TRADUCEREA ROMANULUI 潮騷 SHIOSAI (TUMULTUL VALURILOR) DE

MISHIMA YUKIO DIN LIMBA JAPONEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

ȘI DIMENSIUNEA CULTURAL-CIVILIZAȚIONALĂ

Beatrice-Maria Alexandrescu 1

Rezumat: Scopul acestei lucrări este acela de a analiza modul în care sunt oglindite elementele
culturale nipone în traducerea în limba română a romanului 潮騷 Shiosai de Mishima Yukio. Relația
dintre text și frecvența notelor de subsol contribuie la înțelegerea realității Celuilalt, a diverselor
nuanțe care îi definesc manifestarea, având și un rol instructiv. Un termen prezent în varianta în limba
originală în cadrul unei note de subsol îl reprezintă pe Celălalt în starea sa pură, nefiltrată, cititorul

1Asistent universitar doctorand în cadrul Secției de Limba și Literatura Japoneză, Facultatea de Limbi și
Literaturi Străine, Universitatea din București.
Școala Doctorală de Studii Literare și Culturale, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din
București.
beatrice-maria.alexandrescu@drd.unibuc.ro

8
având astfel șansa de a intra în contact direct cu acesta, părăsind pasivitatea și trecând în ipostaza de
lector activ, atent, conștient de existența traducerii respective. Totodată, notele de subsol, dincolo de
faptul că redau diferența, subliniind implicit distanța dintre cultura căreia îi aparține cititorul limbii
țintă, au rolul de a-l apropia pe acesta de cultura sursă, rezultând un joc al distanței și al apropierii
care îmbogățește experiența lecturii.

Cuvinte-cheie: alteritate, traducere literară, Mishima Yukio, culturem, literatură japoneză

1. TRANSFERUL informației culturale în procesul traducerii

Traducerile, literare sau neliterare, au constituit dintotdeauna o modalitate

prin care s-a intermediat contactul dintre două culturi străine una de cealaltă.
În funcție de tipul textului de tradus – de exemplu, texte specializate, jurnale
de călătorie, articole din diverse publicații renumite, știri, reclame, respectiv
romane - , se poate vorbi și despre alte funcții sau, după cum spunea
Lefevere,

Obiectul majorității traducerilor care sunt produse în zilele noastre este

comunicarea informațiilor […]. Obiectul altor traduceri este […] circulația
capitalului cultural. (1998: 41)

Dacă ne referim la textele cu caracter pur informativ, se poate vorbi despre

prima variantă enunțată de Lefevere - ,,comunicarea informațiilor” (Ibid.).
În cazul textelor literare este valabilă cea de-a doua posibilitate - ,,circulația
capitalului cultural” (Ibid.). Romanele care fac parte dintr-o anumită cultură
pot trece prin intermediul traducerii dincolo de ,,granițele” acesteia,
îmbogățind o altă cultură din punct de vedere lingvistic (pot fi incluse în
textul în limba țintă cuvinte noi), cultural-civilizațional (varianta în limba
țintă păstrează particularitățile culturii sursă) și estetic (cititorul care
aparține culturii țintă are posibilitatea de a intra în contact cu noi valori
estetice, valori care îi sunt specifice cadrului cultural original).
Traducerea, însă, reprezintă nu doar rezultatul care contribuie la dezvoltarea
lingvistică, estetică și culturală a cititorului culturii țintă. Înainte de toate ea
este un proces caracterizat de o serie de dificultăți. Dacă ne referim la
traducerile literare din limba japoneză în limba română, provocările se
încadrează în mai multe categorii: dimensiunea estetică și măiestria
traducătorului se află în relație cu (re)configurarea ca text literar a
produsului rezultat în urma actului de traducere, textul fiind bogat astfel din
punct de vedere artistic, în el fiind prezente diversele trăsături stilistice ale
scriiturii originale, în timp ce dimensiunea lingvistică este cea care cuprinde
țesătura de cuvinte și de elemente gramaticale ce caracterizează exprimarea
într-o anumită limbă (de pildă, timpurile verbale, aspectul și cuvintele

9
mimetice, dacă vorbim despre limba japoneză). În cazul unei traduceri
literare, în strânsă legătură cu acestea se află dimensiunea cultural-
civilizațională, care se referă la contactul pe care cititorul – unul specializat
sau nu – îl are cu spațiul cultural străin, a cărui imagine este intermediată de
traducere.
Elementele cu semnificație culturală sunt adesea privite ca fiind rezistente la
actul traducerii, lor corespunzându-le mai multe strategii – de exemplu,
utilizarea notelor de subsol, introducerea unor explicații în textul propriu-
zis, mod prin care traducătorul își face auzită vocea, păstrarea noțiunilor
culturale noi, care pot fi urmate atât de scurte explicații în cadrul textului,
cât și de descrieri mai ample în cadrul unei note de subsol sau chiar în
cadrul unui glosar care apare la finalul volumului respectiv. În cazul unui
roman, traducătorul optează pentru una dintre aceste strategii sau le îmbină,
după caz. Relația traducătorului cu elementele rezistente la actul traducerii
este prezentată și în volumul lui Paul Ricœur intitulat Despre traducere
(2005) prin intermediul unui citat din Antoine Berman:

