțea că trebuie să discute cu adâncul pietrei, cu forța și
inteligenta din ea care în apropierea oamenilor nu i se
dezvă luia...

În deșert, prin puterile ascunse adânc în Piatra Iertă rii, a

avut revelația ră ului și un dialog cu un înger că zut, sau cu
Diavolul însuși. Când se întoarce, mi-a povestit
urmă toarele:

- Priveam deșertul și din apele mișcă toare ale aerului

fierbinte care viermuiau peste stâncile arse de soarele
nemilos al amiezii, se alcă tuia un morman de forme
întunecate și acoperite de ceață . Se roteau încet spre
 mine și am simțit o repulsie și o suferință
necunoscută . Era ca și cum aș fi vrut să -mi vomit
sufletul, îmi era greață de mine. Din adâncul alcă tuirii
aceea de ră u, durere și scârbă , un înger că zut, sau
Diavolul însuși îmi spune cu o voce fă ră sunet, cu o
voce pe care o simțeam vibrând în mine, să privesc
spre lume. Ș i am vă zut nu deșertul și dealurile de
unde venisem, am vă zut lumea ca un întreg de ră u și
suferință învelită în ră suflarea aceia grea care ră bufnea
din interlocutorul sau interlocutoarea mea fă ră față
sau nume.

Ș i, iar, mai mult am simțit decât auzit, că mi se oferea

această lume a bogă țiilor pă că toase, a palatelor aurite cu
durere și spaimă , că mi se oferea să fiu Regele pă mântului
pentru totdeauna. Privind-o iar, adună tura negricioasă din
dreapta mea s-a transformat într-o ară tare colțuroasă ,
ascuțită , trufașe și umilă în același timp. Mă îmbia să -i fiu
și rege și sclav, promițându-mi toate bogă țiile vă zute și
nevă zute. Am pă șit înapoi să mă depă rtez de suflarea ei
viermă noasă și fă ră să știu de ce i-am ară tat piatra mea

albastră . Din ea , din ‫הימנע מ‬, peste deșert a coborât o

viziune de o frumusețe de neexplicat, lumina era sonoră ,
raze de bucurie vibrau în toate stâncile și nisipul se
transformase într-un ținut cu vegetație fremă tă toare, cu
ape rostogolite în cascade înspumate și deșii era totul
luminat de lumina aceea aurie, deasupra se roteau stele
stră lucitoare. Am înțeles că vedeam un colț din Edenul
povestit de Preoți. Raiul de unde am fost alungați. Totul
era bucurie și pace.

Când m-am întors spre ea, alcă tuirea se transformase iar.

Era o alcă tuire negricioasă și slabă , cu cioturi de pene
cenușii pe umeri scheletici, care, că zută în genunchi în fața
vizunii, hohotea în lacrimi de durere neomenească . M-a
cuprins o milă sfâșietoare și i-am așezat palma mea
dreaptă pe umă r încercând să -o consolez. Sub mâna mea,
în locul ară tă rii a ră mas doar o stâncă stearpă și ascuțită
care mi-a sângerat palma. Uite aici, pe linia norocului, i-a
mai ară tat Ben Kadan, palma sângerată celei pe care o
credea ai fi mamă .

Doar când a terminat destă inuirea despre ispitirea din

deșert, vede că tremuram de frig și de boală acoperită cu
o pă tură aspră de lână pe care o strângeam la piept.

Înghițindu-și vorbele pe care nu știa dacă le auzise, Ben

Kadan, îngrijorat, mă acoperă mai bine. Amândoi vedem
cum din degetele lui curge o lumină caldă , violacee care mă
încă lzește și pare a mă desface în puncte luminoase care
zumză iau între mâinile lui și lavița pe care se odihnea
bolnava. Dintr-o dată , cuprins parcă de o oboseală de
neînvins adoarme pe pă mântul bă tă torit, cu fruntea
rezemată de mâinile mele bă trâne. Dimineața, m-am trezit
să nă toasă și mult mai tână ră . Aveam pielea întinsă , pă rul
bogat și mă simțeam frumoasă . Fiul meu , vesel și odihnit,
deșii dormise în genunchi pe pă mântul casei mi-a spus:

- Mamă , trebuie să -ți gă sești un soț. Eu voi pleca

încurând.

Atunci, În aceiași dimineață i-am mă rturisit că nu-i eram

mamă . Micul meu Ben Kadan mi-a zâmbit complice:

- Ș tiu de mult, Piatra mi-a spus că sunt doar Fiul

Omului.

Nu l-am înțeles . Atunci a mai spus:

- Al omului după chipul lui Dumnezeu. Doar atât.

Ză pă cită , am mers să o îngrijesc pe Zorila care era pe

moarte de bă trânețe, dar când deschid ușa grajdului,
Zorila, întinerită și ea mă întâmpină cu un nechezat vesel.

Ș i multe altele pe care nu mi le amintesc acum. Vă rog,

credeți-mă

fiul meu, pentru că tot așa îl consider, nu poate face ră u

nimă nui. Are să vă ajute, la rugă mintea mea vă va vindeca,
întinerii, ori ce vreți, orice, numai să -l cruțați.
 Slăvite Tiberius, am înțeles că femeia nu era în toate mințile și
nu am luat în considerație povestea lui Ben Kadan sau cum îi numea
ea. Și nici a pietrei. Dar am crezut în geamănul din Bethleem.
Am trimis-o acasă să îl aștepte. Nici eu și nici ea nu știam că fiul ei
adoptiv murise răstignit în urmă cu trei zile...
Trebuia să aflu mai mult.

Pergamentul VII
educația falsului Mesia și aducerea Magdalenei.

Mărite Tiberius încercam să descifrez o taină a cărei semnificație o

dețineau Preoții Sanhedrinului. Am decis să-l mai anchetez încă
odată pe zelotul Teneth, cel cu bani și obiceiuri necuvenite după
legea Talmudului. Pe scurt a mărturisit următoarele

:
Așa cum plănuise Abishai, împreună cu ceilalți copii răpiți din
Bethleem, l-au crescut pe noul Mesia, Yoshua ca pe un viitor
războinic. Au ales 12 copii din copii preoților inițiați în planul lui
Abishai și vreme de 16 ani i-au pregătit în taină, drept salvatorii
Israelului. Erau o mândrețe de tineri curajoși și pricepuți în lupta cu
sabia scurtă, cu sulița sau cu praștia. Yeshua devenise un adolescent
deosebit de frumos, cu păr auriu și ochi albaștri, cu un început de
barbă aurie și ea. Nu fusese tuns după obiceiul nostru, trebuia să se
potrivească prorocirilor. Cînd, la 17 ani, Abishai a înțeles că pornirile
bărbătești ar putea să-l împingă poate spre sentimente și dorințe
legate de prietenii lui de arme, a decis să îi aducă drept companie pe
cea mai frumoasă evreică din împrejurimi.
Mahriam Magdalena.
Era o tânără crescută în casa de desfrâu a Mamei Viciilor
din Bethesba, loc vestit pentru petreceri desfrânate. Au fost trimiși
soldați să i-o aducă. De când a văzut-o, exact cum a presupus Abishai,
a iubit-o. I s-a spus că vor putea trăii fericiți și să aibă o familie, doar
după revoltă și eliberarea Israelului. Yoshua ,convins că asta era
singura șansă să fie cu Magdalena a devenit și mai înflăcărat și
nerăbdător să conducă revolta.
Dar în urmă cu două săptămâni au dispărut amândoi...
Pergamentul VIII
Mărturie a Mamei Păcatelor
Pentru al găsi pe Yoshua și a dezlega ascunzișurile complotului lui
Abishai, eu Otacustes, Flavius Quintus Lucan, am trimis o escortă să o
caute pe Magdalena la fosta ei mamă adoptivă, Mama Păcatelor din
Bethania

Din mărturia Femeii Păcătoase din Betania, numităMama Șarpelui.

(simbolul păcatului Originar) consemnată de același scrib oficial,
Eulius,
- Sunt numită Mama Ș arpelui, Mama Pă catelor, dar sunt
doar o practicantă a celei mai vechi meserii din lume și, în
felul meu pă că tos, fă că toare de bine.
 -Prin anul 3763*, acum mai bine de 15 ani, mi s-a adus
o copilă de 2 ani, împreună cu alți copii mai mari, fete și
bă ieți, pe care-i plă tisem cu 200 de tetradrahme
Ptolemeice, știți ce valoare au, aproape 15 grame de argint
fiecare, cu chipul lui Octavian Augustus, ce mai, o avere.
Deoarece, dintre cei 12 copii cumpă rați, mercenarii mei
pierduse-ră pe drum un copil bolnav, au cumpă rat prima
fetiță pe care au gă sit-o în drumul lor într-una din
așeză rile reclă dite pe ruinele Gomorei. Poate au furat-o,
nu știu Ș tiu doar că originea i se potrivea cu viitorul ei.
Pentru că eu, așa cum v-am spus fă ră rușine sunt o
slujitoare a zeului Dragostei, fetele și bă ieții mei practică
cea mai veche meserie din lume, prostituția. Da, copii îi
cumpă ram pentru asta, dar erau cei mai nă pă stuiți copii,
din cele mai să race familii, copii hă ră ziți ori să moară de
foame or să cerșească și să ducă cea mai mizerabilă
existență . La mine gă seau tot ce le trebuia pentru a
crește să nă toși și îndestulați. Am un han pe povârnișul
vestic al drumului ce iese din Betania spre Ierușalaim, acolo
apune soarele cel mai târziu și mereu glorios, chiar în zilele
de furtună . Vă spun asta ca să știți că nu mi-au lipsit
niciodată vizitatorii, care, pe terasa hanului se desfă tau cu
mâncă rurile gustoase din bucă tă ria mea, cu vinuri grele din
Liban în compania tinerilor și tinerelor crescute de mine
chiar pentru ei. Dar cu micuța ră pită sau cumpă rată din
bordeiul să rac din Gomora a fost altfel. Avea de mică o
privire neobișnuită , datorită ochilor ei serioși care te
învă luiau în culoarea lor de un albastru adânc cu nuanță
viorie. Nu puteai să nu îi remarci tristețea, ceea ce îi
fă cea și mai prețios zâmbetul rar. Ei bine, eu, dură ca o
piatră și uscată ca o ră dă cină de mă slin tră snită de fulger,
eu nesimțitoarea, m-am topit de dragoste la primul ei
zâmbet. A devenit favorita mea, copilul pe care nu l-am
avut niciodată , fiind stearpă din naștere. Da, i-am fost
mamă și ea fiică și prietenă . Am educat-o ca pe o
prințesă , nu i-a lipsit nimic și, da, a fost fericită . Iar eu
odată cu ea. Era atât de frumoasă încât cu greu am
putut-o feri de încercă rile vizitatorilor mei de a o seduce.
Mi s-au oferit sume exorbitante pentru virginitatea ei, am
fost amenințată și chiar am fost atacați pentru a o ră pii.
Oamenii mei, mercenarii mei, ne-au apă rat, poate în
special pe ea, deoarece toți erau îndră gostiți la picioarele
ei... Mgadlena i-am pus numele, dar mulți o strigau
Mahriam, ceea ce înseamnă în dialectul Gallilean, “ Cea mai
iubită “ .

Când cânta, la mine în han, pe terasă gă lă gioasă , nu se

mai auzeau nici lă custele bâzâind.

Dacă dansa pe melodiile Orientului cântate de orbul Sahin,

orbul care însuflețea petrecerile și-i fă cea să plângă pe cei
amețiți de vin, de narghilele aromate sau de inimi frânte,
nimeni nu mai voia să plece până dimineața. Mă car așa
celelalte fete și bă ieți aveau parte de odihnă . Noi, pentru
că îmi era cu adevă rat ală turi, aveam încasă ri de
necrezut... Era minunată .

Dar...

Pentru că totdeauna este un dar, nici nu împlinise 16 ani

când i s-a dus vestea până în Ierușalaim, la Marele Preot
Sanhedrin Abishai.

În ziua pe care eu o cred blestemată , dar care

pentru ea a fost prima zi din noua ei viață , Abishai, a
coborât în fața hanului meu dintr-o litieră acoperită și
escortat de 6 că lă reți înarmați cu arme și însemne siriene.

În urma lui a descă lecat al șaptelea că lă reț pe care nu-l

vă zusem, fiind acoperit de litiera stră lucitoare.

Un adolescent zvelt, mișcându-se cu grație felină , cu ochi

visă tori și plete ondulate, împletite în două cozi aproape
aurii de ambele pă rți ale tâmplelor și în care erau înnodate
tuburi și bobițe de argint. Avea tunică și încă lță ri Romane
și un pumnal cu încrustații la cingă toare. Radia tinerețe,
forță , frumusețe. Ș i zâmbea. Nu l-am putut urâ, deși
presimțeam ce va urma...
Abishai a scos din tunică un pergament ră sucit pe două
suluri de lemn, l-a desfă cut și a citit;

- Din porunca urmașului lui Irod Ziditorul, Arhelau

tetrahului Galileii, am venit să o luă m pe Magdalena
zisă Mahriam, pentru a slujii în templul lui David din
Ierușalaim.
- Adu-o în fața noastă , a zis și a fă cut semn soldaților
să vină îi jurul meu. Când mercenarii mei scoseseră
deja pe jumă tate spadele din teacă și se pregă teau să
moară pentru ea și pentru mine, Magdalena, mai
ușoară ca o nă lucă , parcă adusă de vântul înseră rii, a
apă rut între noi. A fă cut o plecă ciune adâncă , dar nu
în fața cruntului Abisai, ci a tână rului cu codițe aurii,
după care l-a privit și i-a spus aproape cântând.;
- Ș tiam că vi și te așteptam. Mă cheamă Magdalena.
Tână rul, un pic emoționat, poate stupefiat de
frumusețea Magdalenei, a reușit totuși să șoptească
plecându-și ochii;
- - Yoshua ha Nazorii este numele meu.
- - Adică din Nazaret, a completat Abisai care asistase
tă cut, dar vă dit mulțumit la scenă .

