Subiectul IV.

Teoriile monetare

1.1. Teoria monetară metalistă

1.2. Teoria monetară nominalistă
1.3. Teoriile monetare cantitative (clasice)
1.4. Teoriile monetare moderne
Termeni-cheie: teorie monetară nominalistă, teorie monetară cantitativă, teorie monetară
metalistă.

Competențe:
- definirea conceptului de teorie monetară;
- determinarea particularităţilor teoriilor monetare;
- compararea elementelor teoriilor monetare;
- delimitarea etapelor evoluţiei teoriei monetare;
- explicarea factorilor care au teterminat apariția unor teorii monetare noi;
- explicarea și argumentarea limitelor teoriilor monetare.
 4.1. Teoria monetară metalistă.
În perioada feudalismului în mai multe ţări a apărut şi a început să se dezvolte aşa-numitul
fenomen de “uzare a monedei”. De exemplu, acest fenomen s-a dezvoltat în Franţa şi Marea
Britanie.
Prin “uzarea monedei” se înţelege micşorarea de către autorităţile statului a greutăţii
monedelor confecţionate din metale preţioase sau reducerea titlului metalului preţios respectiv,
fără a schimba valoarea nominală a monedei.
Fenomenul de “uzare a monedei” era folosit pe larg de către autorităţile feudale ale
diferitor state pentru a primi venituri suplimentare de metale preţioase în vistieria statului.
Despre existenţa fenomenului de “uzare a monedei” mărturisesc următoarele fapte. În
Franţa unitatea monetară a Parisului în jumătatea a doua a secolului X conţinea 1.5 g. argint, iar
în jumătatea a doua a secolului XIII – numai 0.4 g. argint. În Marea Britanie lira sterlină conţinea
în secolele XI – XII un funt de argint, iar în secolul XVIII – doar 1/3 din funt. Fenomenul de
“uzare a monedei” influenţează negativ asupra dezvoltării comerţului internaţional.
Cu scopul contracarării fenomenului de “uzare a monedei” a apărut teoria metalică a
banilor. Ideea de bază a acestei teorii se exprimă prin următoarea afirmaţie: prin bani se înţeleg
metalele preţioase, şi invers. Unul din primii reprezentanţi ai acestei teorii a fost Oron.
În mod definitiv teoria metalică a fost formulată de către mercantilişti, care considerau că
bogăţia societăţii se exprimă prin cantitatea de bani de care dispune această societate, iar
valoarea banilor depinde de greutatea metalului din care sunt confecţionaţi.
Aceste afirmaţii corespundeau pe deplin intereselor negustorilor ce se ocupau cu comerţul
extern. Adepţi ai acestei teorii în secolele XVII – XVIII în Anglia au fost Stafford, Men, Nors, în
Franţa – Montchrestien, în Italia – Galiani.
Teoria metalică a avut rolul de lichidare a fenomenului de “uzare a monedei”. Dar din
cauza unor neajunsuri esenţiale ale acesteia, la sfârşitul secolului XIX această teorie a fost
înlocuită treptat cu alte teorii monetare.
Neajunsul teoriei metaliste constă în faptul că, afirmând că banii sunt o marfă, valoarea
căreia depinde de greutatea metalului din care au fost confecţionaţi, adepţii acestei teorii nu ţin
cont de faptul că banii ca marfă îndeplinesc funcţii specifice.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă au început să crească esenţial
numărul şi mărimea afacerilor. În aceste condiţii a devenit necesară folosirea banilor din hârtie.
În legătură cu necorespunderea afirmaţiilor teoriei metalice practicii monetare, adepţii
teoriei metaliste au început treptat să cedeze poziţiile de bază ale teoriei metalice. În secolul XIX
economiştii germani Cnis, Lexis, Lantzburg, adepţi ai teoriei metaliste, de acum nu mai negau
posibilitatea existenţei banilor din hârtie. Dar afirmau că neapărat trebuie să existe posibilitatea
schimbului lor pe metale preţioase.
Odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările din lume, teoria metalică a pierdut
legătura cu practica economică, însă, ulterior adepţii ei au încercat de mai multe ori să explice
cauzele proceselor inflaţioniste în diferite ţări, prin lipsa banilor confecţionaţi din metale
preţioase.
În anii ’60 ai secolului XX, teoria metalică a fost temporar reanimată în Franţa, care cerea
ţărilor în care exporta mărfuri sale să achite contravaloarea acestora cu metale preţioase (adepţi:
Tuleman, Rufe).