Antoine Berman, pe care l-am recitit intens cu această ocazie, rezumă într-o
formulă fericită cele două modalități ale rezistenței: rezistența textului de
tradus și cea a limbii ce găzduiește traducerea. Citez: ,,Pe plan psihic, spune
el, traducătorul este ambivalent. Vrea să forțeze în ambele direcții, vrea să-și
forțeze propria limbă să se încarce cu tot ce e străin, vrea să forțeze cealaltă
limbă să se stră-mute în limba lui maternă. (Ricœur 2005: 71)

Abordarea traducătorului așa cum este ilustrată de Berman se întâlnește și în

cazul traducerii elementelor cu specific cultural nipon. Atât Berman, cât și
Ricœur, cel care vorbea despre ,,Ospitalitatea limbajului așadar, unde
plăcerea de a locui în limba celuilalt este compensată de plăcerea de a
găzdui, în propriul spațiu primitor, spunerea străinului”. (Ibid., 74), introduc
ideea unei îmbogățiri a limbii țintă prin transferul unor părți componente ale
limbii sursă. Traducerea devine astfel spațiul unei interacțiuni între două
universuri: limba sursă și limba țintă se îmbracă una pe cealaltă – pe de o
parte, ca sistem de comunicare între autorul culturii sursă și cititorul care
aparține culturii țintă, limba țintă redă informația specifică spațiului cultural
străin conform propriilor norme, iar pe de cealaltă parte, limba sursă
constituie un mod de înavuțire a limbii țintă. Evident, această îmbogățire se
realizează în multiple moduri, care vor fi descrise în cadrul cercetării
noastre pornind de la conceptul de ,,ospitalitate” introdus de Ricœur. Acesta
este esențial în prezentul studiu, întrucât vom analiza modul în care limba
română ,,primește” pe meleagurile sale limba japoneză prin intermediul
traducerii romanului 潮騷Shiosai (Tumultul valurilor) de Mishima Yukio.

10
Cât de ospitalieră este limba română? Ce moduri ale ,,găzduirii” pot fi
observate în cazul ediției traduse?
În cadrul acestei lucrări vom analiza traducerea romanului Shiosai de
Mishima Yukio din limba japoneză în limba română din perspectiva
transferului elementelor specifice culturii japoneze pentru a ilustra
provocările întâlnite de traducător și soluțiile acestuia. Vom discuta mai
întâi despre o serie de strategii de traducere aplicate în cazul noțiunilor cu
semnificație culturală, urmând să ne îndreptăm atenția asupra însemnătății
romanului lui Mishima în literatura japoneză, respectiv în cea universală. În
continuare vom prezenta traducerea romanului în limba română. După
aceea, vom cerceta modul în care au fost traduse anumite elemente cu
specific cultural în cazul romanului lui Mishima Yukio.

STRATEGII de negociere sau cum îl redăm pe Celălalt

Fără îndoială, noțiunile cu încărcătură culturală reprezintă adesea elemente

de maximă dificultate în cazul traducerii literare. În contextul prezentării
provocărilor legate de (im)posibilitatea echivalării cuvintelor, Baker
încadrează elementele cu specific cultural în categoria ,,[...] tipurilor de non-
echivalență la nivelul cuvântului” (Baker 1992: 21). Dacă ne referim la
procedeele aplicate cu scopul soluționării acestor probleme de traducere, în
literatura de specialitate întâlnim mai multe clasificări, acestea fiind deseori
asemănătoare. De pildă, o prezentare însoțită de o exemplificare a diverselor
strategii întrebuințate în contextul traducerii elementelor cu încărcătură
culturală este oferită de Aixelá în cercetarea sa cu titlul “Culture-specific
Items in Translation”: repetiție, adaptare ortografică, traducere lingvistică
(non-culturală), glosă extratextuală (”extratextual gloss”), glosă
intratextuală (”intratextual gloss”), sinonimie, universalizare limitată,
universalizare absolută, naturalizare, ștergere și creație autonomă (Aixelá
1996: 60-65). În domeniul traducerii din japoneză în engleză, Wakabayashi
expune mai multe procedee utilizate în această situație, printre care
,,transcripție (cuvânt împrumutat)”, “Transcription (loanword)”
(Wakabayashi 2021: 6), ,,Prin traducere (calc)”, „Through translation
(calque)” (Ibid., 7), ,,Traducere literală”, „Literal translation” (Ibid.),
,,Descriere, definiție sau parafrază”, „Description, definition of paraphrase”
(Ibid.), ,,Informație suplimentară”, “Supplementary information” (Ibid., 8),
,,termen generic” “Generic term” (Ibid.), ,,hiponim” “Hyponym” (Ibid.),
,,Echivalent funcțional (substituire culturală)” (Ibid., 9), ,,Procedeu
combinat”, ,,Combined Procedure” (Ibid.). În spațiul cultural român,
cercetătoarea Georgiana Lungu-Badea discută despre o serie de strategii

