BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

A fost publicata sub ingrijirea Manastirii Petru Voda, Jud Neamt

De Sfântul Iustin Popovici

 2

PREFAŢĂ
…………..
 3

PARTEA I-a

BISERICA ORTODOXĂ

3
 4

BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

Ecumenismul este o mişcare ce naşte din sine mulţime multă de întrebări, şi toate
întrebările acestea, în esenţă, pornesc dintr-o singură dorinţă şi converg într-un singur punct,
iar această dorinţă pofteşte un singur lucru: adevărata Biserică a lui Hristos. Iar adevărata
Biserică a lui Hristos poartă – şi trebuie să poarte – răspunsuri la toate întrebările pe care le pune
Ecumenismul: căci dacă Biserica lui Hristos nu dezleagă veşnicele întrebări ale duhului
omenesc, atunci ea nu e necesară. Iar vatra de căpetenie a duhului omenesc arde continuu în
veşnicele probleme ce îl muncesc. Şi orice om arde în ele, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, de voie sau
fără voie: îi arde inima, îi arde mintea, îi arde conştiinţa, îi arde sufletul, îi arde întreaga fiinţă, şi
nu este pace întru oasele lui. Între planete, planeta noastră este sediul tuturor şi veşnicelor
probleme chinuitoare a vieţii şi morţii, a binelui şi răului, a virtuţii şi păcatului, a lumii şi
omului, a nemuririi şi veşniciei, a raiului şi iadului, a lui Dumnezeu şi diavolului. Între toate
fiinţele, omul este cea mai complexă şi mai enigmatică şi, mai presus de toate, cea mai chinuită.
Tocmai pentru aceasta S-a pogorât Dumnezeu pe pământ, pentru aceasta s-a făcut om pentru
noi ca Dumnezeu-om: ca să răspundă la toate chinuitoarele, veşnicele noastre întrebări. Din
această pricină a şi rămas întreg pe pământ, în Biserica Lui, căreia El îi este Cap, iar ea Îi este
Trup. Ea e Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Ortodoxă şi în ea este întreg Dumnezeul-
om, cu toate binecuvântările şi desăvârşirile Sale.
Ce e ecumenismul în rădăcinile şi adâncurile sale, în esenţa şi ontologia sa, în realităţile şi
oglindirile sale, se va vedea cel mai bine dacă îl vom privi în lumina Bisericii lui Hristos celei
Uneia şi Adevărate. Ca atare, este nevoie să expunem, măcar în liniile cele mai generale şi foarte
pe scurt, învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica
Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, Biserica Sfintei Tradiţii.

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE BISERICĂ

Toată taina credinţei creştine este în Biserică, toată taina Bisericii este în Dumnezeul-om,
toată taina Dumnezeului-om stă în faptul că Dumnezeu S-a făcut trup şi S-a sălăşluit în trup cu
toată plinătatea dumnezeirii Lui, cu toate valorile şi desăvârşirile Sale dumnezeieşti, cu toate
tainele lui Dumnezeu. Toată Evanghelia Dumnezeului-om Hristos poate fi rezumată la câteva
cuvinte, la următoarea binevestire: „ Mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup”
(I Tim. 3, 16). Măruntul trup omenesc a încăput pe Dumnezeu întreg, cu toate nemărginirile Lui
fără de număr, Dumnezeu rămânând Dumnezeu şi trupul rămânând trup, totdeauna într-o
singură Persoană – cea a Dumnezeului-om Hristos, adică Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit,
în toate Dumnezeu-om desăvârşit. Aici nu este doar o taină, ci toate tainele cerului şi
pământului contopite într-o singură taină: cea a Dumnezeului-om aceeaşi cu taina Bisericii, a
Trupului Său divino-uman. Totul se reduce la Trupul lui Dumnezeu - Logosul, la întruparea,
înomenirea lui Dumnezeu. În acest adevăr se află şi întreaga viaţă a trupului divino-uman al
Bisericii şi prin el ştim „cum trebuie a petrece în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui
Dumnezeu Celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).
„Dumnezeu S-a arătat în trup: aici e”, spune binevestitorul cu gură de aur al Evangheliei
lui Hristos, „toată iconomia mântuirii noastre. Cu adevărat, mare taină… Să luăm aminte:
Sfântul Apostol numeşte peste tot mântuirea noastră taină – şi pe bună dreptate, fiindcă ea nu a
 5

fost cunoscută de toţi oamenii, ba nici măcar îngerilor nu le-a fost descoperită, însă ea se
descoperă prin Biserică. Şi cu adevărat, mare este taina aceasta, fiindcă Dumnezeu S-a făcut Om
şi omul Dumnezeu. Drept aceea, se cuvine să trăim în chip vrednic de această taină” 1.
Cel mai mare lucru pe care Dumnezeu putea să-l dea omului este de a se face om,
rămânând în veci ca Dumnezeul-om în toate lumile văzute şi nevăzute. Mărunta fiinţă
omenească a încăput pe Dumnezeu întreg – Cel Neîncăput şi Nemărginit din nici o parte.
Aceasta face ca Dumnezeul-om să fie cea mai enigmatică fiinţă din toate lumile omeneşti.
Sfântul Ioan Damaschin are dreptate şi pe pământ şi în cer, şi în vremelnicie şi în veşnicie,
atunci când afirmă că Dumnezeul-om este „singurul nou sub soare” 2. Aş adăuga: şi în veci nou,
noul ce nu se învecheşte niciodată, nici în timp, nici în veşnicie. Dar în Dumnezeul-om şi cu
Dumnezeul-om, omul însuşi a devenit o fiinţă nouă sub soare, dumnezeieşte de însemnată,
dumnezeieşte de preţioasă, dumnezeieşte de veşnică şi dumnezeieşte de complexă. Taina lui
Dumnezeu s-a unit în chip de nedespărţit cu taina omului şi a devenit o taină îndoit una – taina
universală a tuturor lumilor. Şi astfel a luat fiinţă Biserica: Dumnezeul-om care este Biserica. Cel
de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Ipostasul lui Dumnezeu Logosul, făcându-Se om,
făcându-Se Dumnezeu-om, a rămas în lumea noastră pământească şi în toate lumile ca
Dumnezeu-om şi ca Biserică. Prin înomenirea lui Dumnezeu Logosul, omul, ca fiinţă aparte
după chipul lui Dumnezeu, a fost mărită cu mărire dumnezeiască, întrucât Cel de-al Doilea
Ipostas al Prea Sfintei Treimi i-a devenit cap, veşnic cap al trupului divino-uman al Bisericii.
Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul Sfânt a dat pe Dumnezeul-om „ Cap peste toate în Biserică, Care
este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Ef. 1, 22 – 23).
Cu Dumnezeul-om Hristos drept Cap al său, Biserica a devenit cea mai desăvârşită şi cea
mai valoroasă fiinţă din toate lumile. Tot ce este al Dumnezeului-om a devenit al ei: toate
puterile Lui dumnezeieşti au devenit ale ei, şi toate puterile Lui de înviere, şi de schimbare la
faţă, şi de îndumnezeire, şi de divino-umanitate, şi de încreştinare, şi de întreit-sfinţire au
devenit ale ei pentru vecie. Şi ceea ce e mai însemnat decât tot ce este mai însemnat, şi mai
minunat decât tot ce este mai minunat, şi mai cutremurător decât tot ce este mai cutremurător,
însuşi Ipostasul lui Dumnezeu Logosul, din iubirea Sa de oameni cea fără margini, a devenit
veşnicul Ipostas al Bisericii. Nu este bogăţie a Dumnezeirii, nu este slavă a Dumnezeirii, nu este
lucru bun al Dumnezeirii care prin minunatul Dumnezeu-om să nu fi devenit pe veci al nostru,
pe veci al oamenilor în Biserică.
Toată nemăsurata mărime a puterii Sale şi bogăţie a iubirii Sale de oameni şi puternicia
tăriei Sale, Dumnezeu a arătat-o mai ales prin Învierea lui Hristos, prin înălţarea Lui la ceruri,
deasupra Heruvimilor şi Serafimilor şi a tuturor Puterilor celor netrupeşti care sunt mai presus
de ceruri, şi prin întemeierea Bisericii ca Trup al Lui, trup căruia El, Dumnezeul-om Cel înviat
şi înălţat şi Veşnic Viu, îi este Cap. Această minune fără margini, această mare minune cu
adevărat dumnezeiască, Dumnezeu „a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi punându-L a
şedea de-a dreapta Sa întru cele cereşti, mai presus decât toată Începătoria şi Stăpânirea şi
Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel
viitor; şi toate le-a supus sub picioarele Lui, şi pe El L-a dat mai presus de toate - ὑπὲρ πάντα –
cap Bisericii, care e trup al Lui, plinirea Celui Ce plineşte toate întru toţi - τὸ πλήρωμα τοῦ τὰ
πάντα ἐν πᾶσι πληρουμένου” (Ef. 1, 20 – 22 ).
Astfel, în Dumnezeul-om Cel înviat şi înălţat la cer s-a înfăptuit planul cel mai înainte de
veci al Dumnezeirii Celei Întreit Sfinte: „ ca toate să le unească sub un cap întru Hristos -
1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la epistola I către Timotei, om. 11, 1; PG 62, 553-556
2
Sfântul Ioan Damaschin, De fide, 3, 1; PG 94, 984B

5
 6

ἀνακεφαλαιώσασθαι τὰ πάντα, şi cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1, 10) – a fost înfăptuit
în trupul divino-uman al Bisericii. Prin Biserică - trupul Său divino-uman, Domnul a unit toate
fiinţele îngereşti, oamenii şi toate făpturile de Dumnezeu zidite într-un organism veşnic viu.
Astfel, Biserica este „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1, 23), adică a lui Hristos,
Dumnezeul-om, Care ca Dumnezeu „plineşte toate întru toţi”, iar ca om şi Arhiereu Veşnic ne
dă nouă oamenilor a trăi această plinire în Biserică, cu ajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi.
Aceasta este cu adevărat pleroma a tot ce e Dumnezeiesc, a tot ce este veşnic, a tot ce este după
chipul lui Dumnezeu, a tot ce e zidit de Dumnezeu: fiindcă Biserica este pleroma Adevărului
Dumnezeiesc, a Dreptăţii Dumnezeieşti, a Dragostei Dumnezeieşti, a Vieţii Dumnezeieşti, a
Veşniciei Dumnezeieşti: pleroma tuturor desăvârşirilor divino-umane şi, de asemenea, pleroma
tuturor desăvârşirilor omeneşti, fiindcă Domnul Hristos este Dumnezeul-om: plinirea cea îndoit
una a Dumnezeiescului şi a omenescului. Aceasta este unitatea supremă pleromică divino-
umană, nemuritoare şi înveşnicită prin faptul că are drept cap pe Însuşi Dumnezeul-om Cel
Veşnic, Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi. Pleromă a trupului divino-uman, Biserica
trăieşte prin puterile logosice nemuritoare şi de viaţă făcătoare ale lui Dumnezeu - Logosul
întrupat. Lucrul acesta îl simt toate mădularele adevărate ale Bisericii, însă cel mai deplin Sfinţii
şi Îngerii. Tocmai această pleromă a desăvârşirilor divino-umane ale lui Hristos e moştenirea
sfinţilor şi nădejdea chemării noastre creştine (Ef. 1,18). Biserica este nu numai scop şi sens al
tuturor fiinţelor şi făpturilor, de la Înger până la atom, ci este unicul lor scop şi sens universal.
În ea, Dumnezeu ne-a binecuvântat, cu adevărat, „ cu toată binecuvântarea duhovnicească” (Ef.
1, 3), în ea ne-a dat toate mijloacele pentru o viaţă sfântă şi fără de prihană înaintea lui
Dumnezeu (Ef. 1,4), în ea ne-a înfiat prin Fiul Său Cel Unul-Născut (Ef. 1, 5 – 8), în ea ne-a
descoperit taina cea veşnică a voii Sale (Ef. 1,9), în ea a unit timpul cu veşnicia (Ef. 1,10) şi a dat
putinţa încreştinării tuturor fiinţelor şi zidirilor, putinţa înduhovnicirii şi întreit-sfinţirii lor (Ef.
1, 13–18). Pentru toate aceste temeiuri, Biserica constituie cea mai mare şi mai sfântă taină a lui
Dumnezeu în toate lumile. În comparaţie cu celelalte taine ale lui Dumnezeu, ea reprezintă
Taina universală. În ea fiecare e taină Dumnezeiască plină de binevestire şi fericire, în ea fiecare
taină este rai – fiindcă este preaplină de Domnul Cel Prea Dulce. Iar prin Domnul Cel Prea
Dulce e raiul - rai şi fericirea – fericire; prin El Dumnezeu este Dumnezeu şi omul – om; prin El
e Adevărul - Adevăr şi Dreptatea – Dreptate; prin El e Dragostea - Dragoste, şi Bunătatea –
Bunătate, şi Viaţa – Viaţă, şi Veşnicia – Veşnicie.
Binevestirea de temelie pentru toate fiinţele şi pentru toate lumile este Dumnezeul-om
Hristos, Cel ce este totul şi toate în toate lumile, şi în El – Biserica Lui. Iar binevestirea e aceasta:
Biserica are drept cap pe Hristos Dumnezeul-om. În fapt „ El este mai-nainte de toate şi toate
întru Dânsul sunt aşezate” (Col. 1, 17), fiindcă El este Dumnezeu, El este Făcător, El este
Proniator, El e Mântuitor, El este Viaţa vieţii şi Fiinţa fiinţei şi Existenţa existenţei, „ că printr-
însul şi pentru Dânsul toate s-au zidit” (Col. 1, 16). El este scopul a tot ce este. Întreaga zidire a
fost zidită ca Biserică şi alcătuieşte Biserica şi „El e Capul trupului Bisericii” (Col. 1, 18). Este
vorba de o unitate şi de o finalitate logosică universală a zidirii. Păcatul a rupt o parte a zidirii
din această unitate şi finalitate logosică supremă şi a cufundat-o într-o lipsă de finalitate
alogosică, în moarte, în iad, în munci. Pentru aceasta Dumnezeu Cuvântul S-a pogorât în lumea
noastră pământească şi a săvârşit ca Dumnezeu-om mântuirea lumii de păcat. Scopul iconomiei
Lui divino-umane a mântuirii este de a curăţi totul de păcat, de a logosifica totul, de a sfinţi
totul, de a ne face pe toţi mădulare ale trupului divino-uman al Bisericii şi în felul acesta să
restabilescă unitatea şi finalitatea logosică universală.
 7

Făcându-Se om şi întemeind Biserica pe Sine şi prin Sine şi întru Sine, Domnul Iisus ca
Dumnezeu-om a mărit nemăsurat pe om, ca nimeni altul mai dinainte sau după El. Prin
nevoinţele Sale divino-umane, El nu doar că l-a mântuit pe om de păcat, de moarte şi de diavol,
ci l-a şi înălţat mai presus de toate fiinţele şi făpturile. Dumnezeu nu S-a făcut nici Dumnezeu-
Înger, nici Dumnezeu-Heruvim, nici Dumnezeu-Serafim, ci Dumnezeu-om. Prin asta, El l-a
înălţat pe om mai presus de toţi Îngerii şi Arhanghelii, mai presus de toate fiinţele cereşti. Pe
lângă aceasta, Domnul i-a supus toate prin Biserică: „πάντα ὑπέταξεν ὑπ ὸ το ὺς πόδας ἀυτο ῦ”
(Ef. 1, 22). Prin Biserică şi în Biserică, în calitatea ei de trup divino-uman, omul creşte la
înălţimi mai presus de îngeri, de heruvimi. Astfel, drumul înălţării şi al desăvârşirii omului este
mai lung decât cel îngeresc, heruvimic, sau serafimic. Aici e vorba despre taina tainelor: să tacă
toată limba, căci vorbeşte dragostea cea nespusă şi fără saţ a lui Dumnezeu, iubirea de oameni
cea negrăită şi fără saţ a Singurului cu adevărat Iubitor de oameni – a Domnului Iisus. Aici încep
„vedeniile şi descoperirile Domnului” (II Cor. 12, 1), ce nu se pot exprima în nici o limbă – nu
numai omenească, ci nici îngerească. Aici toate sunt mai presus de gând, mai presus de cuvânt,
mai presus de fire, mai presus de ceea ce-i zidit. Aici e taina supremă a omului în taina
universală a Dumnezeului-om - care este Biserica, şi totodată trupul şi capul ei. Şi în toate
acestea şi prin toate acestea viază omul îmbisericit, omul încreştinat, omul întreit-sfinţit, omul
de un trup cu trupul divino-uman al lui Hristos, al Bisericii (Ef. 3, 6), al celei mai sfinte şi mai
dragi taine a lui Dumnezeu, taina Sfintelor Taine. Biserica este Dumnezeul-om Hristos prelungit
în toate veacurile şi în toată veşnicia. Dar împreună cu omul şi pentru om este şi toată făptura de
Dumnezeu zidită: tot ce a fost zidit în cer şi pe pământ prin Dumnezeu Logosul, toate acestea
intră în Biserică în calitate de trup al ei, al cărui cap este Domnul Hristos; dar capul este cap
trupului, şi trupul este trup capului, nedespărţite unul de altul, plinirea unuia cu celălalt:
„plinirea Celui Ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1, 28). Devenind prin botez mădular al Bisericii,
orice creştin devine parte constitutivă a plinirii „ Celui Care plineşte toate în toţi”, şi el însuşi se
plineşte „în toată plinirea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 19). În felul acesta, el atinge plinirea desăvârşită
a fiinţei sale omeneşti, a persoanei sale omeneşti. Această plinire o dobândeşte orice creştin prin
sfintele taine şi sfintele virtuţi, după măsura credinţei lui şi a vieţii lui harice în Biserică. Acest
lucru este valabil pentru toţi creştinii tuturor vremurilor. Toţi sunt pliniţi cu plinirea „ Celui Ce
plineşte toate în toţi” : totul în noi oamenii, totul în Îngeri, totul în planete, totul în păsări, totul
în plante, totul în mineralele, totul în toate făpturile de Dumnezeu zidite. În felul acesta, noi,
oamenii, suntem dumnezeieşte înrudiţi cu toate fiinţele şi făpturile de Dumnezeu zidite, căci
unde e Dumnezeirea Dumnezeului-om, acolo este şi omenitatea Lui, acolo sunt toţi credincioşii
şi toate fiinţele din toate veacurile: îngerii şi oamenii. În felul acesta, noi oamenii, ne plinim în
Biserică cu „toată plinirea Dumnezeirii” (Col. 2, 9), cu plinirea divino-umană a Bisericii, în care
Dumnezeul-om este Capul ei şi ea este Trupul Lui, iar noi ne găsim întru toate în deplină
atârnare de El, ca trupul faţă de cap. Din El, capul nemuritor al Bisericii, curg prin tot trupul
Bisericii torentele puterilor energiilor necreate de viaţă făcătoare şi ne dau viaţă nemuritoare şi
veşnică. Toate simţirile divino-umane ale Bisericii sunt de la El şi în El şi prin El. Toate sfintele
taine şi sfintele virtuţi din Biserică, prin care ne curăţim, ne reînnoim, ne schimbăm la faţă, ne
sfinţim, ne încreştinăm, ne divino-umanizăm, ne îndumnezeim, ne întreit-sfinţim, ne mântuim,
îşi au existenţa de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, şi asta mulţumită unirii ipostatice a lui
Dumnezeu Logosul cu firea noastră omenească în minunata Persoană a Dumnezeului-om,
Domnului Iisus.

7
 8

Pentru ce Dumnezeul-om, Domnul Iisus, Cea de a Doua Persoană a Sfintei Treimi, este
totul şi toate în Biserică: şi cap al trupului Bisericii, şi Biserică – trup al Său? Pentru ca noi,
mădularele Bisericii, „să creştem în toate întru El, Care este Capul: Hristos, până ce vom ajunge
toţi întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos - εἰς μέτρον ἡλικίας τοῦ
πληρώματος τοῦ Χριστοῦ” (Ef. 4, 15; 13). Asta înseamnă că Biserica e un laborator divino-uman
în care oamenii, cu ajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi, se divino-umanizează, se
încreştinează, se îndumnezeiesc, se schimbă la faţă devenind dumnezei-oameni după har. Toate
acestea se realizează prin Dumnezeul-om, în Dumnezeul-om, după Dumnezeul-om: totul în
interiorul a ceea ce este divino-uman şi al Dumnezeului-om. Prin Persoana Sa divino-umană,
Domnul Hristos cuprinde, pătrunde, umple toate lumile în care se mişcă şi trăieşte omul:
coboară în cele mai de jos ale pământului, în iadul însuşi, în împărăţia morţii, se ridică mai
presus de toate cerurile ca să plinească prin Sine totul şi toate „ἱνα πληρώσῃ τὰ πάντα” (Ef. 4, 8–
10; vezi Rom. 10, 6–7 ).
În Biserică toate merg duse şi conduse de către capul Bisericii – Domnul Hristos, şi astfel
creşte trupul divino-uman. Dumnezeul-om creşte! Şi această minune se întâmplă neîncetat
pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire şi îndumnezeire. Creşte Trupul lui Hristos –
Biserica. Creşte cu fiecare om care devine mădular al Bisericii, parte constitutivă a Trupului
divino-uman al lui Hristos. Creşterea aceasta a fiecărei persoane omeneşti în Biserică e de la
capul Bisericii, Hristos – de la El, prin mijlocirea sfinţilor, de Hristos purtătorilor împreună-
lucrători ai Lui. Domnul Cel Iubitor de oameni a dat Apostoli, Prooroci, Evanghelişti, Păstori,
Învăţători – „spre desăvârşirea sfinţilor şi zidirea trupului lui Hristos” (Ef. 4, 12). Şi din Domnul
Hristos, în calitatea Lui de cap al Bisericii, creşte tot trupul Bisericii, „ alcătuindu-se şi
încheindu-se prin toată legătura care dă tărie, după lucrare întru măsura fiecărui mădular” (Ef.
4, 16).
În ce constă nădejdea chemării noastre creştine? – În unirea noastră cu Domnul Hristos,
iar prin El cu cei ce sunt în El, adică în trupul Lui divino-uman, Biserica. Iar trupul lui este „ un
[singur] trup” (Ef. 4, 4), este trupul lui Dumnezeu Logosul întrupat, iar duhul e în acest trup „ un
[singur] duh” (Ef. 4, 4), anume Duhul Sfânt. Aceasta e unirea divino-umană, mai desăvârşită şi
mai completă decât orice fel de unire. În lumea pământească nu este vreo unire mai reală şi mai
cuprinzătoare şi nemuritoare a omului cu Dumnezeu şi cu oamenii şi cu toate făpturile. Iar
mijloacele prin care se intră în această unire sunt accesibile tuturor şi oricui: sfintele taine şi
sfintele virtuţi. Cea dintâi sfântă taină este Botezul, iar cea dintâi virtute – Credinţa. „ O
[singură] credinţă” (Ef. 4, 5) şi nu e alta în afara ei; „ un [singur] Domn” (I Cor. 8, 6; 12, 5; Iuda
3), şi nu e altul în afara Lui (Ef. 4, 5) şi „ un [singur] Botez”, şi nu e altul în afara lui. Doar în
unire organică cu trupul divino-uman al Bisericii, doar fiind de un trup cu acest minunat
organism, omul ajunge la simţământul şi cunoştinţa şi încrederea deplină că într-adevăr, există
numai „un [singur] Domn”, Prea Sfânta Treime; numai „ o [singură] credinţă”, credinţa în Prea
Sfânta Treime (Ef. 3, 6; 4, 13; 4, 5; Iuda 3); numai „ un botez” – botezul în numele Prea Sfintei
Treimi (Mt. 28, 19) şi numai „un Dumnezeu şi Părinte al tuturor, Care este peste toţi, prin toţi şi
în noi toţi” (Ef. 4, 6; vezi I Cor. 8, 6; 12, 6; Rom. 11, 36). „Unul e Tatăl Cel peste toate, Care este
pătrunzând toate prin Logosul Cel din Dânsul şi în toate prin Duhul Său” 3. A simţi asta şi a trăi
prin asta înseamnă a-ţi duce viaţa în chip vrednic de chemarea creştină (Ef. 4, 1; vezi Rom. 12,
2; Col. 3, 8-17; I Tes. 2, 7), într-un singur cuvânt, înseamnă a fi Creştin.