Eu am înțeles că -mi pierdem fiica, dar eram și bucuroasă ,

știind că o aștepta o soartă mult mai bună decât aș fi
putut să -i ofer eu și locul acela. Cu experiența mea de
Mamă a Pă catelor, am simțit virginitatea frumosului tână r
puber și emoția lui.

Ș tiam în ce templu și pe cine va servi. Era sortitul

Magdalenei.

Peste două ore, Sanhedrinul, escorta sa și minunata mea

fiica, erau mici siluete care se topeau în geana apusului și
în lacrimile mele.

Acum, mărite Tiberius, după ce aflasem de la Mama Păcatelor,

trebuia să o găsesc pe Magdalena...

Pergamentul IX
Mărturia Magdalenei despre întâlnirea cu Geamănul în Templu.
Dar nu a mai trebuit să o caut. Magdalena a venit singură ca și mama
falsului Mesia. Mi-au adus-o imediat gărzile deși era trecut de miezul
nopții și deja nu dormisem de două zile. Eram obosit, îngrijorat de
revolta evreilor stinsă de Quirinius și de înlocuirea lui Pilat. Nici
acesta nu era de găsit.
Femeia nu venise să ceară îndurare pentru cel deja crucificat. Știa și
fusese de față la Răstignire.
Îmi cerea, în schimbul unor informații de mare importanță, liberă
trecere spre portul Jafa pentru a părăsii Iudeea ea și soțul ei, Yoshua
ha Nazorii, adevăratul Mesia a lui Abisai.
Magdalena era cu adevărat neașteptat de frumoasă și sigură pe
ea. Dacă aș fi fost mai tânăr aș fi dorit-o. Acum mă interesa doar ce
putea să-mi spună. Și avea multe de spus.
 Am întrebat-o de Piatra Iertării. Curios, dar știa cine sunt și mi-a
spus așa:
- Am informații pe care ar fi trebuit să le ști deja. Ș tiu
despre armele și aurul ascuns al Templului. Ș i informații
despre Quirinius, Pilat și soția lui. Ș i despre Piatră .
Este o poveste lungă Otacuste Lucan. Aș vrea să stau,
sunt însă rcinată .

Atunci doar i-am observat mijlocul puțin umflat. Am încuviințat și i-

am făcut semn să se așeze pe trepiedul adus la semnul meu.
Mimând lipsa de interes, am răspuns că dacă ce-mi va spune se va
dovedii adevărat îi voi da unul din sigiliile care le-ar deschide toate
drumurile. I-am spus să aștepte și l-am chemat pe scribul Palatului
să noteze totul, ca de obicei pentru a fi sigur de toate amănuntele.
Aici recunosc, Mărite Tiberius, că memoria nu mă mai slujește ca în
tinerețe, slăbind pe zi ce trece. Acesta este tot ce a notat scribul,
cuvânt cu cuvânt, mai mult și mai bine decât aș putea eu să-mi
amintesc.
În timp ce el se pregătea de scris, Mahriam Magdalena, cu ochii
strălucind în pâlpâitul torțelor, cu mâniile în poala veșmântului ,
părea un oracol.
Povestea ei, în măsura în care o putem crede, este de necrezut.

- Sunt soția celui pe care Marele Preot l-a crescut

drept Mesia. Yoshua ha Nazori. Ne-am că să torit în
ascuns...
De când l-am vă zut și chiar înainte, deoarece îl visasem, l-
am iubit. Era sortitul meu.

Eram în Bethesba, la hanul mamei mele. Fă ră ezită ri,

deșii aveam o viață bună iar mama era cu ochi în lacrimi,
am plecat cu el și escorta Siriană . Eram fericită .

Când Abishai, pe care îl ură sc, mi-a explicat

rolul meu de curtezană și nimic mai mult, mi-a plâns
inima, dar el nu a știut. Nici că eram virgină nu știa. Se
baza pe cunoștiințele mele în arta amorului ca să îl țin pe
Yoshua în mrejele trupului meu. Am acceptat pentru că
doream din toate fibrele sufletului meu să -l mai privesc,
să -i aud vocea, să fiu în preajma lui. Dar nepierderea
virginită ții, pe care nu aș fi putut să o ascund mă speria.

Mi-am învins frica și am fă cut-o singură în aceiași noapte.

Am pretins, dimineața, ară tându-le așternutul, că eram în
acea perioadă a lunii pe care bă rbații evrei o consideră
necurată . Totuși am fost adusă la locul exercițiilor și
îndrumată să șterg transpirația și praful de pe trupul lui
aproape gol, după exerciții. Nu m-a privit, dar tremura
sub degetele mele. Despre împreunare știam tot ce poți
știi privind și auzind faptele care se petrec într-o casă a
plă cerilor și pă catelor. Peste câteva zile am fost amanți,
iar eu femeie. Ș i nu peste mult timp mi-a mă rturisit că
mă visase dinainte să mă cunoască . Eram fericită . Ș i am
fost vreme de aproape doi ani, când, pentru planul lui
Abishai, Yoshua împreună cu cei 12 prieteni de arme nu
mai erau de gă sit.

Nu mă lă sau să -l caut, numi ră spundeau la întrebă ri.

Atunci m-am dus la Templu...

Aici am întrerupt-o și i-am spus că mă interesează doar

Piatra și tot ce era legat de ea.

- Atunci, Ostacustes, a reluat Magdalena fă ră să ia în

seamă cuvintele mele, află că în urmă cu două luni am
întrebat, am iscodit, nu am primit nici o altă
explicație, doar că voi afla la timpul cuvenit. Ș i cum
timpul cuvenit nu mai venea, înspă imântată de
zvonurile că el va conduce revolta, m-am dus la
templu să cer îndurarea și ajutorul Dumnezeului A tot
Puternic al poporului Ales.
- Ascunsă în partea rezervată femeilor, în timp ce mă
rugam mi-am ridicat ochii obosiți de lacrimi și l-am
vă zut pe Celă lalt, cel pe care nu-l cunoșteam,
geamă nul iubitului meu cum am aflat mai târziu,
vorbind cu unul dintre preoți. Mânat de îndoieli,
nesigur dacă Piatra Începutului este benefică sau un
blestemată , neînțelegând unde îl duce, neînțelegând de
ce pe el, venise în Templul din Ierusalim decis să ceară
sfatul Preoților și să le-o dea lor.
 Într-o absidă întunecoasă așteaptă să i se permită o
audiență la Abishai, Marele preot al Sinhedrinului, cel
despre care nu știa că îl condamnase din naștere la moarte
împreună cu adevă rata lui mamă .

Nu-mi venea a crede, mi s-a pă rut că Domnul mi-a

îndeplinit ruga și, bucuroasă m-am îndreptat spre cel, pe
are îl credeam iubitul meu dispă rut... Cu inima zbă tându-
mi-se ca un clopot, m-am apropiat tiptil, și, când am fost
sigură că nu ne vede nimeni, l-am înlă nțuit fă ră vorbe din
spate, cu brațe de dor. În timp ce mi-am aplecat fruntea
pe umă rul lui, când mâinile mele l-au cuprins în
îmbră țișarea pă timașă am strâns și punga din piele de
capră legată pe piept, unde ținea Piatra despre care
întrebi.

- Printr-o putere neînțeleasă de noi, și nici de mine

acum, ne-am trezit față în față , privindu-ne
nemișcați, pe un tă râm fabulos, unde aerul era de
aur, lumina cânta o muzică sfâșietoare, neauzită
vreodată de urechi omenești, lângă o apă care ne
mângâia tă lpile cu nisipul blând al fundurilor de
mare. Eram față în față , eram dezbră cați de
veșminte și nu ne să turam privindu-ne. Nu
puteam crede că există atâta frumusețe în lume.
Ne cunoșteam fă ră vorbe, ne cunoșteam de
 totdeauna, eram prima femeie și el primul bă rbat
ai lumii...

Aici Magdalena s-a oprit, pierdută-n amintirea copleșitoare. A

continuat cu ochii închiși, șovăind:
- Prinși în vraja locului, înveliți în aerul de aur, aduși de
voința Pietrei într-atâta bucurie, în atâta frumusețe,
nă uciți de dorință , ne-am destră mat din carne în
vibrații, am dansat în muzica luminii, ne-am împletit
ca cei sortiți să nu se mai despartă . Lumina noastră a
fost una, nu mai eram doi, doar un cântec de
bucurie, de iubire, de frumusețe. A trecut o clipă , o
eternitate, începutul și sfârșitul lumii, nu am să știu
niciodată ...
- Nu-mi aduc aminte cum am plecat din templu, iar
împietrit ca o stană de sare, când Preotul s-a întors
și l-a tras de mânecă pe al doilea geamă n, să intre la
Abisai, acesta, pierdut în altă lume, doar s-a smucit
și a ieșit privind în gol.
- Am aflat de la el că m-a că utat, m-a așteptat pe
stră zi seara, și dimineața în Templu, noaptea în
gră dinile de mă slini Getesmani, la ră să rit pe zidurile
care se aureau de începutul zilei... Când acceptase că
a fost doar o nă lucire, doar imaginația sufletului să u
singuratic, sau doar o plă smuire a Pietrei Iertă rii, ne-
am reîntâlnit. Trecuseră două luni, luni în care am
 înțeles că cel pe care-l iubisem în lumea visului, cel
care mă fă cuse să vibrez ca lumina și ca valurile mă rii,
nu era iubitul meu de zi și noapte și cumva am
acceptat ce nu era de înțeles. Două luni în care am
continuat să -l iubesc pe Yeshua, amintindu-mi mereu
de AlDoilea ca de o viziune din altă lume, știind că
port în pântec copilul acestuia. Nu am avut curajul
să -l caut și nici nu știam unde.

Când ne-am reîntâlnit din întâmplare în mijlocul unei

procesiuni pe calea pietruită pe care își va duce crucea*
(subsol : Cale Dolorosa), eu, neîndră znind să -l ating, deșii
asta îmi strigau toate fibrele sufletului meu, i-am fă cut
semn să iasă pe o stradă laterală care ducea spre bazar.
Am mers unul în spatele celuilalt până am ieșit pe o
terasă a zidurilor care înconjurau orașul. Ne-am oprit
amândoi cu ră suflarea tă iată . Ne-am prins de mâini, am
stat umă r la umă r privind orizontul. Cerul ne amenința cu
furtună , nori negri de plumb se adunau spre Ierusalim și
peste sufletele noastre. Nu ne-am îmbră țișat deșii ne-o
doream amândoi cu tristețe. Ne priveam în gând,
neîndră znind să ne privim în ochi. Timpul se oprise. Aș fi
vrut să știu cine este, de unde venea, cum de semă na
atât de bine cu iubitul meu, dar de frica ră spunsului, nu l-
am întrebat. Parcă auzindu-mi întrebarea mută Aldoilea a
spus;

- Sunt Ben Kadan, nă scut în Bethleem.

Se însera, zgomotele orașului se estompau, la apus

începuse furtuna. La primul fulger care a zdrențuit
orizontal cerul întunecat, mai pă mânteană , parcă trezită
din somn, mi-am revenit prima. L-am tras de mână să se
așeze pe pietrele zidului, calde încă de la arșița zilei.
Agitată , repetându-mă , revenind și pierzându-mi firul când
mă uitam spre el, i-am povestit pe neră suflate ce aflasem
de la soțul meu secret. I-am spus că semă nau ca doi
gemeni, că dacă ar fi fost laolaltă nu i-ar fi deosebit. Că
pentru mine era ca și cum aș fi vorbi cu celă lalt, iubitul
meu de mai bine de doi ani, doar că el, cel din fața mea,
mi se pă rea alcă tuit din lumină , celă lalt din carne... I-am
mai spus cum am fost adusă pentru el de Sanhedrin, cum
ne-am visat și cunoscut cu adevă rat. Cum am ajuns să ne
iubim cu sufletul, nu doar trupește cum dorea Marele
Preot. I-am spus despre planul nostru în care voiam să
fugim împreună , undeva peste mare, și pe care nu puteam
să -l ducem la capă t, fiind pă ziți fă ră încetare de oameni lui
Abishai.