11
abordate în traducere: a) ,,[…] traducere sau transcodare de gradul zero.
Păstrarea termenului, între ghilimele sau în italice, […]” (Lungu-Badea
2004: 108); b) ,,explicitare și păstrarea termenului“ (Ibid.), căreia îi
corespunde faptul ,,[...] că nu se mai face distincție între vocea autorului și
vocea traducătorului” (Ibid.); c) ,,folosirea corespondentului românesc […]
Adaptare culturală” (Ibid.); d) ,,traducere culturală” (Ibid., 109); e)
,,combinarea traducerii culturale și a adaptării prin introducerea unei
sintagme explicative” (Ibid.). În cercetarea noastră vom analiza, respectiv
exemplifica următoarele strategii: 1) păstrarea cuvântului în limba japoneză
și prezența unei note de subsol; 2) utilizarea unui cuvânt care facilitează
înțelegerea realității extralingvistice, păstrarea cuvântului în limba japoneză
și prezența unei note de subsol; 3) redarea realității extralingvistice în limba
română fără includerea cuvântului respectiv în limba japoneză; 4) adaptarea
culturală (această denumire apare și în cazul clasificării ce îi aparține lui
Lungu-Badea); 5) includerea unui cuvânt sau a unei sintagme care
facilitează înțelegerea realității extralingvistice însoțit/ă de cuvântul în limba
japoneză.
Lungu-Badea descrie în volumul său intitulat Teoria culturemelor, teoria
traducerii (2004) relația dintre activitatea traducătorului și diferitele
strategii, amintind (atunci când se referă la notele traducătorului) de faptul
,,[...] că rolul lui este de a restitui intenția autorului” (Ibid., p. 109), notând
la un moment dat că ,,Pentru a păstra finalitatea textului, scris de un francez
pentru francezi, este de preferat adăugarea informațiilor referitoare la
diferențele culturale în nota de traducere în josul paginii” (Ibid.). Fără
îndoială, notele de subsol reprezintă părțile unei traduceri în care
invizibilitatea traducătorului despre care vorbea Venuti (1995) este anulată.
Identitatea sa este demascată. Considerăm că în cazul unei traduceri literare,
care, printre altele, reprezintă o formă de contact între cititorul culturii țintă
și cultura sursă, introducerea notelor de subsol constituie o strategie care
trebuie aplicată frecvent. Chiar dacă întreruperea firului lecturii este adesea
menționată drept contraargument în acest caz, notele de subsol sunt unul
dintre mijloacele prin care cititorul se poate îmbogăți cultural, ele
suplimentând textul în limba țintă, rolul lor fiind acela de a recupera intenția
autorului. În lipsa acestora, citirea unui roman nu poate contribui la
descoperirea, respectiv înțelegerea Celuilalt. Mai mult decât atât, Nabokov
chiar vorbea despre ,,notele de subsol copioase” (Nabokov 2000: 83). Pentru
o traducere adecvată a alterității, este necesar ca traducătorul să își înțeleagă
rolul de agent cultural și să includă note de subsol în textul în limba țintă ori
de câte ori acestea oferă explicații utile cu privire la noțiunile culturale noi,
dimensiunile lor putând varia în funcție de posibilele dificultăți de receptare
a conceptului respectiv în cultura țintă. În plus, pentru Bogdan Ghiu,

12
Traducere implică, metodologic, obstacolul, ocolul, amînarea, efortul. Este
un model dialectic: recunoaște diferențele, dar nu le consideră de nedepășit.
Nici familiaritate, nici intraductibilitate: traducere continuă, ca însăși
lucrarea Ființei. (Ghiu 2015: 24)

Considerăm că după acest principiu trebuie să se ghideze traducătorul: să

recunoască în primul rând dificultatea traducerii unui anumit element cu
specific cultural (și nu să o ignore, să șteargă diferența culturală) și să
încerce să găsească soluții, fără însă a trata de la bun început un anumit
termen ca fiind intraductibil. Astfel, actul traducerii presupune, printre
altele, o căutare continuă a posibilităților de redare într-o altă limbă a unor
concepte care opun rezistență. De asemenea, soluțiile se pot modifica de la o
ediție tradusă la alta, ceea ce poate ilustra totodată moduri distincte de
percepere a Celuilalt.

ROMANUL Tumultul valurilor de Mishima Yukio și traducerea

acestuia în limba română. Întâmpinarea Celuilalt

Mishima Yukio (1925-1970) este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori
japonezi în spațiul cultural occidental. Nominalizat de trei ori pentru
Premiul Nobel pentru literatură, Mishima reprezintă unul dintre scriitorii
niponi care au prezentat în operele lor literare, printre altele, imaginea
Japoniei tradiționale. Totodată, el a fost influențat de literatura europeană,
fapt care poate fi observat și în cazul romanului Shiosai (1954), care a fost
ecranizat de cinci ori în Japonia. Mishima s-a inspirat din povestea de
dragoste dintre Daphnis și Chloe în cazul acestui roman, în textele sale
întâlnindu-se multiple aluzii la literatura clasică, după cum afirmă Watanabe
(Watanabe 2008: 108). Romanul Tumultul valurilor prezintă relația dintre
Shinji, un tânăr pescar care este orfan de tată, și Hatsue, fiica lui Miyata
Terukichi, cel mai bogat locuitor al Utajimei. Tatăl ei este împotriva iubirii
dintre cei doi și chiar îi interzice acesteia să îl mai vadă pe tânărul pescar.
Cu toate acestea, cei doi își continuă relația făcând schimb de scrisori în
taină.
Pentru acest roman, Mishima a primit Premiul literar Shinchōsha în anul
1954, prima traducere fiind cea în limba engleză realizată de Meredith
Weatherby, care a fost publicată în 1956. Întâia versiune în limba română –
o traducere indirectă, din franceză în română - îi aparține Anei Maria
Năvodaru și a apărut la Editura Univers în 1975. Traducerea directă, cea din