3
Sfântul Ioan Damaschin, In Ephes. c. 4, V. 5-6; P.G. t. 95, col. 840D.
 9

Prin Hristos Domnul toţi oamenii, şi evreii şi păgânii, au apropiere de Tatăl într-un singur
Duh, fiindcă numai prin Hristos se ajunge la Tatăl (Ef. 2, 18; In. 14, 6). Prin a Sa iconomie a
mântuirii, Dumnezeul-om ne-a deschis tuturor calea şi apropierea spre Dumnezeirea Treimică
(vezi Rom. 5, 1-2; Ef. 3,12; I Pt. 3,18). În iconomia divino-umană a mântuirii toate sunt de la
Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Aceasta e legea supremă în trupul divino-uman al Bisericii, legea
supremă în viaţa Bisericii, legea supremă în viaţa fiecărui mădular al Bisericii. Fiindcă, ce este
mântuirea? Viaţa în Biserică. Şi ce e viaţa în Biserică? Viaţa în Dumnezeul-om. Iar viaţa în
Dumnezeul-om ce este? Viaţa în Sfânta Treime, fiindcă Dumnezeul-om este Cea de a Doua
Persoană a Sfintei Treimi, întotdeauna de o fiinţă şi de o viaţă cu Părintele Cel Fără de început şi
cu Duhul Cel de viaţă Făcător (vezi In. 14, 6-9; 6, 28, 26; 15, 24-26; 16,7.13-15; 17, 10-26). Astfel
mântuirea înseamnă de fapt, viaţa în Sfânta Treime.
Numai în Domnul Hristos, Dumnezeul-om, s-a simţit omul pentru prima dată unul ca
fiinţă, adică întreit unul. Şi în această întreită unitate fiinţială după chipul lui Dumnezeu a găsit
şi unitatea fiinţei sale şi nemurirea şi viaţa veşnică. Ca atare, viaţa veşnică e în cunoaşterea
Dumnezeului Celui Întreit Unul (vezi In. 17, 3). A ne asemăna Domnului Celui Întreit Unul, a
ne plini cu „toată plinirea Dumnezeirii” (Col. 2, 9-10; Ef. 3, 19), a deveni desăvârşiţi ca
Dumnezeu (Mt. 5, 48) – aceasta e chemarea noastră, în asta e nădejdea chemării noastre, a
„chemării sfinte” (II Tim. 1, 9), a „chemării cereşti” (Evr. 3, 1), a „chemării lui Dumnezeu” (Fil.
3, 14; Ef. 1, 18; Rom. 11, 29). Doar în Biserica lui Hristos simţim în chip viu şi nemuritor că
suntem „chemaţi întru o (singură) nădejde a chemării noastre” (Ef. 4, 4). O singură chemare şi o
singură nădejde pentru toţi oamenii. Această chemare se trăieşte prin Biserică şi în Biserică
„împreună cu toţi sfinţii”, prin sfintele taine şi sfintele virtuţi (Ef. 3, 18–19). Atunci ne simţim
un (singur) trup şi un (singur) duh împreună cu toţi sfinţii : „într-acelaşi chip noi cei mulţi
suntem un singur trup în Hristos” (Rom. 12, 5); „căci printr-un [singur] Duh noi toţi într-un
[singur] trup ne-am botezat… şi toţi ne-am adăpat într-un [singur] Duh... că şi trupul nu e un
singur mădular, ci multe… şi sunt multe mădulare însă un singur trup (I Cor. 12, 13; 14; 20; 27).
„Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare [fiecare] în parte” (I Cor. 12, 27). Nădejdea călăuzită
de credinţă şi de dragostea evanghelică ne duce la împlinirea şi atingerea chemării noastre, la
ţinta noastră, la menirea noastră: desăvârşirea după chipul lui Dumnezeu. Şi aceasta se
realizează numai între hotarele trupului divino-uman al lui Hristos, prin mijlocirea puterilor Lui
divino-umane, prin care şi trăiesc toţi părtaşii acestui sfânt şi unic trup, ce are în sine un singur
Duh, pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului (In. 15, 26). Duhul acesta uneşte sufletele tuturor
creştinilor într-un singur suflet – sufletul sobornicesc, uneşte toate inimile într-o singură inimă
– inima sobornicească, şi toate duhurile într-un singur duh – duhul sobornicesc al Bisericii, într-
o singură credinţă – credinţa sobornicească a Bisericii. Aceasta e, în fapt, unirea şi unitatea
trupului şi unitatea duhului, în care totul este de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt: fiindcă „ este
un [singur] Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi (I Cor. 12, 6; Rom. 11, 36).
„Într-acelaşi chip noi, cei mulţi, suntem un [singur] trup în Hristos” – doar în Hristos
(Rom. 12, 5). Prin sfintele taine şi sfânta vieţuire în sfintele virtuţi, noi devenim mădulare ale
acestui trup al lui Hristos şi nu există mai departe între noi distanţă, despărţire: toţi suntem uniţi
între noi cu o trăire şi o viaţă comună, întocmai cum sunt unite între ele membrele trupului
omenesc. Gândul tău, atâta vreme cât este în Hristos, constituie un trup cu gândurile tuturor
mădularelor sfinte ale Bisericii, iar tu gândeşti cu adevărat, „ împreună cu toţi sfinţii”; gândul tău
e unit organic, prin har, cu gândurile lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu simţirea ta, câtă vreme
aceasta este „în Hristos”, şi cu voinţa ta, şi cu întreaga ta viaţă. După cum în trupul nostru

9
 10

„mădularele… fiind multe, este un singur trup, tot astfel şi Hristos” (I Cor. 12, 12). Pentru că
„într-un singur Duh, cu toţii ne-am botezat într-un singur trup” (I Cor. 12, 13) şi Duhul Cel
unul ne-a călăuzit la un singur Adevăr. În trupul Său divino-uman în care se formează şi în care
se găseşte Biserica, Domnul Iisus a unit, prin crucea Lui, pe oameni (Ef. 2, 16). În acest trup
divino-uman, datorită bogăţiei lui nespuse şi veşnice, dăruit cu „ deosebiri de haruri, însă acelaşi
Duh” (I Cor. 12, 4), adică Duhul Sfânt care lucrează prin toate harurile sfinte şi care locuieşte în
toate mădularele Bisericii, ne uneşte într-un singur duh şi într-un singur trup. Ce înseamnă un
singur trup? întreabă de Dumnezeu înţelepţitul cel cu gură de aur, şi răspunde: „Credincioşii de
pretutindeni din lume şi cei ce sunt şi cei ce au fost şi cei ce vor fi. Şi iarăşi, cei care au
bineplăcut, mai înainte de venirea lui Hristos, sunt un singur trup. Cum aceasta? Pentru că şi
aceia au ştiut de Hristos; de unde se vede aceasta? De acolo că Avraam, tatăl nostru, a zis
Domnul, s-a bucurat ca să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat (In. 8, 56) şi iarăşi, a zis: dacă
aţi fi crezut lui Moisi, mi-aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine acela a scris şi tot aşa şi profeţii
(In. 5, 46). Ei nu ar fi scris despre acela, despre care nu ştiau cele ce grăiesc; cu ştiinţă, încă, i s-
au închinat. Aşa încât şi aceia sunt un trup. Nu a despărţit trupul de duh, deoarece nu ar fi mai
fost trup. Tot asemenea şi noi obişnuim să spunem despre cele ce sunt unite şi care au multă
consecvenţă între ele: sunt un trup. Tot astfel şi atunci când este vorba de unire, considerăm
trupul drept un singur cap”.4
Toate în Biserică sunt divino-umane: Dumnezeu ocupă întotdeauna primul loc, iar omul,
al doilea. Fără de puterea dumnezeiască, oamenii nu pot să trăiască viaţa divină divino-umană şi
nici să progreseze în ea. Pentru tot ce este divino-uman, omul are nevoie de ajutor. Numai
îmbrăcându-ne „cu putere de sus” (Lc. 24, 19; Fapte 1, 8), adică cu puterea dumnezeiască a
Duhului Sfânt, noi, oamenii, putem trăi evangheliceşte pe pământ. Pentru aceasta a şi arătat
Mântuitorul la Cina cea de Taină, adevărul dumnezeiesc despre Duhul Sfânt, ca realizând şi
săvârşind mântuirea oamenilor cu dumnezeiasca Sa energie în trupul cel divino-uman al
Bisericii (vezi In. 14, 16-17, 26; 15, 26; 16,7-18). Domnul Iisus Hristos locuieşte prin Duhul
Sfânt în om, îl înnoieşte, îl sfinţeşte, îl hristifică (Efes. 3, 16 – 17). Fără de Duhul Sfânt, duhul
omului se nimiceşte şi se împrăştie prin păcate în morţi fără de număr, în nenumărate locuri
lipsite de fiinţă şi cu fiinţă mincinoasă. Duhul Sfânt a venit în lume pentru Hristos şi prin
Hristos şi a devenit sufletul din trupul Bisericii, şi numai prin Hristos şi pentru Hristos se dă
oamenilor. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt numai pentru Hristos şi numai prin Hristos trăieşte
în Biserică. Acolo unde nu există Dumnezeul-om, acolo nu există nici Dumnezeul Sfânt; acolo
nu există Dumnezeu, pentru că nu există Dumnezeirea Treimică. Pentru că Hristos trăieşte în
Biserică, prin Duhul Sfânt, care alcătuieşte sufletul ei şi Biserica trăieşte prin Duhul Sfânt în
Hristos, Care alcătuieşte Capul ei.
Sfântul Duh, prin puterea Lui cea sfântă, uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup,
adică în Biserică, pentru că: „într-un Duh, noi toţi ne-am botezat într-un trup … şi toţi ne-am
adăpat într-un singur Duh” (I Cor. 12, 13). El este ziditorul şi constructorul Bisericii. După
cuvântul cel de Dumnezeu insuflat al Sfântul Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este Arhitectul
Bisericii lui Dumnezeu”. Prin Duhul Sfânt ne zidim, ne clădim, ne întrupăm în trupul Bisericii.
Prin El devenim acelaşi trup cu Biserica, în calitatea ei de trup divino-uman al lui Hristos, adică
devenim „acelaşi trup laolaltă” al lui Hristos (Efes. 3, 6). Sfântul, divino-umanul, sobornicescul
trup al Bisericii care există de-a pururea, unul şi neîmpărţit, nu numai că a luat fiinţă prin
Sfântul Duh, ci se şi construieşte prin El. Este, deci lămurit şi neîndoielnic, că omul devine al lui

4
?????I g de a
 11

Hristos, numai prin Duhul Sfânt, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a virtuţilor. Pentru că acolo
unde este Duhul Sfânt, acolo este Hristos; şi iarăşi, acolo unde este Hristos, acolo este şi Duhul
Sfânt. Cu un cuvânt, acolo este toată Sfânta Treime, de la care decurge totul şi în care există
totul. Dovadă despre acesta este sfânta Taină a Botezului: prin ea, omul se centrează în Sfânta
Treime, pentru ca în timpul vieţii sale să se întreit-sfinţească cu trăirea evanghelică pe de-a-
ntregul, adică să trăiască din Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Primind Sfânta Taină a Botezului,
omul se îmbracă în Domnul Iisus, şi, prin El, în Sfânta Treime.
Devenind prin Botez, mădularul Bisericii lui Hristos al pururea viului trup divino-uman al
lui Hristos, creştinul începe să se umple de puterile sfinte, dumnezeieşti, divino-umane, care
treptat îl sfinţesc, îl îndumnezeiesc, îl aduc în situaţia de dumnezeu-om în tot timpul vieţii lui şi
în toate veşnicia lui. În El se naşte fără întrerupere şi se creează câte un mădular nou, unul după
altul, şi toate sunt ale lui Hristos şi numai ale Lui. Iar ceea ce este al lui Hristos, este întotdeauna
nou, pentru că este nemuritor şi veşnic. Bucuria noastră veşnică constă în faptul că minunatul
Domn Iisus este nu numai Mântuitorul şi Atotţiitorul şi Proniatorul, ci şi veşnicul Ziditor şi, ca
atare, veşnicul Făcător de minuni. Pentru aceasta, El însuşi a declarat: „ Iată, toate le fac noi”
(Apoc. 21, 6). Iar prima zidire a Lui în Biserică este Botezul nostru, naşterea noastră cea nouă,
renaşterea noastră (vezi Mt. 19, 28; In. 3, 8-6).
Creştinul este creştin pentru că a devenit prin Sfântul Botez o parte vie şi organică a
trupului divino-uman al Bisericii, acelaşi trup cu ea, înconjurat din toate părţile şi adăpat cu
Dumnezeu în afara şi în lăuntrul său, întrupat dimpreună cu El, adică din plinătatea
dumnezeiască a Lui. Creştinii sunt chemaţi prin Botez să trăiască în Dumnezeul cel întrupat şi
prin Dumnezeul cel întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos; să trăiască în Biserică şi prin
Biserică, pentru că ea este „ Trupul Lui şi plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23).
Chemarea creştinilor este să realizeze planul cel veşnic al lui Dumnezeu cu privire la om (Efes.
1, 8–10), şi îl realizează trăind prin Hristos şi în Hristos, prin Biserică şi în Biserică.
În trupul divino-uman al Bisericii, Duhul Sfânt menţine în unitate, cu harul Sfintelor
Taine şi al sfintelor virtuţi, pe toţi credincioşii cei botezaţi prin El, care alcătuiesc trupul
Bisericii. Mijlocitorul comuniunii în Biserică şi al unităţii fiecărui mădular al ei cu toate celelalte
mădulare este Duhul Sfânt, Care totdeauna este unul. Toate harismele din Biserică, toate
slujirile, toţi slujitorii Bisericii – apostolii, proorocii, dascălii, episcopii, preoţii, laicii – alcătuiesc
un trup, trupul Bisericii. Toţi aceştia sunt necesari fiecăruia şi fiecare este necesar tuturor. Pe
toţi aceştia îi uneşte într-un trup sobornicesc divino-uman Duhul Sfânt, Duhul comuniunii şi
zidirii Bisericii. Legea supremă a sobornicităţii divino-umane în Biserică cere ca fiecare să
slujească pe toţi şi toţi să slujească pe fiecare; orice mădular trăieşte şi se mântuieşte cu ajutorul
întregului trup al Bisericii, adică al tuturor mădularelor Bisericii şi al celor pământeşti şi al celor
cereşti. Toată viaţa creştinilor nu este altceva, decât viaţa „laolaltă cu toţi sfinţii” în Duhul Sfânt
şi prin Duhul Sfânt; este o slujire neîncetată, o adorare neîncetată, din toată inima, din tot
sufletul, din tot cugetul, din toată fiinţa. Sfântul Duh trăieşte în creştini prin participarea Lui la
toată viaţa lor, ei sunt prin El şi în El şi cele în legătură cu Dumnezeu şi cele în legătură cu
lumea şi cele în legătură cu ei înşişi. Tot ceea ce fac, ei fac prin El şi în El: prin El se roagă, prin
El iubesc, prin El cred, prin El lucrează şi acţionează, prin El se mântuiesc, prin El se sfinţesc,
prin El şi în El devin oameni-dumnezei şi devin nemuritori (vezi Rom. 8, 26–27). Şi într-adevăr,
în trupul divino-uman al Bisericii, întreaga lucrare a mântuirii se realizează prin Duhul Sfânt. El
este Acela care ne descoperă pe Domnul în Iisus; El locuieşte prin credinţă şi face să sălăşluiască
în inimile noastre pe Domnul Hristos; El, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi ne

11
 12

uneşte cu El. El este acela care, atât de adevărat, leagă duhul nostru de Hristos în aşa fel ca să
devenim „un duh” cu El (I Cor. 6,17). El este acela care împarte şi atribuie, după atot-înţeleapta
Sa purtare de grijă, sfintele harisme (I Cor. 12, 1-27). El este acela care ne întăreşte şi ne
desăvârşeşte în aceste harisme. El este acela prin care şi în care dobândim încreştinarea, întreit-
sfinţirea; şi iarăşi, Duhul Sfânt este acela prin care se întrupează în lumea omenească a noastră şi
devine realitate tot ceea ce este al lui Hristos, adică întreaga iconomie divino-umană a
mântuirii, tocmai pentru că El este sufletul trupului divino-uman al Bisericii. Acesta este
motivul pentru care viaţa Bisericii ca trup divino-uman al lui Hristos, începe cu pogorârea
Duhului Sfânt asupra ei şi se prelungeşte din veac în veac, prin rămânerea Lui în ea, pentru că
Biserica, prin El este Biserică. Pentru aceasta purtătorul de Dumnezeu Părinte al Bisericii Irineu
al Lugdunului binevesteşte evanghelia mântuirii atunci când zice: „Unde este Biserica acolo este
şi Duhul Sfânt, unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este şi Biserica şi tot harul”. 5
Cu toate acestea nu trebuie să uităm niciodată următorul fapt: toate acestea noi, creştinii,
le avem de la Duhul Sfânt, dar şi pe Duhul Sfânt îl avem prin minunatul şi prea iubitorul de
oameni Mântuitorul nostru, prin prea dulcele Domn Iisus. Pentru că Duhul Sfânt datorită Lui a
pogorât în lume, motiv pentru care şi El continuă în Biserică opera Lui mântuitoare divino-
umană. Lucrul acesta este cu totul firesc, întrucât fără venirea în lume a Domnului Iisus, Celui
cu adevărat „Singur Iubitor de oameni” şi fără de realizarea de către El a operei mântuirii, nici
Duhul Sfânt nu ar fi venit pe lume.
Cu arătarea Domnului Iisus Hristos în lumea noastră pământească şi cu iconomia Lui
divino-umană a mântuirii, tot ceea ce este dumnezeiesc a devenit omenesc, pământesc, al
nostru, şi ceva mai mult: „trupul” nostru, adică cea mai imediată realitate a noastră. „Cuvântul
trup S-a făcut”, adică om (Ioan 1,14) şi în felul acesta ne-a dăruit cel mai mare şi mai de preţ dar
pe care poate să-l dea numai Dumnezeul dragostei. Ce sunt „harismele”, decât numai „darurile
lui Hristos”? (Efes. 4,7-8). Sunt toate acelea pe care le-a adus Domnul Iisus ca Dumnezeu-om în
lume şi pe care le-a pregătit pentru lume. El a adus „deplinătatea Dumnezeirii”, pentru ca
oamenii să participe la ea, ca la un dar al Său, să trăiască în ea şi din ea şi să se împlinească „în
toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19; 4, 8-10; 1, 23; Col. 2, 10). A mai dat încă oamenilor
ca dar Duhul Sfânt, ca să locuiască în ei cu puterile harului Său, toată plinătatea Dumnezeirii.
Toate acestea alcătuiesc darul adus în mod deosebit de Dumnezeul-om Hristos în lume, darul cel
cu adevărat, Biserica.
În Biserică există toate darurile Dumnezeirii celei în Treime. Tot „harul acesta s-a dat
fiecăruia dintre noi… după măsura darului lui Hristos” (Efes. 4,7). Depinde însă de noi, adică de
credinţa, de dragostea, de smerenia şi de celelalte virtuţi ale noastre, măsura în care ne vom
putea folosi de darul acesta, cât de mult ni-l vom apropia şi cât de mult vom trăi în el şi prin el.
După nemăsurata Sa iubire de oameni Domnul Iisus a lăsat tuturor şi fiecăruia în parte, Persoana
Sa în întregime, toate darurile Sale, toată sfinţenia Sa, adică toată Biserica Sa. Omul participă la
darul acesta al Lui în măsura participării lui la Biserică şi a îmbisericirii şi a hristificării lui în
Biserică. Iar darul principal pe care El îl dă este viaţa veşnică. Tocmai acest lucru îl binevesteşte
Apostolul: „Darul lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom.
6,23).
Trupului divino-uman al Bisericii i s-a dat tot harul Dumnezeirii celei în Treime, harul
care izbăveşte de păcat, de moarte şi de diavol, care ne renaşte, ne transformă, ne sfinţeşte, ne
hristifică, ne îndumnezeieşte şi ne treimizează. Nimănui, însă, dintre noi, harul acesta nu i se dă

5
????Irineulugdunului
 13

decât „în măsură darului lui Hristos”, iar Domnul Iisus împarte harul, potrivit cu osteneala
noastră (I Cor. 3,8) în credinţă şi dragoste, în milostenie şi rugăciune, în post şi veghere, în
blândeţe şi pocăinţă, în umilinţă şi în răbdare şi în toate celelalte sfinte virtuţi şi sfinte taine
evanghelice. Prin dumnezeiasca Sa ştiinţă, Domnul prevede că fiecare dintre noi va folosi harul
Său şi harismele Sale, şi în conformitate cu aceasta împarte darurile Sale: „Şi unui i-a dat cinci
talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterile lui” (Matei 25, 15). Între timp, de
osteneala noastră personală şi de înmulţirea harismelor lui Hristos depinde locul nostru în
trupul cel purtător de viaţă şi divino-uman al lui Hristos, care este Biserica şi care se întinde de
pe pământ mai presus de toate cerurile. În măsura în care omul trăieşte mai intens pleroma
harului lui Hristos, în aceeaşi măsură se umple, ca unul ce este încorporat lui Hristos, de puterile
divino-umane ale Bisericii lui Hristos, ale Trupului Lui, de puterile care ne curăţă de tot păcatul,
ne sfinţesc, ne îndumnezeiesc, ne transformă în dumnezei-oameni.
În acelaşi timp, fiecare dintre noi trăieşte în toţi şi pentru toţi; pentru aceasta fiecare se şi
bucură de harismele celorlalţi fraţi ai lui, iar aceasta mai ales atunci când ele sunt mai mari decât
acelea care îi sunt proprii.
Pentru realizarea din partea Bisericii a planului celui veşnic al Dumnezeirii Treimice cu
privire la neamul omenesc, Domnul Iisus a dat în Biserică pe Apostoli, pe profeţi, pe
evanghelişti, pe păstor, pe dascăli (Efes. 4,11). Pe aceştia „i-a dat” Bisericii, iar lor le-a dat toate
puterile dumnezeieşti şi divino-umane cu ajutorul cărora aceştia au devenit ceea ce sunt. Sunt
multe harisme dar un singur Domn care le dăruieşte, şi un singur Duh care le unifică. Apostolul
este apostol pentru că trăieşte, gândeşte şi lucrează cu harul divino-uman al apostolicităţii pe
care l-a primit de la Hristos; profetul este profet pentru că trăieşte, gândeşte şi lucrează cu harul
divino-uman al profeţiei pe care l-a primit de la Domnul Iisus; tot astfel şi evanghelistul şi
păstorul şi dascălul sunt ceea ce sunt, pentru că cel dintâi dintre ei trăieşte, gândeşte şi lucrează
cu harul divino-uman de a evangheliza, al doilea cu harul divino-uman de a păstori, iar al treilea
cu harul divino-uman de a învăţa, har pe care l-au primit de la Domnul Iisus Hristos (vezi I Cor.
12,28; 4.5.6.11; Efes.2,20). Pentru că Hristos este apostolicitatea apostolilor, profeţia profeţilor,
sfinţenia sfinţilor şi credinţa credincioşilor, El este dragostea celor ce iubesc. Ce este apostolul?
Este un slujitor al Bisericii. Şi apostolicitatea? Slujirea Bisericii. Aşa este „după iconomia lui
Dumnezeu” (Colos. 1,15). Aceasta este iconomia divino-umană a mântuirii. Pentru că mântuirea
este slujirea Bisericii, iar slujirea Bisericii constă în supunerea şi ascultarea faţă de Biserică.
Supunerea şi ascultarea faţă de Domnul Iisus Hristos, pornită întru totul din dragoste, este legea
supremă a vieţii divino-umane în Biserică.
Pentru ce Domnul a dat pe sfinţii slujitori? „Spre lucrarea slujirii, întru construirea
trupului lui Hristos” (Efes.4,12). În ce constă „lucrarea slujirii”? În construirea trupului lui
Hristos, adică a Bisericii. În această sfinţită lucrare Domnul a aşezat conducători şi îndrumători,
în mod deosebit oameni sfinţi. Şi creştinii ce trebuie să facă? Toţi sunt chemaţi să se sfinţească
cu ajutorul puterilor harice care li se dau prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi.
Cum se săvârşeşte „construirea trupului lui Hristos”? Prin creşterea membrilor Bisericii.
Fiecare creştin se centrează prin Botez în Trupul lui Hristos - Biserica şi devine „de acelaşi trup”
cu ea (Efes. 3,6), şi în felul acesta creşte trupul Bisericii şi se măreşte şi se construieşte. De
Dumnezeu inspiratul Apostol spune că „creştinii sunt pietre vii”, care se zidesc în casă spirituală,
Biserica (I Petru 2,5). Există şi un alt mod de construire a Trupului lui Hristos, iar acesta constă
în creşterea spirituală, în desăvârşirea şi zidirea membrilor Bisericii, a celor care se înglobează
laolaltă în trupul ei. Spre construirea trupului Bisericii lucrează fiecare membru al ei, atunci

13
 14

când se osteneşte în orice lucrare evanghelică. Pentru că orice lucrare se zideşte se construieşte
în Biserică şi, în felul acesta, creşte trupul ei. Creşte cu rugăciunea noastră şi cu credinţa noastră
cu dragostea noastră şi cu umilinţa noastră, cu blândeţea noastră şi cu milostivirea noastră;
creşte cu orice există evanghelic şi virtuos şi iubitor de Hristos în noi şi după chipul lui Hristos.
Noi creştem spiritual prin Biserică, iar pe de altă parte Biserica însăşi creşte prin creşterea
noastră. Pentru aceasta „toate să se facă spre zidire” (I Cor.14,26), spre zidirea Bisericii lui
Hristos, întrucât toţi suntem chemaţi să ne sprijinim laolaltă „ca lăcaş al lui Dumnezeu în
Duhul” (Efes. 2,22). Voi credincioşilor, ce sunteţi? „ Sunteţi templu al lui Dumnezeu” (I Cor. 3,
9), Creştinul „zideşte Biserica” (14, 4; 5; 12; 26), cu orice harismă a lui, cu orice virtute a lui, cu
orice lucrare a lui.
Noi toţi creştem prin Biserică spre cer şi fiecare din noi creşte prin mijlocirea tuturor şi
toţi prin mijlocirea fiecăruia.
De aceea, către noi toţi se adresează următorul mesaj şi poruncă plină de bucurie: „Faceţi
creşterea trupului (Bisericii) pentru a se zidi în dragoste” (Efes. 4,16). Iar puterea vificatoare şi
constructivă sunt Sfintele Taine şi sfintele virtuţi şi în primul rând dragostea: „ căci dragostea
zideşte” (I Cor. 8, 1).
Care este scopul zidirii Trupului lui Hristos şi al creşterii noastre spirituale în el? Acela de
„a ajunge toţi:
“la unirea credinţei şi cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”;
“în bărbat desăvârşit”;
“la măsura vârstei plinirii lui Hristos”.