Ș i i-am spus întregul plan al lui Abisai, început cu 21 de

ani în urmă , în care iubitul ei se nă scuse în timpul cometei
în Betlehem, dintr-o mamă fecioară , și un tată dulgher,
într-un staul să rac. I-am povestit cum, după aceleași
planuri, Yeshua a fost educat în Templu de cei mai
înțelepți Preoți, apoi antrenat și că lit în cele mai grele
lupte ca să devină un adevă rat ră zboinic. Planul continua
cu minunile aranjate de preoți, cu predici care să farmece
mulțimile și într-un final cm Yoshua trebuia să fie
proclamat Mesaiah Israelului intrând în Ierușalaim pe catâr
în uralele mulțimii. Declarat de Sanhedrin drept dușman al
Imperiului, acuzat că se proclamă Noul Rege al Iudeilor, să
fie arestat de soldații garnizoanei Romane și condamnat la
Crucificare de însuși Procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Cum Apostoli lui, care erau de fapt că petenii ră zboinice,

vor conduce cele 12 triburi, îl vor elibera, și așa cum este
prorocit, Yoshua Ha Nazori, noul Mesaiah, va conduce
mulțimile furioase la luptă contra soldaților Romani și va
elibera Ierușalaimul, Iudeea și toată Palestina de asuprirea
Romană .

Mărite Tiberius , tot ce-mi relata această femeie coincidea cu spusele

Preotului trădător, Teneth. Am îndemnat-o să continue, deșii
simțeam cum oboseala îmi îngreuna pleoapele. Noroc cu scribul
Eulius care scria neobosit.
Frumoasa femeie din fața mea, după o pauză visătoare, continuă:
Cum Celă lalt tă cea, l-am prins de braț și i-am strigat
disperată :
 - Yoshua nu este luptă tor, Yoshua al meu este bun și
nu vrea decât o viață liniștită cu mine și copii noștri.
Nu-i iubește pe preoți, sunt ipocriți și cruzi și nu-i
interesează decât binele și bogă țiile lor. Vrea doar să
tră im, nu-i pasă de Romani sau Evrei, doar viață ...
Mi-e frică să nu îl pierd în revoltă , mi-e frică de
planurile lui Abishai, mi-e frică pentru viitorul nostru.
- Ș i, am adă ugat cu ochii în pietrele tocite ale terasei,
port copilul tă u de lumină în pântec.

Ben Kadan, Fiul Pietrei, tă cea parcă neauzind nimic din

povestea mea. Privea peste procesiunea care se apropia
de oraș și se îndrepta prin ploaia deasă , care nu ajunsese
încă la noi, spre Templu, peste zidurile Ie indiferente ale
Irușalaimului, strângând punga de piele care îi apă sa
pieptul. Cu ochii deschiși privea spre lumea din jur și am
simțit că vedea doar durerea și iubirea din sufletul meu.
Acolo nu era loc pentru el, doar pentru Yoshua cu
destinul nostru lumesc.

Într-un târziu, după ce m-am oprit obosită din vâltoarea

mea de vorbe, zâmbind cu cel mai resemnat zâmbet din
lume, cu mâna strânsă pe piatra albastră de la gât, mi-a
șoptit aproape ca pentru el;

- În sfârșit înțeleg...
 - Mă voi duce eu în locul lui, ă sta este drumul. Ș i eu
m-am nă scut în Bethleem, dar tată l meu nu a fost
dulgher. Iar tu vei fi mamă de regi...

M-a privit adânc, iar eu am cunoscut în ochii lui pentru

prima oară iubirea în afara iubiri omenești, iubirea care nu
este a ta, iubirea din care doar faci parte și este cu mult
mai mult decât tine.

- Spune-mi unde se întâlnesc și când.

Cu o privire umilă , cerându-mi din ochi iertare, intuind că

îl trimiteam spre Moarte, cu voce tremurândă i-am spus
despre Gră dina Ghetsimani și Cina lor cea de Taină . Mai
era o zi până la întâlnirea lor.

- Înainte să îi iau locul lui Yoshua, am să -ți dau Piatra

asta. Este Piatra Iertă rii. Dacă voi murii, cum ar fi
drept, va trebui să o pui sub giulgiul în care voi fi
înfă șurat. Ea știe cum să ne ajute, știe tot... Îmi vei
aduce hainele lui și vei sta în preajma mea să o iei.
- Aș fi vrut să refuz, să -l fac să fugă , să uite de mine,
dar am acceptat, aplecându-mi fruntea

Mă salva pe mine, pe Yoshua și pe copilul nostru. La

gândul ă sta m-am cutremurat, era ca și cum îl trimiteam
pe tată l copilului meu la Moarte. Iubeam un bă rbat,
iubeam un Zeu, și deși presimțea moartea în jurul nostru,
eram fericită . Credema cu tă rie că tot ce mi-a spus se va
întâmpla...

Trecuse aproape o oră, nisipul din clepsidră mai avea câteva fire de
curs, Scribul părea că scrie în somn. Era cald și pe sub bolțile de
piatră se târau fuioare de fum înecăcios de la torțe. Am cerut să se
deschidă ușile masive de cedru și să ni se aducă vin. Magdalena a
cerut doar apă și s-a întors să privească stelele strălucitoare prin
arcada ușilor deschise. A suspinat.
- Mai poți? Am întrebat-o. Sau continuăm mâine, de fapt azi,
este aproape dimineață.
Speram să amâne, dar a clătinat capul în semn de refuz și a
continuat.
Pergamentul X
Cina de taină, Iuda și soldații

- Așa cum era planul marelui Preot, Yeshua trebuia

prins de soldații Romani asupra faptului, complotând
revolta. Ne-am întâlnit toți, cei 12 discipoli, eu și
noul Yeshua, care îi luase locul iubitului meu. Pe el,
pe adevă ratul Yoshua, l-am convins cu schimbul doar
când i-am spus de copilul din mine. Crezând că este al
lui, a acceptat cu greu și a ră mas ascuns în casa
mamei mele din Bethesba. Acolo mă așteaptă și acum
amețit de fumul de narghilea, că ci altfel nu l-aș fi
putut opri să vină cu mine. Nu ar fi bine ca cineva de
 aici, care l-a vă zut mort pe cruce să -l vadă la porțile
Palatului tă u. Mama mea are grijă de el și mă
așteaptă cu lucrurile strânse pentru plecare. Totul
depinde de hotă râre ta Hegemon.

Mahryam Magdalena m-a privit curajos în ochi, poate cu un început

de zîmbet, dar nu puteam fi sigur în semiîntunericul de abia străpuns
de faclele pe terminate. Am întors clepsidra și am sorbit din vinul
gros din îndepărtata Luisitania* așteptând să continue.
- Era noapte cu lună nouă , vânt cald și mă slinii erau cu
frunze de argint. Nimeni, decât eu, nu știa de Noul
Yeshua. Era o întâlnire de taină , care nu fă cea parte
din planul lui Abishai. Stă team în spatele lui, în
picioare așa cum mă rugase. Cei 12 nu se mirau, erau
obișnuiți ca eu să particip la antrenamentele și
discuțiile lor de la distanță .
- Acum, Hegemon, trebuie să încerci să mă crezi, că ci
cele ce urmează nu sunt nimic din ce te-ai aștepta să
se întâmple într-o noapte obișnuită ..
- Noul Yeshua le-a fă cut semn prietenilor lui să se
apropie și să se așeze in jurul lui, el încheind cercul.
Ș i-a desfă cut punga de piele de la piept și a scos
Piatra Iertă rii din ea. Piatra stră lucea albă strui în
lumina slabă a lunii.
*Portugalia, vin de Porto

- Le-a spus celor 12 să se prindă de mâini în cerc, de

mâniile lui, iar el și le-a împreunat cu ale celor de
lângă el peste piatra din ce în ce mai luminoasă . Nu
am mai vă zut în locul lor decât un cerc, apoi o bilă
de lumină albastră parcă fierbând, pentru ca apoi, din
ce în ce mai palidă să se topească în iarba rară a
poienii. A fost doar câteva clipe. Dar i-a schimbat pe
toți
- Cei 13 bă rbați din fața mea erau transfigurați,
schimbați la față , luminoși cu ochi sclipitori.

Yoshua le-a spus doar:

- Acum știți ce avem de fă cut, plecați să ră spândiți

vestea bună .

Oamenii aceia erau alții, aveau o lumină pe față care nu

poate fi decât lumina bucuriei și bună tă ții, nu mai erau
ră zboinicii încruntați și porniți la revoltă . Yeshua l-a oprit
pe Iuda, care era cel mai apropiat de iubitul meu, cel mai
prieten. I-a întins o pungă cu bani și l-am auzit spunându-
i:

- Dă -i bani ă știa Centurionului pus să vă prindă și

spune-i că în pivnițele Templului sunt 20 de vase cu
aur si argint furat de Marele Preot din tributul
cuvenit Cezarului și arme pentru revoltă . Doar atât,
și crede-mă , vei fi cu mine.

S-a apropiat liniștit și mi-a dat punga cu piatra care își

pierduse lumina din ea. Nu am avut curajul să mă uit în
ochii lui.

- Pune-o în mormântul meu sub giulgiu, că ci voi muri

curând. Nu te întrista, este drumul meu. Ne-am
întâlnit când trebuia, mi-ai deschis calea și ne vom
mai întâlnii.

S-a așezat în genunchi liniștit privind spre fă cliile soldaților

care se apropiau. L-am vă zut pe Iuda ieșindu-le în cale,
vorbind cu Centurionul. După câteva clipe, Centurionul le-a
fă cut semn soldaților să se întoarcă și au dispă rut
stingând-și torțele.

Am înțeles de ce doar când, din partea opusă a poienii și-

au fă cut apariția soldații Marelui Preot, care l-au prins pe
Iuda cu punga în mâna întinsă spre locul unde dispă ruseră
soldații Cezarului. A vrut să se îndrepte spre Yeshoua, dar
a fost legat cam în același timp în care falsul Yeshoua era
și el prins...

Iar eu, îmbră cată în veșmânt negru am fugit fă ră să mai

privesc înapoi.

Așa a încheiat Magdalena, obosită acum, ca și noi toți, adică eu,

scribul și sclavii mei. Răsăritul se anunța timid prin fâșii palide de
lumină și prin cocoșii blestemați din curtea bucătăriei Palatului.
Le-am făcut la toți semn să plece.
Trebuia să dorm, dar scribul s-a prosternat în fața mea și am înțeles
că vrea să vorbim. I-am făcut semn că mai târziu și cred că am
adormit în jilțul fostului Procurator, dispărut fără urmă de trei zile.

Pergamentul XI
După amiază când m-am trezit în patul meu, unde mă aduseseră
sclavii, am găsit lângă fructele răcoritoare de pe trepiedul de argint
din dreapta patului meu, o mică scrisoare scrisă pe pânza subțire a
unei eșarfe scumpe. Spunea:
„Mâine, în zori”.
Nu recunoșteam scrisul, nu știam cui îi este adresată, desigur nu mie,
care încheiasem de mult activitățile care ar fi justificat o asemenea
chemare. Am întrebat sclavii și am aflat că o lăsase scribul....
L-am chemat, și cum nu putea să vorbească mi-a scris repede numele
Eusebiei, sclava nubiană a Claudiei Procula, soția Procuratorului.
Sclavii mei au găsit-o în curtea palatului încărcând cuferele Claudiei
Procula într-o lectică. Mi-au adus-o.
 Mărturia Eusebiei, sclava nubiană a Claudiei Procula și
singura ei prietenă.
Din raportul Eusebiei, plătit cu 14 Tetradrahme din Tyr* ( subsol-
mai mici decât tetradrahmele Ptolemeice, dar mai rare...).
Am fost dă ruită Claudiei când aveam amândouă 5
ani. I-am fost mai întâi prietenă și mult mai târziu am
înțeles că îi eram și sclavă . Sunt singura ei confidentă .
Cealaltă , Flavia, pe care ar fi bine să o interogați, a
primit-o de la Pilat după că să torie, acum14 ani. Este
foarte tă cută , iar noi, eu și Claudia o bă nuim că este
iscoada lui Pilat. Am să vă povestesc despre stă pâna mea
și despre scrisoare.

Claudia Procula, soția lui Ponțius Pilat,

este o femeie de o neobișnuită frumusețe, la apogeul
feminită ții. Printre servitori și sclavi sa dus vorba și despre
tot atât de neobișnuita ei ră utate. Că să torită de la 16 ani
cu un soț care ar fi putut cu ușurință să -i fie tată , nu a
cunoscut până atunci iubirea până acum, în luna Nissan a
anului 4455* (subsol- Calendarul evreiesc, echivalentul
anului 21 AD) de la creația lumii. Iar acum s-a izbit de
iubire ca de un zid de netrecut, pe care ar fi dorit să -l
stră bată repede și să revină la echilibrul, la mândria și
ră utatea construită cu greu în acești 14 ani de când era
că să torită .

La ultima libație dată de Procurator în cinstea omologului

să u din Etiopia, printre fumurile aromate ale vaselor cu
mirodenii, printre risipa mâncă rurilor revă rsate pe mesele
cu tă blii aurite, din care dacă un sclav ar fi avut curajul să
guste, ar fi gustat și moartea prin biciuire sub privirile ei
de gheață , printre nenumă ratele cupe pline cu vinurile grele
ale orientului, nu a vă zut decât privirea de noapte a
Generalului Quirinius Terțius, reîntors victorios din
campania din Betharara. Mereu îl evitase și acum înțelegea
de ce. În seara aceea i s-a dezghețat inima.