13
japoneză în română, a fost realizată de Andreea Sion, aceasta fiind publicată
de Editura Humanitas în 2010.
Dacă ne referim la introducerea literaturii japoneze în spațiul cultural
occidental, este necesar să luăm în considerare următorul aspect:

În anii 1950 și ’60, multe edituri americane au lansat traduceri de romane,

[…]. Cu toate acestea, accentul a fost pus pe un număr relativ mic de
scriitori (în special Jun’ichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata și Yukio
Mishima), care au ajuns să reprezinte canonul literaturii japoneze pentru
cititorii occidentali. (Tobias 2006: 33)

Apartenența operelor lui Mishima la acest canon a contribuit la

popularizarea sa în spațiul cultural american și în cel european. Mai mult
decât atât, Fowler vorbește despre legătura strânsă dintre traducerile
publicate după cel de-al Doilea Război Mondial și construcția ,,unei imagini
postbelice a Japoniei în America” (Fowler 1992: 3), o Japonie cu trăsături
exotice (Ibid.), ,,estetizată” (Ibid.). Această imagine este prezentă și astăzi
(chiar și în România), cu toate că în ultimii ani au apărut și romane japoneze
traduse care ilustrează cu totul alte fațete ale spațiului cultural nipon, de
pildă, probleme ale societății contemporane.
La începutul acestei lucrări aminteam de afirmația lui André Lefevere, care
scria că ,,obiectul altor traduceri […] este circulația capitalului cultural“
(Lefevere 1998: 41), ceea ce este valabil și în contextul traducerii romanului
lui Mishima Yukio, operă literară ce reprezintă o componentă a capitalului
cultural japonez. În plus, prin traducerea acestui roman, este introdusă în
spațiul cultural românesc lumea Celuilalt – spațiul cultural nipon – care
aduce în atenția publicului o multitudine de particularități legate de relațiile
interumane, credință, gastronomie, diferite activități, de exemplu, lumea
,,scufundătoarelor” (Mishima 2010: 77), care sunt numite în limba japoneză
海女 ama: ,,Scufundătoarele aveau obiceiul de a-și usca trupul la foc […]”
(Ibid.).
Traducerea Andreei Sion este una care îi oferă cititorului român șansa de a-l
întâlni pe Celălalt sub diverse forme. Un prim aspect care îmbracă din punct
de vedere cultural versiunea tradusă a romanului scriitorului nipon este
multitudinea toponimelor, care asigură fixarea pe spațiul cultural japonez,
marcând identitatea Celuilalt. Ele reîntregesc în versiunea tradusă în
română cadrul cultural nipon, păstrând atmosfera acestuia și având un
puternic impact vizual: ,,Utajima”, ,,golful Ise”, ,,Peninsula Chita”,
,,peninsula Atsumi”, ,,regiunea Tsu” (Ibid., p 5), ,,muntele Higashi”,
,,canalul Irako”, ,,muntele Fuji”, ,,Nagoya” (Ibid., p. 7).

14
Pe lângă acesta, traducerea cuprinde, printre altele – sub diferite forme –
denumirile unor componente ale faunei (conform clasificării lui Nagy
referitoare la cultureme, acestea se încadrează în categoria ,,culturemelor
naturale” (Nagy 2020: 232)), respectiv elemente gastronomice și
vestimentare (ele fac parte din categoria ,,antropoculturemelor” (Ibid., p.
231)).
Pentru o mai bună orientare, vom desemna în continuare versiunea în limba
japoneză prin A, iar versiunea în limba română, prin B.
Lectorul are șansa de a pătrunde în universul cultural nipon reliefat prin
traduceri ca următoarele, care păstrează în varianta în limba română sufixe
prezente în limba japoneză:

新治さん (A, 11) ,,Shinji-san” (B, 12) - sufixul apare în rōmaji în italice,
fiind inserată o notă de subsol; acest sufix se regăsește, de exemplu, și
alături de numele ,,Kubo” – 久保さん (A, 11) ,,Kubo-san” (B, 12)
新治君 (A, 11) ,,Shinji-kun” (B, 13) – din nou, sufixul este scris în rōmaji
în italice, versiunea tradusă incluzând și o notă de subsol
宗やん、勝やん (A, 80) ,,Sō-yan, Katsu-yan” (B, 86) – versiunea în limba
română cuprinde o notă de subsol după prima utilizare, sufixul ,,-yan”
apărând în rōmaji în italice în cazul următoarelor utilizări