Unirea credinţei şi cunoştinţei lui Dumnezeu o dobândeşte cineva numai în comuniune

„cu toţi sfinţii” (Ef. 3, 18), numai cu viaţa sobornicească „laolaltă cu toţi sfinţii”, sub suprema
călăuzire a Sfinţilor Apostoli, a profeţilor, a evangheliştilor, a păstorilor, a Părinţilor, a
dascălilor. Pe aceştia, Duhul Sfânt iară îi îndrumă în chipul cel mai infailibil şi sfânt şi-i
conduce, din ziua Cincizecimii şi mai departe, de-a lungul tuturor veacurilor, până la
Înfricoşătoarea Judecată. Iar Duhul Sfânt este acel „un Duh” care există în trupul Bisericii (Ef. 4,
4). În El este, aşa dar şi în El „unirea credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu”. Toată
credinţa apostolică şi ortodoxă în Hristos şi toată cunoaşterea despre Hristos o posedă Duhul
Adevărului, care ne introduce în tot adevărul acesta, ce este unul şi unic (vezi In. 16, 13; 15, 26;
14, 26). El este cel care uneşte, simţământul nostru cu privire la Hristos cu inima sobornicească
a Bisericii, şi cunoaşterea lui Hristos cu cunoaşterea Bisericii. Trupul Bisericii este unul şi are „o
singură inimă” şi „un singur suflet” (vezi Fapte 4, 32). Noi ne introducem în această singură
inimă, inima Sobornicească a Bisericii, în acest singur suflet, sufletul catolic al Bisericii, prin
energia harului Duhului Sfânt, smerindu-ne gândul nostru înaintea gândului sfânt şi
sobornicesc al Bisericii şi duhul nostru înaintea Duhului Sfânt al Bisericii. În felul acesta
dobândim adevăratul simţământ şi cunoaştere că avem aceeaşi credinţă în Domnul Iisus cu toţi
Sfinţii Apostoli, cu Proorocii, cu Părinţii şi Dascălii Bisericii, aceeaşi credinţă în Domnul şi
aceeaşi cunoştinţă despre Domnul.
Credinţa în Domnul Iisus şi cunoaşterea Domnului Iisus, constituie o unitate esenţială şi
nedespărţită. Amândouă acestea sunt una în Biserică, şi ca una se dau prin Duhul Sfânt, prin
faptele cele virtuoase, iar mai întâi prin smerenie. Unitatea credinţei este să nu ne deosebim în
ce priveşte dogmele. Căci aceasta înseamnă cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, să nu ne deosebim
cu privire la El. Căci aceasta este unitatea credinţei, când toţi suntem una, când toţi cunoaştem
 15

deopotrivă legătura. Până atunci trebuie să lucrăm, dacă ai primit dar pentru aceasta, ca să
zideşti pe alţii… Iar când toţi credem la fel, atunci există unitate. Căci atunci este adevărata
unitate a credinţei, atunci cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, când şi în dogme arătăm credinţa
ortodoxă şi păstrăm şi legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste.
„Să ajungem la măsura bărbatului desăvârşit”. Dar ce este omul desăvârşit şi cine este
bărbatul desăvârşit? Până la arătarea Dumnezeului-om Hristos pe pământ, oamenii nu
cunoşteau nici ce este omul desăvârşit, nici cine este omul desăvârşit, duhul omului nu era în
stare să conceapă şi să creeze imaginea omului desăvârşit, nici ca născocire a minţii, nici ca ideal
şi nici ca realitate. Aceasta a fost cauza atâtor rătăcitori în căutarea omului ideal din partea celor
mai aleşi gânditori ai neamului omenesc. Pentru prima dată, cu arătarea Dumnezeului–om
printre oameni, oamenii au dobândit cunoştinţa ce este omul desăvârşit şi cine este omul
desăvârşit, pentru că l-au văzut în realitate, în mijlocul lor.
Întrebarea este: Cum vom ajunge noi „la omul desăvârşit? Unicitatea Celui unic constă
exact, în aceea că El este om desăvârşit şi că a dat tuturor posibilitatea nu numai de a veni într-
un chip unic în contact cu „omul desăvârşit”, ci şi pe aceea de a deveni un trup cu El, părtaşi şi
„mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efes. 5,30). Cum? Numai „împreună
cu toţi sfinţii”, prin mijlocirea virtuţilor evanghelice şi prin mijlocirea vieţii universale şi sfinte a
Bisericii. Pentru că Biserica nu este altceva decât „omul desăvârşit” în mersul lui de-a lungul
tuturor veacurilor, pentru realizarea definitivă a planului dumnezeiesc cu privire la lume. În
felul acesta s-a dat putinţa şi celui mai mărunt dintre noi, celui mai dispreţuit şi mai de jos, să
devină, „împreună cu toţi sfinţii” şi cu ajutorul virtuţilor evanghelice, „bărbat desăvârşit”. S-a
spus: „până ce vom ajunge toţi … în bărbat desăvârşit”. Aceasta înseamnă că posibilitatea aceasta
nu se dă mândrului singuratic, ci umilului om „universal”; se dă prin comuniunea „laolaltă cu
toţi sfinţii”. Fiecare creştin care trăieşte „laolaltă cu toţi sfinţii” în trupul cel divino-uman al
„bărbatului desăvârşit” al lui Hristos, dobândeşte şi el însuşi desăvârşirea aceasta, după măsura
ostenelii sale, devienind el însuşi bărbat desăvârşit. În felul acesta, în Biserică, pentru fiecare
devine accesibil şi realizabil acel ideal şi scop dumnezeiesc: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru cel din ceruri desăvârşit este”, şi cu adevărat dumnezeiesc desăvârşit, ca Dreptatea
dumnezeiască desăvârşită, ca Dragostea dumnezeiască desăvârşită, ca Înţelepciunea
dumnezeiască desăvârşită, ca Viaţa dumnezeiască desăvârşită, adică Viaţa cea veşnică. Într-un
singur cuvânt, să-L vedem ca pe Dumnezeul-om ca o cheie universală a tuturor lumilor zidite
de Dumnezeu (vezi Colos. 1,16-17; Evrei 2,10).
Cum este cu putinţă acest lucru? Şi iarăşi, el este cu putinţă numai în comuniune „cu toţi
sfinţii”. Pentru că s-a zis: „până ce vor ajunge toţi … la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, nu
numai eu, nu numai tu, nu numai noi, ci toţi, conduşi şi îndrumaţi de către Sfinţii Apostoli, de
Profeţi, de Evanghelişti şi Păstori, de Părinţi şi Dascăli. Numai sfinţii cunosc calea şi toate
mijloacele care dau tuturor celor ce doresc pe Dumnezeu, putinţa de a ajunge „la măsura vârstei
plinirii lui Hristos”. Iar „plinirea” lui Hristos şi „măsura vârstei Lui” ce sunt altceva dacă nu
sfântul Lui trup divino-uman, Biserica? De unde, „a ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos”
nu este nimic altceva, decât a ajunge mădulare adevărate ale Bisericii. Pentru că Biserica este
„plinirea” lui Hristos „Celui care plineşte toate în toţi” (Efes. 1,28).
Eşti mădular al Bisericii. Aceasta înseamnă că te găseşti continuu „laolaltă cu toţi sfinţii”,
în mijlocul lor, împreună cu minunatul şi de minuni Făcătorul Domn Iisus. Iar atunci când eşti
împreună cu El, atunci eşti în întregime infinit şi sfânt, în întregime veşnic, în întregime
dragoste şi adevăr, în întregime dragoste şi în întregime rugăciune. Toate cele ale tale au aceeaşi

15
 16

inimă şi acelaşi suflet „cu toţi sfinţii"” mintea ta este sobornicească, sobornicesc este şi sufletul
tău, sobornicească şi inima, soborniceşti sunt şi adevărul şi viaţa ta. Toate în tine sunt
soborniceşti prin Duhul Sfânt, iar tu în întregime nu mai aparţii de tine însuţi ci eşti în
întregime în toţi, exişti în mijlocul tuturor şi toţi există în tine şi prin tine. În realitate, tu nu ai
nimic al tău, al tău devine prin mijlocirea tuturor sfinţilor. Şi tu însuţi nu mai eşti al tău ci al lui
Hristos, şi numai prin El eşti al tău, sau mai degrabă aparţii ţie-ţi dar în Hristos „laolaltă cu toţi
sfinţii”. Aceştia, cu o bucurie nespusă te fac să fii al lui Hristos şi te umplu cu plinirea Lui, prin
Care şi pentru Care şi în Care „toate… s-au făcut” (Col. 1,16–17). În felul acesta, numai prin
Biserică şi numai în Biserică oamenii dobândesc ţinta şi sensul universal al existenţei omeneşti
în toate lumile.
Crescând în creşterea lui Hristos „în bărbat desăvârşit”, omul iese treptat din vârsta
duhovnicească de prunc şi din slăbiciunea duhovnicească, se împuterniceşte, ajunge la
maturitate în ce priveşte sufletul, mintea şi inima. Trăind prin Hristos şi în Hristos el se lipseşte
pe sine în Hristos şi în Adevărul Lui, devine familiar cu El, în aşa fel ca El să devină Adevărul
cel veşnic al minţii lui şi al inimii şi al sufletului lui. Despre un astfel de om se poate spune cu
siguranţă că cunoaşte Adevărul, deoarece are şi stăpâneşte adevărul. Adevărul acesta viu şi
dumnezeiesc, care există în el, constituie măsura infailibilă şi dumnezeiască pentru distingerea
adevărului de minciună, a binelui de rău în lumea omului. Pentru aceasta, pe el nu poate să-l
rătăcească sau să-l înşele nici o învăţătură omenească. El simte îndată care este spiritul oricărei
învăţături omeneşti care i se oferă. Lucrul acesta este absolut natural, pentru că el cunoaşte pe
om, cunoaşte ce există în el şi ce fel de învăţătură poate să creeze şi să dea el. Orice învăţătură şi
ştiinţă omenească, care nu duce la adevărul dumnezeiesc, nu este oare construită de minciună?
Care dintre ştiinţele omeneşti descoperă adevăratul sens al vieţii şi explică taina morţii? Nici
una. Atunci, tot ce se spune despre ele este minciună şi înşelăciune, iar minciună şi înşelăciune
este şi aceea ce propun pentru dezlegarea întrebării despre viaţă şi moarte. De asemenea, nu
există ştiinţă omenească care să ne explice taina sufletului şi a conştiinţei, taina binelui şi a
răului, taina lui Dumnezeu şi a diavolului.
De vreme ce nu sunt în stare să ne explice acestea, atunci nu ne înşeală ele, oare, cu
neînsemnatele şi luminoasele numai la suprafaţă pseudo-lumini ale lor şi nu ne rătăcesc în
labirinturile unor gânduri nefolositoare, unor mărunţişuri acrobatice şi aducătoare de moarte?
În lumea omului, numai Dumnezeul-om Hristos a dezlegat toate problemele principale ale lumii
şi ale vieţii, de dezlegarea cărora depinde soarta omului în toate lumile. Cine are pe Hristos are
toate cele necesare pentru existenţa omenească şi nu numai pentru aceasta trecătoare, ci şi
pentru cea nesfârşită, pentru viaţa veşnică. Pe omul lui Hristos nici un vânt al învăţăturii
omeneşti nu poate să-l aplece, cu atât mai mult să-l ia pe sus şi să-l rătăcească. Fără de credinţa
în Hristos şi fără consolidarea în adevărul lui Hristos, omul, orice om, este cu adevărat o trestie
care se apleacă şi este purtată încoace şi-ncolo de orice vânt de învăţătură omenească
mincinoasă (vezi Efes. 4,14).
Pentru aceasta infailibilul Apostol sfătuieşte şi porunceşte creştinilor: „Să nu vă lăsaţi a fi
învăluiţi de învăţături felurite şi străine; căci bine este ca prin har să se întărească inima” (Evrei
13,9). Oamenii se înşeală pe ei înşişi cu feluritele lor învăţături, de cele mai multe ori fără să
vrea decât de bună voie. Se înşeală din cauza păcatului datorită obişnuinţei ce s-a transformat în
ei în putere gânditoare şi atât de naturală şi de familiară omului, încât oamenii nu mai pot nici
măcar să înţeleagă, cât de mult îi influenţează păcatul şi cât de mult îi îndrumă în gândurile şi
învăţăturile lor. Iar cel ce-l îndrumă prin păcat este creatorul lui, care se ascunde în dosul
 17

păcatului, logica principală a păcatului, adică diavolul. Pentru că el, prin nenumăratele,
întortocheatele şi finele modalităţi, introduce în chip viclean minciunile lui în ştiinţele şi
învăţăturile omeneşti, care în continuare îndepărtează pe oameni de singurul adevăratul
Dumnezeu. Chiar mai mult, el introduce în aceste ştiinţe omeneşti, prin mijlocirea logicii
păcatului, întreaga lui meşteşugire, scandalizând cu multă artă şi înşelând pe oameni, în aşa fel
ca aceştia în înşelăciunea lor, să tăgăduiască pe Dumnezeu sau să nu-L voiască, sau să nu-L vadă
şi să se despartă de El.
Păcatul, în primul rând este o putere noetică, intelectuală, mintală, logică, adică o putere a
gândirii şi a minţii, a gândului şi a logicii, inundând ca o „materie” foarte fină logica şi conştiinţa
omului, mintea, sufletul şi gândirea lui. El lucrează prin logica şi prin conştiinţa omului ca o
energie componentă a logicii şi a conştiinţei, în aşa fel ca oamenii să considere toate
înşelăciunile şi pseudo-înşelăciunile logicii şi ale conştiinţei lor, ca ceva cu totul propriu al lor,
ca ceva omenesc şi natural. Şi nu se simt în auto-înşelarea lor şi nu înţeleg în prostia lor, cum că
aici este vorba de meşteşugirea diavolului prin care acesta îndepărtează şi prăvăleşte mintea
omului, logica şi conştiinţa lui, în lipsa de raţiune a morţii şi în întunericul din care nu pot să
vadă pe Dumnezeu şi nici cele ale lui Dumnezeu. Pentru aceasta Îl şi tăgăduiesc adesea, Îl
detestă şi-L îndepărtează. Din roadele ştiinţelor uşor se poate conchide că ele sunt cu adevărat
nişte „învăţături ale demonilor” (I Tim. 4,1).
Cu această „materie” mintală a maşinaţiei demonice sunt îmbinate, cu voie sau fără de
voie, toate „filozofiile din tradiţie ale oamenilor” (Colos. 2,8). Şi pentru aceasta ele nu cunosc
adevărul dumnezeiesc cu privire la lume şi la om, cu privire la bine şi la rău, cu privire la
Dumnezeu şi la diavol, ci se găsesc sub amorţirea finelor minciuni demonice. În timp ce filozofia
„după Hristos” Dumnezeul-om, cuprinde în ea toată plinirea adevărului în genere (vezi Colos
2,9), filozofiile „după om”, „prin cuvinte bune şi dulci înşeală inimile celor simpli” (Rom. 16,18).
În ultimă analiză, toate filozofiile omeneşti, care există pe pământ se pot împărţi în două feluri,
aşa cum am arătat mai sus: filozofiile cele după om şi filozofia cea după Dumnezeul-om. Factorul
gnoseologic principal creator în primul fel de filozofie este diavolul, iar în al doilea Dumnezeul-
om Hristos.
Principiul de bază al filozofiei după Dumnezeul-om este următorul: Măsura tuturor
fiinţelor şi tuturor lucrurilor este Dumnezeul-om. Iar principiul de bază al celei „omeneşti” sau
mai degrabă al filozofiei umaniste - după om, este: Măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor este
omul. În filozofia după Dumnezeul-om Hristos există tot adevărul, cel dumnezeiesc, cel veşnic,
pentru că în Hristos există „toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte”, prezentă în această lume.
Prin prezenţa plinătăţii acesteia este prezent în lume însuşi Adevărul Veşnic şi anume
„trupeşte”, în Dumnezeul-om Hristos, ca Dumnezeu desăvârşit şi real şi ca om desăvârşit şi real.
Iar în filozofiile după om trăieşte şi există, direct sau indirect, minciuna, care este legată prin
toate nervurile ei, cu părintele minciunii, diavolul şi care duce întotdeauna la el. Pentru aceasta
este necesar să veghem ziua şi noaptea asupra conştiinţei, ca asupra păzitorului celui mai înalt al
fiinţei noastre omeneşti, fiind atenţi ca nu cumva minciuna aceasta să intre pe ascuns în noi şi să
arunce mintea şi gândul nostru în împărăţia minciunii, în pierzare. La această veghere ne
cheamă şi porunca Evangheliei Dumnezeului-om Hristos: „fiţi prunci în ce priveşte răutatea, iar
cu mintea fiţi bărbaţi desăvârşiţi” (I Cor.14,20). Vom deveni, însă, desăvârşiţi, când vom ajunge
„la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos”, pentru că atunci mintea noastră se
va uni, într-un chip sfânt şi după har, cu mintea lui Hristos, cu mintea sobornicească şi sfântă şi
divino-umană a Bisericii; atunci vom putea spune cu Apostolul cel purtător de Dumnezeu: „iar

17
 18

noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2,16). Mai departe nu ne va mai putea clătina nici un vânt
de învăţătură omenească, nici prin înşelăciunea oamenilor, nici prin meşteşugirea diavolului, ci
vom rămâne nemişcaţi, cu toată fiinţa noastră, în Adevărul cel Veşnic, care este Însuşi Domnul
Iisus Hristos, Dumnezeul-om (Ioan 16,6.8.32,36;1,17).
Cel ce crede în Domnul Iisus, creşte continuu prin adevărul Său, către dumnezeiescul
infinit al acestui adevăr: creşte cu toată fiinţa lui, cu mintea, cu inima şi cu sufletul său.
Concomitent el şi trăieşte continuu prin Adevărul lui Hristos, în aşa măsură ca aceasta să
continue propria lui viaţă în Hristos. În Hristos trăim „ca să adeverim” (Efes. 4,15), căci a trăi în
Hristos înseamnă a adeveri, adică a rămâne neîncetat cu întreaga noastră fiinţă în Adevărul cel
veşnic al lui Hristos. Această dispoziţie de a adeveri a creştinului se naşte din dragostea lui faţă
de Domnul. Creştinul creşte în ea, se dezvoltă continuu şi rămâne veşnic, fără ca aceasta să
înceteze vreodată să existe, pentru că „dragostea nici o dată nu cade” (II Corint.13,8). Dragostea
faţă de Domnul Iisus îmboldeşte pe om la viaţa în Adevărul Lui şi-l ţine continuu în ea. Acestui
fapt se datorează continua creştere a creştinului în Hristos, creştere în toată „lăţimea şi lungimea
şi adâncimea şi înălţimea” Lui (vezi Efes 3,17 – 19). Dar creştinul niciodată nu creşte singur, ci
întotdeauna „laolaltă cu toţi sfinţii”, întotdeauna adică în Biserică şi cu Biserica, pentru că acesta
este unicul mod de creştere întru Acela care este „Capul” trupului Bisericii (Efes 4,15). Şi când
ne adeverim, noi ne adeverim întotdeauna în comuniune „laolaltă cu toţi sfinţii”, şi când iubim,
iubim „laolaltă cu toţi sfinţii” pentru că toate în Biserică sunt universale şi pentru că toate se
întâmplă „laolaltă cu toţi sfinţii”, toţi alcătuind un trup duhovnicesc în care toţi trăiesc o viaţă
comună, un singur duh, un singur adevăr.
În Biserică Dumnezeul-om Hristos s-a întrupat, S-a înomenit, S-a făcut om tot Adevărul,
adică a devenit Om. Adevărul egal cu Omul. Iată cine este Hristos şi ce este Hristos! De vreme
ce a fost cu putinţă să se întrupeze tot Adevărul şi de vreme ce S-a întrupat, aceasta înseamnă că
omul a fost creat pentru ca să devină trupul Adevărului, întruparea Adevărului. Din cauza
aceasta şi mesajul de seamă al Evangheliei Dumnezeului-om este acesta: a fi cineva om nu
înseamnă nimic altceva, decât să fie întruparea Adevărului, întruparea lui Dumnezeu. Pentru
aceasta şi Dumnezeu S-a făcut om, rămânând pentru totdeauna Dumnezeu-om. Pentru aceasta,
viaţa în Hristos, adică viaţa în Biserică, este viaţa în tot adevărul.
Hristos există întreg în Biserică şi ca Cuvânt şi ca Dumnezeu-om, întreg cu tot Adevărul
Său, cu toată viaţa Sa, cu toată dreptatea, dragostea şi veşnicia Sa; într-un cuvânt, cu toată
plinătatea dumnezeirii Sale şi cu toată plinătatea omenirii Sale. De la Dumnezeul-om am
cunoscut pentru prima dată noi oamenii de pe pământ, dar şi îngerii din cer, Adevărul şi
cunoaştem că El este Adevărul. Cuvintele evanghelice „Adevărul prin Iisus Hristos a venit”
(Ioan 1,17) se adeveresc în chip absolut. Înseamnă că Adevărul este Dumnezeul-om Domnul
Iisus Hristos, Adevărul este cea de a doua persoană a Sfintei Treimi. Totuşi El nu e nici noţiune,
nici gând, nici formă logică, nici o energie a raţiunii, nici om, nici înger, nici omenire, sau ceva
omenesc şi nici nu este ceva zidit, nici toate lumile văzute şi nevăzute, ci ceva incomparabil şi
incomensurabil mai înalt decât toate acestea: Adevărul, Veşnicul şi Prea-desăvârşitul Adevăr în
lumea noastră şi, prin ea, în toate lumile văzute şi nevăzute, este Persoana Dumnezeului-om şi
Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Iisus vesteşte cu privire la Sine,
neamului omenesc, următoarea bună-vestire a Prea Sfintei Treimi: „Eu sunt Adevărul” (Ioan
14,6; vezi şi Efes. 4,24.21). De vreme ce El este Adevărul, atunci Adevărul este şi Trupul Său -
Biserica, al cărei Cap este El. De aici şi mesajul minunat şi plin de bucurie al purtătorului de
Hristos Apostol, care zice că „Biserica Dumnezeului Celui viu” este „stâlp şi întărire a
 19

adevărului” (I Tim. 3,15). Iată de ce nu pot vrăjmaşii să nimicească Biserica şi Adevărul ei, chiar
dacă aceştia provin de pe pământ sau din iad. Prin Dumnezeul-om Hristos ea este cu totul
desăvârşită şi puternică, biruitoare în chip divin şi fără de moarte; în această calitate, ea
eliberează pe orice om de păcat, de moarte şi de diavol, de această minciună întreită şi de trei ori
blestemată, asigurând nemurirea şi dând viaţa veşnică fiecărui creştin în chip deosebit şi tuturor
laolaltă. Şi face aceasta sfinţită, hristificând şi îndumnezeind fiinţa omenească, prin mijlocirea
Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi. Lucrul acesta îl mărturiseşte gura cea sfântă a Mântuitorului,
prin cunoscutul Său mesaj: „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va elibera pe voi” (Ioan 8, 32).
Are dreptate un Părinte al Bisericii, când zice: „Iar Biserica este înfăţişarea adevărului, căci toate
cele ce se săvârşesc în ea sunt adevărate şi nimic nu este umbrit” 6. Pentru toate acestea
întruparea Cuvântului este Adevărul tuturor adevărurilor nou-testamentare; împreună cu
Dumnezeul-om stă sau cade întreaga Biserică şi toată iconomia divino-umană a mântuirii.
Aceasta este inima şi sufletul tuturor lucrărilor, luptelor, virtuţilor şi faptelor nou-
testamentare şi bisericeşti, este evanghelia evangheliilor, sau mai degrabă, Evanghelia
universală. În plus, faptul acesta şi evanghelia aceasta universală este măsura oricărei măsuri. Cu
ea, întocmai ca şi cu cea mai sigură unitate de măsură, se măsoară toate în Biserică şi în
Creştinism. Cel ce nu cunoaşte întruparea lui Dumnezeu, a Dumnezeului-om Iisus Hristos, nu
este mădular al Bisericii ci este un antihrist.
Această măsură veşnică o binevesteşte sfântul şi purtătorul de Hristos văzător de
Dumnezeu şi cunoscător al Tainelor dumnezeieşti, Ioan Teologul: „Iubiţilor, să nu credeţi la tot
duhul, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, că mulţi profeţi mincinoşi au ieşit în lume.
Întru aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a
venit în Trup, este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit
în Trup, nu este de la Dumnezeu. Şi acesta este acela al lui antihrist, despre care a-ţi auzit că va
veni şi care acum este deja în lume” (I Ioan 4,1-3; 2,22; I Cor.12,3).
În realitate, toate duhurile care locuiesc în lumea noastră pământească sau care trec prin
ea, se împart în două categorii: cele care ies de la Dumnezeu şi cele care ies de la diavol. De la
Dumnezeu sunt acelea care acceptă şi mărturisesc cum că Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat, Mântuitor şi Domn, iar de la diavol cele care nu mărturisesc aceasta. Toată filozofia
diavolului constă în tăgăduirea prezenţei Sale în lume, a încarnării Sale şi a vieţii Sale; în faptul
de a susţine şi propovădui că Dumnezeu nu există nici în lume, nici în om. După învăţătura
aceasta în Dumnezeul-om nu există Dumnezeu - că este o prostie să creadă cineva că Dumnezeu
S-a întrupat în om şi că este cu putinţă să trăiască în el. Dumnezeu este declarat absent din tot
omul, care devine astfel o fiinţă în care nu există Dumnezeu şi nici ceva din Dumnezeu, nimic
dumnezeiesc, nemuritor şi veşnic. Omul este în întregime un mărginit şi un muritor ce aparţine
întru totul împărăţiei vieţuitoarelor şi nu se deosebeşte aproape cu nimic de animale. Pentru
aceasta este cu totul natural să trăiască ca animalele, care sunt singurii strămoşi statornici ai lui
şi fraţi ai lui, după natură.
Exact aceasta este filozofia lui Antihrist, care vrea cu tot dinadinsul să înlocuiască pe
Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sunt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist,
mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească, de-a lungul veacurilor: „Tot duhul”, iar
„duhul” poate să fie sau individ, sau învăţătură, idee sau gând, om, înger sau diavol. Aşadar,
toată învăţătura, tot individul, tot gândul şi toată raţiunea, tot omul, care nu acceptă că Iisus este
Dumnezeu şi Mântuitor - Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-om, îşi are originea de la Antihrist

6
???