Fiind gazdă , trebuia să -i vorbească , dar se hotă râse să fie

scurtă și rece., S-a trezit zâmbind, felicitându-l și
întrebându-l ce ar dorii să -i aducă sclavi drept ră splată
pentru victorie. Cuvintele lui impertinente când i-a ră spuns
privind-o îndră zneț că ar dori-o doar pe ea ca recompensă ,
în loc să o jignească , au mângâiat-o ca o îmbră țișare dorită
și așteptată . L-a privit și ea fă ră să clipească , drept în
ochii amețitori, uitând de sclavele etiopiene care o însoțeau
pretutindeni, și i-a ră spuns roșind până în creștet;

- Am să te chem. Îți vei primi recompensa.

Dimineața, în dormitorul care de mult nu mai era conjugal,
în picioare, goală sub evantaiele sclavelor etiopiene Eusebia
și Veronica, se ruga zeilor Samniți, zeilor doicii ei Sabine,
să -i dă ruiască un copil cu primul bă rbat care o învinsese.
Că ci ce altceva însemnau cuvintele ei venite din inimă , nu
din minte?

Claudia care domina totul, Claudia care pedepsea fă ră milă

ori ce greșeală , devenise iar fetița de 16 ani care își
așteptase în van bă rbatul pe care să -l iubească până la
dă ruire. Acum îl întâlnise, era sclavă iubirii, își adora
stă pânul, și se bucura...

Obișnuită să i se supună totul, aștepta pentru prima oară

să i se dea ordine.

Fă ră reticență , fă ră îndoială sau șovă ieli, i-a scris pe o

pânză parfumată doar pe care i-a trimis-o prin mine:

- Mâine, în zori.

Pergamentul XII
Dimineața, după Libația în cinstea lui și după o zi de
odihnă a întregi curți, i-am dat Generalului, mesajul prin
care stă pâna mea îl chema.

A doua zi ne-am însoțit stă pâna dea lungul galeriilor

palatului, în sus și în jos pe treptele de marmură , la
bă ile fierbinți din gră dina veștejită de prea că ldura
 Ierusalimului unde am îmbă iat-o și parfumat-o din nou.
După baie am pornit iară și pe coridoare înapoi spre
încă perile umbrite ale iatacului. Stă pâna nu avea
astâmpă r, și zvonul că va fi adus condamnatul care îi
îngrozise pe Sanhedrini și Farisei pentru a fi judecat de
Procurator, a venit la timp pentru a-i da un scop în
bântuiala palatului și un ră gaz în așteptarea urmă toarei
dimineți care i-l va aduce pe primul ei iubit...

Așa dar, în ziua aceia ieșise să îl vadă din umbra

colonadelor pe cel despre care tot Ierusalimul vorbea, cel
că ruia i se dusese vestea de mare vindecă tor dar și de
ră zvră tit.

Când a vă zut escorta apropiindu-se, a ieșit ca din

întâmplare să se încrucișeze cu ei în drumul spre terasa
unde-i aștepta judecata lui Pilat.

Condamnatul, dea bea acoperit de zdrențe și evident bă tut

zdravă n privea pierdut podeaua de marmură , târâind
lanțuri ruginite legate de glezne.

Claudia Procula, fă ră intenție, sau fă ră motiv, ori poate

din cauza întunericului din colonadă sau a voalurilor prea
lungi, s-a împiedicat că zând în genunchi chiar pe aceleași
dale de marmură pe care pă șea prizonierul.
Până să se repeadă centurionul să o ajute, Yeșua Ha
Nazorii, acuzatul de înaltă tră dare și revoltă , fiind mai
aproape, a ridicat-o de umeri și cu cel mai senin zâmbet
din lume i-a spus, privind-o în ochi cu o imensă bună tate,
în dialectul Samnit al doicii ei– „vei avea un bă iat, ți se va
îndeplinii ruga”.

Privirea albastră și zâmbetul blând ale deținutului s-au

stins sub o ploaie de lovituri, iar escorta s-a depă rtat
lă sând-o pe Claudia înmă rmurită , susținută de cele două
sclave înspă imântate că vor fi pedepsite pentru accidentul
stă pânei. Spre surprinderea lor, doar le-a zâmbit.

Nu mai auzise dialectul de ani de zile și oricum nimeni nu

știa de doica ei din seminția Sabinilor* ( aici notă în subsol
despre populația Samnită )

Doar ele știau că , în altarul din dormitorul conjugal, cu o

seară înainte, Procula arsese ofrande în fața zeiței Junona
dar și a zeilor doicii ei Samnită , rugându-se fierbinte
pentru un fiu, un urmaș al casei Proculianilor. De Pilat
nu-i pă sa, dar își dorea un fiu pe care să îl prezinte
tată lui și mamei ei, retrași în Cesareea.

La auzul vorbelor neașteptate și tulbură toare, fă ră

șovă ială , în mintea ei a luat naștere un gând și o decizie.
Quirinius Terțius va fi tată l copilului ei, încercă rile lubrice
zadarnice la care o supunea soțul ei vârstnic, cu toate
poțiunile preparate de același vraci egiptean, nefiind de nici
un folos. S-a întors pe că lcâie, tulburată dar și hotă râtă
să își ducă decizia până la capă t. Fă ră să mai stea pe
gânduri, convinsă că asta era și dorința Zeilor, m-a trimis
să verific dacă Quirinius primise mesajul ei .

Am asigurat-o că da și i-am ară tat staterul* (subsol,

monedă de argint aflată în circulație în timpul lui Tiberius)
Antiohian de argint cu chipul lui Octavianus, pe care
generalul mi-l dă duse drept recompensase pentru vestea
bună ...Neră bdă toare totuși, m-a trimis din nou să îi spun
iar că îl așteaptă la ră să rit în încă perile ei din palatul
procuratorului.

Dar Zeii aveau alte planuri cu ea...

Peste puțin, după o baie cu mirodenii și masaj cu frunze

de mentă , Pilat a intrat în dormitorul Claudiei Procula
fă ră să o anunțe. Aflase de întâlnirea ei plă nuită cu
tână rul General, de la iscoadele lui credincioase. Dar nu-i
pă sa. Avea o surpriză pentru ea ca și de altfel pentru el
însuți. Deși numele ei era Claudia, lui Pilat îi plă cea să o
cheme cu al treilea ei nume, numele ei de alint folosit
de mamei ei când la 16 ani i-o încredințase.
- Ligia, Quirinius nu vine mâine dimineață . Nici mâine
seară . Nu mai vine deloc. Dar crede-mă ai să vezi că
nu ai nevoie de el.

Fă ră să îi pese de prezența noastră , a sclavelor, a lă sat

să -i alunece de pe umeri tunica lungă de seară , care s-a
întins leneș pe dalele de travertin roz ale dormitorului.
Sub tunică era gol. Dar nu era Pilat. Era Apolo, Adonis,
un zeu al tinereții și bă rbă ției. În fața Claudiei, mută de
uimire, stă tea un Pilat tână r, fă ră gră sime, cu
pectorali de discobol, cu pă r castaniu tuns și gata de a
face dragoste. M-am retras, dar nu am putut să -mi iau
ochii de la neobișnuitul spectacol.

Noul Pilat, o îmbră țișează cu ardoare, și sub mângâierile

lui, Claudia, ca în vis, uită de Quirinius. După o lungă
noapte de amor, ră coriți de briza dimineții și de
evantaiele sclavelor stupefiate și ele de transformarea
Procuratorului, îmbră țișați ca în urmă cu 20 de ani,
Pilat îi mă rturisește întâmplarea de necrezut din sala de
judecată . Claudia îi spune și ea despre întâlnirea cu
Nazarineanul, și este sigură că va avea un copil. I-am
auzit cum plă nuiau să îl salveze pe Yeshua... Dar aceiași
putere care i-a schimbat, îi adoarme pentru trei zile și
trei nopți. Când Quirinius Terțius apare în fața ușilor
iatacului Claudiei, doi centurioni încrucișează sulițele iar
 eu, Eusebia, cu ochii în pardoseală a trebuit să îl anunț
că stă pâna mea își îndeplinește datoria de soție...
Quirinius a pleacat furios și umilit.

Pergamentul XIII
Aici, împărate, eu, umilul tău ostacustes și prieten, trebuie să adaug
că, fără ajutorul lui Pilat, tânărul Quirinius a condus exemplar
garnizoana Romană la înăbușirea revoltei evreilor conduși de, Marele
Preot. Chiar el l-astrăpuns mortal pe Abishai, iar piața templului lui
David a fost scăldată în sânge evreiesc.
După înăbușirea revoltei, ceilalți doi Tetrarhi ai Galileii și Betaniei,
împreună cu garnizoanele Romane din Samaria și Bethabara l-au
proclamat pe tânărul general Quirinius Terțius drept noul Procurator
al Iudeii* ( la subsol ani de procurator al lui Quirinius, 774? de la
întemeierea Romei, sau 1 – 7 AD cînd este înlocuit de......)

Comandantul străjerilor m-a informat că s-a dus direct la dormitorul

lui Pilat și Claudia, să le vestească înlocuirea lui Pilat cu Quirinius.
Sclavele îi dezmeticesc cu greu, dar comandantul garnizoanei nu-l
recunoaște pe cel din brațele Claudiei și continuă să-l caute pe Pilat.
Celor doi amanți, Quirinius, dezgustat, le ordonă să se îmbrace,
privind-o cu răceală pe Claudia. Îi mai spune Claudiei că are doar
două zile să părăsească palatul și că dacă îl ascunde sau nu spune
unde se află Pilat v-a fi acuzată de înaltă trădare.

Pergamentul XIV
Mărturia scribului
Slăvite Tiberius, pentru a descurca informațiile bizare despre
condamnatul cu puterile lui de vraci, despre Claudia Procula și Pilat și
despre transformarea acestuia, am cerut scribului să-mi scrie un
raport alăturat raportului din ziua judecății, căci așa cum ști, este
mut. Pentru raportul său și pentru discreție i-am plătit din visteria
Procuratorului 16 tetradrahme de argint.
Raportul scribului Eulius:

Pe terasa palatului, Pilat, pe care lumina orbitoare

reflectată crud de marmura albă de Serifos îl orbea și îi
dă dea o durere de cap sfredelitoare, tocmai se retră sese
pe jilțul incomod din mahon din Liban, și ceruse încă doi
sclavi să -l ră corească cu evantaie din pene de struț și să -i
facă umbră . Pe terasă mai eram eu, scribul Eulius, mut,
dar care scriu simultan cu ambele mâini în latină și greacă ,
escorta transpirată , înză uată fă ră rost cu platoșe de piele
și coifuri înfierbântate de soarele fă ră milă , și acuzatul
care tocmai ajungea.

Pilat, în vârstă de mai bine de 60 de ani, vârstă

neobișnuită , mai ales amintindu-ne de numeroasele
campanii militare pe care le condusese, cu o să ptă mână
înainte suferise o paralizie, nu-și mai mișca mâna stângă ,
și vorbea greu cu o jumă tate de gură . Era nu numai
înfricoșat de boală , dar și enervat și mânios pe preoții
Iudei care tocmai acum își gă siseră să -l tulbure cu judecata
unui nou profet dintre mulții care trecuseră prin Ierusalim.
Mai era și că ldura, umezeala, și Procula pe care o bă nuia
că -l înșeală . Interceptase prin spionul Palatului o scrisoare
de la tână rul General Quirinius Terțius care-i cerea o
întrevedere. Nu prea avea pretenții la sentimente din
partea ei, prea tână ră ca să -i aprecieze inteligența, prea
femeie ca să o poată domina fizic, mai ales că poțiunile
vraciului Egiptean nu-și mai fă ceau efectul decât în
prezența unui tână r sclav Georgian, care reușea, prin
mângâieri mă estre să -i readucă un pic de vigoare. Dar era
vorba de orgoliu, de lipsa unui urmaș și de intrigile de la
Roma. Ș i peste toate astea, acum, zdrență rosul ă sta bă tut
și probabil nebun pe care îl aduc mai mult mort decât viu.
Nici o pagubă dacă moare, numai să termine cât mai
repede, să fugă la umbră , lângă ogarul lui Afgan și la cupa
cu fierturi pentru uitare, preparată de același preot
egiptean...

Dar a fost altfel.

Înainte să înceapă interogatoriul, Ha Nazorii* l-a privit cu

milă din zdrențele lui însângerate și cu o voce melodioasă
cu accent ebraic, i s-a adresat în greacă .

-Mă vei condamna, nu pentru că vrei tu, dar

așa trebuie, așa a orânduit Tată l meu. În schimbul
greută ții și vinei pe care o vei purta pentru eternitate, te
vindec. Acum nu te mai doare capul, ești liniștit și simți
cum îți revine pofta de viață . Întinerești!... Este darul pe
care ți-l facem, pentru decizia grea pe care ți-o vei lu pe
umeri astă zi.

* cel din Nazaret

Cuvintele astea, spuse melodios și atât de neașteptate l-

au lă sat fă ră reacție pe Procurator, dar starea imediată
de bine, durerea de tâmple care a fă cut locul unei bucurii
fă ră rost, au fost și mai neașteptate. Unul din centurioni,
o namilă fă ră un ochi și cu odgoane de mușchi împletiți pe
brațele goale, fă ră să -i înțeleagă cuvintele, l-a lovit
nă praznic pe Ha Nazorii din spate sub genunchi aruncându-l
cu fața în jos la picioarele lui Pilat.

Acesta, mai vioi ca la 20 de ani, a țâșnit din jilț, oprind

a doua lovitură a centurionului la jumă tate și poruncind
tuturor să îl lase singur cu deținutul.