Prin intermediul acestei strategii, este redat modul de manifestare a relațiilor

interumane în spațiul nipon, repetarea acestor sufixe în forma lor din
japoneză subliniind diferența culturală. Lectorul străin are astfel acces la
formele de reprezentare ale Celuilalt, îmbogățindu-se cognitiv.
Textul literar este bogat în elemente care ilustrează diferența culturală, de
pildă, aspecte legate de istorie (六朝時代 (A, 6) Rokuchōjidai ,,vremea
celor Șase Dinastii” (B, 6); 明治時代 (A, 178) ,,perioada Meiji” (B, 186)),
credință (位牌 ihai (A, 67) ,,plăcuței funerare” (B, 73); 仏壇 butsudan (A,
81) ,,altarul familiei” (B, 87); 仏壇 butsudan (A, 93) ,,micul altar buddhist”
(B, 100); 熱心な法華宗の信者 Nesshina Hokkeshū no shinja (A, 143)
,,adept înfocat al sectei budiste Hokke” (B, 152)), evenimente (祖先の命日
(A, 35) sosen no meinichi ,,comemorarea strămoșilor” (B, 39), 庚申様の日
Kōshin-sama no Hi (A, 35) ,,Ziua Maimuței” (B, 39)), elemente muzicale
interpretate cu ocazia unui eveniment ca Bon-odori (,,refrenul tradițional din
Ise pe care cei de pe insulă obișnuiau să-l cânte de bon-odori” (Mishima
2010: 52)). O notă de subsol este întrebuințată în cazul apariției unei
componente geografice ca 真珠島 (A, 57) (citirea este, conform
originalului lui Mishima, ,,Pāru・Airando” (A, 57)) ,,Pearl Island”

15
(Mishima 2010: 61), traducătorul suplimentând conținutul inițial cu scopul
de a contribui la extinderea cunoștințelor deținute de beneficiarul actului
traducerii. În plus, textul tradus începe cu un cuvânt căruia i se asociază o
notă de subsol - însăși semnificația numelui insulei Utajima este explicată în
cadrul acesteia (prima notă de subsol în Mishima 2010: 5). Chiar și asupra
traducerii unui cuvânt ca お父さん (A, 11) otōsan devenit în varianta în
română ,,Tată!” (B, 12) există o intervenție din partea traducătoarei, care
acoperă o parte semnificativă din modul de adresare a japonezilor în cadrul
familiei (v. a doua notă de subsol din Mishima 2010: 12). Mai mult decât
atât, aceasta oferă într-o altă notă de subsol și traducerea literală a unui
termen prea puțin sugestiv (kashiki) pentru un necunoscător al limbii
japoneze:
この村では男は皆十七八で炊になって船員の修業をする。(A, 144)
,,Toți băieții din sat, odată ce împlineau șaptesprezece sau optsprezece ani,
își începeau ucenicia pe vase, ca muși – numiți kashiki [...]“ (B, 153). Se
observă, astfel, interesul traducătoarei pentru sublinierea particularităților
lingvistice, respectiv culturale, făcându-l în acest mod pe lectorul culturii
țintă să aibă o adevărată experiență a alterității.

PĂSTRAREA distanței... culturale

După cum se remarcă în cadrul secțiunii anterioare, versiunea în limba

română conține o multitudine de componente ale limbii și culturii japoneze.
Numai faptul că sufixele ,,-san”, ,,-kun”, ,,-yan” sunt incluse de multe ori în
aceasta ilustrează tendința descrisă de Rudolf Pannwitz, care este citată de
Benjamin în eseul Sarcina traducătorului:

Pannwitz spune: ,,Chiar și cele mai bune traduceri ale noastre pornesc de la
o premisă greșită. Ele vor să germanizeze hindi, greaca, engleza, în loc să
hindizeze, grecizeze și anglicizeze germana. Au un respect mult mai mare
față de obiceiurile limbii lor decît față de spiritul operelor străine... Eroarea
fundamentală a traducătorului constă în faptul că-și menține propria limbă
în starea în care se află întâmplător, în loc să-i permită să fie puternic
afectată de limba străină. Mai ales atunci cînd traduce dintr-o limbă care
este foarte îndepărtată de a sa, trebuie să se întoarcă la elementele ultime ale
limbii înseși, acolo unde opera, imaginea și tonul sunt convergente. Trebuie
să extindă și să aprofundeze propria limbă prin intermediul limbii străine. În
general, nu se știe în ce măsură este posibil acest lucru, în ce măsură se
poate transforma o limbă; distanța de la o limbă la alta nu este mai mare

16
decît distanța de la un dialect la altul; de aceea, limba nu trebuie tratată cu
ușurință, ci luată în serios.” (Benjamin 2000: 53-54)

În cazul nostru este vorba despre ,,japonizarea” limbii române. Trăsături

specifice limbii japoneze pătrund în limba română, cititorul având astfel
șansa de a-l experimenta și la nivel lingvistic (nu doar cultural) pe Celălalt.
Este vorba aici despre ,,ospitalitatea limbajului” (Ricœur 2005: 74), Celălalt
nefiind negat, anihilat, ci păstrat, lăsat să pășeașcă în propria limbă.
Bogdan Ghiu nota că