19
 20

şi aparţine lui Antihrist. Nişte astfel de indivizi şi de învăţături şi idei au existat chiar de la
începutul arătării Domnului în lume. Pentru aceasta şi zice sfinţitul cunoscător al Tainelor,
despre Antihrist: „şi acum este deja în lume”. Orice om şi orice idee în lume care tăgăduieşte pe
Dumnezeul-om Hristos şi Biserica Lui, este de la Antihrist; creatorul oricărei ideologii
anticreştine, în mod direct sau indirect, este Antihrist. În realitate, toate ideologiile se pot
rezuma la două feluri: acelea care sunt în favoarea lui Hristos şi acelea care sunt în favoarea lui
Antihrist. În cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură
problemă: dacă este în favoarea lui Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi într-adevăr, orice om, fie
că vrea fie că nu, numai cu aceasta se ocupă: de a dezlega problema aceasta universală. Şi fiecare
dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, al treilea mod nu există.
Chiar mai mult, omul este adorator al lui Hristos sau este adorator al demonilor, al treilea mod
de a fi nu există.
Evanghelia Dumnezeului-om defineşte ca lucrare principală şi scop al vieţii noastre,
cugetarea la „ceea ce este şi în Hristos Iisus” (vezi Fil. 2,5), „cele de sus” (Col. 3,2), cele ce există
în Dumnezeul–om, Cel înviat şi înălţat la ceruri. Şi care sunt acestea? Toate care prin El, ca
Adevăr veşnic care le cuprinde ca Cuvânt al lui Dumnezeu: toate atributele divine, puterile,
lucrările, valorile şi desăvârşirile. Dar, de asemenea şi toate pe care El le are şi le cuprinde în
calitate de Domn Iisus Hristos, întrupat ca om – Dumnezeu-om: toate proprietăţile lui omeneşti,
gândurile, simţămintele, luptele, trăirile şi faptele, adică întreaga Sa viaţă, de la Naşterea Lui
până la Înălţare, de la Înălţare până la cea de a Doua Venire şi de la cea de a Doua Venire în
toată veşnicia dumnezeiască. A „cugeta” despre toate lucrurile acestea este cea dintâi datorie a
noastră de creştini şi anume o datorie de zi şi de noapte… Altminteri, dacă omul cugetând
despre Adevăr şi despre înşelăciune, despre viaţă şi despre moarte, despre bine şi despre rău,
despre dreptate şi nedreptate, despre Rai şi despre Iad, despre Dumnezeu şi despre diavol, nu
cugetă toate acestea „în Hristos Iisus”, dacă gândul lui cu privire la toate acestea nu se va
transforma şi va evolua în cuget al lui Hristos şi în gândire a lui Hristos, atunci cugetul se va
transforma într-un martiriu prostesc şi de sinucigaş. De asemenea, dacă nu va cugeta şi nu va
gândi în Hristos şi prin Hristos despre comunitate, despre individ, despre familie, despre neam,
despre omenire, niciodată nu va găsi sensul lor real şi nici nu va dezlega în mod just vreuna
dintre probleme.
A cugeta despre toate „în Hristos” şi prin Hristos, iată porunca de seamă pentru fiecare
creştin, iată porunca noastră creştină categorică, iată propria noastră gnoseologie creştină.
Pentru ca omul să poată însă ca să cugete în Hristos şi prin Hristos, trebuie să aibă „mintea lui
Hristos”. Sfântul Apostol susţine cu privire la creştini: „iar noi avem mintea lui Hristos” (I Cor.
2,16). Cum am dobândit-o? Trăind în trupul Lui divino-uman, Biserica, al cărei Cap este El.
Viaţa din Biserică uneşte toată fiinţa Bisericii prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi.
Uneşte mintea noastră cu mintea divino-umană a Bisericii şi ne face în stare să cugetăm după
Hristos şi să gândim „ceea ce este şi în Hristos Iisus”. Iar când creştinii cugetă cu mintea lui
Hristos, adică cu mintea Sobornicească a Bisericii, atunci ei sunt în situaţia de a cugeta „acelaşi
lucru”, de a simţi „acelaşi lucru”, de a avea aceeaşi dragoste, de a fi un suflet şi o inimă şi de a fi
constituiţi „în acelaşi gând şi în aceeaşi înţelegere” (Fil. 2,2; 3,16;4,2; Rom. 15,5; I Cor. 1,10).
Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos a coborât dintru înălţimea divină supraomenească, devenind
în plus şi om, pentru ca oamenii să poată să cugete „ceea ce este şi în Hristos Iisus” şi să trăiască
în El şi să umble „în chip vrednic” de Dumnezeu (Colos.2,6) Dumnezeu s-a făcut om, ca să facă
pe om Dumnezeu, aşa cum se exprimă de obicei Sfinţii Părinţi, sau Dumnezeu S-a întrupat
 21

pentru a-l îndumnezei pe om. În aceasta constă tot adevărul Bisericii, Adevărul ei divino-uman,
ceresco-pământesc, nemuritor şi veşnic.
Organismul Bisericii e întru totul cel mai complicat organism pe care îl cunoaşte mintea
omenească. Pentru ce? Pentru că este unicul organism divino-uman, în care toate tainele divine
şi omeneşti şi toate puterile divine şi omeneşti alcătuiesc un singur trup. Numai Atotînţeleptul
şi Atotputernicul Dumnezeu-om Domnul Hristos a putut să unească toate acestea şi să le
orânduiască laolaltă într-un singur trup, propriul Său Trup, al cărui Cap veşnic este El. Toată
viaţa în acest minunat şi de minuni făcător Trup, o conduce şi o îndrumă El, admirabilul şi de
minuni Făcătorul Dumnezeu şi Om. Fiecare parte a acestui trup trăieşte laolaltă cu tot trupul,
dar şi tot trupul trăieşte în fiecare parte a Lui. Toţi trăiesc în fiecare şi prin fiecare, dar şi fiecare
trăieşte prin toţi şi în mijlocul tuturor. Fiecare parte creşte prin creşterea comună a trupului, dar
şi tot trupul creşte prin creşterea fiecărei părţi. Toate aceste părţi numeroase ale Bisericii, toate
aceste organe, toate aceste mădulare, toate aceste simţăminte şi celule le uneşte într-un trup
veşnic viu şi divino-uman Însuşi Domnul Iisus Hristos, armonizând lucrarea fiecărei părţi cu
viaţa generală toată a trupului. Fiecare parte lucrează „în măsura” puterilor ei, iar puterea
fiecărui mădular al Bisericii este constituită din virtuţile evanghelice. Şi iarăşi, lucrarea
evanghelică a fiecăruia dintre membrii Bisericii, cu toate că este proprie şi personală, este
întotdeauna multilateral Sobornicească şi comună, pentru că ea se cufundă în întreaga lucrare
comună a întregului Trup. Şi în timp ce omul se transformă prin lucrarea lui evanghelică,
crescând în Hristos, Domnul Iisus transformă opera şi lucrarea aceasta a lui comună, într-o
lucrare divino-umană Sobornicească şi în felul acesta face „creşterea trupului… spre zidirea lui
în dragoste” (Efes. 4,26). Şi, într-adevăr, lucrarea fiecărui mădular al Bisericii este personal-
sobornicească, personal-chinovială. Şi chiar atunci când se pare că lucrează numai pentru sine
însuşi (de ex. asceza pustnicului), mădularul Bisericii lucrează întotdeauna pentru tot. Pentru că
astfel este organizarea organismului divino-uman al Bisericii, care întotdeauna este condus şi
îndrumat de Însuşi Domnul Iisus.
În această viaţă sobornicească a Bisericii se amestecă viaţa îngerilor şi a oamenilor, a celor
pocăiţi şi a celor păcătoşi, a drepţilor şi a nedrepţilor, a celor adormiţi şi a celor vii. În ea, cei
mai drepţi şi mai sfinţi ajută pe cei mai puţin drepţi şi sfinţi să crească în cunoaşterea lui
Dumnezeu, către mai mare dreptate şi sfinţenie. Şi prin toate mădularele curg puterile cele
divino-umane şi sfinte ale lui Hristos, chiar dacă este vorba de cele mai mici şi mai neînsemnate
mădulare, întotdeauna „în măsura” înrădăcinării lor după har, în organismul Bisericii, prin
mijlocirea faptei şi a luptei credinţei şi a dragostei, a rugăciunii şi a postului, a căinţei şi a altor
sfinte virtuţi. În felul acesta noi toţi creştem laolaltă „spre templul sfânt în Domnul” (Efes. 2,21),
fiind în chip organic şi după har legaţi între noi, prin aceeaşi credinţă, aceleaşi Sfinte Taine şi
sfinte virtuţi, prin acelaşi Domn, prin acelaşi Adevăr şi printr-una şi aceeaşi Evanghelie. Şi toţi
participăm laolaltă la una şi aceeaşi viaţă divino-umană a Bisericii, fiecare din locul lui în cadrul
trupului pe care i l-a hotărât lui Domnul, Capul Bisericii, „în care toată zidirea alcătuindu-se
creşte” (Efes. 2,21).
Poziţia convenabilă a fiecăruia o stabileşte Domnul, potrivit cu caracteristicile lui
duhovniceşti şi calităţile lui creştine, şi îndeosebi cu dragostea lui sfântă şi evanghelică, pe care
fiecare o cultivă de bună voie în sine, lucrând prin ea. În această viaţă Sobornicească a Bisericii,
fiecare se zideşte în dragoste pe sine însuşi cu ajutorul tuturor şi toţi cu ajutorul fiecăruia; încă
pentru aceasta şi Apostolul are nevoie de rugăciunile celor mai mici mădulare ale Bisericii.

21
 22

Mădularele Bisericii unite pe de-a-ntregul cu Dumnezeul-om prin unirea după har şi

virtuoasă, trăiesc cu ceea ce este al Lui şi cunosc prin cunoaşterea Lui proprie, pentru că cugetă
cu mintea sobornicească a Bisericii şi simt cu inima sobornicească a Bisericii şi voiesc cu voinţa
sobornicească a Bisericii şi trăiesc cu viaţa sobornicească a Bisericii; toate cele ale lor sunt în
realitate şi personal ale Lui şi ei toţi aparţin în adâncul lor numai prin El şi în El. Pentru ce toţi
credincioşii suntem în Biserică un trup? Pentru ca să trăim viaţa cea una, singură şi
sobornicească a Bisericii, prin sfânta şi soborniceasca credinţă a Bisericii, prin sfântul şi
sobornicescul suflet al Bisericii, prin sfânta şi soborniceasca conştiinţă a Bisericii, prin sfântul şi
sobornicescul gând al Bisericii, prin sfânta şi soborniceasca voinţă a Bisericii. Şi în felul acesta să
avem toate de obşte şi soborniceşti: credinţa, dragostea, dreptatea, rugăciunea, postul, adevărul,
durerea, bucuria, mântuirea, îndumnezeirea, divino-umanizarea, nemurirea, veşnicia şi
fericirea. Prin toate acestea ne conduce şi ne îndrumează, ne îndreptează şi ne uneşte harul
Duhului Sfânt. Nu ne aparţinem nouă înşine: facem parte dintre mădularele Bisericii şi în chip
principal şi deosebit aparţinem de sufletul Bisericii, Duhul Sfânt. Simţământul acesta este
simţământul principal şi neîntrerupt, simţământul evanghelic al oricărui mădular real al
Bisericii. Nimeni în Biserică nu are ca proprietate a lui toate. Fiecare are atât cât i-a hotărât
Duhul Sfânt, după locul pe care-l ocupă în trupul divino-uman al Bisericii şi după măsura
credinţei lui.
Simţământul acestei sobornicităţi, acestei universalităţi şi conştiinţa responsabilităţii
universale personale, este caracteristica principală a fiecărui simţământ creştin. Creştinul
cunoaşte că atunci când cade, trage după sine şi pe alţii. Viaţa lui nu este numai a lui, ci este
ţesută laolaltă cu viaţa altora, a fraţilor lui în credinţă, deoarece toţi alcătuiesc trupul cel unul al
Bisericii. În Biserică noi avem „toate de obşte”: pe Dumnezeu, sfinţenia, sufletul, conştiinţa,
inima şi toate darurile divine. Într-un chip minunat în rugăciune şi în har fiecare se găseşte în
toţi şi toţi în fiecare. Cine dintre noi ştie cât datorează Sfinţilor lui Dumnezeu şi rugăciunilor
lor!
Chiar şi sufletul lui, credinţa lui şi însăşi mântuirea lui!
Eşti mădular al Bisericii? Aceasta înseamnă că eşti legat organic cu Sfinţii Apostoli şi cu
Mucenicii, cu Mărturisitorii şi cu toate Puterile îngereşti din ceruri. Dragostea sfintei catolicităţi
(sobornicităţi) în Biserică uneşte, divino-umanizează mădularele Bisericii între ele, încât toate
laolaltă şi fiecare personal să trăiască viaţa Sobornicească a Bisericii. Iar această dragoste sfântă a
sobornicităţii depinde de credinţa în Hristos şi de viaţa lor în Hristos. Pentru aceasta, de
Dumnezeu înţelepţitul Apostol binevesteşte creştinilor: „Deci, precum aţi primit pe Hristos
Iisus, Domnul, aşa să umblaţi într-Însul” (Col. 2,6). Nimic să nu schimbaţi în Domnul Iisus
Hristos şi să nu adăugaţi nimic, aşa cum El este supra-desăvârşit dumnezeieşte şi omeneşte. Noi
Apostolii, pe un astfel de Hristos Iisus şi Domn, pe Dumnezeul-om L-am propovăduit şi vi L-am
predat şi aşa voi L-aţi „primit”. „În El” deci şi „rămâneţi”.
„În El trăiţi şi umblaţi”: aceasta este porunca poruncilor. „În El umblaţi”, nu potrivindu-L
pe El vouă, ci potrivindu-vă pe voi Lui, nu schimbându-L pe El după voi înşivă, ci pe voi înşivă
după El; nu transformându-L pe El după imaginea voastră, ci transformându-vă pe voi înşivă
după imaginea Lui. Numai trufaşii de eretici şi nimicitorii nebuni de suflete transformă,
schimbă, potrivesc pe Dumnezeul-om Hristos după poftele şi concepţiile lor. De aici şi atâţia
„hristoşi mincinoşi” în lume şi atâţia pseudo-creştini. Aşa cum adevăratul Domn Iisus, cu toată
plinirea istoricităţii şi realităţii Sale evanghelice şi divino-umane există întreg în trupul Lui cel
divino-uman, în Biserica Ortodoxă Sobornicească din vremea Apostolilor, tot aşa şi astăzi, tot
 23

aşa şi în veci. Viaţa Lui divino-umană se prelungeşte prin divino-umanul trup al Bisericii în
toată istoria şi veşnicia. Trăind, deci, în Biserică, noi trăim „în El”, exact cum porunceşte
purtătorul de Hristos Apostol. Iar cea mai deplină realizare a poruncii Lui este modul de trăire al
Sfinţilor. Ei păstrează neschimbată forma divino-umană a lui Hristos, cu toată admirabila
vioiciune, cu neîndoielnica ei autenticitate şi cu incomparabila ei frumuseţe. Împreună cu
aceasta, Sfinţii cei în chipul Mântuitorului păstrează şi ţinta divino-umană a modului de trai
creştin şi a vieţii omeneşti, cu toată desăvârşirea divino-umană şi statornicia drumului acesta,
hotărâte de Însuşi Dumnezeul-om Domnul Hristos, cu putinţă de realizat numai în trupul
divino-uman al Bisericii. Dimpotrivă, orice schimbare, micşorare, simplificare, reducere şi
antropomorfizează ţinta, nimiceşte creştinismul, îl face fără esenţă, pământesc, îl transformă
într-o religie omenească obişnuită, adică umanistă şi bolnavă, într-o filozofie umanistă bolnavă,
într-o etică umanistă bolnavă, într-o ştiinţă umanistă bolnavă, într-o creaţie umanistă bolnavă,
într-o societate umanistă bolnavă.
Oricare mădular al Bisericii înseamnă creştere în trupul Bisericii şi mărire a trupului ei.
Pentru că fiecare, cu lucrarea lui corespunzătoare devine acelaşi trup cu trupul Bisericii. Iar
poziţia cuvenită i-o dă Însuşi Domnul, făcând din el o parte vie şi constitutivă a ei. Şi într-
adevăr, numai în organismul divino-uman al Bisericii, toţi lucrează pentru fiecare şi fiecare
pentru toţi, toţi trăiesc pentru fiecare şi fiecare trăieşte pentru toţi. Ca atare, numai în Biserică a
fost dezlegată în chip desăvârşit problema individului şi a societăţii şi numai în Biserică s-a
realizat şi persoana desăvârşită şi societatea desăvârşită. În afara ei, nici persoană reală nu există
şi nici societate reală.
Sfântul Ioan Damaschin grăieşte adevărat că Hristos, „Cela Ce este mai presus de noi prin
superioritatea Sa dumnezeiască, ni se împărtăşeşte nouă pe Sine însuşi, prin legătura iconomiei
ataşându-ne pe noi Lui şi unii altora, datorită cărui fapt avem între noi, unii faţă de alţii o
îmbinare întocmai ca într-o construcţie şi în măsura în care fiecare poate să primească darul
Duhului”7.
Biserica este cea mai desăvârşită organizare, pentru că este cel mai desăvârşit organism
divino-uman. Dumnezeu şi omul sunt uniţi în ea ca într-un organism divino-uman spiritual şi
plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul în Dumnezeu şi prin Dumnezeu;
omul se supune întru toate de bună voie lui Dumnezeu şi se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte
creşterea lui Dumnezeu”, „în bărbat desăvârşit pe măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Col. 2,19;
Efes. 4,13). Cu toate acestea, omul nu încetează de a fi om, pentru că toate acestea se săvârşesc şi
au loc potrivit spiritului convieţuirii divino-umane, al simbiozei şi împreună lucrării divino-
umane, al plinătăţii şi echilibrului divino-uman. În lăuntrul Bisericii persoana nu se nimiceşte
prin comunitate ci dimpotrivă, se desăvârşeşte prin ea. Societatea, iarăşi, nu se supune cu sclavie
individului, ci creşte şi se desăvârşeşte prin el. Pe lângă acestea şi unul şi celălalt dobândesc
puterile pentru o asemenea lucrare, de la minunatul Domn Iisus, care este în acelaşi timp şi
Capul societăţii ca tot şi Capul fiecăruia în parte, ca persoană. Iată deci, pentru ce Biserica este
singura Obşte reală şi adevărată şi de ce în afara ei nu poate să existe nici obşte (societate) reală
şi nici persoană reală.
Sfinţenia provine de la Sfânt şi luminarea de la Lumină. Biserica, cuprinzând în sine toate,
putea să fi sfinţită numai de către o astfel de Fiinţă prea Sfântă şi care cuprinde toate, cum este
Dumnezeul-om, Domnul Iisus. „Pentru ca să o sfinţească pe ea”, El „S-a dat pe Sine pentru ea”
(Efes. 5,25.26), S-a dat pe Sine întreg pentru ea. A lăsat Fiinţa Sa întreagă în ea, a întemeiat-o în

7
**ioan damaschin

23
 24

întregime, pe Sine însuşi. Toată viaţa Dumnezeului–om nu este nimic altceva, decât luptă
pentru mântuirea lumii de păcat, de moarte şi de diavol prin întemeierea şi păstrarea Bisericii în
lume. El a umplut fiinţa Bisericii cu Sine Însuşi, cu sfintele şi dumnezeieştile Sale puteri,
sfinţind-o astfel în chip total, aşa încât acum ea să poată mântui pe oameni de păcat, de moarte
şi de diavol, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Îndeosebi a făcut aceasta prin botezarea ei
în Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii, pentru ca să poată şi ea mai departe să sfinţească, botezând
prin Duhul Sfânt şi apă (Efes. 5,26; vezi Tim. 3,5; Ioan 3,5). Şi numai prin această sfinţenie
desăvârşită şi puternică, ea curăţeşte fiinţa omenească de tot ceea ce nu este sfânt, de tot ce este
păcătos şi demonic, în ea omul se sfinţeşte şi se desăvârşeşte „prin baia apei în cuvânt” (Efes.
5,26; vezi Tit. 3,5; Ioan 3,5). Cuvântul lui Dumnezeu sfinţeşte apa prin Duh Sfânt, Duhul Sfânt
este ceva nevăzut, iar apa sfinţită ceva văzut. Se dă şi unul şi alta, pentru că omul este o fiinţă
dublă, alcătuită din duhul nevăzut şi din trupul văzut. De vreme ce cuvântul lui Dumnezeu
sfinţeşte apa cea moartă, cum să nu sfinţească şi sufletul omenesc cel viu, cel la fel cu Dumnezeu
şi nemuritor? Şi într-adevăr, numai puterea cea sfântă şi a-toate-sfinţitoare a lui Hristos ,
prezentă prin cuvântul lui Dumnezeu în apă, curăţeşte pe om de orice necurăţire, păcat şi
diavol, umplându-l de sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că cel botezat în Hristos, se îmbracă în
Hristos (Galat. 3,27).
Totul în Biserică provine de la Hristos şi există în Hristos. Hristos în întregime este în
Biserică şi Biserica toată este în El, deoarece Hristos este tot în Biserică şi toată Biserica este în
El, pentru aceasta Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată” (Efes. 5,27). El, ca să o facă astfel
se introduce în ea şi întrupează toată Persoana Lui divino-umană. În cea mai curată formă a ei,
întreaga Biserică este El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată
veşnicia. Pentru aceasta Biserica nu are „pată sau zbârcituri sau altceva de felul acesta” (Efes.
5,27). De aici şi iubirea ei de oameni este infinită, curăţia ei desăvârşită, libertatea şi mântuirea
ei sobornicească. Şi iarăşi, toate acestea le săvârşeşte în lăuntrul ei puterea dumnezeiască a lui
Hristos, care întotdeauna este sfântă şi întotdeauna puternică (Colos. 1,29).
Domnul a făcut într-acest fel Biserica lui, prin Răstignirea Lui şi prin Sângele Lui divino-
uman, pe care l-a vărsat pe Cruce. Sângele acesta este curăţia Bisericii şi mântuirea ei. El este şi
unirea ei divino-umană şi unirea ei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Sângele Dumnezeului-om Iisus
este puterea veşnic nouă, salvatoare, mântuitoare, creatoare şi unitoare desăvârşită a Bisericii. În
Persoana Dumnezeului-om s-a unit într-un mod supra-desăvârşit natura dumnezeiască şi
omenească, Dumnezeu şi omul, în aşa fel că oamenii, care erau până atunci departe de
Dumnezeu din cauza păcatului, au devenit în Sângele cel divino-uman, familiari Lui şi una cu El
(Efes. 2,13 – 14), au devenit „mădulare ale trupului Lui din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efes.
5,30). Prin Dumnezeul-om Hristos a venit pe pământ realitatea cea cu neputinţă de înţeles: noi,
oamenii, iubitorii de păcat, nişte mamifere, am dobândit prin El înrudirea prin sânge cu
Dumnezeu, pentru că sângele Lui divino-uman, izvorul vieţii noastre veşnice şi a nemuririi
noastre divino-umane ne uneşte cât se poate de strâns cu El, singurul adevăratul Dumnezeu, în
care există şi viaţa cea veşnică (vezi I Ioan 5,20; 5,11; 1,2). Sângele cel dumnezeiesc al Domnului
este puterea divino-umană sfinţitoare, curăţitoare, transformatoare, care ne ajută să devenim
hristoşi, care ne face membrii ai Bisericii, care ne face să devenim divino-umani, care ne
înglobează în Sfânta Treime, care ne mântuieşte. Pentru aceasta Noul Testament este
Testamentul în sângele Dumnezeului-om Hristos. Iar Testamentul acesta se prelungeşte, în chip
euharistic, în trupul divino-uman al Bisericii, unindu-ne pe noi, oamenii, prin sângele
 25

Dumnezeului-om cu Dumnezeu şi între noi. Pentru că acest prea sfânt sânge, care ne uneşte cu
Dumnezeul-om, ne uneşte, prin El cu toţi oamenii.
Este bătător la ochi faptul istoric cum că unirea reală, adevărată şi nemuritoare a omului
cu oamenii se săvârşeşte prin Dumnezeul-om. Dumnezeu este mai aproape de fiecare om decât
este omul însuşi faţă de sine, mai aproape şi faţă de toţi oamenii decât sunt ei înşişi faţă de ei.
Pentru aceasta nu există pentru om unire cu sine şi cu oamenii fără Dumnezeu, fără
Dumnezeul-om, fără dobândirea înrudirii şi unirii „trupeşti” cu El. Această înrudire şi unire a
omului prin sânge cu Dumnezeu şi înrudirea şi unirea divino-umană prin sângele acesta cu
ceilalţi oameni, se realizează în cadrul trupului divino-uman al lui Hristos, care este Biserica.
Realitatea aceasta se săvârşeşte în Sfânta Euharistie, adică în Sfânta Comuniune a Trupului
şi a Sângelui lui Hristos, într-un chip concret şi vital. Sângele Dumnezeului-om uneşte pe om cu
Dumnezeu, aşa cum pe Crucea Golgotei, tot aşa şi în trupul divino-uman al Bisericii, prin
purtătorul de viaţă şi îndumnezeitorul Sânge din Sfânta Taină a Împărtăşirii, în Sfânta Liturghie.
În plus, deoarece este vorba despre sângele Dumnezeului-om Hristos şi Biserica este Trupul Lui,
pentru aceasta şi este puterea unificatoare care uneşte toate membrele Bisericii într-un singur
trup şi un singur suflet, într-o singură inimă şi o singură comunitate divino-umană: „Potirul
binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este oare comuniunea sângelui lui Hristos? Şi pâinea
pe care o frângem, nu este oare comuniunea trupului lui Hristos? Ca o singură pâine, un singur
trup mulţi suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine” (I Cor. 10, 16-17). Cuvântul
acesta divino-uman al purtătorului de Hristos Apostol ne descoperă taina aceasta a Bisericii,
Taina şi natura ei euharistică. Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie ne unesc nu numai cu El, Cel
de neînlocuit, ci şi între noi. Este vorba despre unirea sfântă în Hristos a oamenilor, despre
unirea divino-umană, despre singura adevărată şi singura veşnică unire a oamenilor. Pentru că
nu numai că suntem veşnic vii în Dumnezeul-om Hristos, ci şi veşnic una şi ceva mai mult unul,
aşa cum şi trupul este unul. Există vreo unire mai strânsă ca aceasta? Şi ceva mai mult: există
vreo unire mai veşnică decât aceasta, de vreme ce trupul acesta este un trup veşnic? Astfel în
trupul divino-uman al Bisericii, prin Dumnezeul-om „cei mulţi un singur trup suntem”. Iar
Sfânta Euharistie, Sfânta Liturghie sunt altceva decât darea în vileag al acestei realităţi divino-
umane. Făcătorul de minuni şi pururea veşnicul Dumnezeu-om, a unit veşnic mai întâi în El
Însuşi prin întruparea Lui, pe Dumnezeu şi pe om. Şi această unire dumnezeiască ni se aduce şi
ni se împărtăşeşte continuu nouă oamenilor, ni se aduce şi ni se împărtăşeşte într-un chip
divino-uman. Pentru că a întemeiat Biserica pe Trupul Său cel divino-uman, adică pe realitatea
pământească divină a vieţii şi a arătării Sale divino-umane din lumea noastră. El, Cel Prea Bun,
S-a întrupat ca să ne facă părtaşi ai Trupului Său (Efes. 3,6) şi astfel să ne îndumnezeiască şi să ne
dăruiască toate cele ale Sale. Şi face lucrul acesta, în primul rând prin Sfânta Liturghie în Sfânta
Euharistie a Bisericii.
„Un singur trup cei mulţi suntem”, pentru că nimeni dintre noi nu constituie tot trupul, ci
fiecare este numai o parte a trupului şi lucrul acesta trebuie să-l simţim întotdeauna şi să
cunoaştem cât de mult depindem unul de altul: toţi de fiecare în parte şi fiecare de toţi. Şi să
cunoaştem cât de necesari suntem unul altuia: toţi fiecăruia şi fiecare tuturor, dar şi fiecare
fiecăruia. Puterea noastră şi tăria noastră, viaţa noastră şi nemurirea noastră şi fericirea noastră
se găsesc numai şi numai în această unire. Cine ne-o dă? Trupul lui Hristos, Trupul lui
Dumnezeu. Minunatul Domn Iisus Hristos este adevărata „mâncare” şi adevărata „băutură” a
noastră (vezi Ioan 6, 55 – 56; 48). El este „pâinea cea una” cu care ne hrănim şi, prin El toţi
gustăm dintr-o singură pâine. El este Comuniunea însăşi. El este şi puterea cea sfântă a acestei