Neîncreză tori, soldații au privit spre comandant, care, la

rândul lui nu știa ce să facă . Dar când, Ponțius Pilat, cu
vocea clară , care condusese legiuni împotriva barbarilor, le-a
ordonat din nou să pă ră sească terasa, fă ră să mai aștepte
ordinul scurt al comandantului, s-au supus în dezordine.
Am încercat și eu să mă scol, dar un gest ferm și rapid al
Procuratorului m-a readus în poziția mea de scriere. Îi
trebuia un martor pentru Tiberius.

Între timp, Yeshua Ha Nazorii sprijinindu-se pe genunchi l-

a întrebat tot în greacă pe Pilat dacă se poate ridica.
Acesta i-a ră spuns scurt că nu, și, spre stupefacția mea,
s-a așezat lângă acuzat pe care l-a ajutat să se ridice pe o
parte, fă ră să -i pese de sângele care i-a murdă rit mâinile
și de mirosul groaznic pe care îl împră știa prizonierul. A
cerut apă proaspă tă și pe celor doi sclavi cu frunzele de
palmieri le-a ordonat să le facă umbră . În oglinda de apă
adusă , Pilat și-a întâlnit fața de acum 30 de ani. Era din
nou tână r. Ce minune. Avea în față un vră jitor, cel mi
mare vraci pe care îl întâlnise.

O imagine ne mai vă zută pe terasa de marmură ,

luminată de ultimele raze. Un temut Procurator, în
veșminte albe oficiale, umă r la umă r cu un viitor
condamnat la moarte, plin de sânge, cu pă rul și barba
nă clă ită de sudoare. Doar eu și sclavii au am fost martori,
când Pilat i-a ridicat cu grijă de pe frunte și din pă rul în
care se încâlcise, o coroană de spini, împletită din tulpini
de trandafiri să lbatici, ale că rei țepi se înfipseseră cu
dușmă nie în fruntea acuzatului. Cu un gest gră itor, acum
întineritul Procurator l-a îndemnat să -și spele fața în
gă leata cu apă proaspă tă . După o scurtă privire de
mulțumire, Joshua și-a bă gat tot capul în apă , l-a ridicat
ră corit, și fă ră să mai ceară îngă duire a bă ut cu mare sete
din apa înroșită de propriul sânge.

Privindu-l cu admirație și chiar recunoștință , sentiment nu

prea familiar hegemonului, Pilat a continuat conversația în
greacă ;

- Ești cu adevă rat profet și vră jitor. Mă simt cu 30 de

ani mai tână r, și da, mă bucur. Îți mulțumesc, cere-mi
orice, meriți oricât. Ha Nazori a spus cu un fel de
tristețe visă toare în glas:
- Tu, Procuratorule nu poți să -mi dai nimic. Doar
condamnă -mă la moarte, asta-i ce trebuie să faci cu
mine. Ș i nu, nu sunt vraci, nici profet, sunt doar
parte din Divinitate. Tată l meu m-a trimis aici ca să
vă ierte.
- Ești fiul dulgherului Iosif din Nazaret, cum poate un
dulgher să mă ierte, și cum poate un tată să -și
trimită copilul la moarte? Dacă aș avea un fiu...
- Vei avea un fiu, îl vei concepe chiar azi. Tată l meu nu
este aici, dar vei înțelege asta dea bea după moartea
mea.
- Ce Moarte, care moarte? Nu vei muri, nu voi lă sa să
te atingă nimeni, vei merge cu mine în vila mea din
Cezareea, vei avea tot ce-ți dorești, vreau să -mi spui
tot ce ști, poate vom fi prieteni.
- Îți mulțumesc iar Hegemon. Dar nu, nu depinde nimic
de voința ta, mă vei condamna și totuși nu ai nici o
vină .

Pilat obișnuit să comande și să fie ascultat, fă ră să mai

continue, s-a ridicat ușor, i-a ordonat Nazarineanului să
se întindă cu fața în jos și a chemat garda. Când s-au
aliniat pe cele trei laturi ale curții interioare a palatului,
soarele mai lumina doar acoperișurile de ardezie aurită .

Se mai ră corise, adia un vânt de seară și Pilat avea

sufletul ușor.

Ș tia ce va face.

Îi va convinge pe preoți că prizonierul va fi pedepsit pe

mă sura acuzațiilor și ca drept recompensă pentru
loialitatea lor v-a elibera un prizonier evreu din
temnițele să pate adânc sub zidurile de piatră .

Ceru comandantului, bruta fă ră un ochi și cu mușchi de

odgoane să fie primiți preoții, mai mari Sanhedrinilor și
Saduceilor Templului lui David. Ca să -i impresioneze și-a
pus piciorul drept, cu încă lțarea din piele fină pe spatele
 condamnatului, care, cu fața în jos pă rea fă ră cunoștință .
Când au fost toți, 6 preoți împodobiți cu aur și perle,
cu caftane de blană scumpă de samur, deșii era în toiul
verii, a așteptat ca aceștia să se încline în fața pajurii cu
două capete ale Imperiului.

Cu voce puternică și stă pânită , ceea ce i-a mirat pe preoți,

care fuseseră informați de boala și paralizia care îl lovise,
Pilat a spus cu totul altceva decât voia să spună . Vorbe
pe care nu a putut să le creadă că îi ies din gură , vorbe
pe care nu credea că le aude aievea.

- Ece Homo * ( la subsol : ă sta-i omul, latină ) L-am

condamnat la moarte, vinovat de înaltă tră dare.

Deșii vorbise el, nu erau cuvintele din mintea lui. Ne

înțelegând ce se petrece, a încercat să își retragă vorbele,
dar când a vorbit iar, o altă voce i-a ieșit din piept:

- Eliberați pe cine vreți în locul lui, el va muri pe cruce

ca tră dă torii.

Pilat, în continuare cu talpa pe gâtul condamnatului, a

ră mă s nă uc și mut. A mai încercat să zică ceva dar nu a
reușit decât un fel de bolboroseală de neînțeles.

S-a fă cut zarvă , Preoții se bucurau

fă când plecă ciuni fă ră numă r, vestea s-a dus din gură în
gură afară de porțile palatului și o mare de voci a început
să strige numele celui pe care îl voiau liber. Barabas,
Barabas. Un tâlhar care într-o încă ierare ră nise câțiva
oameni pe care îi tâlhă rea și omorâse doi soldați romani
care interveniseră să îi liniștească . Era în temnițele
palatului, dar mulțimea îl considera patriot

- Barabas, Barabas....

Cuprins de tremur și spaimă , Pilat, confuz, cu lacrimi pe

obraz, s-a aplecat gemând spre Yeshua;

- Nu eu, nu eu, nu, nu, iartă -mă .

Nazarineanul zâmbea ...

Pilat, condus de o altă voință , s-a aplecat peste gă leata

cu apă și si-a spă lat mâinile ară tându-le preoților. Apa
amestecată cu sângele condamnatului îi înroșea mânecile
tunicii albe pe care era brodată cu fire de aur pajura
bicefală .

A mai încercat să spună să fie dus prizonierul în

încă perile lui din Palat, dar aceiași voce stră ină a rostit
spre gă rzi;

- Luați-l!

Soldații l-au ridicat de sub piciorul lui care tremura și

Pilat a capitulat pră bușindu-se în jilț.

Nu a stat decât un minut și a țâșnit în picioare

- Plecați, ieșiți, dispă reți! Tu stai să -ți dictez pentru
Împă rat, să se știe...
- Mi-a dictat printre lacrimi și râs de bucurie, parcă
înebunise:

- Scrie, scrie, să se știe că eu l-am gă sit nevinovat, am

vrut să -l eliberez, am vrut...a terminat într-un
suspin...Înțelegi? Nu au fost vorbele mele, el m-a
fă cut să le spun.. Eu voi fi vinovatul în fața oamenilor,
da, eu, dar el s-a condamnat singur la moarte.
Sângele lui este pe mâinile mele, dar ce primesc în
schimb este minunat! Vezi?

Suspinul i s-a transformat în râs, nu-l mai recunoșteam,

în fața mea stă tea un Pilatul tână r, cel care mă purtase
cu el prin toate campaniile lui militare...

Copleșit de toată întâmplarea, nu înțelegea cum de nu

simțea supă rare sau mânie. In fapt se simțea mai bine de
cât își amintea să se fi simțit în toți anii blestemați de
când era Procuratorul Iudeii și într-o stare de
bună voință pe care nu o mai simțise vreodată pentru
altă ființă . Poate doar pentru ogarul lui Afgan,
Ulise...Lui Pilat îi plă ceau miturile grecești.

Aici se termină raportul scribului mut, Eulius.

 Pergamentul XV
Otacustes continuă
Salve mărite Tiberius. Este iarăși noapte, căldura de peste zi s-a
îmblânzit, pe sub bolți se strecoară o adiere care-mi aduce aminte
de tinerețea noastră la Terme...
În loc să se liniștească, lucrurile se complică. Azi dimineață, după
trei zile și trei nopți de la blestemata execuție, la poarta Palatului,
preoții Templului, urmați de o mulțime agitată strigau și voiau să
intre. Nu eram în cea mai plăcută stare de spirit, pentru că în
miezul nopții am fost trezit de sclavul meu Rufus, singurul căruia îi
dădusem permisiunea să mă scoale când ar crede de cuviință. Mă
trezise să-mi spună că soția Procuratorului Claudia Ligia Procula,
părăsea palatul pe întuneric.
Am alergat să o întâlnesc și am găsit-o discutând cu străjile care îi
opreau drumul. La lumina faclelor era și mai frumoasă decât mi-o
aminteam, dar și mai furioasă decât o auzisem vreodată.
- Lăsați-mă să trec, sunt stăpâna voastră și soția Procuratorului!
Cel mai bătrân dintre gardieni, cu ochii în jos și vădit stânjenit a
îngânat:
- Avem un nou Procurator, stăpână.
Înainte să-i răspundă am intervenit:
- Onorabilă Claudia, lăsați-mă să vă ajut. Aș vrea să aflu unde
plecați și mai ales unde este soțul domniei voastre, fostul, (am
accentuat pe fostul), Procurator Pilat?
S-a întors mânioasă spre mine, dar s-a stăpânit și m-a salutat cu o
scurtă aplecare de frunte.
 - Salve Otacuste! Atunci vreau să-ți vorbesc doar ție.
Am îndepărtat gărzile și am făcut un gest să o invit să se așeze pe
unul din cuferele încă neîncărcate în Litieră. A refuzat scurt. Din
cauza lumini pâlpâitoare fața îi era parcă mereu în schimbare, dar tot
extraordinar de frumoasă.
Fără să-i cer voie cum s-ar fi cuvenit, lăsând la o parte formalitățile,
doar puteam să-i fiu tată, m-am așezat și-am spus:
- Vorbește acum, sunt obosit și m-ai trezit din somn. Nu puteai să
aștepți dimineața?
- - Pilat m-a părăsit și a fugit cu sclavul lui Georgian, doar Jupiter
și Junona știu unde. Nu am vrut să produc scandalul pe care l-ar
aștepta patricienii Romei, care sunt mai răi decât bucătăresele
mele. Vreau să ajung la părinții mei în Cesareea și să nasc acolo.
Sunt însărcinată. A venit fratele meu, cel de acolo, să mă
conducă. Nu mai stau nici o zi în orașul ăsta odios. Spune
gărzilor să se dea la o parte. Contez pe discreția ta, a adăugat
cumva zâmbind rugător.
- Nu știam că ai un frate dar știam de sclavul Georgian. Va trebui
să-l găsesc pe Pilat și să îl duc la Roma. Este acuzat de trădare.
Pe ce poartă crezi că a ieșit? Poate s-a întâlnit cu fratele tău. Aș
vrea să-l întreb, cheamă-l.
Claudia a ezitat o clipă, după care a strigat ușor:
- Lucius!
Tânărul, îmbrăcat cu o togă care mi-sa părut cunoscută, dar cu o
mantie cu glugă peste ea, s-a apropiat șovăitor.
- Salută-l pe devotatul nostru Otacustes.
Am simțit o notă de maliție sau sarcasm în vocea ei, dar am fost atât
de surprins de asemănarea tânărului cu Pilat, doar că era cel puțin
mai tânăr ca acesta cu 25 de ani, încât nu i-am mai băgat în seamă
tonul.
 - Sclavul vostru, Otacustes!
Parcă vorbise Pilat, dar cu o voce mai clară și mai catifelată.
Am bâlbâit de uimire:
- Ești fratele ei sau al lui Pilat?
A zâmbit cu o dantură strălucitoare:
- Mi s-a mai spus, sper să nu sfârșesc ca el...
Eram frânt de agitația de peste zi, Claudia și neobișnuitul ei frate
aveau dreptul să facă și să plece unde voiau, așa că i-am salutat
ridicându-mă de pe cufăr și le-am spus gărzilor să-i ajute la încărcatul
litierii și catârilor care așteptau lângă zid adăugând cumva cu părere
de rău.
- Zeii să vă aibă în pază, ori când aveți nevoie vă stau la
dispoziție, al vostru servus.
Ar fi trebuit să înțeleg că Lucius era de fapt Pilat întinerit de profet,
dar cine putea să creadă o asemenea întâmplare nemaiauzită?!
Și să înțeleg că Izgonirea din Ierușalaimul pe care amândoi îl urau,
pierderea funcției și statutului de Procurator îi tulbură mai puțin
decât neașteptata veste a Învierii Nazarineanului despre care nici eu
nu aflasem*. ( subsol-Dar primiseră o nouă viață cu prețul unei vine
care îi va urmării până la canonizarea lor drept sfinți ai noii religii
începută de Cel pe care nu-l putuseră scăpa de cruce. Nici asta nu
avea de unde să știe ostacustele). Iertare Augustus, am îmbătrânit...
Frumusețea acea de matroană romană, fratele ei chipeș și toată
escorta s-au cufundat în negura drumului spre vila lor din Cesareea,
unde vor fi uitați de Împărat, de Roma, de Quirinius și de istorie, iar
eu în câteva ore de somn agitat.
Din el, așa cum începusem să spun, zbuciumul de la poarta
palatului m-au trezit mult prea devreme pentru cât eram de obosit.
Preoții strigau, mulțimea striga, gărzile se așezaseră în trei rânduri de
apărare și de pe treptele de la terasa consiliului, noul Procurator, cu
o robă vișinie și-a ridicat mâinile în semn de liniște. Dar în loc să
spună ceva mulțimi sau Preoților, a chemat translatorul oficial care
era deja acolo în spatele lui. L-a trimis să întrebe preoții de ce
tulburau orașul și să afle ce striga mulțimea. Am urcat și m-am oprit
respectuos, la două trepte sub Procurator, de unde l-am auzit pe
translator gâfâind de spaimă:
- A dispărut cadavrul crucificatului Yoshua. Poporul strigă că a
înviat.
După ce s-a uitat întrebător la mine, Quirinius a murmurat cu dispreț:
- Sălbatici superstițioși! și către gărzi:
- Alungații, vreau liniște, aici și în tot Ierușalaimul.
Aplecându-se spre mine, mi-a cerut să aflu ce se întâmplă și s-a
retras plictisit.
Începea o zi toridă...
L-am trimis pe același Centurion, Germanius Taca, cel care ne
adusese tezaurul furat de Marele Preot al cărui trup era și el de
negăsit, să potolească mulțimea si să-mi raporteze. Peste câteva
ore, plin de praf și sudoare, soldatul acesta, poate doar un pic mai
tânăr ca mine, a intrat în cancelaria mea unde redactam toate
rapoartele în cifrul Imperial.
M-a salutat cu mâna ridicată și călcâiele lipite. I-am făcut semn să
se așeze, totdeauna am un jilț de piele în fața mesei mele de lucru.
Și o carafă de vin rece pe ea, din care l-am îmbiat să bea.
A ridicat-o cu ambele mâini, și privindu-mă cu recunoștință, cred
ca a golit-o. Bănuiesc că o merita din plin.
- Ostacuste trebuie să vezi. Vin-o la criptă, nu am mai văzut așa
ceva.
Am ezitat, am vrut să-l mai chestionez, dar mi-am spus în gând: de
ce nu? Doar dormisem destul și eram din ce în ce mai interesat de
tot ce era legat de profetul crucificat.
Am refuzat lectica Procuratorului și am plecat călare, înconjurați
de 12 soldați care alergau în jurul nostru, desigur blestemând
armura, sulițele grele, Ierușalaimul și razele fierbinți are soarelui
nemilos de amiază.