Traducem tocmai pentru că există idei, forme etc. care nu s-au născut la noi
acasă: creații. La ce bun, atunci, să facem să le dispară diferența, noutatea,
drumul parcurs? (Ghiu 2015: 39)

Diferența culturală poate fi recuperată prin intermediul diverselor strategii

de traducere, îndatorirea traducătorului fiind aceea de a păstra nuanțele
Celuilalt. A nu le păstra este sinonim cu a le distruge. În plus, cele scrise de
Hegel sunt citate de Coșeriu:

Contrazice direct firea lucrurilor cerința ca o expresie a limbii unui popor

să fie redată printr-o expresie a limbii noastre și care să-i corespundă în
totalitate. Un cuvînt al limbii noastre redă o anumită imagine proprie nouă
despre acel obiect, și nu pe cea a celuilalt popor, care nu numai că are o altă
limbă, dar are și alte reprezentări. (apud Coșeriu 1998: 5)

A traduce înseamnă, așadar, a-l reda așa cum se cuvine pe Celălalt. Acesta
are propria sa natură, care trebuie păstrată în versiunea tradusă a unei opere
literare, chiar dacă apar dificultăți.
Ne vom ocupa în cele ce urmează de o prezentare a diferitelor strategii
aplicate în cazul traducerii unor elemente precum unitățile de măsură, fauna,
vestimentația ce apar în romanul lui Mishima Yukio. În plus, ne vom referi
și la exemple din romanul Tumultul valurilor discutate într-un articol de
traducătoarea acestei opere literare japoneze (Sion 2015).

4.1 PĂSTRAREA cuvântului în limba japoneză și prezența unei note de

subsol (în cadrul analizei lui Sion apare sub forma ,,note de subsol” (2015:
162))

Prezența într-un număr mare a termenilor în limba japoneză subliniază

dimensiunea cultural-civilizațională a traducerii, ele nuanțând existența
spațiului cultural (și deopotrivă geografic) japonez și pentru cititorul

17
 nespecializat. Includerea acestor cuvinte potențează traducerea, oferind
realitatea Celuilalt într-o formă aproape nealterată (am utilizat acest atribut,
întrucât în traducere, în mod evident, în general nu apare și varianta scrisă în
kanji a cuvântului respectiv, variantă care păstrează integral identitatea și
fundalul istoric al Celuilalt).
Ceea ce afirma Hasegawa cu privire la împrumut - ,,Împrumutul poate fi
utilizat pentru a introduce aroma culturii sursă [...]” 2 (Hasegawa 2012: 169)
- este aplicabil și în cazul nostru, dacă ne referim la integrarea următoarelor
cuvinte în textul tradus, integrare însoțită de o notă de subsol.

Unități de măsură:
里 (A, 5) ri ,,ri” (B, 5)
貫 (A, 38) kan ,,kan” (B, 42)
寸 (A, 44) ,,sun” (B, 48)
石 (A, 48) ,,koku” (B, 53)
間 (A, 81) ,,ken” (B, 88)

Fauna:
平目 (A, 7) hirame ,,un hirame” (B, 8)
鯒 kochi (A, 17) ,,kochi” (B, 20)
こうなご kōnago (A, 37) ,,kōnago” (B, 41)
鮑 awabi (A, 67) ,,awabi” (B, 72)
大きな美しい黒揚羽である (A, 121) Ōkina utsukushii kuroageha dearu
,,Era un kuroageha mare și frumos” (B, 129)

Vestimentație:
モンペ monpe (A, 9) ,,monpe” (B, 10)

Mâncare:
刺身sashimi (A, 18) sashimi (B, 21)
おはぎ o-hagi (A, 35) ,,o-hagi” (B, 39)

CUVÂNT care facilitează înțelegerea realității extralingvistice,

păstrarea cuvântului în limba japoneză și prezența unei note de subsol

În situația noastră, este o strategie caracterizată de o dublă valorificare a

alterității: pe de o parte, avem păstrarea termenului în limba japoneză, iar pe
de cealaltă parte, se inserează o notă de subsol. De asemenea, se deosebește
2 În original: „Borrowing cand be used to introduce the flavor of the SL culture [...]”(Hasegawa 2012: 169).

18
de strategia anterioară prin includerea unui termen în limba română care
precede cuvântul din limba japoneză.