25
 26

Comuniuni, adică a sfintei sobornicităţi a Bisericii. Cuminecându-ne cu Sfântul Trup şi Sfântul

Sânge ale Domnului Iisus, noi ne împărtăşim cu Sfântul Său Trup care este întotdeauna unul şi
pretutindeni Unul. „Astfel cei mulţi suntem un singur trup în Hristos şi fiecare celorlalţi
mădulare” (Rom. 12,5; vezi şi I Cor. 12, 27), aceasta ne-o spune înţelepciunea cea după
Dumnezeu a Sfântului Apostol. O continuă cu înţelepciune dumnezeiască, cel de-al cincilea
evanghelist, Sfântul Hrisostom: „Căci spunând, comuniunea trupului, a căutat iarăşi să spună
ceva mai apropiat; pentru care a şi adăugat cum că o singură pâine, un singur trup suntem noi
cei mulţi Căci ce este pâinea? Trupul lui Hristos. Şi ce devin cei ce se împărtăşesc? Trupul lui
Hristos - nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Căci după cum pâinea, alcătuită din multe
boabe de grâu este unită, aşa încât nicăieri nu se mai văd boabele, dar reprezintă aceste boabe,
dar datorită legăturii dintre ele nu se vede tot astfel şi noi ne găsim uniţi unii de alţii şi de
Hristos”8.
Insuflatul de Dumnezeu Nicolae Cabasilla binevesteşte despre aceeaşi realitate divino-
umană, următoarele: „Biserica îşi are însemnătatea în Taine, nu ca în simboluri, ci aşa cum şi-o
au mădularele în inimă şi cum şi-o au ramurile în rădăcina plantei şi aşa cum a zis Domnul, ca
viţa de vie în tulpina ei (Ioan 15, 1-5). Căci aici nu avem numai o părtăşie de nume sau o
analogie de asemănare, ci o identitate de lucru. Căci Tainele sunt Trupul şi Sângele lui Hristos,
dar pentru Biserică ele sunt mâncare şi băutură adevărată, şi participând la acestea, ea nu le
transformă într-un trup omenesc, aşa cum ar face cu o altă hrană oarecare, ci ea se transformă în
acelea, întrucât cele ce sunt mai bune au întotdeauna puterea de a învinge… tot asemenea şi
dacă cineva ar putea vedea Biserica lui Hristos în măsura în care ea s-a unit cu El şi în care
participă la Trupul Lui, atunci nu ar vedea nimic altceva decât numai Trupul Domnului.” 9
Pentru motivul acesta şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare
[fiecare] în parte” (I Corint.12, 27). „Dacă Hristos este Unul”, spune Sfântul Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu, „atunci Unul este Capul Bisericii şi unul este trupul ei” 10. În felul
acesta noi suntem prin Hristos şi în Hristos „un trup şi fiecare mădulare ale altora”, laolaltă cu
toţi Sfinţii Apostoli şi Profeţii şi Mucenicii şi Mărturisitorii şi cu toţi Sfinţii. Pentru om nu există
nimic mai bun şi mai luminos, nimic mai fericit şi mai veşnic, nimic mai demn de iubit în toate
lumile cunoscute şi necunoscute, decât această comuniune în Hristos „laolaltă cu toţi sfinţii”
(vezi Efes. 3,12; 4,11-16). Este o bucurie mai presus de orice bucurie ca cineva să fie „laolaltă cu
toţi sfinţii”, „un trup” şi ceva mai mult „trupul lui Hristos”!
Dacă ar fi cu putinţă să se rezume toate tainele Noului Testament, ale Legământului
Dumnezeului-om şi toate tainele Bisericii lui Hristos, ale Bisericii Dumnezeului-om la o singură
Taină, atunci Taina aceasta nu ar fi alta decât Taina Sfintei Liturghii 11 şi a Sfintei Euharistii.
Taina aceasta ne pune în faţă şi în acelaşi timp ni-L împărtăşeşte pe Domnul Iisus, întreg, cu
toată plenitudinea Persoanei Lui divino-umană şi a Trupului Său divino-uman care este
Biserica. Pentru că Sfânta Comuniune şi Euharistie sunt propriul Său Trup divino-uman şi
propriul Său Sânge divino-uman. El este în întregime cu Biserica Sa în plinătatea negrăită a
Dumnezeirii şi a Omenirii Sale, adică a divino-umanităţii Sale. Noul Testament este cu adevărat
într-un chip unic şi deosebit nou: Testament lăsat în Sângele cel dumnezeiesc şi în Trupul cel
dumnezeiesc, împlinit de către Dumnezeul-om şi de către Biserica Lui în toată veşnicia.

8
***I g de a
9
?? cabasillas
10
*****grigorie
11
a Comuniunii (n.t.)
 27

Sfânta Împărtăşanie este întotdeauna Trupul cel pururea viu al Domnului Iisus 12, iar noi cu
ea şi prin ea suntem întotdeauna ai Lui, de fiecare dată, din nou ai Lui. În realitate, în Sfânta
Euharistie există toată Biserica cu toate Tainele şi Sfinţenia sa. În ea este Domnul în întregime şi
întreg Noul Testament, ca un Testament întru Sângele purtător de viaţă al lui Dumnezeu: „Noul
Testament în Sângele Meu” (I Cor. 11, 25). Prin Sfânta Împărtăşanie noi ne reînnoim continuu
testamentul nostru cu Domnul, şi ca persoane şi ca popor al lui Dumnezeu (vezi Tit. 2, 14; Evrei
2, 17; 8, 8 – 10; II Cor. 6,16). Ne întărim continuu pe noi înşine în acest testament în aşa fel ca el
să fie pentru noi, întotdeauna, un testament nou, Noul Testament, în Dumnezeul-om Hristos.
Lucrul acesta nu trebuie să-l uităm niciodată, ci trebuie „să se facă” întotdeauna amintirea şi
reînnoirea lui. Numai şi numai în felul acesta se izbuteşte şi continuă vivificarea din nou a
noastră, prin viaţa cea divino-umană în Biserică. Pentru aceasta Domnul şi stabileşte cu caracter
de lege, porunca Sa cea plină de bucurie: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (I Cor. 11,
24-25; Luca 22,19).
Această „pomenire” liturgică al euharistică ne reaminteşte de toată opera divino-umană a
mântuirii lumii, săvârşită de Domnul Iisus. După cuvântul cel de Dumnezeu inspirat al Sfântului
Ioan Damaschin: „Săvârşirea Sfintelor Taine plineşte toată iconomia duhovnicească şi mai presus
de fire a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu” 13.
Această „pomenire” sfântă euharistică este în realitate o transmitere sfântă şi tainică faţă
de noi a Domnului Iisus Însuşi, în toată plinătatea divino-umanizării Lui. Pentru că nimic
altceva din Noul testament nu ne dă în chip atât de universal pe Domnul Iisus, ca Sfânta
Euharistie şi Sfânta Comuniune. Ea ni-L dă în întregime pe Cel veşnic, pe Cel viu care vivifică
toate şi Care este întotdeauna Acelaşi, pentru că „Iisus Hristos ieri şi azi acelaşi şi în veci” (Evrei
18,8). Prin Sfânta Comuniune, noi trăim toată lucrarea divino-umană a mântuirii ca pe o lucrare
a noastră şi, în primul rând, moartea cea atot-salvatoare a Lui şi Învierea Lui. Pentru că acestea
ne introduc în inima şi în veşnicia proprie mântuirii divino-umane. Pentru aceasta binevesteşte
Sfântul Apostol: „Căci de câte ori mâncaţi pâinea aceasta, voi vestiţi moartea Domnului, până ce
va veni” (I Cor. 11, 26).
Trupul Domnului Iisus întrupat, pe care Acesta L-a luat din Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi de la Duhul Sfânt, Trupul Său din Sfânta Euharistie, precum şi Trupul Său ca
Biserică, toate acestea sunt un Trup unic şi atot-salvator. Pentru că, aşa cum s-a spus, Domnul
Iisus Hristos este „ieri şi azi Acelaşi în veci” (Evrei 13,8). Lucrul acesta îl mărturiseşte în chip
heruvimic binevestitorul cel cu Gură de Aur: „Toţi câţi ne împărtăşim din Trupul acesta, toţi
câţi gustăm din Sângele acesta, se înţelege că luăm parte la împărtăşirea a ceva ce nu se
deosebeşte şi nu este separat cu nimic de acela, că gustăm din Acela care se găseşte sus, Care este
închinat de îngeri, care este alcătuirea de puterea cea imaculată. Vai, câte căi avem către
mântuire! El a făcut din noi Trup al Său şi ne-a dat nouă Trupul Său propriu …” Iar într-altă
parte, adaugă: „El nu S-a mulţumit numai a se face om, a fi lovit pe faţă şi a fi răstignit, ci devine
una cu noi şi nu numai prin credinţă, ci chiar şi în realitate face din noi Trup al Său”14.
Trupul Cuvântului lui Dumnezeu întrucât este cea mai înaltă valoare universală, pentru
faptul că este omenesc în toate lumile. În el există toate valorile veşnice, dumnezeieşti, omeneşti
şi divino-umane: toate valorile şi toate realităţile. Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi,
Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu-om, ca să devină Biserică, ca să
săvârşească în mijlocul ei şi în continuare să săvârşească opera de mântuire a lumii şi a omului.
12
Din Liturghia Sf.Ioan Gură de Aur: „Acesta este Trupul Meu”
13
Sf.Ioan Damaschin, Explicarea credinţei ortodoxe, P.G. 94, col 582B.
14
*I g de a

27
 28

Dumnezeu S-a făcut om, S-a făcut „trup”, pentru ca omul să devină Dumnezeu numai prin
Dumnezeul-om şi întotdeauna în trupul divino-uman al Bisericii. În aceasta se cuprinde tot
mesajul plin de bucurie al Dumnezeului-om şi al Bisericii Sale: Dumnezeu şi toate cele ale lui
Dumnezeu, omul şi toate cele cu adevărat omeneşti sunt prezentate în Biserică în chip organic şi
real ca trup. În Biserică „locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşti” (Colos.2,9) iar noi
primim din plinătatea lui „har peste har” şi tot Adevărul dumnezeiesc cu toate valorile, cu toate
bogăţiile şi harurile cele de neînlăturat ale lui (Colos. 2,0 –10; Efes.2,19; Ioan 1,17).
Cu adevărat „mare taină” e Hristos şi Biserica (Efes 5,32), cea mai mare dintre toate tainele
care există în toate lumile. Neamul omenesc este lipsit de înţelegerea şi de raţiunea necesară ca
să exprime, chiar şi în chip aproximativ, această Taină prea sfântă şi mai presus de orice măsură.
Hristos este în acelaşi timp şi Dumnezeu-Cuvântul şi Omul, şi Dumnezeu-Cuvântul şi Biserica,
şi Dumnezeu-Cuvântul cu Trupul în ceruri şi în mijlocul Bisericii Sale pe pământ. Nu este oare
aceasta o „mare taină”? Mădularele Bisericii alcătuiesc un organism, un trup şi totuşi fiecare
rămâne o persoană deosebită. Şi aceasta oare nu este o „mare taină”? Toate în Biserică sunt
universale şi iarăşi, toate sunt personale, fiecare locuieşte şi trăieşte în toţi şi toţi în fiecare şi
totuşi viaţa fiecăruia este proprie, este viaţa personală şi persoana fiecăruia este propria lui
persoană. Oare aceasta nu este o „mare taină”? În Biserică trăiesc atâţia şi atâţia păcătoşi şi, cu
toate acestea, ea este „sfântă şi fără de pată, fără nici un fel de pată sau zbârcitură” (Efes 5.27).
Nu este şi aceasta o „mare taină”? Şi aşa mai departe, de la lucrul cel mai mic şi până la cel mai
mare, toate în Biserică sunt o „taină mare”, pentru că în toate şi în fiecare dintre acestea este
prezent întreg minunatul Domn Iisus Hristos, cu toate infinitele Sale taine divino-umane.
Pentru aceasta Biserica este minunea cea mai mare a tuturor lumilor celor zidite, minune
pe care o admiră şi îngerii în ceruri. Mesajului ei unic, al prea sfintei Evanghelii către care
„doresc chiar şi îngerii să se plece”, pentru că şi lor li se face cunoscută prin Biserică
„înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (I Petru 1,12; Efes. 3,10).
Hristos Dumnezeul-om a unit în Biserică şi a adunat „toate … cele din ceruri şi cele de pe
pământ” (Efes. 1,10), toate tainele cerului şi ale pământului s-au reunit într-o singură taină şi
astfel s-a arătat „Taina cea mare”, taina universală, Biserica. Această „taină mare” depăşeşte pe
toţi membrii Bisericii, toată viaţa lor şi toate raporturile lor. Pentru aceasta totul în Biserică este
minune şi totul este taină mai presus de înţelepciune. Aici nu există nimic singular, fără legătură
şi întâmplător, nimic fără de însemnătate sau cu însemnătate mai puţină, pentru că toate sunt
divino-umane şi pline de har, toate organic unite într-un singur organism divino-uman într-o
„mare taină” divino-umană cuprinzătoare a tuturor şi într-o taină universală: Biserica Ortodoxă
- Sobornicească.

ÎNSUŞIRILE BISERICII

Însuşirile Bisericii sunt nenumărate, fiindcă ele sunt, de fapt, însuşirile Dumnezeului-om
Hristos şi prin El însuşirile Dumnezeirii Celei în Treime. Însă de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi
ai Sinodului II Ecumenic, călăuziţi de Duhul Sfânt, le-au rezumat la patru, în cel de-al nouălea
articol al Simbolului Credinţei: „Cred într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.
Aceste însuşiri ale Bisericii – unicitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea ei – decurg
din însăşi natura şi însuşi scopul Bisericii. Ele definesc limpede şi exact caracterul Bisericii
 29

Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca instituţie şi comunitate divino-umană se deosebeşte de
toate instituţiile şi comunităţile lumeşti.

1. Unitatea şi unicitatea Bisericii

După cum Ipostasul Dumnezeului–om Hristos este unul şi unic, tot aşa şi Biserica,
întemeiată prin El şi în El, este una şi unică. Unitatea Bisericii decurge în chip necesar din
unitatea Persoanei Dumnezeului-om Hristos. Biserica, fiind organic un singur şi unic organism
divino-uman în toate lumile, nu are cum să se împartă după toate legile cereşti şi pământeşti.
Orice împărţire ar însemna moartea ei. Fiind toată în Dumnezeul-om, Biserica este în primul
rând şi întru totul un organism divino-uman şi apoi o organizaţie divino-umană. În ea totul este
divino-uman: şi natura, şi credinţa, şi dragostea, şi botezul, şi Euharistia, şi orice Taină a ei, şi
orice sfântă virtute a ei, toată învăţătura ei, toată viaţa ei, toată nemurirea ei, toată veşnicia ei,
toată rânduiala ei. Da, da, da: în ea totul este unit şi nedespărţit în chip divino-uman:
încreştinarea, luminarea, îndumnezeirea, întreit-sfinţirea şi mântuirea. În ea toate sunt unite în
chip organic şi haric într-un singur trup divino-uman, sub un singur Cap – Dumnezeul-om
Hristos. Toate mădularele ei, deşi ca persoane sunt pururea întregi şi neştirbite, sunt unite într-o
unitate organică, printr-un singur har al Duhului Sfânt, prin mijlocirea sfintelor taine şi sfintelor
virtuţi şi alcătuiesc un singur trup şi mărturisesc o singură credinţă care-i uneşte între ei şi cu
Hristos.
Purtătorii de Hristos Apostoli insuflaţi de Dumnezeu, binevestesc unitatea şi unicitatea
Bisericii, văzându-i temeiul în unitatea şi unicitatea Persoanei Întemeietorului ei, a
Dumnezeului-om Hristos: „fiindcă altă temelie nimeni nu poate să pună decât aceea care este
pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 11).
Urmând pe Sfinţii Apostoli, Părinţii şi Dascălii Bisericii mărturisesc cu dumnezeiască
înţelepciune serafimică şi râvnă heruvimică unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare,
este de înţeles râvna înflăcărată a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii faţă de orice despărţire de Biserică
şi cădere din Biserică şi atitudinea lor aspră faţă de erezii şi schisme. În această privinţă, de
excepţională însemnătate divino-umană sunt sfintele Sinoade Ecumenice şi Locale. Potrivit
duhului şi poziţiei lor de hristică înţelepciune, Biserica este nu numai una, ci şi unică. Dat fiind
că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din
punct de vedere ontologic, despărţirea sau împărţirea Bisericii este cu neputinţă. Ca atare,
niciodată nu a existat vreo împărţire a Bisericii, ci au existat şi vor exista despărţiri de Biserică,
aşa cum viţele care de bună voie rămân sterpe şi cad uscate din Via divino-umană cea veşnic vie
(vezi Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unică şi de nedespărţit a lui Hristos s-au despărţit şi au
căzut în felurite vremuri ereticii şi schismaticii, şi prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale
Bisericii şi de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au căzut mai întâi gnosticii, apoi arienii,
pneumatomahii, monofiziţii, iconomahii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii… precum şi toţi
ceilalţi care alcătuiesc legiunea eretico-schismatică.

2. Sfinţenia Bisericii

29
 30

Prin natura sa divino-umană, Biserica este fără îndoială un organism unic în lumea
pământească. În această natură a ei se află şi sfinţenia ei. De fapt, ea e laboratorul divino-uman
al sfinţirii oamenilor şi a sfinţirii prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfântă ca trup divino-
uman al lui Hristos, căruia Însuşi Domnul Hristos îi este cap fără de moarte, iar Duhul Sfânt îi
este suflet fără de moarte. Drept aceea, în ea toate sunt sfinte: învăţătura, harul, tainele, virtuţile
şi toate puterile ei, toate mijloacele ei învistierite în ea pentru sfinţirea oamenilor şi a întregii
zidiri. Făcându-Se, din nemărginita Sa iubire de oameni, Biserică prin întrupare, Dumnezeul şi
Domnul nostru Iisus Hristos a sfinţit Biserica prin patimile Sale, şi prin învierea Sa, şi prin
înălţarea Sa, şi prin învăţătura Sa, şi prin facerea de minuni, şi prin rugăciunea Sa, şi prin postul
Său, şi prin taine, şi prin virtuţi, într-un cuvânt prin toată vieţuirea Lui divino-umană. Pentru
aceasta s-a şi rostit binevestirea cea de Dumnezeu insuflată: „ Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe
Sine pentru dânsa ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună
înainte pe ea Luişi ca Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel,
ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes, 5, 25-27).
Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină şi preaplină de păcătoşi. Nu
cumva prezenţa lor în Biserică micşorează, vatămă, desfiinţează sfinţenia ei? Nu, nicidecum şi în
nici un fel: fiindcă neîmpuţinată şi neschimbată este sfinţenia Domnului Iisus – capul ei, şi a
Duhului Sfânt – sufletul ei, şi a dumnezeieştii ei învăţături, a tainelor şi a virtuţilor ei. Biserica
suferă pe păcătoşi, îi acoperă sub aripile sale şi le dă învăţătură, ca să-i îndemne şi să-i deştepte
la pocăinţă, la însănătoşire şi schimbare la faţă duhovnicească, şi ei nu împiedică Biserica să fie
sfântă. Numai păcătoşii nepocăiţi, care se îndărătnicesc în rău şi în răutatea de bună voie cea
luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sunt tăiaţi din Biserică fie prin lucrarea văzută a autorităţii
divino-umane a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecăţii dumnezeieşti, pentru ca în
felul acesta să fie păzită sfinţenia Bisericii. „ Scoateţi afară pe cel rău dintre voi înşivă” (I Cor. 5,
13).
În scrierile lor şi la Sinoade, Părinţii Bisericii au mărturisit sfinţenia Bisericii ca pe o
însuşire fiinţială şi neschimbată a ei, Părinţii Sinodului II Ecumenic au definit-o dogmatic în
articolul nouă al Simbolului Credinţei, iar următoarele Sinoade Ecumenice au confirmat-o prin
pecetea conglăsuirii lor.

3. Sobornicitatea (catolicitatea-katolikotjv)Bisericii

Însăşi natura divino-umană a Bisericii este prin sine universal-sobornicească, pentru că

organismul divino-uman al Bisericii, care este Trupul Lui Hristos, cuprinde întreaga zidire a lui
Dumnezeu, mai exact iconomia lui Dumnezeu cu privire la lume şi cu privire la om.
Dumnezeul-om Hristos, prin Sine şi în Sine, a unit în chipul cel mai desăvârşit şi mai deplin pe
Dumnezeu cu omul şi prin om, toate lumile şi toată zidirea, pentru că zidirea este legată în chip
esenţial cu omul (vezi Rom. 8, 19–24), iar unirea aceasta în Hristos este ipostasul sobornicităţii
Bisericii. Organismul divino-uman al Bisericii lui Hristos cuprinde şi pe Dumnezeu şi pe om şi
„toate cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii,
fie începătorii, fie stăpânii” (Col. 1, 16), pentru că „toate printr-Însul” Dumnezeul-om şi „într-
Însul” Dumnezeul-om, s-au făcut şi subzistă, „şi El este capul trupului Bisericii” (Col. 1, 17-18).
Catolicitatea organismului divino-uman al Bisericii constă şi în prezenţa în ea a Sfântului
Duh şi a tuturor darurilor dumnezeieşti şi harismelor Lui: a harismei adevărului, după Sfântul
 31

Irineu al Lugdunului, a harismei vieţii veşnice, după Apostolul Pavel (Rom. 6, 23) a harismei
episcopatului şi preoţiei (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6) şi în genere, a oricărei harisme duhovniceşti
dumnezeieşti şi mântuitoare (vezi Rom. 1, 11). După cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului,
Biserica „se numeşte sobornicească pentru faptul că este peste tot pământul, de la margini până
la marginile pământului şi pentru că ea învaţă în chip sobornicesc şi fără de greşeală toate
dogmele care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute şi cele nevăzute,
despre cele cereşti şi cele pământeşti şi pentru că supune la dreapta credinţă tot neamul
oamenilor, celor ce conduc şi celor conduşi, celor învăţaţi şi neînvăţaţi şi pentru că ea vindecă şi
se îngrijeşte în chip universal de tot felul de păcate săvârşite de suflet şi de trup, şi că are în ea
orice idee despre ceea ce se numeşte virtute în fapte şi în vorbe şi în tot felul de harisme” 15.
În organismul sobornicesc divino-uman al Bisericii în care sunt sudaţi toţi oamenii, fiecare
credincios trăieşte plinătatea vieţii Bisericii şi plinătatea persoanei omeneşti a lui şi a existenţei
sale omeneşti, pentru că este un nucleu viu, de formă dumnezeiască al trupului lui Hristos.
Legea sobornicească divino-umană cuprinde pe toţi, îi străbate pe toţi şi lucrează prin toţi. În
această sobornicitate divino-umană se păstrează întotdeauna echilibrul divino-uman între ceea
ce este dumnezeiesc şi ceea ce este omenesc, în aşa fel încât noi oamenii, ca uniţi ce suntem în
acelaşi trup cu Hristos în Biserică, să trăim toată plinătatea fiinţei noastre în toate dimensiunile
dumnezeieşti ale noastre, dar în acelaşi timp să fim plini şi de plinirea vieţii lui Dumnezeu. Şi
încă ceva: în Biserica Dumnezeului-om, omul trăieşte existenţa lui ca o existenţă-universală,
existenţa universală divino-umană. Fiecare trăieşte existenţa lui nu numai ca un om universal, ci
şi ca o zidire universală, ca o creaţie universală, sau într-un cuvânt, trăieşte în Hristos ca
dumnezeu-om, după har.
Sobornicitatea divino-umană a Bisericii este în realitate hristificarea continuă după har şi
virtute a omului: toate şi toţi sunt adunaţi laolaltă şi uniţi în Dumnezeul-om Hristos şi toate se
trăiesc în El ca ale noastre şi proprii, după cum trăieşte organismul divino-uman în chip
nedespărţit. Pentru că toată viaţa în Biserică este o sobornicitatea divino-umană, o
îndumnezeire după har şi virtute, o divino-umanizare, o întreit-sfinţire şi o îmbisericire.
Această sobornicitate divino-umană a Bisericii şi în Biserică se susţine şi se realizează prin
Ipostasul pururea viu al Dumnezeului-om Hristos, care, în modul cel mai desăvârşit uneşte pe
Dumnezeu şi pe om şi toată zidirea pe care prea scumpul Sânge al Dumnezeului-om, al
Mântuitorului, o curăţeşte de păcat, de rău şi de moarte (vezi Colos. 1,19-22). Axa catolicităţii
Bisericii este tocmai Persoana divino-umană a lui Hristos. Drept aceea, Sfântul Ignatie Teoforul
zice: „Unde este Hristos, acolo este Biserica Sobornicească” 16. Ca atare, Biserica lui Hristos este
sobornicească în fiecare eparhie a ei, adică în fiecare comuniune euharistică ortodoxă a ei, şi în
fiecare episcop al ei şi fiecare persoană credincioasă din ea, în fiecare celulă a ei. Din
sobornicitatea aceasta a propriei naturi a Bisericii izvorăşte şi sobornicitatea universal-temporală
şi sobornicitatea ecumenică a ei. Sobornicitatea şi ecumenicitatea şi sinodalitatea Bisericii este
propovăduită de toţi Sfinţii Apostoli, Părinţi ai Bisericii şi de toate Sinoadele Ecumenice şi
Locale, ale ei.