Pergamentul XVI
Giulgiul

Cripta aparținea familiei unui bogătaș din Arimateea, Iosif, care îl

ajutase pe condamnat să-și care crucea pe drumul spre dealul
Căpățânii, Golgota. Ceruse permisiune centurionului Germanius
Tia să ia cadavrul și să-l depună în mormântul familiei, pe celălalt
deal din spatele Porții de Aur a Ierusalimului. Atunci am aflat și
despre moartea rapidă a lui Yoshua, căruia nu i s-au mai zdrobit
picioarele, deoarece murise străpuns de lancea unui sutaș
milostiv. Nici asta nu știam.
Drumul urca mărginit de o parte și de alta de morminte săpate în
piatra moale a dealului, închise cu pietre tăiate circular și pe care
erau săpate nume și date despre cei plecați fără întoarcere. Peste
multe crescuse o iarbă firavă, câteva aloe și măslini sălbatici.
Ne-am strecurat printre două morminte mai îngrijite, pe o cărare
acum strâmtă și nepietruită. Am ajuns.
Intrarea în criptă era larg deschisă, piatra enormă care ar fi trebuit
să o acopere zăcea deoparte, căzută pe doi măslini pe care îi
rupsese, unul de la jumătate, celălalt din rădăcină. Parcă ar fi fost
aruncată de Hercules. Mormântul era o încăpere săpată în coasta
 dealului, avea pereții pietruiți cu lespezi roșii aduse din Egipt și în
mijloc un fel de masă săpată chiar din roca muntelui. Pe ea se
depuneau cei decedați și pe ea ar fi trebuit să se afle trupul celui
pe care îl crucificasem cu trei zile în urmă. Bolta mormântului avea
o crăpătură neregulată prin care se vedea cerul orbitor și de
marginea căreia atârna o pânză arsă la colțuri, mișcată domol de o
adiere firavă. Centurionul a îngăimat:
- Este giulgiu în care a fost învelit. Atât a rămas.
Am cerut să mi-se aducă pânza. Când mi-au întins-o la picioarele
calului, căci nu descălecasem, pe ea era o imagine a unui trup de
om. Am descălecat să o cercetez de aproape, și, Slăvite Tiberiu,
am văzut imaginea ruginită și înnegrită a unui om cu mâinile
încrucișate, cu barbă si ochii închiși. Din păr îi ieșeau ca niște raze
negre sau spini lungi, pe frunte se vedeau pete ruginii de sânge,
iar mâinile și picioarele erau găurite exact în locurile unde ar fi fost
bătute piroanele la răstignire. Sub a cincea coastă era o rană
neagră înconjurată de alte pete ruginii.
Fără îndoială imaginea unui cadavru de crucificat. Toți tăceau
privindu-mă, parcă eu aș fi fost responsabil de imaginea
neobișnuită.
- Seamănă cu Yeshua? Am întrebat deoarece nu văzusem
condamnatul niciodată.
A răspuns tot Centurionul:
- Da, dar mult mai îmbătrânit, parcă ar fi tatăl lui.
Am plecat spunându-le să-mi aducă giulgiu la palat și pe sutașul care
îi curmase suferința.
Mi se părea că mă scufund într-o lume a misterelor, într-o
conspirație sau într-o vrajă.
Nu știam ce mă așteaptă...
Pergamentul XVII
Mărturia sutașului, soldatul cu sulița
Aici, slăvite Tiberius, î-ți voi relata experiența mea personală, care
deșii știu că este greu de crezut, te implor să o consideri reală. Dea
lungul atâtor ani în slujba Imperiului, ști cât de corect și precis am
fost în relatări. Poate este cea mai proastă investigație sau cea mai
bună, nu știu, dar sigur este ultima.
Eu am trăit ce urmează și acestea sunt și ultimele mele rapoarte.

Când am aflat despre sutașul care îi curmase

chinurile condamnatului, străpungându-l cu sulița, am cerut
Centurionului să-mi înfățișeze făptașul. Odată cu Giulgiul împăturit
pe o tavă de bronz, mi-a fost adus și sutașul.
Mă așteptam la un soldat bătrân, dar cel adus era un tânăr
aproape adolescent cu o cicatrice lungă pe față și cu mâini deosebit
de puternice pline de urme de sânge închegat. Centurionul l-a lovit
cu coada suliței din spate sub genunchi, forțându-l să îngenuncheze
la picioarele mele.
- Se numește Parțius, provenit din triburile Parte. Este cel care a
călcat obiceiul crucificării, curmând suferința condamnatului*. (
la subsol :De obicei, condamnaților li se zdrobesc fluierele
picioarelor și sunt lăsați să sufere până mor asfixiați din cauza
presiunii din torace care apare prin atârnarea de brațe,
picioarele ne mai oferind niciun sprijin.)
- Are 48 de ani, era cărunt la tâmple și șchioapăta de piciorul
drept până la execuție. De când l-a ucis pe condamnat a
întinerit și merge drept. O minune a Zeilor.
Auzind de întinerire, am tresărit, amintindu-mi de Esthera, mama
răstignitului și de Pilat. M-am apropiat de tânărul îngenunchiat, care
nu îndrăznea să mă privească. I-am ridicat bărbia spre mine și i-am
întâlnit ochi speriați. Am înțeles că nu putea să mintă. I-am făcut
semn Centurionului că putea să se retragă.
Deși nu mi-a fost ușor, mi-am îndoit genunchi până am fost față în
față. La întrebarea mea de ce se prezintă cu sânge pe mâini și ce are
de adăugat despre nerespectarea ritualului de crucificare, soldatul
mi-a cerut îndurare pentru cele ce va spune.
- Vreau adevărul, nu vei fi pedepsit, vorbește!
A vorbit după o lungă tăcere, parcă alegându-și vorbele, sau parcă
recapitulând în minte ce se întâmplase.
- Iertare Hegemon, de două zile încerc să îmi spăl mâinile, dar
când mă apropii de apă, ceva mă împiedică și îmi aduce în
minte chipul condamnatului.
- Era pe chipul lui atâta durere și groază cum, deși am trecut prin
zeci de bătălii, nu am văzut niciodată. Eu, bătrânul veteran care
nu a cunoscut-o niciodată, am fost copleșit de o milă venită de
nu știu unde și i-am înțeles rugămintea din ochi.
- Fără să mai gândesc la reguli, l-am ucis cu sulița mea, dar
pentru că sunt stângaci, l-am străpuns în partea dreaptă a
pieptului, nu în inimă cum aș fi vrut. De aceea a mai strigat
ceva în limba lui înainte de a se preda în brațele morții. Pe
mânerul suliței și pe mâinile mele s-a revărsat un șuvoi de
sânge cum nu mai credeam că mai rămăsese în trupul biciuit și
bătut în piroanele noastre. De atunci mi s-a schimbat
înfățișarea și sunt tânăr iar, dar nu știu ce să fac cu tinerețea
asta. Când dorm, sunt chinuit de privirea lui de pe cruce. Aș
vrea să mă întorc mereu la picioarele lui. Nu mai pot slujii în
armată, iertare stăpâne, dar nu mai pot ridica sabia sau sulița.
Nu mai sunt bun de soldat, aș vrea să mă reîntorc la casa mea
 din munți și să mor acolo. Dar sunt gata să-mi primesc
pedeapsa.
Am tăcut și eu îndelungat, cântărind ce voi spune. Nu știam că nu are
importanță.
- Cum ți-am promis, nu vei fi pedepsit. Arată-mi mâinile!
Atunci, Slăvite Tiberiu, am fost părtaș la o minune. Când i-am
atins mâinile întinse pentru a le cerceta, când am atins sângele
închegat pe brațele sutașului, deși pare a fi imposibil, Palatul a
dispărut și m-am trezit pe cruce.
Am urcat eu, sau el a coborât în mine, nu știu. Pe piept îmi șiroia
sânge negru peste altul închegat și scorțos. O durere sfâșietoare mi
se ridica din picioarele unite cu un piron de bronz cu capul franjurat
de lovituri. La ea s-a adăugat una mai surdă, venind din palme și mi-
am amintit ca dintr-o altă viață de cum mi se sfărâmau oasele sub
loviturile de baros care m-au răstignit.
Când m-am trezit din viziunea cruntă eram îngenunchiat în fața lui
Partus, sutașul care mă privea îngrozit și îi strângeam mâinile ca în
clește. Iar pe obraji și în suflet îmi șiroiau lacrimile unei fericiri care
nu încăpea în cuvinte...
Am privit rătăcit spre scrib.
- Cât am stat așa?
Uitasem că era mut. Mi-a răspuns Rufus:
- Am întors clepsidra de două ori.
Mi-am descleștat mâinile de pe brațele soldatului care a gemut.
Am privit clepsidra, dar nu mai știam când o întorsesem ultima oară.
M-am reașezat pe jilț clătinându-mă.
- Ce s-a întâmplat, am vorbit?
A răspuns tot Rufus:
 - Stăpâne, ai strâns mâinile acuzatului, ai închis ochii, și vorbit
timp de două clepsidre. Ai plâns și te-ai zbătut, dar nu am putut
să vă desfac mâinile. Erați un singur corp.
- Ce am spus, ce am vorbit?
- Scribul a scris tot, lucruri, nume și fapte nemaiauzite. Stăpâne,
te-ai schimbat la față.
L-am privit pe Eulius, care scria și acum. M-am liniștit.
I-am cerut lui Rufus o cupă cu apă curată și o oglindă de bronz.
Când a venit, eu neîndrăznind să mai ating mâinile soldatului, l-am
pus să se spele în pocal. Ca în transă, ușurat sutașul si a curățat
mâinile și cupa s-a înnegrit de sângele închegat. Nu știu de ce am
făcut-o, dar cred că am făcut bine. Îți voi trimite pocalul acesta cu
sângele vindecător, dar giulgiul îl voi lua cu mine, oriunde mă v-a
duce destinul. Mi se par cele mai prețioase lucruri din lume.
Amețit, l-m întrebat nesigur pe Partus:
- Ai văzut și tu ce am văzut eu?
A încuviințat aplecându-și capul cu spaimă.
- Nu-l vei mai visa. Uită dacă poți ce ai văzut. Mâine să-ți ei solda
și să te reîntorci la familia ta. Eu îți fac permisul... ia și asta.
I-am aruncat punga cu arginți pe care o port mereu la mine.
Mi-a căzut la picioare, dar nu l-am lăsat să mă atingă.
- Pleacă!
I-am cerut scribului pergamentele scrise și i-am alungat pe toți.
Voiam să fiu singur și să înțeleg. Trăisem ultimele ore ale
condamnatului? Am fost Yeshua Ha Nazorii*, cel care murise?
Când m-am privit în oglindă, eram eu, dar cel de acum 20 de ani. Un
fior de bucurie înfrățit cu spaimă mi-a străbătut șira spinării. Ca să
am crezare în fața ochilor tăi, trimit pergamentele originale ale
scribului, așa cum mi le-a dat.