鳥居 tori-i (A, 5) ,,poarta tori-i” (B, 5)

足袋 tabi (A, 31) ,,șosete tabi” (B, 34)
下駄 geta (A, 25) ,,sandalele geta” (B, 28)
黒鯛 kurodai (A, 38) ,,peștii kurodai” (B, 42)
船虫やおだんごむし (A, 63) funamushi ya odangomushi ,,Crustaceele
funamushi și odangomushi” (B, 68)
鶯 (A, 93) ,,păsărelelor uguisu” (B, 101)
若布 (A, 117) ,,alge wakame” (B, 125)
大きな鯛 (A, 172) ōkina tai ,,pește tai mare“ (B, 181)

REDAREA realității extralingvistice în limba română fără includerea

cuvântului respectiv în limba japoneză (categoria este denumită de Sion
ca ,,definiție fără termenul japonez” (2015: 163))

Traducătoarea romanului lui Mishima Yukio prezintă această metodă în

felul următor: ,,găsirea echivalentului termenului japonez în limba țintă fără
a lăsa termenul japonez în text” (Ibid.). Totodată, ea menționează și un
dezavantaj al acestei strategii: ,,[...] de-culturalizează un cuvânt cultural, iar
o parte din atmosfera originală este pierdută” (Ibid., 164).
Oferim în continuare un exemplu inclus și de Sion în analiza sa (Ibid., 164):

一双の石の唐獅子 (A, 5) issō no ishi no karajishi ,,cei doi lei din piatră –
paznicii templului - ,” (B, 6)

Considerăm că în acest caz (avem în vedere în același timp faptul că este o

descriere ce face parte din cel de-al treilea paragraf al versiunii în limba
română, așadar, este vorba despre partea care introduce cititorul în universul
nipon) se pierde un element semnificativ al contextului cultural respectiv.
Denumirea în limba japoneză a acestui conținut cultural ar putea fi păstrată
într-o notă de subsol, pentru a reda (cel puțin) parțial alteritatea și densitatea
acesteia, respectiv semnificația culturală.

,,ADAPTARE culturală” (Lungu-Badea 2004: 108)

Aceasta este o altă metodă descrisă de Lungu-Badea caracterizată de

cercetătoare după cum urmează: ,,Sensul poate fi în linii mari sesizat, scapă
însă specificul realității extralingvistice și culturale [...]” (Ibid.).

19
În special contextul credinței este unul sensibil, al marilor dificultăți, ceea ce
poate fi observat și în cazul următorului exemplu:

神様 (A, 25) Kami-sama ,,Doamne” (B, 29)

Fără îndoială, s-a optat pentru ,,fluența” despre care vorbea Venuti (1995),
această variantă având rolul de a indigeniza cadrul, însă totodată se poate
spune că a fost suprimată o parte a ambientului cultural original. Traducerea
modului în care unul dintre personaje se roagă folosind cuvântul ,,Doamne”,
care are o semnificație foarte puternică în lumea creștină în contextul
rugăciunii adresate lui Dumnezeu, anihilează în acest fragment cadrul
shintōismului. Acest aspect poate duce și la o asimilare în cazul unui cititor
nespecializat, nefiind exclusă găsirea în mod nejustificat a unor asemănări
inadecvate între creștinism și shintōism. Cu toate acestea, strategia aleasă nu
întrerupe firul lecturii, asigurând ritmul narațiunii și recompunând
rugăciunea respectivă.
O altă adaptare este următoarea, fiind vorba aici despre exprimarea
mulțumirii în Kansai-ben (dialectul Kansai) și traducerea acesteia printr-un
cuvânt utilizat în mod frecvent în Transilvania:

おおきに (A, 39) Ōkini ,,Mulțam!” (B, 43)

Scopul acestei adaptări este probabil resimțirea diferențelor lingvistice de pe

teritoriul Japoniei. Cititorul român observă faptul că personajul respectiv se
exprimă într-un mod distinct, fiind vorba, până la urmă, tot despre o formă a
alterității, dar despre alteritatea percepută de un vorbitor al limbii japoneze
standard.

CUVÂNT sau sintagmă care facilitează înțelegerea realității

extralingvistice însoțit/ă de cuvântul în limba japoneză (categorie care
apare la Sion sub denumirea de ,,termen japonez + explicație în interiorul
textului” (Sion 2015: 163))

În acest caz se poate vorbi despre o împletire între vocea autorului și cea a
traducătorului. Un posibil dezavantaj al prezentei metode constă în faptul
că, în vederea păstrării ritmului textului ficțional și a neaglomerării acestuia
cu informația a cărui sursă este traducătorul, partea informativă poate fi
uneori insuficientă dacă ne gândim la necesitatea conturării elementelor
constitutive ale Celuilalt. Cu toate acestea, în cazul următor se recuperează
imaginea obiectului cultural, fiind vorba despre un produs artistic japonez
cunoscut la nivel mondial:

20
漫画の本 (A, 22) manga no hon ,,carte cu manga, benzi desenate” (B, 25)
(exemplu menționat și în Sion 2015: 163)