4.2. Teoria monetară nominalistă.

Teoria nominalistă a banilor, spre deosebire de teoria metalistă, afirmă că banii nu sunt
marfă, nu au valoare proprie şi, prin urmare, nu este important din ce metal ei sunt confecţionaţi,
sau care este cantitatea metalului în fiecare monedă. Banii sunt nişte semne convenţionale care
au valoare declarativă, exprimată prin nominalul acestora.
Teoria nominalistă a apărut în perioada feudalismului şi corespundea intereselor acelor
pături sociale, cărora le era convenabilă existenţa fenomenului de “uzare a monedei”.
 Odată cu apariţia teoriei metalice, teoria nominalistă a început brusc să se dezvolte ca
reacţie împotriva acesteia. De asemenea, s-a dezvoltat sub influenţa apariţiei şi dezvoltării
relaţiilor economice de piaţă (apariţia banilor din hârtie).
Nominalismul s-a format definitiv în secolele XVII – XVIII, când rotaţia monetară a
majorităţii ţărilor era inundată de monede, greutatea metalului cărora nu corespundea (era mai
mică) valorii nominale a acestora.
Primii reprezentanţi ai teoriei nominaliste au fost Berkley şi Stuart. Ei afirmau că banii nu
au valoare proprie, ci sunt un instrument, cu ajutorul căruia se poate evalua valoarea altor bunuri.
La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, nominalismul a început să ocupe poziţii de
bază în diferite doctrine economice, care stăteau la baza politicilor economice ale multor ţări ale
lumii. De exemplu, nominalismul a constituit o parte principală a teoriei de
reglare monetar-creditară elaborată de Keynes.
Keynes afirma că banii nu sunt marfă şi nu au valoare proprie, dar au valoare declarativă.
În lucrarea sa “Tratatul despre reforma monetară” (1923), Keynes a exprimat ideea de bază a
nominalismului prin formula:
n = p * k, unde:
n – numărul de bani aflaţi în rotaţie;
p – nivelul preţurilor;
k – numărul unităţilor de mărfuri şi servicii existente pe piaţă.

După părerea lui Keynes, existenţa permanentă a unui nivel mic de inflaţie influenţează
pozitiv asupra conjuncturii economice, iar cauza principală a crizelor de supraproducţie constă în
neajunsul de mijloace băneşti în rotaţie şi, prin urmare, lichidarea acestor crize este posibilă cu
ajutorul emiterii banilor în rotaţie.
Teoria neoclasică a banilor de asemenea afirma că există o legătură între numărul de bani
aflaţi în rotaţie şi nivelul preţurilor.
Ideile nominalismului corespund în prezent acelor state care folosesc pe larg emisia
monetară pentru acoperirea deficitului bugetar. Cea mai radicală formă de exprimare a ideilor
nominalismului o reprezintă teoria monetară a statului, elaborată de Cnap, la începutul secolului
XX. Această teorie afirmă că valoarea unităţii monetare trebuie să se stabilească în legile fiecărei
ţări.
Necătând la unele divergenţe, toate variantele nominalismului au neajunsuri asemănătoare:
nu recunosc că banii sunt o marfă şi că au valoarea lor proprie.

4.3. Teoriile monetare cantitative (clasice).

În secolul XV în Europa a început să se dezvolte procesul de acumulare iniţială a

capitalului. Acest proces se baza pe dezvoltarea comerţului.
Teoria cantitativă a banilor este o doctrină economică care afirmă că nivelul preţurilor la
mărfuri şi servicii şi valoarea unităţii monetare depind de volumul masei monetare din rotaţie.
Ideea despre dependenţa nivelului preţurilor de volumul masei monetare a fost lansată
pentru prima dată de Bodin (1530 – 1596), care a încercat să explice preţurile înalte de pe atunci,
şi fluxurile de metale preţioase din ţările coloniale în cele europene.
Ulterior folosirea metodei de comparare a volumului masei monetare cu volumul de
mărfuri şi servicii, a început să se folosească pe larg de către diferiţi economişti, pentru a explica
cauzele schimbării valorii banilor (Montesque, Hume, Mill).
Filosoful englez Locke (1632 – 1704) afirma că există o dependenţă proporţională între
schimbarea volumului masei monetare şi schimbarea valorii unităţii monetare.
La dezvoltarea ideilor teoriei cantitative a contribuit D. Ricardo (1772 – 1823). Afirmaţiile
sale cu privire la valoarea unităţii monetare aveau un caracter dualist:
1) pe de o parte, D. Ricardo recunoştea că valoarea banilor depinde de munca depusă la
producerea materialului din care ei sunt confecţionaţi;
 2) iar pe de altă parte, Ricardo afirma că în unele perioade valoarea unităţii monetare
depinde de numărul monedelor aflate în rotaţie. Această idee a fost folosită de Ricardo pentru a
explica cauzele devalorizării bancnotelor emise de Banca Angliei, după încetarea schimbului
acestora pe metal preţios în 1797.
Cele două afirmaţii ale lui Ricardo se contrazic reciproc.
La începutul secolului XX teoria cantitativă a banilor a început să ocupe poziţiile de bază
în diferite curente ale economiei politice, devenind partea principală a teoriei neoclasice de
reproducere.
Printre diferitele variante ale teoriei cantitative cele mai răspândite au fost varianta
tranzacţionistă şi varianta de la Cambridge.
Varianta tranzacţionistă a fost elaborată de Fisher (1867 – 1947). Această variantă se
bazează pe exprimarea prin două metode a sumei afacerilor care se produc în societate: pe de o
parte, (suma afacerilor se exprimă ca produs între numărul banilor (M) din rotaţie şi viteza medie
de rotaţie a unităţii monetare (V)), iar pe de altă parte, suma afacerilor se exprimă ca produs între
numărul unităţilor de marfă realizată (Q) şi preţul mediu al unei unităţi de marfă (p):