* cunoscut mai târziu de poporul Evreu, de Imperiu și de întreaga

lume drept Isus din Nazaret. N. A. dacă mai era nevoie de precizare

Pergamentul XVIII
Crucea
Iată ce am vorbit timp de două clepsidre:
Cei de la picioarele mele, înserarea și ploaia care m-ar fi
izbăvit de sete, apusul, lumea întreagă, se depărtau lăsând loc doar
durerii. Se întindea în mine ca o caracatiță și nu era numai a mea. Era
enormă, vina și durerea tuturor celor care au făcut rău și care vor
mai face, însoțită de revolta de a mă ști nevinovat. Toate crimele
pentru care eram supus supliciului erau făcute de alții...Așa credeam.
Mi-am adus aminte că durerea crește hrănindu-se din minte și ca să
o rabd trebuia să uit de mine. Mi-am lăsat capul pe pieptul cu sânge
închegat și m-am rugat mie să visez...Încet m-am îndepărtat. Cobor
spre amintiri neclare. Știu că am uitat o întreagă viață de ele și de cei
alături de care trăisem pe acele meleaguri, iar în sufletul meu se
deschideau întâmplări, care, încercând să le apropii, se destrămau
lăsând-mi o tristețe dulce, nelămurită.
Mă sfâșiam cu tenacitate, voiam să mă doară umbrele
uitate pe nedrept din lene și nepăsare. Și mi-am zis că dacă nu vin ele
spre mine, eram sortit să plec eu în căutarea lor, acceptând ori ce
sacrificiu. La gândul acesta aproape concret, din urmă m-a ajuns o
aromă de iarbă proaspăt cosită amestecată cu mirosul de
neconfundat al descompunerii… Ne mai știu cine sunt, intru în
vis...iar în vis mă întâmpină, viitoarea mea prietenă și tovarășe de
drum. Moartea. Deși înspăimântătoare din cele auzite, Moartea asta
nu avea cap, doar ochi care pluteau în fuioare de vânt înfiorate de o
privire înțeleaptă și înțelegătoare, care îți dădea dreptul să fi cine ești
și să-ți consideri greșelile cele mai mari, sau chiar toate, drept
încercări nereușite, justificate de speranța de a fi cu adevărat TU.
Mereu m-am întrebat cum arată.
- Pentru că nu te-ai speriat și că m-ai acceptat-o cu
inimă ușoară am venit sa-ți aduc amintesc cine ești…

Mi-a spus așa:

- Tot ai să uiți când vom face nunta, dar până atunci vei
suferi ca nimeni, știind și înțelegând totul…Dar ești
singurul care mă va învinge.

Peste trei zile și trei nopți...

- Nu mă gră besc să te iau cu mine…Am prea mulți, cea

mai mare colecție, de fapt singura colecție. De vieți
retezate…

Nu mai vedeam, auzeam doar o voce care se înfășura în jurul și în

mine:
- Acum milioane de ani, când Timpul nu era Timp,
Arhanghelul care i-a izgonit pe Eva cu Adam de mână ,
a aruncat cu dispreț și mânie în urma lor și mă rul
mușcat pe jumă tate. Dar din mâna lui de foc, mă rul
 mușcat s-a rostogolit mai fierbinte ca soarele, a topit
nisipul de sub pașii lor vinovați și s-a întă rit în piatra
aceea, îndesată cu toate pă catele lumii. Vârful de foc
al sabiei lui a scris în limba începutului în miezul ei
numele Aldebaran, ca și al stelei în care arde acum.
Întreaga vină , toate pă catele viitoare ale omenirii erau
prinse înă untru ei, ca în cutia Pandorei și tot în ea,
puterea să izbă vească lumea. Domnul, care se afla
peste tot și niciunde a murmurat; este singura
voastră speranță .

- Atunci m-am nă scut și eu, odată cu izgonirea din Eden a

primilor oameni, Adami și Eve, până atunci nemuritori. A
fost nevoie de mine, eu le terminam nemurirea. Am
apă rut foșnind cu începuturile mele cedrii de aici, ah, ce
înalți erau…Mă nă șteam din două galaxii care s-au contopit,
o întâmplare celestă , crede-mă , de o frumusețe care mi-a
ză pă cit vânturile.

- Ș i ști ce se întâmpla în valea asta verde și pașnică , când

eu eram încă o începă toare?

- Aici, chiar aici, pe piatra asta cră pată , lângă fumul lui
Abel care se înă lța la cer și fumul care se târa pe pă mânt
al lui Cain, a curs sânge. Sângele lui Abel lovit în tâmplă
de Cain.
- Cain era foarte puternic, dar Abel știa să aprindă focul
pentru sacrificii, de aceea fumul lui se înă lța mereu, nu că
ar fi fost preferatul Cuiva, nu. Când a că zut, strângea în
mână piatra care îi aprindea focul lui Abel și pe care Cain
și-o dorea mai mult decât ori ce…

Ș i așa, ca să știi adevă rul, Cain și Abel erau doar oameni,

nu frați, dar asta-i altă poveste și vă d că nu te prea
interesează .

Era adevărat, încercam să îndepărtez durerea și încercam să-mi aduc

aminte de mine, dar gândurile îmi cădeau în cioburi înainte de a se
înfiripa pe înțelesul meu. Când a adus vorba despre Cain, am avut o
frântură de gând în care mi-am văzut mâinile înroșite de sânge
strângând o piatră albastră înroșită și ea.
Am protestat, dar, zâmbind ironic din buzele ei de vânt a continuat:
Am să -ți amintesc despre tine, avem timp…

- Ș i nu despre când ai fost Cain vreau să ști, ci de

piatră …fă ră ea nu ai fi fost aici, sau nu ai fi fost
de loc. Uite-o!

Între vânturile cenușii care îi învăluiau ochii, acum găuri negre

prevestitoare de rele, a apărut o imagine neclară, fumegândă, a unei
bucăți de cristal de stâncă, sau granit, sau diamant neșlefuit, ori un
fragment de rocă transparentă. Mă înspăimânta, am închis ochii…
Aș fi vrut ca totul să dispară, dar eu nu mai aveam voință, auzeam
doar o voce care se înfășura în jurul și în mine:
 - Este piatra care te-a crescut, Piatra Iertă rii. Dar ai
să înțelegi mai târziu și numai dacă mă asculți...Sau
ști, poate trebuie chiar să te fac să tră iești esența
ră ului, ca să înțelegi ce ai de izbă vit… Cum ai putea
șterge pă catul, dacă nu îl cunoști!?

Vocea murmură doar pentru ea:

- Avem câteva ore înainte de nuntă și trei zile ca să

mă învingi...

Deodată cu ultimele vorbe, vântul s-a potolit și s-a topit ca și cum nu

a fost nicicând, doar coasa lugubră cu luciri albastre în care mi se
părea că zăresc suflete chinuite strălucind în razele molatice ale
apusului, căzută pe iarba uscată de la picioarele mele însângerate mă
încredința că nu a fost un vis. Și totuși…

Pergamentul XIX
Cea care mă învăluia cu prezența ei de iarbă cosită de curând, a
revenit cu un fel de vârtej de vânt domol care mă apropia de mine
însumi mai ușor decât încercările mele de a-mi aminti.

- Ș tiu că ți-e greu să -ți amintești cine ești. Am să te

ajut pentru că am fost cu tine peste tot. Ai un
destin al tă u pe care îl vei pricepe doar prin mine.
Am să te las să cazi prin toate groză viile lumii pe
care le vei simți drept faptele tale...Te voi încă rca cu
toate amintirilor criminalilor, ale soților geloși, ale
 fraților invidioși, ale ucigașilor nă scuți din ră u pentru
ră u. Mă vei urî, dar la sfârșit ai să -mi mulțumești.
- Privește în tine. Coboară în durerea geloziei!

La vorbele ei, am închis iar ochii gândului și aveam inima plină de

regrete, invidie și mânie, părul cărunt și iubeam o femeie tânără,
mult pre tânără. Moartea continuă :

- Ș i erai gelos pe tot și toate din jurul ei. Ea, dea bea
despă rțită de pă rinți, încă nu împlinise 20 de ani și în
ochii tă i era cel mai frumos lucru de pe fața
pă mântului. Nu și pentru mine care am vă zut atâtea
și mi-am pierdut fiorul frumuseții sau poate nu l-am
simțit niciodată . Așa dar erai nemaipomenit de
îndră gostit și gelos. Ș i mai erai foarte aproape de
mine, aflaseși că migrenele tale nu erau din cauza
ochelarilor, ci de la o neiertă toare boală moștenită . În
timp ce eu îți dă deam târcoale, tu o chinuiai cu
gelozia și dovezile iubirii tale. Mă minunam că și ea te
iubea. Peste mă sură . Vrei să -ti sun numele ei? Ai să -
ți amintești și o să te doară cumplit. Vrei?

Am dat din cap a aprobare ca un inconștient ce eram.

- Când i-am auzit numele pierdut în șuvițele vântului care-mi

povestea despre ea, mi s-au înmuiat genunchii și altfel de
durere decât de cea de care scăpasem visând, a pus stăpânire
pe mine. Da, mă dureau toate de dorul ei uitat, de amintirea
 pielii ei de soare, de buzele ei parfumate, de îmbrățișările pe
care le-aș fi dorit fără sfârșit.
- Și am văzut-o din nou, mlădioasă și udă de lacrimi și de ploaia
din ultimele clipe, când ca un dement o lovisem peste față
pentru gelozia mea fără motiv. Eram pe digul unei mări rele și
începuse furtuna. O iubeam și o uram pentru că știam că voi
murii înaintea ei și mă dureau zilele ei fără mine. M-a privit atât
de amărâtă și de îndrăgostită când a spus: nu am să am zile fără
tine, doar tu.... A fugit prin ploaia oblică spre valurile negre de
la capătul digului care au înghițit-o ca uitarea. Plecase cu ele ca
să nu trăiască fără mine, idiotul ăsta pe care-l regăseam acum
tot atât de îndrăgostit, visându-și visul de iubire.

Pergamentul XX
Eram ghemuit în durerea iubirii pierdute când prezența necunoscută
din jurul meu, viitoarea mea Moarte, m-a atins cu un gând ca o mână
prietenoasă pe umăr.

- Coboară , nu te împotrivi, lasă -te să cazi, să fie iertați

toți, acum în ceasurile astea. Si de pă catele lor
viitoare ...

Am alunecat în timp. Priveam îngrijorat orizontul. Cerul brăzdat de

fulgere, norii grei grămădiți de vânt, ploaia rece și oblică mă făceau
să mă întreb dacă arca, pe care am construit-o ani de zile împins de
un imbold neînțeles și al cărei rost îl pricepeam abia acum, va rezista
furiei furtunii dezlănțuite în miezul zilei. Apele cresc, vântul este
furtună, pământul este doar o coamă care va fi acoperită curând de
ape. Arca mea plină de vietăți tremură ca un animal înspăimântat.
Trebuie să rup frânghiile care o leagă de podul pe care se
îngrămădesc sute de oameni speriați. Sunt prietenii mei, rude
îndepărtate, vecinii și mulți alții disperați să se salveze. Mă numesc
Noua și îmi este îngrozitor de greu să tai frânghiile, este îngrozitor să
decid moartea altora, este îngrozitor să mă încarc cu ura și
blestemele lor.. Mă ghemuiesc cu barba și pletele ude, pe scândurile
biciuite de vânt și de ploaie. Strâng disperat capătul tăiat al ultimei
frânghii care ne lega de țărmul care dispare înghițit de imense valuri
dușmănoase. Țipetele viitorilor înecați îmi străpung urechile.
Mi-e silă de mine și mă urăsc de moarte...Cine sunt eu să decid, cine
sunt eu să aleg și să condamn?!...
Nebăgând în seamă chinul și disperarea mea, vocea continuă;
- În că lă toria ta prin suflete ai că lcat toate principiile
morale, toate regulile și tabuurile oamenilor. Pă cate
mortale, pă cate esențiale, pă catele cele mai grele ale
lumii. Doar să ști că le-ai primit ca pe un dar, și le
vei transforma în bine. Doar tu poți asta…eu nu cred
în vina ta și nu te judec. Dacă iți amintești ai să
înțelegi și ai să crezi că ai fă cut bine. Acum să -ți
povestesc despre…

Mormăie ininteligibil, ceva de genul:

- Nu, nu asta nu-i amintirea potrivită , deșii nici ea nu se
sfârșește bine, este prea puțin și nu mai avem decât trei
ore. Trebuie să mă gră besc. Du-te adânc, du-te unde ți-e
frică să ajungi.