4. Apostolicitatea Bisericii

15
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVIII 23, P.G. 44, col.1044.
16
Sf.Ignatie Teoforul, Către Smirneni 8,2, P.G. 5, col.713 B.

31
 32

Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. În toată viaţa lor, fiecare dintre
ei, după Apostolul Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci în mine trăieşte Hristos”
(Gal.2,20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai exact Hristos prelungit. La ei toate sunt
divino-umane, pentru că toate sunt din Dumnezeul-om Hristos, însuşit de bună voie prin
dumnezeieştile virtuţi: credinţa, dragostea, nădejdea, rugăciunea, postul şi a celorlalte sfinte
virtuţi. Iar aceasta înseamnă că în ei, tot ceea ce este omenesc trăieşte de bună voie prin
Dumnezeul-om, gândeşte prin Dumnezeul-om, simte, voieşte şi acţionează prin Dumnezeul-
om. Pentru Sfinţii Apostoli, istoricul Iisus Hristos Dumnezeul-om pe Care ei Îl propovăduiesc,
este cea mai înaltă valoare şi ultimul criteriu universal. Ceea ce ei au în sine şi tot ce fac sau
propovăduiesc sau transmit este de la Dumnezeul-om, în Dumnezeul-om şi pentru Dumnezeul-
om. Această regulă sfântă este în vigoare întotdeauna şi pretutindeni şi pentru aceasta Sfinţii
Apostoli încă găsindu-se pe pământ erau uniţi cu veşnicia divino-umană a lui Hristos.
Această apostolicitate divino-umană se prelungeşte în chip universal asupra urmaşilor
purtători de Hristos, ai Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi. Dar succesiunea apostolică nu este numai
un şir de succesiuni ale hirotoniei, ci o continuare a plenitudinei apostolice şi catolice a Bisericii
lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ca urmaşi ai Apostolilor sunt şi ei mărturii şi imagini vii ale lui
Hristos, şi în ei ca şi în Apostoli trăieşte şi acţionează Acelaşi de-a pururea Dumnezeul-om,
Hristos: „Iisus Hristos, ieri şi astăzi, Acelaşi în veci” (Evr.18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă
Sfinţii Apostoli cu credinţa divino-umană a Evangheliei şi cu divino-umanele Taine, cu
harismele şi cu virtuţile lor. Aşa cum zice, bună oară, Sfântul Grigore Teologul de Marele
Atanasie, că este succesor al Apostolului Marcu şi după adevărata credinţă şi după purtare, adică
după viaţa virtuoasă.17 Părinţii sunt succesorii Apostolilor şi ca episcopi ai Bisericilor locale şi ca
persoane dumnezeieşti omeneşti şi ca persoane divino-umane şi ca membri ai Sfintelor Sinoade
Ecumenice şi Locale. Pentru Sfinţii Părinţi ca şi pentru Apostoli, unicul şi universalul Adevăr a
fost Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta Sfintele Sinoade Ecumenice credeau,
mărturiseau, propovăduiau şi apărau credinţa apostolică despre Dumnezeul-om Hristos şi despre
Iconomia mântuitoare a Lui.
Tradiţia principală a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul-om Hristos Cel pururea viu, Cel
întotdeauna prezent în Trupul divino-uman al Bisericii, în calitate de Cap şi pârgă a Lui. În
tradiţia tainei acesteia constă Evanghelia Apostolilor şi a Părinţilor; şi cei dintâi şi cei din urmă
nimic nu au cunoscut decât numai pe Iisus Hristos, Răstignit, Înviat şi Înălţat la cer,
Mântuitorul Hristos Cel ce este conţinutul tradiţiei apostolicităţii în Trupul Bisericii. Pentru
aceasta atâta accentuare a Tradiţiei în Biserica Ortodoxă, după cum, bună oară, atunci când zice
Apostolul Pavel: „V-am predat vouă, ceea ce am şi primit” (I Cor.16,3; vezi şi 11,2) sau când
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Ceva de la mine nu voi spune câtuşi de puţin; eu spun
ceea ce am fost învăţat de la Părinţi” 18. Sfântul Ioan Damaschin exprimă conştiinţa
Sobornicească a Părinţilor, zicând următoarele: „Toate, deci care ne-au fost predate prin Lege şi
Profeţi şi Apostoli şi Evanghelişti, le primim, le cunoaştem şi le respectăm, ne mai căutând
nimic în afară de acestea… Pe acestea noi le vom iubi şi în ele vom rămâne, atunci când nu vom
depăşi limitele veşnice şi nici când vom călca Tradiţia dumnezeiască” 19. Acelaşi Părinte,
adresându-se tuturor ortodocşilor, zice: „Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra credinţei şi pe
tradiţia Bisericii, neînlăturând hotarele pe care le-au pus Sfinţii părinţi ai noştri; nedând prilej

17
Grigore Teologul, Laudă la Sf. Athanasie, P.G.35, col.1089. Vezi şi troparul bisericesc afierosit ierarhilor mucenici:
„părtaş al purtătorilor şi urmaş al scaunelor (apostolice)
18
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep.15, P.G.91, col.544 D.
19
Sf. Ioan Damaschin, Exp. Cred. Ortod. P.G. 94, col.792 A
 33

celor ce vor să introducă inovaţii şi să distrugă clădirea Sfintei lui Dumnezeu Soborniceşti şi
Apostolice Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui ar încerca aceasta, în scurt timp tot trupul
Bisericii se va preface în pulbere”20.
Sfânta Tradiţie este toată de la Dumnezeul-om, toată prin Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii
Părinţi, toată în Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt altceva decât „paznicii Tradiţiilor Apostolice”,
adică propovăduirea de-Dumnezeu-grăitori ai acelui Adevăr pe care Apostolii l-au primit de la
Dumnezeu-Cuvântul. Pentru aceasta Biserica Ortodoxă venerează pe Părinţi ca pe „gurile cele
cu totul de aur ale Cuvântului” (Duminica Sf. Părinţi).
Succesiunea apostolică de la început până la sfârşit are un caracter divino-uman. În
realitate ce transmit Apostolii succesorilor lor, ca depozit? Este Însuşi Dumnezeul-om Hristos,
cu toată bogăţia Lui divino-umană şi cu toată moştenirea Lui. Dacă succesiunea apostolică nu L-
ar fi predat pe Hristos Cap al Bisericii cu toată plinirea Lui divino-umană, ar fi încetat să mai fie
apostolică şi, ca atare, nu ar fi mai existat Tradiţie apostolică, Ierarhie apostolică, Biserică
apostolică.
Sfânta Tradiţie este Evanghelia lui Hristos, care nu este alta decât Însuşi Dumnezeul-om,
pe Care harul şi puterea Duhului Sfânt îl înrâureşte în orice suflet credincios, în toată Biserica.
Pentru că exact Duhul Sfânt, ca suflet al Bisericii, face cele ale lui Hristos ale noastre proprii şi
ne încorporează pe noi în Trupul lui Hristos, făcându-ne de acelaşi trup cu Hristos. Viaţa
credincioşilor în Biserică nu este altceva, decât divino-uamnizarea lor prin harul Sfântului Duh,
adică hristificarea lor. Toată viaţa creştinilor este o continuă Cincizecime hristocentrică, fiindcă
Duhul Sfânt prin Taine şi prin virtuţi transmite pe Hristos ca Mântuitor în fiecare credincios,
făcând astfel ca Hristos să devină „Viaţa noastră” (Colos. 3,4), tradiţia vie a vieţii noastre veşnice.
Domnul Iisus Hristos, ca Tradiţie în Biserică se transmite şi se arată în modul cel mai
deplin în Sfânta Euharistie, care constituie manifestarea şi continuarea întregii iconomii divino-
umane a lui Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire. În Sfânta Euharistie se manifestă şi
se trăieşte prezenţa activă şi reală a lui Hristos în Biserica Lui, după făgăduinţa dată: „iată Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20). Sfânta Euharistie ca comuniune
a lui Hristos şi prin El, ca şi comuniune-viaţă cu Sfânta Treime, este exact trupul şi plinirea
Tradiţiei Apostolice a Bisericii Ortodoxe. Într-adevăr, în Biserica Apostolică Ortodoxă a lui
Hristos, Tradiţia vie şi de viaţă făcătoare o constituie exact Sfânta Liturghie împreună cu tot
Cultul, cu Tainele Bisericii şi cu virtuţile ei.
Aşadar, Apostolicitatea Bisericii şi Sfânta ei Tradiţie sunt Dumnezeul-om Hristos, ca
Biserică şi în Biserică, în Sfânta Euharistie, în cult, în învăţătură, în viaţa cea plină de har.
Tradiţia şi apostolicitatea se păstrează prin rugăciune şi prin evlavie, întocmai aşa cum au
mărturisit-o, au propovăduit-o, au apărat-o şi au păstrat-o Sfinţii Părinţii şi Sinoadele
Ecumenice.

CINCIZECIMEA

Ce este Dumnezeul-om Hristos: ce este Dumnezeu în El şi ce este om? Prin ce se cunoaşte

Dumnezeu în Dumnezeul-om şi prin ce se cunoaşte omul? Ce ne-a dăruit Dumnezeu nouă
oamenilor în Dumnezeul-om şi cu Dumnezeul-om? Toate acestea ni le dăruieşte Duhul Sfânt –
„Duhul Adevărului”, vestindu-ne tot adevărul despre El, despre Dumnezeul din El şi despre

20
Idem, Omil.3, 41, P.G.94, col.1365 CD.

33
 34

omul din El, iar aceasta întrece nemăsurat tot ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată, urechile
omeneşti au auzit vreodată, inima omenească a bănuit vreodată (vezi In. 15, 26; 16, 13; I Cor. 2,
4-16; Ef. 3, 5).
Prin viaţa Sa în trup de pe pământ, Dumnezeul-om a întemeiat trupul Său divino-uman –
Biserica, şi prin aceasta a pregătit lumea pământească pentru venirea şi lucrarea Duhului Sfânt
în trupul Bisericii ca suflet al acestui trup. În ziua Sfintei Cincizecimi, Duhul Sfânt S-a pogorât
din cer în trupul divino-uman al Bisericii şi a rămas pe veci în el ca suflet atot-de-viaţă-făcător
al lui (Fapte 2, 1-47). Acest trup văzut divino-uman al Bisericii îl alcătuiesc Sfinţii Apostoli prin
sfânta lor credinţă în Dumnezeul-om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu
desăvârşit şi om desăvârşit. Pogorârea şi întreaga lucrare a Duhului Sfânt în trupul divino-uman
al Bisericii au loc datorită Dumnezeului-om şi pentru Dumnezeul-om (vezi In. 16, 7-13; 15, 26;
14, 26). „Pentru El S-a pogorât în lume Duhul Sfânt” se spune într-o rugăciune a Bisericii. În
iconomia divino-umană a mântuirii, totul este condiţionat de Ipostasul divino-uman al
Domnului Hristos şi totul se face şi se împlineşte în cadrul categoriei divino-umanului. La fel şi
cu lucrarea Duhului Sfânt: toată lucrarea Lui în lume e de o fiinţă cu nevoinţa divino-umană de
mântuire a lumii de către Domnul Hristos. Cincizecimea, cu toate darurile cele fără de moarte
ale Dumnezeirii Celei în Trei Sori şi ale Însuşi Duhului Sfânt, se mărgineşte la Sfinţii Apostoli, la
sfânta credinţă apostolică, la sfânta Tradiţie apostolică, la sfânta ierarhie apostolică, la tot ce este
apostolic, la ceea ce e divino-uman.
Ziua Duhului Sfânt, care a început în ziua Sfintei Cincizecimi, continuă fără încetare în
Biserică cu negrăita plinătate a tuturor darurilor şi puterilor de viaţă făcătoare Dumnezeieşti
(Fapte 10, 44-48; 11, 15-16;15, 8-9; 19, 6). Totul în Biserică este Duh Sfânt, de la cele mai mici
până la cele mai mari. Când preotul binecuvântează tămâia înainte de cădire, el roagă pe
Dumnezeu „să trimită harul Prea Sfântului Duh”. Când negrăita minune a lui Dumnezeu, Sfânta
Cincizecime, se repetă şi dă toată plinătatea harului la hirotonia întru episcop, prin aceasta se dă
cea mai limpede mărturie asupra faptului că întreaga viaţă a Bisericii petrece în Duhul Sfânt. Nu
încape îndoială, Domnul Hristos este prin Duhul Sfânt în Biserică, şi Biserica este prin Duhul
Sfânt în Domnul Hristos. Domnul Hristos este capul şi trupul Bisericii, Duhul Sfânt este sufletul
Bisericii (vezi I Cor. 12, 1-28). Chiar de la începutul iconomiei divino-umane a mântuirii, Duhul
Sfânt S-a zidit pe Sine la temelia Bisericii, la temelia trupului lui Hristos, „zidind întruparea
Cuvântului - τοῦ Λόγου κτίσαν τὴν σάρκωσιν”21.
În fapt, orice sfântă taină şi sfântă virtute este o mică Cincizecime: Duhul Sfânt Se pogoară
fiinţial (οὐσιωδῶς22) asupra noastră, în noi. El este „bogăţia Dumnezeirii”, El este „noianul
harului”23, El este „harul şi viaţa a toată zidirea”24.
Prin Duhul Sfânt, Hristos sălăşluieşte întru noi şi noi întru El. Lucrul acesta ni-l arată
însăşi prezenţa Duhului Sfânt în noi (vezi I In. 3, 24). Prin Duhul Sfânt, noi trăim în Hristos şi
El în noi – şi ştim aceasta „ după Duhul pe Care ni L-a dat” (I In. 3, 24). Prin Duhul Sfânt devine
duhul nostru omenesc în stare de adevărata şi dreapta cunoaştere a lui Hristos. Ceea ce este al
lui Dumnezeu şi al Dumnezeului-om noi recunoaştem după Duhul Sfânt „ Care a fost dat nouă”
(I In. 4, 13; I Cor. 2, 4-16).
Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul-om Hristos, Unul din Sfânta Treime Dumnezeiască,
avem nevoie de ajutorul celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi: de ajutorul lui Dumnezeu

21
Octoih, glas 1, Duminică la miezonoptică, Canonul Prea Sfintei Treimi, peasna 1.
22
Penticostar. Utrenia de marţi, la stihoavnă.
23
Penticostar, marţi, tricântare, peasna a noua; vineri, tricântare, peasna a opta.
24
Octoih: glas 3, utrenia Duminicii, antifon 3.
 35

Tatăl şi al lui Dumnezeu Duhul Sfânt (vezi Mt. 11, 27; I Cor. 2, 12). Duhul Sfânt este „Duhul
înţelepciunii” şi „Duhul descoperirii” (Ef.1, 17); dacă îl dobândeşte, omul se umple de
înţelepciunea Dumnezeiască. Prin înţelepciunea Sa Dumnezeiască, El descoperă şi vesteşte în
inima credinciosului taina Dumnezeului-om Iisus, şi astfel purtătorul de Duh ajunge la
adevărata cunoaştere a lui Hristos. Nici un duh omenesc nu e în stare, oricât s-ar sili, să
cunoască taina lui Hristos în toată desăvârşirea şi deplinătatea ei dumnezeiască şi mântuitoare.
Aceasta o descoperă duhului omenesc doar Duhul Sfânt – drept care Se şi numeşte „ Duhul
descoperirii” (Ef. 1, 17; 3, 6; I Cor. 2, 10). Pentru aceeaşi pricină, purtătorul de Duh Apostol
grăieşte: „Nimeni nu poate numi pe Domnul Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3).
Şi Duhul Sfânt, ca „Duh al Adevărului” şi „Duh al descoperirii”, ne introduce în fiecare adevăr al
Persoanei divino-umane a lui Hristos şi al iconomiei Lui divino-umane şi ne învaţă la tot ce este
al lui Hristos (In. 16, 13; 14, 26; I Cor. 2, 6-16). Aceasta e pricina pentru care întreaga
Evanghelie a lui Hristos, cu toate realităţile ei divino-umane, se numeşte Descoperire
(Revelaţie). Tot aceasta este pricina pentru care în Biserică orice lucrare şi slujbă bisericească se
face prin invocarea puterii şi harului Duhului Sfânt.
Într-un cuvânt: întreaga viaţă a Bisericii, în toate nenumăratele sale realităţi şi manifestări
divino-umane, e cârmuită şi călăuzită de către Duhul Sfânt, Care este în veac Duhul
Dumnezeului-om Iisus Hristos. Pentru aceasta s-a şi zis în Sfânta Evanghelie: „ Cel ce nu are
Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Rom. 8, 9). Heruvimiceşte adâncit în taina divino-
umană a Bisericii ca în cea mai dragă Taină a lui Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare grăieşte
următoare binevestire adevărată: „Duhul Sfânt este Arhitectul Bisericii lui Dumnezeu - Τὸ
Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἀρχιτεκτονεῖ Ἐκκλησίαν Θεοῦ”25.

HARUL

Toate realităţile dumnezeieşti, întrupate în Dumnezeul-om Hristos, revarsă necontenit din

sine nenumărate şi nemăsurate puteri dumnezeieşti, neapărat trebuincioase fiinţei omeneşti
pentru mântuire, pentru îndumnezeire, pentru încreştinare, pentru îmbisericire, pentru
înduhovnicire, pentru întreit-sfinţire, pentru divino-umanizare – şi sunt numite, printr-un
singur cuvânt, har. Toate aceste puteri Dumnezeieşti au, în toate privinţele, însuşiri şi caracter
divino-uman, şi prin aceasta sunt cu toată fiinţa în trupul divino-uman al Bisericii, de la ea şi
prin ea. În Biserică totul este divino-uman, fiindcă totul este al Dumnezeului-om. În Biserică nu
există nimic care să fie în afara categoriei de „divino-uman” şi „al Dumnezeului-om”. Mântuirea
noastră sau divino-umanitatea noastră nu este altceva decât necontenita noastră umplere cu har.
În Biserică şi prin Biserică harul este oceanul nesfârşit al dumnezeieştilor, divino-omeneştilor
puteri divino-umane încreştinătoare, întreit-sfinţitoare, care lucrează şi înrâuresc fără încetare
în organismul divino-uman al Bisericii. Prin Dumnezeul-om Hristos, Care este Biserica, ni s-au
dat nouă toate puterile dumnezeieşti ce sunt trebuincioase oamenilor pentru viaţă şi bună
cinstire în amândouă lumile (II Pt. 1, 3-4).
Înaintea Dumnezeului-om ca Persoană şi ca Biserică stă omul cu firea sa înzestrată cu
chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are libertate după chipul celei
Dumnezeieşti. Această libertate are dimensiuni uriaşe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul
poate chiar să se lepede de Dumnezeu şi să aleagă pe diavolul. El poate să ajungă „dumnezeu

25
Sf.Vasile cel Mare, In Isaiam, cap. III. P.G. t. 30, col. 289D.

35
 36

după har”, însă şi diavol după voia sa liberă. Voinţa liberă a omului, folosită în chip firesc şi
bineplăcut lui Dumnezeu, îl aduce la Dumnezeu şi îl uneşte cu Dumnezeu, dar folosită
împotriva firii, adică prin rea întrebuinţare, îl aduce la diavolul şi-l uneşte cu el. Întreaga istorie
a neamului omenesc este un martor grăitor al acestui fapt. Dumnezeu S-a făcut om ca în
Ipostasul Său divino-uman să îi arate omului cum poate folosi în chip de Dumnezeu înţelepţit
libera sa voinţă şi cum poate prin har, să zidească din sine un om haric, asemănător cu Hristos,
desăvârşind până la deplinătate asemănarea sa cu Dumnezeu. Iar pentru atingerea acestui scop,
Domnul a dat omului puterile Dumnezeieşti trebuincioase, a întemeiat pe Sine Biserica Sa, cu
sfintele ei taine şi sfintele ei virtuţi. Devenind „de un trup” cu trupul divino-uman al Bisericii
(Ef. 3, 6), omul, cu ajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi, ajunge la scopul rânduit lui de
către Dumnezeu de a deveni „dumnezeu după har”. Toată înţelepciunea şi de Dumnezeu
înţelepţirea mântuitoare a creştinului stă în a-şi supune de bună voie voinţa sa liberă voinţei
dumnezeieşti a Domnului Hristos, după pilda Lui, Care de bună voie a supus în Ipostasul Său
divino-uman voinţa Sa omenească celei dumnezeieşti. Acest raport divino-uman între voinţa
dumnezeiască şi cea omenească contează legea cea mai desăvârşită a trupului divino-uman al lui
Hristos – Biserica: a-ţi supune de bună voie voinţa omenească voinţei dumnezeieşti a lui
Hristos, şi astfel, cu ajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi, a-ţi asigura mântuirea,
îndumnezeirea, divino-umanitatea şi viaţa veşnică în Împărăţia dragostei lui Hristos.
În trupul divino-uman al Bisericii s-a dat tot harul Dumnezeirii Treimice, har ce ne
mântuieşte de păcat, de moarte şi de diavol, ce ne renaşte, ne schimbă la faţă, ne sfinţeşte, ne
încreştinează, ne îndumnezeieşte, ne întreit-sfinţeşte, însă harul acesta s-a dat fiecăruia „ după
măsura darului lui Hristos” (Efes. 4, 7). Iar Domnul Hristos măsoară harul fiecăruia după
credinţa şi osteneala sa (I Cor. 3, 8) în credinţă, în dragoste, în milostenie, în rugăciune, în
postire, în priveghere, în blândeţe, în pocăinţă, în smerenie, în răbdare, precum şi în celelalte
sfinte virtuţi şi sfinte taine evanghelice. Cunoscând dinainte, prin atotştiinţa Sa Dumnezeiască,
cum se va folosi fiecare dintre noi de harul dumnezeiesc, de darurile Sale, Domnul Hristos Îşi
împarte darurile ca atare, „ fiecăruia după puterea lui” (Mt. 25, 15). De osteneala noastră
personală şi înmulţirea darurilor Dumnezeieşti ale lui Hristos depinde locul nostru în trupul de
viaţă făcător al lui Hristos – în Biserică, ce ca o unică şi nedespărţită fiinţă ceresc-pământească,
se întinde de la pământ până deasupra a toate cerurile cerurilor. Cu cât omul trăieşte mai mult
plinătatea harului lui Hristos, cu atât are mai multe daruri în el şi cu atât se revarsă prin el, ca
printr-unul ce este de un trup cu Hristos, puterile divino-umane ale Bisericii lui Hristos, ale
trupului lui Hristos, puteri care ne curăţă de tot păcatul, ne sfinţesc, ne îndumnezeiesc, ne
divino-umanizează. Astfel stând lucrurile, fiecare din noi trăieşte în toţi şi pentru toţi, fiindcă
un singur trup suntem toţi. De aceea se şi bucură fiecare de darurile fraţilor săi, mai ales când
sunt mai mari decât ale lui.

SFINTELE TAINE

Toate tainele Dumnezeieşti sunt sfinte. Tot ce s-a făcut, s-a făcut prin Atotsfântul
Dumnezeu Logosul – şi tot ce este din Dumnezeu Logosul este logosic şi sfânt. Fără Dumnezeu
Logosul nu s-a făcut nimic din cele ce s-au făcut (In. 1, 3; Col. 1, 16; Evr. 2, 10). În toate lumile
lui Dumnezeu totul e sfânt, afară de păcat – iar păcatul este reaua întrebuinţare a libertăţii de
către fiinţele zidite. Exemple sunt diavolul şi omul. Libertatea este rău întrebuinţată atunci când
 37

este orientată împotriva lui Dumnezeu. Păcatul săvârşit naşte moarte. Diavolul are două puteri
de căpetenie: păcatul şi moartea. Cu ajutorul lor el cucereşte şi pune stăpânire pe oameni.
Împărăţia păcatului şi a morţii este în sine iad pentru o fiinţă zidită după chipul lui Dumnezeu,
cum este omul.
Făcător a toate, Dumnezeu Logosul Se face om pentru a-l slobozi pe om de păcat şi moarte,
şi a-l slobozi, prin aceasta, de diavol şi de iad. Dumnezeu Logosul săvârşeşte aceasta ca
Dumnezeu-om prin întreaga Sa nevoinţă divino-umană cu care s-a ostenit pe pământ, de la
întrupare până la înălţare. Prin toată această nevoinţă, El întemeiază Biserica prin Sine şi pe
Sine, făgăduind oamenilor că se pot mântui în ea cu ajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi ale
Duhului Sfânt. Dumnezeul-om Domnul Iisus Hristos este Biserica - Prea Sfânta Taină
Universală, în care şi din care sunt toate Sfintele Taine, începând cu Sfânta Taină a Botezului.
Toate în Biserică sunt Sfântă Taină, tot – de la cel mai mic lucru până la cel mai mare -
pentru că totul este inundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeului-om Celui fără de păcat, a
Domnului Hristos. Ca Biserică, Dumnezeul-om cuprinde toate lumile, fiindcă toate lumile sunt
zidiri ale Lui, toate fiind zidite în El şi prin El (Col. 1, 16-20). El e şi Ziditorul şi scopul tuturor
zidirilor: „El este capul trupului Bisericii” (Col. 1, 18), şi încă: Biserica e „ trupul Lui, plinirea
Celui Ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 23). Drept aceea totul în El este atotcuprinzător: şi
mântuirea, şi îndumnezeirea, şi divino-umanitatea, şi încreştinarea, şi tot ce este mai desăvârşit
şi de care are trebuinţă fiinţa omenească în toate lumile şi în toate vieţile. La aceasta slujesc
toate sfintele taine ale Bisericii Lui şi toate sfintele virtuţi, iar pe primul loc se află taina
Botezului, taina Mirungerii, taina Euharistiei.
Prin Sfântul Botez ne îmbrăcăm în Domnul Hristos, iar prin Sfânta Împărtăşanie primim
pe Domnul Hristos întreg pentru mântuirea noastră, prin îndumnezeire, prin încreştinare, prin
divino-umanitate: căci Atotbunul Domn S-a arătat în lumea noastră pământească ca Dumnezeu-
om şi a rămas prin Biserică în ea ca Dumnezeu-om fiindcă în El „ sălăşluieşte toată plinătatea
Dumnezeirii trupeşte - σωματικῶς” (Col. 2, 9), cu un singur ţel: ca toţi să ne umplem de această
plinătate a Dumnezeirii (Col. 2, 10): ca toţi să ne îndumnezeim, divino-umanizăm, încreştinăm,
întreit-sfinţim, ca toţi să devenim „dumnezei după har”, dumnezei-oameni după har.
Dumnezeul-om este „marea taină a blagocestiei” (I Tim. 3, 16), marea taină a credinţei
divino-umane, iar în Dumnezeul-om sunt toate tainele Bisericii. Una şi aceeaşi atot-
dumnezeiască taină Ipostatică a Celei de-a Doua Persoane a Prea Sfintei Treimi străbate şi umple
toate tainele Bisericii cu tot ce e în ea şi tot ce e din ea. Fiece sfântă taină pleacă din şi sfârşeşte
în sfânta taină a Bisericii – în sfânta taină a întrupării lui Dumnezeu, a Dumnezeului-om, a
divino-umanităţii. Cu adevărat, fiecare sfântă taină este desăvârşit întreagă în Biserică, însă
exact la fel este şi întreaga Biserică în fiecare sfântă taină.
Totul e în Biserică sfântă taină. Orice ierurgie e sfântă taină. „Chiar una mică, chiar şi cea
mai mică?” – Da. Oricare din ele este la fel de uriaşă ca însăşi taina Bisericii, fiindcă şi cea mai
mică dintre ele se află în organismul divino-uman al Bisericii, într-o legătură organică vitală cu
întreaga taina a Bisericii – cu Însuşi Dumnezeul-om, Domnul Hristos. Iată doar un exemplu:
rânduiala sfinţirii mici a apei. O slujbă mică, dar ce sfântă minune uriaşă, uriaşă ca însăşi
Biserica! Această minune iubită vizitează de două mii de ani milioane de suflete de creştini
ortodocşi, le curăţeşte, le sfinţeşte, le însănătoşeşte, le înveşniceşte şi nu încetează şi nici nu va
înceta să lucreze cât vor dăinui cerul şi pământul. Iar aghiasma mică este doar una din
nenumăratele sfinte taine ce fac neîncetat minuni în Biserica Ortodoxă.