CONCLUZII

În concluzie, traducerea diverselor elemente care aparțin spațiului cultural

japonez se realizează în cazul romanului lui Mishima aplicând mai multe
strategii, unele având rolul de a evidenția deosebirea culturală, iar altele de a
asigura ,,fluența” (Venuti 1995). Versiunea în limba română cuprinde un
număr mare de elemente care caracterizează spațiul cultural japonez,
lectorul culturii țintă putând avea experiența alterității. Se poate afirma că
limba română este ospitalieră (Ricœur 2005: 74), întrucât ea primește în
codul său o multitudine de termeni cu semnificație culturală care sunt legați,
de exemplu, de faună, vestimentație, unități de măsură și gastronomie, limba
țintă îmbogățindu-se astfel. Mai mult decât atât, acești termeni au rolul de a
recupera aroma culturală existentă în romanul Tumultul valurilor și, alături
de toponime, de a recompune dimensiunea vizuală, impresionând în acest
mod lectorul. În plus, el este instruit prin intermediul numeroaselor note de
subsol și introdus totodată în atmosfera culturală prezentă în opera lui
Mishima Yukio. Prin intermediul notelor, diferența culturală este
subliniată, fiind astfel evidentă și vocea traducătorului. Versiunea în limba
română a romanului Tumultul valurilor reprezintă o adevărată călătorie în
universul nipon, cititorul având șansa de a descoperi diverse fațete ale
culturii japoneze, precum și un număr mare de noțiuni cu încărcătură
culturală.

BIBLIOGRAFIE:
BIBLIOGRAFIE PRIMARĂ:

Mishima, Y. Tumultul valurilor. Traducere din japoneză și note de Andreea Sion. București:
Humanitas Fiction, 2010.
Mishima, Y. Shiosai. Tokyo: Shinchōsha, 1955.

BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ:

Aixelá, J.F. 1996. Culture-specific Items in Translation. In R. Álvarez, M.C.A. Vidal (eds.),
Translation, Power, Subversion, 52-78. Clevedon/ Philadelphia/Adelaide: Multilingual Matters Ltd.
Baker, M. 1992. In Other Words: A coursebook on translation. London/New York: Routledge.
Benjamin, W. 2000. Sarcina traducătorului. În W. Benjamin, Iluminări, traducere din limba germană
de Catrinel Pleșu, notă biografică de Friedrich Podszus. București: Editura Univers.

21
 Coșeriu, E. 1998. Relația dintre lingvistica contrastivă și traducere. Traducere de Casia Cujbă.
Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (Serie nouă). Secțiunea Limbi și
Literaturi străine, I, Secțiunea Magister dixit, tomul I, 5-20.
Fowler, E. 1992. Rendering words, traversing cultures: on the art and politics of translating modern
Japanese fiction. Journal of Japanese Studies 18 (l): l-44.
Ghiu, B. 2015. Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest). București: Editura Cartea
Românească.
Hasegawa, Y. 2012. The Routledge Course in Japanese Translation. London/New York: Routledge.
Lefevere, A. 1998. Translation Practice(s) and the Circulation of Cultural Capital: Some Aeneids in
English. In S. Bassnett, A. Lefevere, Constructing Cultures: Essays On Literary
Translation, 41-56. Clevedon/ Philadelphia/ Toronto/ Sydney/ Johannesburg: Multilingual Matters.
Lungu-Badea, G. 2004. Teoria culturemelor, teoria traducerii. Timişoara: Editura Universităţii de
Vest.
Nabokov, V. 2000. Problems of Translation: ”Onegin” in English. In L. Venuti (ed.), The Translation
Studies Reader, 71-83. London/New York: Routledge.
Nagy, I. K. 2020. Introducere în traductologie sau noțiuni și concepte fundamentale în teoria și
practica traducerii. Cluj-Napoca: Editura Scientia.
Ricœur, P. 2005. Despre traducere. Traducere şi studiu introductiv de Magda Jeanrenaud, postfaţă de
Domenico Jervolino. Iași: Polirom.
Sion, A. 2015. The Cultural Component of Literary Translations: "With her new yukata on, she left
her geta in the genkan, opened the shōji and went in to sit under the kotatsu". Romanian Economic
and Business Review 10 (4): 159-167.
Tobias, S. 2006. Culture-specific items in Japanese-English literary translation: comparing two
translations of Kawabata’s ’Izu no Odoriko’. Monash University Linguistics Papers 5 (1): 27-35.
Venuti, L. 1995. The Translator‘s Invisibility: A history of translation. London/New York:
Routledge.
Wakabayashi, J. 2021. Japanese-English Translation. An Advanced Guide. London/New York:
Routledge.
Watanabe, A. 2008. The Sound of Waves: A Japanese adaptation of Daphnis and Chloe. The
Classical Outlook 85 (3): 106-109.

LES NATIONALITÉS MULTIPLES DE DORA D’ISTRIA. QUESTIONS

BIOGRAPHIQUES

Andrici (Plaiasu) Aura Madalina 3

Cet article met en évidence la question sur les nationalités multiples de Dora
d’Istria, une femme célèbre au XIXe siècle, qui attire l’attention de la société non
seulement par ses écrits impressionnants, mais aussi par la pluralité de ses identités
nationales.
Le sujet reste même aujourd’hui controversé pour les critiques parce que la femme
de plume mentionne et essaye de revendiquer ses identités nationales multiples
dans l’œuvre qu’elle écrit. Grâce à l’étude biographique de Dora d’Istria, on
découvre les sources différentes de ses origines.

Mots clés : Identité nationale, Controverses, Études, Voyage, Mariage .

3 Doctorante en troisième année, Ecole Doctorale d’Etudes Littéraires, Faculté de Langues et Littératures

Etrangères, Université de Bucarest, auraplaiasu@yahoo.com

22