M *V = p * Q
Analizând această formulă Fisher a ajuns la concluzia că elementele V şi Q sunt constante,
deoarece, după părerea lui, ele nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă de timp:
 viteza medie de rotaţie a unităţii monetare depinde de gradul de dezvoltare a
relaţiilor creditare, a mijloacelor de telecomunicaţie, etc.;
 numărul unităţilor de marfă realizată nu poate să se schimbe esenţial deoarece,
conform teoriei neoclasice (adept al căreia era şi Fisher), societăţii capitaliste îi este
caracteristică antrenarea minimă a tuturor resurselor în procesul de producţie.
Formula la care a ajuns Fisher exprimă ideea de bază a teoriei cantitative a banilor:

M=p

Varianta Cambridge a teoriei cantitative a fost dezvoltată în lucrările economiştilor

englezi Marshall, Pegou, Robertson (profesori la Universitatea Cambridge).
Spre de varianta tranzacţionistă a lui Fisher, această variantă a folosit pentru a exprima
ideile teoriei cantitative următoarea formulă:

M=k*p*Q,
unde:
k – partea veniturilor curente pe care agenţii economici nu doresc să o consume, dar
doresc să o acumuleze în formă monetară.

k = 1/V

Înlocuind obţinem :
M = (1/V) * p * Q = M * V = p * Q
Autorii variantei Cambridge au considerat elementele V şi Q constante, deoarece ele sunt
determinate de factori psihologici. Aceşti factori nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă
de timp.
Cu alte cuvinte: M = p.
Necătând la unele deosebiri în argumentarea teoretică, ambele variante exprimă aceeaşi
idee de bază.

4.4. Teoriile monetare moderne

 Adepţi ai monetarismului contemporan sunt M. Friedman, Leidler, Keigem, ş.a.
Versiunea cea mai răspândită este cea a lui Friedman, cu următoarele afirmaţii:

1) teoria cantitativă a banilor, care afirmă că există o dependenţă directă între

creşterea masei monetare şi creşterea preţurilor;

2) teoria monetară a ciclurilor economice, care afirmă că toate schimbările esenţiale

în conjunctura economică sunt determinate de schimbările anterioare (creşterea masei
monetare  creşterea cererii  creşterea volumului de producţie  criza de
supraproducţie);

3) existenţa unui mecanism special de influenţă a schimbărilor în volumul masei

monetare asupra proceselor de producţie (prin nivelul preţurilor, şi nu a dobânzii, cum
afirma Keynes);

4) măsurile statului îndreptate spre reglarea economiei sunt ineficiente şi lipsite de

sens, deoarece aceste măsuri întârzie permanent (schimbările factorilor monetari niciodată
nu coincid cu situaţia reală din economie);

5) aşa-numita “regulă de k%”, conform căreea mărirea permanentă a volumului

masei monetare aflate în rotaţie şi menţinerea unui nivel stabil de inflaţie este necesară
pentru micşorarea oscilaţiilor în economie în decursul ciclurilor economice, de asemenea e
necesară pentru menţinerea permanentă a cererii înalte;

6) este necesară folosirea sistemului cursurilor valutare flotante pentru autoreglarea

echilibrului pe plan internaţional.

Bibliografie: (prelegere/seminar)
1. Glyn DAVIS, A History of Money. From Ancient Times til Present Day, Cardiff,
Univerity of Wales Press, 2002, p. 1-33 (1. The Nature and Origins of Money and Barter).
2. Vasile MARIAN, Monedă şi credit, ediţia a 2-a, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2003,
vol. I (Monedă), p. 1-26 (Cap. 1 – Scurt istoric asupra banilor).
3. Victor STOICA. Bani şi Credite. Bani teoriile monetare. Administrarea banilor şi teoriilor
monetare. Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 536.
4. Nicolae N. CONSTANTINESCU, Teoria valorii muncă şi lumea contemporană,
Editura politică, Bucureşti, 1984, p. 192-234 (§ 4.1. – Procesul logico-istoric de trecere
de la circulaţia monetară metalică la circulaţia banilor de hârtie în condiţiile
capitalismului).