37
 38

Dar şi orice sfântă virtute în sufletul creştinului ortodox este o sfântă taină, pentru că
fiecare din sfintele virtuţi se găseşte în legătură organică genetică cu taina botezului şi prin ea,
cu întreaga taină divino-umană a Bisericii. Astfel, bună oară, credinţa este o virtute sfântă, şi
prin însuşi acest fapt este o sfântă taină prin care creştinul ortodox trăieşte fără încetare. Iar
sfânta credinţă, cu puterea luminii sale, dă naştere în suflet şi celorlalte sfinte virtuţi ale
rugăciunii, dragostei, nădejdii, postului, milosteniei, smereniei, blândeţii... Şi fiecare din ele este,
la rândul ei, o taină. Toate virtuţi şi taine se păzesc una pe alta, trăiesc una prin alta, se
înveşnicesc una pe alta. Drept aceea, nu este număr tainelor în Biserica lui Hristos în această
cuprinzătoare taină ceresc-pământească a Dumnezeului-om. În ea, şi fiecare „Doamne
miluieşte” este o sfântă taină, şi fiecare lacrimă de pocăinţă, şi fiecare suspin scos în rugăciune, şi
fiecare strigăt al tânguirii celui care se pocăieşte.

1. Taina Botezului

Botezul este sfânta taină a încreştinării, a divino-umanizării, şi prin aceasta a întreit-

sfinţirii: cel botezat se îmbracă în Hristos trăind moartea şi învierea Lui, se predă în întregime
lui Hristos şi primeşte în el pe Hristos întreg, devine de un trup cu Hristos, şi întreaga Biserică
divino-umană devine a lui. Fiinţa omului cea zidită după chipul lui Dumnezeu dobândeşte în
Sfântul Botez întregul ţel nemuritor al vieţii sale de a trăi în Domnul Hristos şi a se trăi veşnic
pe sine ca fiinţă care poartă chipul lui Hristos, şi a se umple fără contenire de puterile
dumnezeieşti ale Dumnezeului-om. Din clipa Botezului începe viaţa creştinului în Biserică,
adică viaţa încreştinării de sine harice şi liber asumate, ce are loc cu ajutorul sfintelor taine şi
sfintelor virtuţi. Întreaga viaţă a creştinului este după acest moment, înmulţire a talanţilor
primiţi la Sfântul Botez. Prin botez omul devine templu viu al Prea Sfintei Treimi, întreaga lui
viaţă se desfăşoară de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. În creştin lucrează toate puterile de
har-virtuţi, care încreştinează şi întreit-sfinţesc fiinţa lui: dumnezeul-om potenţial devine prin
Dumnezeul-om, în Biserică, dumnezeu-om haric. Hristos devine totul în toate, acesta este
scopul şi rânduiala vieţii creştine, atât în timp cât şi în veşnicie (Col. 3, 11).

2. Taina Mirungerii

Deşi se dă în virtutea nevoinţei divino-umane a Singurului Iubitor de oameni – Domnul

Hristos, Mirungerea este prin excelenţă taina Sfântului Duh, Cel Singur Iubitor de oameni. În
fapt, Sfânta taină a Botezului şi Sfânta taină a Mirungerii alcătuiesc o singură taină în două feţe.
Devenit prin Sfântul Botez mădular al Dumnezeului-om Hristos, al trupului Său - Biserica,
creştinul primeşte în Sfânta taină a Mirungerii „pecetea darului Sfântului Duh”, adică
dumnezeiasca sfinţire şi ungere şi întărire prin harul Duhului Sfânt fiindcă în Sfântul Botez,
după spusele de Dumnezeu înţelepţitului Cabasilla, „creştinul dobândeşte o nouă fiinţare şi,
îndeobşte, venire la fiinţă după Hristos - τὸ εἶναι καὶ ὅλως ὑποστῆναι κατὰ Χριστόν”26, iar în
Sfânta Mirungere i se dăruiesc toate puterile şi darurile şi energiile harice încreştinătoare ale
Duhului Sfânt pentru viaţa cea nouă în Hristos, viaţa divino-umană. În Sfânta Mirungere,
persoana umană este unsă cu Duhul Sfânt după chipul şi asemănarea Unsului lui Dumnezeu, a

26
Nicolae Cabasillas, De vita in Christo, lib. I: P.G. t. 150, col. 504 A.
 39

Dumnezeului-om Hristos. În această sfântă taină se prelungeşte Sfânta Cincizecime care nu

încetează niciodată în Biserica lui Hristos.

3. Taina Euharistiei

Deplina încreştinare divino-umană şi sfânta nevoinţă a Sfintei taine a Botezului se

înfăptuieşte cel mai desăvârşit în Sfânta taină e Euharistiei. În Euharistie se trăieşte în chip haric
întreaga iconomie divino-umană a mântuirii, de la întrupare până la înălţare, ca viaţă a vieţii
noastre şi suflet al sufletului nostru. Sfânta Liturghie este, după cuvântul de Dumnezeu insuflat
al Sfântului Teodor Studitul, „repetarea întregii iconomii divino-umane a mântuirii” 27. Lucrul
acesta este accentuat la sfârşitul Sfintei Liturghii a Marelui Vasilie, unde se spune: „Plinitu-s-a şi
s-a săvârşit, Hristoase, Dumnezeul nostru, Taina iconomiei mântuirii Tale”. Esenţa Sfintei
Euharistii este, în grai patristic, următoarea: „Dumnezeu se face om ca omul să devină
Dumnezeu”. Şi cel ce se împărtăşeşte mărturiseşte cu smerenie: „Trupul lui Dumnezeu mă
îndumnezeieşte şi mă hrăneşte; îndumnezeieşte duhul, iar mintea o hrăneşte în chip străin” 28.
Sfânta Euharistie este apogeul realismului divino-uman. De la întruparea lui Dumnezeu
Logosul, Dumnezeul-om Domnul Hristos a devenit realitatea cea mai evidentă şi mai fără de
moarte şi mai veşnică a tuturor lumilor, mai ales a lumilor noastre omeneşti. Cu noi este Hristos,
„cu noi este Dumnezeu [Emanuil], cu noi este Dumnezeu” în veci (Matei 1, 23). Cel mai
convingător martor al acestui fapt este Biserica, Trupul divino-uman al lui Hristos. Biserica e
trupul lui Hristos şi Euharistia e tot trupul lui Hristos. Identitate de esenţă: Biserica în
Euharistie, Euharistia în Biserică. Unde nu este Dumnezeul-om acolo nu este Biserică, iar unde
nu există Biserică acolo nu există Euharistie. În afara acestora totul e erezie, e nebiserică, e
antibiserică, e pseudo-biserică. Ca Trup al lui Hristos, Biserica este unitate sobornicească, dar
deopotrivă şi unitate a sobornicităţii. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Euharistie ca trup al lui
Hristos: „un singur trup suntem noi, cei mulţi, şi o singură pâine, că toţi din aceeaşi pâine ne
împărtăşim” (I Cor. 10, 16-17). Da, un singur trup suntem noi, cei mulţi, şi asta sub un singur
cap: Dumnezeul-om Hristos. Drept aceea, şi în Euharistie şi în Biserică Dumnezeul-om Hristos
este totul şi toate: „Şi El este mai înainte de toate, şi toate sunt în El” (Col. 1, 17).

SFINTELE VIRTUŢI

Înainte de întruparea lui Dumnezeu Logosul, înainte de Dumnezeul-om Domnul Hristos,

virtuţile erau în lumea noastră pământească nişte fantome ireale, nişte năzuinţe de neîmplinit,
nişte idei lipsite de viaţă. Aşa au fost ele toate în religiile necreştine, în toate filozofiile, eticile,
sociologiile, culturile, civilizaţiile ne-divino-umane. Dumnezeul-om Hristos este cea dintâi
personificare a tuturor sfintelor virtuţi şi prima lor realizare desăvârşită pe pământ. Virtuţile şi
Domnul Hristos sunt una. Adevărul acesta îl binevesteşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos e firea tuturor virtuţilor”. Tocmai în lumea noastră pământească a
dat Domnul Hristos trup virtuţilor, ca şi Bisericii. Dar, întrucât Domnul Hristos este în
întregime în Biserică, ea este trupul Lui, iar El este capul ei, drept aceea toate virtuţile Sale viază
27
După Sfântul Teodor Studitul, Sf. Euharistie e „centrul întregii iconomii a mântuirii”, p. 126, Operele Preacuviosului
Teodor Studitul, tom 1. Sankt-Peterburg, 1907.
28
Ceaslov, Rugaciunile înaintea împărtăşirii.

39
 40

în Biserică. Şi mădularele Bisericii, care trăiesc în ea, trăiesc în aceste sfinte virtuţi, şi după
măsura râvnei lor ating mântuirea, încreştinarea, îndumnezeirea şi divino-umanitatea lor.
În Biserică, prin sfintele taine şi sfintele virtuţi, Dumnezeul-om Hristos se sălăşluieşte în
noi şi trăieşte în noi. Prin Sfântul Botez, omul se încreştinează, iar după aceea încreştinează
întreaga sa viaţă, o divino-umanizează prin sfintele taine şi sfintele virtuţi. Orice sfântă virtute
este o nevoinţă foarte multilaterală. În fruntea sfintelor virtuţi stă credinţa. Ea este rădăcina şi
inima tuturor sfintelor virtuţi. Din credinţă izvorăsc toate sfintele virtuţi: rugăciunea, dragostea,
pocăinţa, smerenia, postul, blândeţea, milostenia şi celelalte. Adevărul acesta îl şi binevesteşte
sfântul Apostol, spunând creştinilor: „ toată silinţa punând, adăugaţi la credinţa voastră virtutea -
ἐν τῇ πίστει ἡμῶν τὴν ἀρετὴν” (2 Pt. 1, 5); sau mai mult: „virtutea universală a Domnul Hristos,
fiindcă sunteţi datori să mărturisiţi prin viaţa voastră sfintele virtuţi - τὰς ἀρετὰς - ale Domnului
Hristos (I Pt. 2, 9)”. Fiecare virtute este neapărat trebuincioasă omului pentru mântuire. Pentru
a atinge mântuirea, omul trebuie să se nevoiască şi cu nevoinţa credinţei, şi cu nevoinţa
rugăciunii, şi cu nevoinţa postului, şi cu nevoinţa fiecărei virtuţi evanghelice în parte. Fără
credinţă nu există mântuire, pentru că „fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui
Dumnezeu” (Evr. 11, 6). Deopotrivă, însă, nu este cu putinţă mântuirea fără dragoste, nici fără
rugăciune, nici fără post, nici fără milostenie, nici celelalte sfinte virtuţi. Lucrul aceste se vede
foarte limpede din Sfânta Evanghelie a Mântuitorului, pe care a propovăduit-o personal şi prin
Sfinţii Săi Binevestitori Apostoli şi Părinţi. Drept aceea, de Dumnezeu înţelepţitul ascet ortodox
Nichita Stithatul, ucenicul sfântului Simeon Noul Teolog, spune în a sa „Mărturisire de
credinţă”: „credem că e neapărat trebuincioasă şi viaţa curată şi îmbunătăţită (virtuoasă), care
împreună cu dreapta credinţă este neapărat trebuincioasă pentru mântuire” 29.
„Dumnezeu este virtutea desăvârşită – „ἡ παντελὴκ ἀρετὴ”30. Aceasta e învăţătura
Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, aceasta e Tradiţia sfântă a Bisericii lui Hristos. „Firea
dumnezeiască este izvorul a toată virtutea” 31. „Scopul vieţii îmbunătăţite este asemănarea cu
Dumnezeu: ἡ πρὸς τὸ Θεῖον ὁμοίωσις”32. Drept aceea, „în virtute este un singur hotar al
desăvârşirii: a nu avea nici un hotar”33.
Din toate aceste pricini, fără sfintele virtuţi omul nu are parte de mântuire, de
îndumnezeire, de încreştinare, de rai, de Împărăţia Cerurilor. Sfintele taine sunt, fără îndoială,
dogme ale credinţei şi mântuirii noastre - însă şi sfintele virtuţi sunt deopotrivă sfinte dogme ale
credinţei şi ale mântuirii noastre. Fără Sfântul Botez nu este mântuire – aceasta e o dogmă
imuabilă a mântuirii în divino-umana Biserică a Mântuitorului; dar şi fără credinţă, fără
dragoste, nu este mântuire. Ca atare, şi credinţa, şi dragostea sunt, de asemenea, dogme imuabile
ale mântuirii. Fiecare sfântă taină este o dogmă şi fiecare sfântă virtute evanghelică este o
dogmă. Atât sfintele taine cât şi sfintele virtuţi alcătuiesc o singură nevoinţă organică şi
nedespărţită a mântuirii, nevoinţa divino-umană a mântuirii.
Aceste dogme evanghelice sunt întotdeauna necesare şi neschimbabile şi întotdeauna
necesare pentru toate mădularele Bisericii.
Virtuţile evanghelice sunt sfinte puteri divino-umane ce izvorăsc din Dumnezeul-om
Hristos şi au puterea divino-umană. Ele ca atare sunt totodată puteri dumnezeieşti şi
îndumnezeitoare: pe omul creştin îl schimbă la faţă, îl divino-umanizează, îl îndumnezeiesc.

29
Nichita Stithatul, Expunere începătoare la Mărturisirea Credinţei, Ed. S.Chr. 81, p.460
30
Sf. Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, P. G. 44, col. 301A.
31
Sf. Grigorie al Nyssei, De anima et ressurectione, P. G. 46, col. 104A.
32
Sf. Grigorie al Nyssei, De beat., P. G. 44, col. 1200C.
33
Sf. Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, P. G. 44, col. 300D.
 41

Aceasta este deosebirea de temelie dintre virtuţile evanghelice divino-umane şi cele din
afară de creştinism, fie ele filozofice, religioase, ştiinţifice, culturale, civilizatoare, politice. În
fiecare virtute evanghelică divino-umană lucrează neîncetat Dumnezeu şi omul. Legea de bază a
oricărei virtuţi evanghelice este împreună lucrarea lui Dumnezeu cu omul, sinergismul divino-
uman, după cuvântul Apostolului Pavel: „ că suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu” (I
Cor. 3, 9). Libertatea existenţei omeneşti asigură omului împreună-lucrarea în chip dumnezeiesc
cu Dumnezeu. Echilibrul divino-uman în exerciţiile virtuoase ale omului o păstrează Domnul
Iisus Hristos în calitate de Cap al Bisericii şi de Cap al fiecărui mădular al ei, în aşa fel încât nici
cele ale lui Dumnezeu să nu păgubească cele ale omului şi nici viceversa. În lucrarea mântuirii
omului, Dumnezeu se înfăţişează şi se exprimă prin energiile mântuitoare în taine, iar omul în
opera mântuirii se înfăţişează şi se exprimă prin sfintele virtuţi. În aceeaşi operă a mântuirii,
tainele şi virtuţile constituie o realitate şi o totalitate divino-umană. Împreună-lucrarea harului
dumnezeiesc cu libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului în opera de mântuire a celui
din urmă se săvârşeşte după chipul „Ipostasului compus” al Dumnezeului-om Hristos, aşa cum o
trăieşte tot trupul lui Hristos, Biserica în chip divino-uman. Dumnezeu mântuieşte nu cu sila, ci
doar pe cei care voiesc şi care se luptă pentru aceasta. Dacă omul nu voieşte virtutea, adică
credinţa şi virtuţile care decurg din Cap, el nu are mântuire şi este mort. De asemenea, dacă el
nu vrea tainele Bisericii, el nu are mântuire şi este mort pentru Dumnezeu.
De Dumnezeu insuflatul cult al Bisericii reia continuu faptul că Dumnezeu este
„Dumnezeul milei”, „Dumnezeul bunătăţii”, „Dumnezeul iubirii de oameni”, adică, cu un
cuvânt, Dumnezeul a toată virtutea. Şi, într-adevăr, în istoria vieţii omeneşti un astfel de
Dumnezeu S-a arătat, Dumnezeul-om Hristos Care este cu adevărat personificarea şi sublinierea
şi prototipul oricărei virtuţi şi al oricărui har. El este dragostea desăvârşită, bunătatea
desăvârşită, iubirea de oameni desăvârşită, adică desăvârşirea divino-umană a oricărei virtuţi,
Virtutea totală. Pentru aceasta, scopul vieţii oricărui creştin este ajungerea la oricare virtute şi
hristificarea lui, adică divino-umanizarea lui, întreit-sfinţirea lui. Zic întreit-sfinţire fiindcă
acolo unde este Fiul, acolo este şi Tatăl şi Duhul, Dumnezeirea în Trei Ipostasuri şi Nedespărţită.
Toate virtuţile alcătuiesc o totalitate organică, un organism şi anume un organism divino-uman.
Ele cresc reciproc, trăiesc una într-alta şi iau putere una de la alta, înveşnicindu-se în chip
reciproc. Ca atare, orice virtute este într-un fel oarecare o virtute totală. Astfel, credinţa se
poate numi virtute totală, deoarece pentru ca să trăiască, trebuie să se hrănească cu dragostea şi
cu nădejdea, cu postul şi cu milostenia, cu pocăinţa şi cu toate celelalte virtuţi. În acelaşi chip şi
atunci când celelalte virtuţi, ca rugăciunea, dragostea, nădejdea, postul etc., se hrănesc una cu
alta, ele se vivifică, se desăvârşesc şi devin nestricăcioase una cu ajutorul celeilalte. În
Dumnezeul-om Hristos orice virtute este desăvârşită în mod dumnezeiesc dar şi în mod
omenesc, şi pentru aceasta este accesibilă omului şi realizabilă. Omul creat după chipul lui
Hristos, adică la fel cu Hristos, chiar în această natură de chip dumnezeiesc şi de chip al lui
Hristos, are seminţele dumnezeieştilor virtuţi asemănătoare lui Hristos. Dumnezeu Cuvântul
făcându-se om, arată în Sine, prin toată viaţa Lui, toate aceste virtuţi în plinătatea şi desăvârşirea
lor divino-umană.
Încorporându-se în Hristos şi condus de El, orice om poate să crească şi să dezvolte până la
desăvârşire virtuţile firii lui celei după chipul cu Hristos. Dacă omul nu ar fi fost zidit după
chipul lui Dumnezeu, virtuţile dumnezeieşti ar fi fost în el nefireşti şi impuse în chip mecanic,
însă de vreme ce omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, virtuţile dumnezeieşti sunt pentru
el fireşti, potrivite şi realizabile. Desăvârşita arătare a virtuţii şi înfăptuirea ei în lumea

41
 42

omenească a arătat-o Acela Care este virtutea, sau mai degrabă virtutea supremă, adică
Dumnezeul-om Hristos. Pentru aceasta şi omul, ca imagine a Lui, numai în El şi prin El poate să
izbutească orice virtute în viaţa lui şi în fiinţa lui, cu ajutorul harului dumnezeiesc. În Trupul
divino-uman al Bisericii lui Hristos, toate cele ale lui Hristos devin ale noastre, ca atare şi
virtutea Lui şi Virtutea universală a Lui. În aceasta constă etosul evanghelic divino-uman şi etica
Bisericii şi a mădularelor ei.

IERARHIA BISERICEASCĂ

Preoţia şi ierarhia bisericească în toate dimensiunile ei divino-umane şi în toate cinurile ei

provine de la „Veşnicul Arhiereu”, Dumnezeul-om Hristos, cea de a doua Persoană a Sfintei
Treimi. Drept aceea, Dumnezeul-om Hristos este esenţa şi măsura ierarhiei, a ierarhicităţii.
Aceasta este de la El, şi El este în ea (Efes. 4, 11-13). De aceea Hristos Se şi identifică pe Sine cu
ea, binevestind sfinţilor Apostoli: „ Cel care vă ascultă, pe Mine mă ascultă; şi cel ce vă
nesocoteşte, pe Mine mă nesocoteşte... Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului” (Lc. 10, 16; Mt. 28, 20). Aşadar, acolo unde se găseşte Dumnezeul-om, Domnul
Hristos – Veşnicul Arhiereu, acolo este şi ierarhia şi veşnica preoţie (Evr. 7, 21-27). Biserica
fiind Însuşi Dumnezeul-om Hristos, este singura posesoare şi păstrătoare adevărată a preoţiei şi
ierarhiei veşnice divino-umane, care prin sfinţenia sa divino-umană revarsă şi împarte fără
încetare, prin mijlocirea sfintelor taine, toate puterile dumnezeieşti trebuincioase fiinţei
omeneşti pentru mântuire, pentru viaţa divino-umană atât în lumea aceasta cât şi în cea de
dincolo, pentru îndumnezeire, pentru divino-umanizare (vezi II Pt. 1, 2-4). În chip firesc, toate
acestea se împlinesc şi fiinţează în Biserică în calitatea acesteia de trup, de organism divino-
uman în care domnesc fără încetare legile divino-umane ale Capului Bisericii - Domnul Iisus
Hristos. În toată sfânta tradiţie apostolico-patristică a Bisericii împărăţeşte adevărul: „Episcopul
e în Biserică, şi Biserica în episcop” 34. Şi încă: „Unde este Hristos, acolo este şi Biserica
Sobornicească”35. Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu porunceşte Creştinilor: „Cu toţii să cinstiţi
pe diaconi ca pe o poruncă a lui Iisus Hristos, pe episcop ca pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Tatăl, iar pe presviteri ca pe o adunare a lui Dumnezeu, ca pe soborul Apostolilor. Fără aceştia
nu este Biserică”36.
Atât ca organism cât şi ca organizaţie, Biserica este o fiinţă cu totul singulară în lumea
noastră pământească. Ca organism, ea e un organism divino-uman, Însuşi Domnul Iisus Hristos
prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. Şi ca organizaţie, Biserica este, de asemenea, o
organizaţie divino-umană: a clerului şi a mirenilor şi a celorlalte elemente pământeşti
dimpreună cu ei. În toate acestea însă, Dumnezeul-om şi divino-umanitatea Sa este în veac
suprema valoare şi măsură. Şi în ce priveşte calitatea de organizaţie a Bisericii, Dumnezeul-om
este întotdeauna singurul cap al ei. Iar acolo unde El, Dumnezeul-om, este înlocuit cu un om,
chiar şi cu acela care-şi zice infailibil, acolo I se taie capul Dumnezeului-om, şi ca atare acolo
dispare Biserica, dispare ierarhia divino-umană, apostolică, şi prin însuşi acest fapt dispare
succesiunea apostolică.
În integralitatea sa, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe este Însuşi Dumnezeul-om Hristos.
Şi ce ar putea oamenii să dea şi să adauge Sfintei Tradiţii, adică Atotdesăvârşitului Dumnezeu-
34
Sf.Ciprian, Epistole, P.L. 69, col. 409 A
35
Idem, Epistola către Traileni, P.G. 3, col. 677A
36
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola catre Smirnei 8,2.
 43

om Hristos? În faţa Atotbogatului Dumnezeu-om, toţi oamenii tuturor timpurilor de pe această

planetă a lui Dumnezeu şi fiecare om în parte nu sunt altceva decât cerşetori nimicnici care prin
păcat au sărăcit de tot, ca urmare a morţii care le răpeşte tot ce este Dumnezeiesc, tot ce este
ceresc, tot ce este fără de moarte, tot ce e veşnic. Iar Atotbunul şi Atotmilostivul Domn Hristos,
pentru credinţa apostolică în Dânsul dăruieşte la tot omul toate veşnicele şi necheltuitele bogăţii
dumnezeieşti: Adevărul veşnic, Dreptatea veşnică, Dragostea veşnică, Viaţa veşnică şi toate
celelalte pe care numai Dumnezeul dragostei – Singurul Iubitor de oameni adevărat – le poate
dărui unui om. Drept aceea, pentru fiinţa omenească există în toate lumile doar o singură
binevestire adevărată şi doar o singură bucurie fără de moarte: Dumnezeul-om, Domnul Iisus
Hristos. În El sunt toate tainele, atât ale lui Dumnezeu cât şi ale omului. Mare şi desfătată este
taina credinţei noastre, a mântuirii noastre: Dumnezeu S-a arătat în trup, în om. Aceasta este
prima jumătate a Veşnicului Adevăr Universal, iar cealaltă este aceasta: omul s-a arătat în
Dumnezeu (vezi I Tim. 3, 16). Pentru toate aceste pricini, minunatul Domn Hristos -
Dumnezeul-om este „singurul lucru de trebuinţă” fiinţei omeneşti şi neamului omenesc în toate
lumile văzute şi nevăzute (vezi Lc. 10, 42).