Mă cutremur, cu ochii strânși curg într-un hă u de durere.

- Mai jos, mai jos...

Vocea șoptește viclean:
- Lază r Lavrențiu Pavlovich îți spune ceva? Îți trece? Ț i-a
trecut? Mă refer la durerea aia mică din dragoste? Acum
să te vă d...

Vântul care îmi vorbea era rece, iar gândurile pe care le purta,
ironice, batjocoritoare. M-am întors să surprind o privire, grimasă,
ceva. Dar în jurul meu era doar singurătate și numele ăsta de moarte,
Kaganov. Sau Pavlovichi Beria ?, am auzit iar și am simțit un fior de
dezgust amestecat cu sentimentul de putere absolută...
Eram într-un Martie încăpățânat în frig și umezeală. Până și în
biroul lui Stalin era umed. Caloriferele fierbeau, însă instalația șuiera,
lăsând abur în încăpere. Chiar și fotografia care-l înfățișa tot pe el,
doar mai tânăr și mai blând, se încrețise în ramă. Pe biroul de mahon,
lângă punga de tutun, pipa neagră și călimara de bronz aurit a
Țarului, era raportul cu ordinul de execuție al ofițerilor prizonieri
Polonezi, semnat mai jos de mine, Lavrențiu Pavlovich Beria, urmat
de Kaganov și de Hrusciov. Ultimii doi erau de formă, ordinul era
ideea mea, de care eram mândru. Ofițerii făcuți prizonieri erau prea
periculoși, prea educați, prea patrioți.  
- „Inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice” am spus.
Stalin mi l-a înapoiat, privindu-mă lung în ochi. Nu semna niciodată
nimic, dar trebuia să știe. Imediat ce am luat hârtia, cu cotul stâng pe
muchia biroului imens, s-a aplecat să caute nelipsita sticlă de vodcă,
în speranța unei nopți liniștite. Așa l-am lăsat, știind că am mai
câștigat un răgaz bun până se va îndoii din nou de loialitatea și
eficiența mea.
Peste câteva zile, mai mult de trei sferturi din ofițerii armatei
Poloneze erau împușcați cu pistoale Mauser germane. Să cadă vina
pe Nemți. Tot ideea mea. Mă simțeam ca o stană de piatră, sigur că
am luat hotărârea corectă. Am greșit doar când m-am dus să
inspectez lagărele de la Kaitin,  Kozielsk și Starobielsk. Voiam doar
documentele, dar ofițerii mei, mândri de ei și înfricoșați de inspecția
mea, mă așteptau cu gropile deschise. În fața miilor de cadavre mi s-
a înmuiat platoșa devotamentului și încrederea în scopul pe care îl
serveam. Cadavrele, cei morți prea devreme, toți în uniforme cenușii,
mă priveau doar trist și îi auzeam chemându-i pe cei dragi, rugându-i
să mă ierte...
Și am cunoscut rușinea și am știut că am omorât și că voi mai omorî,
iar printre victime era și sufletul meu negru...Mă topeam în dezgust.

M-am simțit scuturat cu putere, mi-a venit să vomit și am rugat-o să

se oprească...
- Nu mai pot, prea mult, prea greu prea negru. Ia-mi
paharul ă sta de le buze, am murmurat.

Biciul de amintiri s-a întețit, mușca din carnea sufletului meu și l-am
auzit gemându-mi în ureche:

- Ai dreptate, nu mai avem mult timp, ți le voi da pe

toate deodată ...

Și a început sfârșitul.

În mine se trezeau Îngerii căzuți ai Apocalipsei, îngerii Războiului,

Bolilor, Foametei, Urii.

Eram stăpânul lor.

Cu ei am chinuit pământul. Am trimis molime cu puterile mele

neînțelese, am trimis sclavi peste oceane ca să fie folosiți ca animale
de muncă, am rânjit la vaietele durerii lăsate în urmă de călăreții mei
când pârjoleau orașe înfloritoare. Mă bucuram simțind cum durerea
din mine se transformă în cruzime și rău, cum deveneam eminența
neagră a Iadului.

Și am călărit cu ei pe deșelate, ucigând, biciuind sclavii până la

moarte, rânjind la urletele lor de durere, am izbit cu bocancul în
fețele celor care-mi cereau îndurare, am despicat cu sabia copii în
fața mamelor lor care se zvârcoleau de groază.

Mă aclamau mulțimi în timp ce le asmuțeam la război cu

discursurile mele pline de ură, am trecut prin foc și sabie țări și
imperii, am înșelat popoare cu promisiuni de libertate și viață bună,
aruncând în închisori și în lagăre pe cei mai buni dintre ei. Am
despărțit familii cu ura insuflată de discursurile mele perverse, am
dezbinat prietenii și aproape că am distrus Pământul cu explozii și
emanații otrăvitoare doar pentru a mă bucura de nenorocirile pe
care le aduceam asupra lor. Am avut nume răsunătoare neauzite
nicicând de mine, m-am numit Stalin și Hitler, Alexandru sau Gihgis
Han, Soliman și Borgia, Napoleon și Ivan, nume care nu făceau decât
durere și dezastru în jurul lor. Pe lângă răutate mă umpleam de
trufie, eram RĂUL și puteam să distrug Lumea...Mă bucuram de
hecatombele și de lacrimile care se vărsau în numele meu.

Și în paroxismul bucuriei de a chinui lumea, cad în prăpastia răului,

cad în negru, cad în disperare. Stea neagră a răului, înger cu aripile
retezate, alunecam în prăpastia beznei eterne, fulger fără lumină
spre neființă. Deodată , parcă trezit din coșmar, am voit să mă
distrug, să mă sfâșii, să încetez să încetez să exist. Mă rugam mie să
cad în Moarte sau ea să mă îmbrățișeze și să mă iert.

Când pierdusem orice speranță și începeam să cred în

suferința fără sfârșit, a apărut...
 Adânc, adânc în mine se deschidea o lumină, o amintire de bine.
Ca un strigăt pe patul de moarte, din visul care mă îmbrăcase cu
păcatele lumii, înlocuindu-mi durerea trupului cu cea a sufletului, am
deschis ochii mei de OM răstignit, cu piroane de bronz în mâini și
picioare, de OM sfârtecat de biciuiri nemiloase, de OM încununat cu
spini dușmănoși înfipți în tâmple și am văzut sulița izbăvitoare
înfigându-mi-se între coaste.

În timp ce-mi sfâșia carnea și fărâma de viață care mai pâlpâia

în ea, în timp ce vârful nemilos al lăncii romane îmi pătrundea sub
coaste, la picioarele mele zdrobite am întâlnit ochii plini de dragoste
ai Magdalenei.
Din ei, din ea, din Piatra albastră pe care o strângea în mână, s-a
ridicat aerul auriu de dragoste al primei noastre întâlniri, cântând
muzica ne mai auzită a Izbăvirii. Iar din pieptul meu sfârtecat a
coborât spre ea și spre lume, iertarea din iubirea fără început a
Divinității.
Prin voia ei, iertam și izbăveam Lumea.
Din crucea noduroasă, din piroanele cu capete zdrențuite,
din pietrele dealului Golgota, din soldatul care îmi străpungea carnea
și-mi dăruia Moartea, s-au ridicat vibrații de bucurie, totul era lumină
și iertare, am zâmbit, iar buzele mele crăpate de sete au șuierat;
Doamne, Doamne, nu m-ai părăsit...*
-----------------------------------------------------------------
*la subsol expicația cu Eli, Eli laa Sabactanii se pronunță la fel ca Eli,
Eli, Lama Sabactanii
Pergamentul XXI
Când am terminat de citit ce scrisese Eulius, de fapt ce auzise de la
mine cât timp am fost cu cel de pe Cruce, tulburat si epuizat, am
dormit iar în jilțul Procuratorului.
Iar în ziua ce a urmat, Preamărite Tiberiu Augustus, eram cu 20
de ani mai tânăr. Dar spre deosebire de Partus, sutașul care nu-și
dorea tinerețea, eu știu ce de făcut. Pare o glumă sau un delir, dar,
te rog crede-mă, sclavii mă priveau stânjeniți, iar mulți nu mă
cunoșteau. Oricum nu mai avea importanță..
Mai energic ca niciodată, am luat hotărârea de a începe o nouă
viață.
Îmi rămânea să pun în ordine trei lucruri:
Raportul către tine, demisia și plecarea mea pe urmele Profetului.
L-am rugat pe Rufus să-mi alcătuiască un bagaj ușor și să pregătească
iapa mea credincioasă pentru călătorie.
Când i-am dat toată garderoba mea, m-a privit cu suspiciune, dar a
înțeles de abia când i-am înmânat certificatul de om liber, Cetățean
al Imperiului, cu un sigiliu Imperial pentru liberă trecere. Din arginții
mei personali, i-am dat suficient să trăiască fără grijii în ori ce
provincie.
Nu-i venea să creadă și ne-am îmbrățișat pentru prima și ultima oară.
Apoi am aranjat ca Mahryam Magdalena și soțul ei, să poată călătorii
fără probleme spre Jafa și de acolo peste mare, dar nu înainte de a
trece în Bethleem, la mama celuilalt, pentru a o liniști și convinge că
Ben Kadan al ei, trăiește și va avea un urmaș. Trecuseră 40 de zile de
la execuție.
Hotărârea asta a fost o greșeală.
Când au ajuns acolo, vecinii s-au strâns bucuroși să-l mai vadă, și nu
știu cum, cineva l-a cunoscut drept cel mort pe cruce și s-a dus vorba.
Curând că l-au căutat și foștii lui tovarăși.
Vestea s-a răspândit peste toată Iudeea, și nu am avut altceva de
făcut decât să-i trimit cât mai repede peste mare. Odată cu ei voi
trimite și aceste rapoarte cifrate, sigilate ca de obicei, într-unul din
Tubulisurile Împărătești, iar în celălalt, potirul în care s-a uscat
sângele crucificatului, acoperit cu ceară și sigiliile imperiului. Când le
vei primii vei înțelege decizia mea de a pleca pe urma discipolilor. Iar
dacă vei atinge acel sânge, vei înțelege totul....
Adio
Umilul tău servitor și prieten, Otacustes,
Flavius Quintus Lucan

Magisterul Ion Stanea a terminat de citit aproape pe întuneric,

oricum știa textul aproape pe dinafară și a rămas cu privire ațintită în
peretele spălăcit al camerei.
Mi-a mărturisit că ave în minte două alternative. Prima :
-Să prezinte manuscrisul unei redacții prestigioase unde îl
cunoștea personal pe Redactor, adică pe mine.
A doua :
- să îl prezinte Vaticanului.
Le-a ales pe amândouă, dar nu a ales bine.
Cu o zi înainte arsese scrisoarea lui Marin, de la care nu mai
primise nici un semn, împacheta-se tubul cu pergamentele
destinate Împăratului Tiberius și le îngropa-se în pivnița insalubră
a casei și pentru prima oară în viața lui s-a îmbătat. Cu țuica
rămasă de la Tia Dida, din dulapul cu șorțul, mătura și fărașul ei.
Încă mahmur, m-i a adus o copie mie, Amedeo Braga, pe
care, așa cum am spus la început, m-a rugat să-l evaluez până ce el
se va întoarce dintr-o scurtă călătorie. A mai mers pe strada
insalubră la vechea coșmelie unde o găsise pe Tia Dida și
bebelușul ei. Casa dea bea se mai ținea pe picioare. A aruncat al
doilea manuscris în cutia ruginită din perete și s-a întors să ia a
treia copie a manuscrisului de la fosta redacție a Vetrei, unde s-a
pomenit cu mine și cu aprecierile și curiozitatea mea. Apoi mi-a
povestit toate cele de mai sus la masa din fundul micului
restaurant de cartier. După toate câte mi-a spus, în
virtutea prieteniei noastre l-am sfătuit să se întoarcă acasă și să
aștepte hotărârea mea în legătură cu noua lui Evanghelie.
Nu m-a lăsat să plătesc minunatele plăcinte de casă și
nici Chiantiul de țară, a rugat-o pe patroană să-i treacă în caiet
consumația și ne-am despărțit în miezul unei zile glorioase.
Eu am plecat îngândurat spre redacția mea, copleșit de
ultimele lui cuvinte în care îmi mărturisea că datorită întâlnirii cu
mine se simte realizat și înfiorat de o presimțire de imortalitate.
Se înșela a treia oară.
Ajuns acasă, tot îngândurat, am ars filă cu filă, în șemineul meu
cu ramă de marmură sculptată în renaștere, manuscrisul pe care
Magisterul Ion Stanea mi-l încredințase spre publicare.
 Am aflat în aceiași zi că, a doua copie pe care o depusese la
Vatican a avut aceiași soartă, într-un șemineu mult mai somptuos
decât al meu.
Iar pe Magister nu l-a mai văzut nimeni ieșind din Cetatea Sfântă
Peste câteva zile, Destinul, Întâmplarea sau Ursitoarele au făcut să fie
tot ziua de Sf. Ion, când, cu cinci ani mai târziu de la primirea
pachetului învelit în cămașa hipiotă, modesta redacție a Vetrei
Românești a ars până-n temelii.
După cum vedeți, nu i-am publicat manuscrisul...

Sfârșit