CULTUL BISERICESC

Întreaga viaţă a Bisericii este o neîncetată slujire a lui Dumnezeu, o neîncetată slujbă, şi
drept aceea în Biserică fiecare zi este un praznic: fiindcă în Biserică în fiecare zi se slujeşte lui
Dumnezeu şi se prăznuiesc unul sau mai mulţi Sfinţi. Ca atare, în Biserică viaţa este neîncetată
slujbă, neîncetată vieţuire „împreună cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18). Sfântul de astăzi ne
încredinţează sfinţilor de mâine şi cei de mâine ne încredinţează celor de poimâine, şi aşa mai
departe: crugul (ciclul) anului nu are sfârşit. Prăznuind praznicele şi sfinţii, trăim în chip de
rugăciune şi real harul lor şi sfintele lor virtuţi, după măsura credinţei noastre, fiindcă Sfinţii nu
sunt altceva decât personificarea şi întruparea sfintelor virtuţi evanghelice, ale acestor dogme
fără de moarte ale credinţei noastre, ale mântuirii noastre.
În viaţa noastră, veşnicele şi adevăratele sfinte virtuţi se preschimbă în primul rând şi în
cea mai mare măsură în rugăciune, în slujbă. Rugăciunea este climatul cel mai potrivit pentru
sporirea a toată virtutea evanghelică. Slujbele pogoară harul lui Dumnezeu în libertatea noastră,
iar harul lui Dumnezeu înfrăţit cu libertatea noastră transpune în viaţă adevărurile dogmatice şi
morale ale credinţei noastre. La această împreună lucrare ia parte toată Biserica cu toţi sfinţii ei
– şi în felul acesta, noi prin Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi prin toţi Sfinţii, ne dăm pe
noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos, Dumnezeului nostru. În slujbele
Bisericii şi mai ales în Sfânta Euharistie, adică în Liturghia ei se unesc toate: Dumnezeu cu
oamenii, cerul cu pământul, timpul cu veşnicia, toate cele pământeşti trăiesc prin toate cele
cereşti, omul trăieşte cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu, fiindcă Biserica este cerul pe pământ,
unde Dumnezeu Se pogoară la oameni şi unde omul primeşte în lăuntrul său şi trăieşte în
Dumnezeu, lucru care constituie exact Iconomia mântuirii şi a îndumnezeirii, a divino-
umanizării.
Cine sunt martorii acestui fapt? Toţi Sfinţii Bisericii lui Hristos, aşa cum ne-o arată şi
cărţile liturgice ale Bisericii noastre. În ele vedem cum fiecare Sfânt al Bisericii, de la Apostoli şi
Mucenici şi până la Cuvioşi şi Drepţi, s-a ţesut din virtuţile evanghelice cele pline de har şi s-a
transformat prin ele. În fiecare sfânt sunt prezente ca puteri lucrătoare toate virtuţile, începând

43
 44

cu credinţa, fiindcă în virtuţi constă în chip esenţial împreună lucrarea personală a omului cu
Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au bineplăcut lui Dumnezeu prin
virtuţi: Sfinţii ierarhi, ceata dumnezeieştilor prooroci şi soborul cuvioşilor şi ceata sfintelor
femei, care au slujit pe Dumnezeu cu fapte îmbunătăţite, cu fost slăviţi. Ierarhii lui Hristos şi
soborul cuvioşilor, adunarea tuturor proorocilor şi drepţilor, care au strălucit prin frumuseţile
virtuţilor, au ajuns în corturile cele cereşti. În Biserica Ortodoxă Dumnezeul-om este toate în
toţi, este ceva natural ca în ea să domnească modul de viaţă divino-uman potrivit căruia omul şi
toate cele ale omului sunt rânduite şi cârmuite de Dumnezeu şi energiile Sale necreate. Modul
de viaţă al omului este poziţia lui de rugăciune şi de cult înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta
Biserica, în calitatea ei de organism divino-uman şi de templu, este o casă de rugăciune şi fiecare
membru al ei este un nucleu dumnezeiesc în corpul divino-uman al Bisericii. Mântuirea în
realitate este trăirea continuă a întregii vieţi de rugăciune şi de cult a Bisericii, în care fiecare
mădular trăieşte toată viaţa divino-umană a Bisericii după măsura credinţei lui şi după măsura
tainelor şi virtuţilor ei. Fiecare credincios este Biserica în noi.
Toată viaţa divino-umană a Bisericii şi toate adevărurile divino-umane ale Bisericii se
manifestă în modul cel mai desăvârşit şi credincios, în cult. În cult se săvârşeşte rugăciunea şi
devine trăire orice realitate divino-umană şi în felul acesta se arhitectonizează şi ia naştere
singura teologie dumnezeiască şi adevărată.
Viaţa cultică a Bisericii, în totalitatea ei, este cea mai credincioasă tradiţie a Bisericii,
veşnic via şi nemuritoarea Sfântă Tradiţie. Pentru că cultul ortodox este viaţa adevărată şi vie a
Bisericii, trăirea de către fiecare mădular în parte şi de către toţi laolaltă a întregii Tradiţii
divino-umane, apostolice şi patristice. În această viaţă trăită, întregul trecut divino-uman al
Bisericii este prezent ca o realitate actuală şi ca un prezent actual. În Biserică, tot trecutul este
prezent şi întregul prezent şi trecut şi viitor se unesc şi se unesc laolaltă, într-un prezent
nelimitat. În realitate, singurul lucru care există în Biserică este un prezent infinit.
Tradiţia aceasta cultică şi de rugăciune a Bisericii, săvârşită cu frica lui Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste, păstrează cea mai mare comoară a tuturor lumilor omului, pe Domnul şi
Dumnezeul-om Iisus Hristos şi tot ceea ce este al Lui. Iar ipostaza divino-umană a lui Hristos, cu
Evanghelia Lui a mântuirii şi a îndumnezeirii este exact via şi desăvârşita Sfântă Tradiţie a
Bisericii. În cultul Bisericii, în slujbele ei, se săvârşeşte neîncetat taina divino-umană a sfintei
iconomii a mântuirii şi, în mod deosebit, în Sfânta Liturghie. Tocmai pentru aceasta se şi spune
în ultima rugăciune a Liturghiei Marelui Vasile: „Plinitu-s-a şi s-a săvârşit… Hristoase
Dumnezeul nostru Taina iconomiei Tale”. Mântuirea şi îndumnezeirea şi hristificarea şi divino-
umanizarea noastră nu sunt altceva decât participarea vie şi comuniunea noastră cu Taina
Liturghiei şi, în genere, la cultul Bisericii. Pentru aceasta îndumnezeire şi divino-umanizare
înseamnă concomitent şi îmbisericirea noastră, viaţa noastră comună adică şi comuniunea
„laolaltă cu toţi sfinţii” (Efes 3,15) în Biserică şi „îmbisericirea” fiinţei noastre.
Când în nesfârşitele Taine ale organismului divino-uman al Bisericii intră cineva, se
încorporează şi trăieşte prin excelenţă, prin rugăciunea nesfârşită şi prin cultul neîncetat. Prin
participarea noastră la rugăciunile şi cultul Bisericii are loc şi se săvârşeşte lucrarea transformării
şi încreştinării noastre. Participarea şi lucrarea aceasta este întotdeauna şi personală şi
universală, adică bisericească. La comuniunea Sfinţilor omul participă şi trăieşte mai ales şi în
primul rând prin rugăciune. Pentru aceasta, rugăciunea este cea mai indispensabilă şi cea mai
necesară virtute pentru fiecare creştin. Rugăciunea este dirijorul în corul virtuţilor. Ea fixează
 45

poziţia şi dă respiraţia cuvenită fiecărei virtuţi, prin ea cresc şi se dezvoltă celelalte virtuţi,
armonizate de ea dumnezeieşte, pentru înfăptuirea operei mântuirii.
Cultul ortodox este Evanghelia lui Hristos şi Sfânta Tradiţie traduse şi transformate în
imnele şi rugăciunile admirabile, în cântările şi suspinele, în strigătele şi lacrimile de pocăinţă.
Tot adevărul divino-uman, toată dragostea divino-umană şi dreptatea şi înţelepciunea şi viaţa şi
nemurirea şi veşnicia se oferă aici ca rugăciune, ca cult, ca sfântă Comuniune, ca taină, ca
virtute, ca mântuire. De orice s-ar atinge omul în cult, el se atinge de Sfânta Tradiţie vie: de
nervii ei, de oasele ei, de sângele şi inima ei, de ochii şi conştiinţa ei, de mintea şi cugetul ei. Şi
atunci când sufletul se dă, prin rugăciune, acestor adevăruri divino-umane şi se revarsă în viaţa
divino-umană a Bisericii, atunci cresc în el toate virtuţile „creşterea după Dumnezeu” (Col. 2,
19), iar sufletul însuşi creşte în Dumnezeul-om după har, în creştinul cel adevărat.
Prin trăirea cultului şi a vieţii cultice a Bisericii, se zideşte persoana creştinului, adică
persoana Dumnezeului-om după har, până ce ajunge „în bărbat desăvârşit, după măsura vârstei
plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Calea cultului este calea cea mai sigură şi exercitarea ei este cea
mai mântuitoare pentru om. Orice rugăciune şi implorare, orice lacrimă şi strigăt, orice durere
şi mărturisire, este o nouă piatră pentru zidirea şi creşterea divino-umană în har a omului.
Lucrarea aceasta a creşterii noastre divino-umane după har, prin rugăciune şi prin cultul
Bisericii, are loc întotdeauna laolaltă cu Sfinţii şi sub călăuzirea lor, pentru că aceştia sunt „ochii
Bisericii lui Hristos”, care ne conduc către rostul divino-uman al existenţei noastre omeneşti.
Şi să reluăm şi să reamintim din nou: În trupul divino-uman al Bisericii fiecare mădular
trăieşte, ca o celulă vie şi dumnezeiască, toată viaţa divino-umană a Bisericii, după măsura
credinţei şi a celorlalte virtuţi şi lupte ale lui. Ceea ce este propriu fiecărui mădular se termină şi
se desăvârşeşte cu Dumnezeu: Mintea lui se desăvârşeşte cu Dumnezeu şi creşte în minte
dumnezeiască, conştiinţa lui creşte în conştiinţă dumnezeiască, voinţa lui se desăvârşeşte în
voinţă dumnezeiască, simţirea lui se transformă în simţire dumnezeiască şi tot omul se zideşte şi
creşte în Dumnezeul-om, pentru că în aceasta exact constă soarta şi sensul dumnezeiesc al fiinţei
omeneşti. Toate acestea se realizează prin comuniunea continuă împreună „cu toţi sfinţii” atunci
când creştinul umblă în fiecare zi şi în fiecare clipă împreună „cu toţi sfinţii”. Prezenţa în cult a
diferiţilor sfinţi ai zilei, a Apostolilor, a Mucenicilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor etc.,
înseamnă prezenţa feluritelor puteri şi moduri de viaţă divino-umană, care lucrează prin sfinţii
despre care este vorba. Iar adevăratul izvor al oricărei milostiviri a sfinţilor zilei este Hristos. El,
în calitate de Cap al Bisericii guvernează prin ei şi îndrumă prin toate mijloacele în Trupul Său
divino-uman, Biserica.
Fiecare dogmă sfântă sau mai degrabă fiecare fapt al credinţei noastre divino-umane îşi are
praznicul său: Întruparea are Crăciunul, Învierea are Paştile, credinţa are sărbătoarea Crucii şi
sărbătorile Mucenicilor, virtuţile au pe diferiţii Sfinţi şi Cuvioşi sărbătoriţi. Noi credincioşii
sărbătorim şi trăim în Biserică toate evenimentele divino-umane ale Iconomiei mântuitoare a
lui Hristos: Întruparea, Răstignirea, Învierea şi pe toţi Sfinţii Săi Apostoli, Mucenici, Părinţi,
Cuvioşi şi pe Drepţi. Orice adevăr al credinţei noastre şi orice eveniment al Iconomiei
dumnezeieşti se trăieşte în chip real ca viaţa cea veşnică, ca o parte organică a Ipostasului veşnic
al Dumnezeului-om: „Eu sunt… Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Cultul dumnezeiesc nu
este nimic altceva decât trăirea, adeverirea şi realizarea zilnică a acestui Adevăr şi a acestei
Vieţi. Pentru aceasta, cu adevărat, „vieţuirea noastră este în ceruri”, „şi viaţa noastră este
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.(Filip 3,20; Colos 3,9).

45
 46

DESPRE DUMNEZEU JUDECĂTORUL

Adevărul evanghelic veşnic despre Dumnezeu Judecătorul nu e impus în chip forţat

conştiinţei omeneşti, şi nici poziţia lui printre adevărurile descoperite nu este nefirească. El este
o parte integrantă şi organică a sfintei Descoperiri în trupul divino-uman al Bisericii. Fără de el
logica Descoperirii nu ar mai fi fost dumnezeiască şi iconomia divino-umană a mântuirii nu ar
mai fi fost întregită. Fără de Adevăr dumnezeiasca Descoperire ar fi fost asemănătoare cu lumea
fără de cer asupra ei. El este vălul care ascunde şi împlineşte templul de mărgăritar al
adevărurilor divino-umane despre om şi lume. Natura celorlalte dogme şi adevăruri este şi
natura Adevărului însuşi, este de o fiinţă cu ele, se găseşte în ele tot aşa cum acestea se găsesc în
el, are aceeaşi valoare şi putere vitală ca şi ele, nu se pot despărţi deoarece toate laolaltă
alcătuiesc un organism divino-uman nedespărţit. Este natural ca Dumnezeu, Care este Creator,
Mântuitor şi Sfinţitor, să fie în acelaşi timp şi Judecător. Căci în calitate de Judecător ne-a adus
de la nefiinţă la fiinţă, stabilind ca scop al existenţei noastre asemănarea cu Dumnezeu, prin
calitatea asemănătoare în creşterea cea după Dumnezeu „în bărbat desăvârşit, în măsura vârstei
plinirii lui Hristos” (vezi Colos 2,19; Efes 4,13). Ca Mântuitor, El ne-a izbăvit din păcat, de
moarte şi de diavol, întroducând în natura omului, devenit mort prin păcat, principiul şi puterea
învierii şi a nemuririi. Ca Sfinţilor, El ne-a dat în Trupul Său divino-uman mijloacele harului şi
toate puterile dumnezeieşti, pentru însuşirea operei Lui divino-umane a mântuirii şi atingerea
scopului existenţei noastre. Ca Judecător, El pune în balanţă, judecă şi ia dreaptă hotărâre cu
privire la purtarea noastră faţă de El, ca Creator, şi faţă de noi înşine ca creatură după chipul lui
Dumnezeu, faţă de El, ca Mântuitor, şi faţă de noi înşine ca obiect al mântuirii, faţă de El, ca
Dumnezeu-om şi Biserică sfinţitoare, şi faţă de noi înşine ca obiect al sfinţirii, al îndumnezeirii
şi divino-umanizării. În această lucrare împătrită, Dumnezeu acţionează toate „după sfatul voii
Sale” (Efes. 1,11), adică după planul Său cel mai înainte de veci cu privire la lume şi la om, cu
scopul „de a se recapitula toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1,10; vezi
şi Colos 1,16-17 şi 20).
Dumnezeu a pus în aluatul fiinţei omeneşti germenii dragostei faţă de Hristos, încât omul
şi împreună cu el şi în urma lui întreaga făptură să dorească şi să tindă către Hristos. Ca atare,
întreaga făptură este în miezul ei hristocentrică şi tinde şi se poartă către Hristos, întocmai ca
spre centrul şi scopul ei natural (vezi Rom. 8,19 - 23; Col. 1,16 - 17; Efes. 1,4-5). În timp ce în
lucrarea Lui creatoare, mântuitoare şi sfinţitoare, Dumnezeu se arată ca un plugar, ca un
semănător şi ca un cultivator, în lucrarea Lui judecătorească El se înfăţişează ca un secerător şi
ca un treierător. Este cu totul natural ca Semănătorul ceresc, Cel ce seamănă din abundenţă
sămânţa veşnicelor adevăruri dumnezeieşti în pământul sufletelor omeneşti, să vină şi să vadă
câtă din sămânţa aceasta a putrezit în norocul plăcerilor, câtă s-a sufocat în spinii patimilor, câtă
s-a veştejit în faţa focului iubirii de păcat şi câtă a dat roadă şi poartă rod dumnezeiesc şi să
secere şi să treiere spicele cele coapte ale grâului pământesc. Pentru că El este exact plugarul,
semănătorul şi cultivatorul şi are dreptul să fie şi secerătorul şi treierătorul, pentru că El a dăruit
oamenilor toate mijloacele necesare pentru dobândirea scopului vieţii orânduit de Dumnezeu, şi
El are dreptul să fie şi Judecător. Ar fi o nedreptate de neiertat şi o insultă şi o tiranie, dacă
Dumnezeu s-ar fi înfăţişat ca Judecător, fără ca mai înainte să se fi înfăţişat ca Mântuitor şi
Sfinţitor. Nu ar avea dreptul să judece, pe om şi omenirea, un Dumnezeu care nu ar fi voit să
descopere oamenilor calea către viaţa cea veşnică, să le spună Adevărul cel veşnic, să le dea
 47

mijloacele pentru mântuirea de păcat, de moarte şi de diavol, într-un cuvânt, un Dumnezeu care
nu ar fi vrut să fie Mântuitorul lor. Unui astfel de Dumnezeu care ar fi vrut să forţeze lucrurile,
omenirea ar fi avut dreptul din tot sufletul şi într-un glas să-i arunce în faţă ceea ce servitorul
cel rău a spus stăpânului său în parabola talanţilor (Matei 25, 24 -25).
Dacă Hristos ar fi fost un Dumnezeu de felul acesta, nu ar fi trebuit să creadă cineva în El,
pentru că în cazul acesta, El nu ar fi mai fost Dumnezeu adevărat, ci ar fi fost unul dintre ceilalţi
mulţi neputincioşi şi numiţi de la sine dumnezei din mizerabilul panteon al idolilor omeneşti.
Deoarece Dumnezeul-om Hristos Domnul, S-a arătat ca Mântuitor al omului şi al omenirii şi
după nespusa Lui iubire de oameni a săvârşit prin pătimiri opera mântuirii şi a dat oamenilor
toate darurile cerului, pe care numai Dumnezeul dragostei le poate da, El are dreptul să judece
lumea şi pe om.
Desigur, în măsura în care Domnul Iisus Hristos este de-o-fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi cu
Dumnezeu Duhul Sfânt, întrucât şi judecata omenirii este o lucrare a întregii Sfintei Treimi.
Pentru ca să nu protesteze tocmai omul răzvrătit, datorită păcătoşeniei lui luptătoare împotriva
lui Dumnezeu şi să nu spună că Dumnezeu, Care nu a trăit în trupul omenesc, nu a pătimit
patimile omului, Care nu a trecut prin cuibul pământesc al viperelor, nu are dreptul să judece pe
oameni, pentru aceasta Dumnezeu Tatăl „a dat toată judecata Fiului” (Ioan 5,22) şi „a hotărât o
zi, în care va să judece lumea în dreptate, prin bărbatul pe care l-a rânduit, dând tuturor
încredinţare, prin învierea Lui din morţi” (Fapt. Apost. 17,31).
Orânduind pe omul Iisus, Dumnezeu-Cuvântul Cel întrupat să judece lumea, Dumnezeu a
făcut dreptatea cea mai de pe urmă omenirii, încheind cu iubire de oameni cercul Dreptăţii Lui
dumnezeieşti pe pământ şi, ca atare, oamenii nu pot avea îndreptăţire de protest şi de revoltă
împotriva judecăţii lui Dumnezeu. Dumnezeul-om, Domnul Iisus, este nu numai „începătorul
credinţei”, ci şi „desăvârşitorul” credinţei noastre, începutul şi sfârşitul întregului plan al lui
Dumnezeu cu privire la lume şi la om (Evrei 12,2; vezi şi 2,10).
De-a lungul tuturor schimbărilor şi prefacerilor ei, făptura toată înaintează spre sfârşitul
ei. De-a lungul tuturor zilelor şi tuturor nopţilor, toţi oamenii şi odată cu ei şi în urma lor
întreaga zidire, înaintează către ziua cea mai de pe urmă în care se va sfârşi taina lumii acesteia
şi a istoriei omeneşti. Toate zilele, întocmai ca nişte râuri albe şi toate nopţile, întocmai ca nişte
râuri negre, se îngrămădesc laolaltă şi străbat văile şi prăpăstiile existenţei, smulgând cu ele toate
fiinţele şi toată zidirea către ziua cea mai de pe urmă, în care nu este cu putinţă să nu ajungă şi
să nu-şi termine curgerea lor tot ceea ce a trăit până în această zi cea mai de pe urmă şi va coborî
la malul ei. Nu există fiinţă şi nici făptură pe care râul vremii să nu o aducă la această zi, cea mai
de pe urmă. Cu ziua aceasta, timpul îşi va înceta existenţa lui, pentru aceasta se şi numeşte în
Apocalipsă ziua aceasta „ziua cea mai de pe urmă” (Ioan 6,39.40.44; 11,24,12,48), „ziua cea
mare” (Fapt. Ap. 2,20; Iuda 6). De oarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu hotărâtă, în care El
va judeca lumea (Fapt. Ap. 17,13), pentru aceasta ea se mai numeşte şi „ziua judecăţii” (Matei 10,
15; 11,22.24; 12,36; II Petru 2,9; 3,7; I Ioan 4,17), „ziua urgiei şi a descoperirii şi a dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom. 2,5). Dar, de vreme ce toată judecata s-a dat Fiului (Ioan 5,22) şi
de vreme ce El se va arăta în ziua cea mai de pe urmă ca Judecător în slavă, ziua aceasta se mai
numeşte şi „ziua Fiului Omului” (Luca 17,22.24.26), „ziua Domnului” (II Petru 8,10; I Tes.5,2.;
vezi şi Iesechil 15,5; Isaia 2,12; Ioil 2,31; Înţelepciunea 1,14; Maleahi 4,1), „ziua lui Hristos” (II
Tes. 2,2; Fil. 1,10; 2,16), „ziua Domnului Iisus” (II Cor. 1,14; I Cor. 1,8; 5,5), „ziua judecăţii şi a
pierderii oamenilor păcătoşi” (II Petru 3,7; 2,9).

47
 48

În această zi de mare însemnătate, Dumnezeul-om Domnul Iisus va formula ultima Sa

judecată ireversibilă cu privire la toată istoria lumii şi a omului, despre toţi oamenii laolaltă şi
despre fiecare personal. Şi, după cum la sfârşitul creaţiei a privit toate fiinţele şi făpturile create
şi s-a exprimat cu privire la toate judecăţile Lui că sunt „bune foarte” (Gen. 1,31), tot aşa
Domnul cel în Trei Sori, va privi şi în ziua cea mai de pe urmă toate fiinţele şi făpturile la
sfârşitul mersului lor de-a lungul istoriei şi-şi va exprima judecata Lui despre toate. Atunci va
despărţi definitiv pe cei buni şi pe cei răi şi va stabili o limită cu neputinţă de trecut sau de
depăşit între ei. Atunci va formula judecata Lui definitivă şi infailibilă despre toate valorile
omeneşti, atunci va cântări în cântarul desăvârşit şi exact al Dreptăţii şi al Dragostei Lui toate
faptele oamenilor, toate gândurile şi cugetele oamenilor, toate simţămintele oamenilor, toate
poftele oamenilor, toate cuvintele şi cugetele oamenilor, atunci se va sfârşi „taina lui
Dumnezeu” (Apoc.10,7) cu privire la om, cu privire la zidire, cu privire la lume, cu privire la
univers, atunci toţi cei buni şi tot ceea ce este bun vor moşteni Fericirea veşnică, Raiul cel
veşnic, prea dulcea Împărăţie a Cerurilor a Prea Dulcelui Domn Iisus, iar toţi cei răi şi tot ceea
ce este rău va merge în chinul veşnic, osânda veşnică în împărăţia cu totul amară a prea răilor
îngeri căzuţi.
 49

PARTEA a II-a

ECUMENISMUL

49
 50

ECUMENISMUL

Dumnezeul-om istoric - Domnul Iisus Hristos a arătat în chip cuprinzător şi real că El este
pentru fiinţa omenească totul şi toate în toate lumile: şi esenţă, şi fiinţă, şi viaţă, şi minte, şi
raţiune, şi inimă, şi conştiinţă, şi bine şi virtute, şi dragoste, şi sfinţenie, şi cale, şi adevăr, şi
dreptate, şi bucurie, şi mântuire, şi înviere, şi înălţare, şi nemurire, şi veşnicie, şi rai, şi El e toate
acestea prin Dumnezeomenitatea Sa, prin trupul Său divino-uman – Prea Sfânta Biserică,
Biserica Apostolică, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica Sfintei Tradiţii adică Biserica Ortodoxă.
În afara Bisericii, în afara trupului Dumnezeului-om, stă şi există omul, cu toate realităţile
şi neputinţele lui omeneşti, iar în jurul lui şi înlăuntrul lui sunt păcatul, moartea, diavolul – şi
împreună cu acestea şi în acestea sunt tot răul, tot iadul, toată suferinţa, tot viciul, tot chinul,
toată nefericirea. Şi omul acesta se osteneşte şi se chinuieşte prin activitatea lui să se mântuiască
şi să se elibereze de chinuri şi de rău şi de spaimă; se străduieşte şi prin ştiinţă, şi prin credinţă, şi
prin filozofie, şi prin cultură, şi prin artă, şi cu ajutorul agricultură, şi prin industrie, tehnică... Şi
a devenit mucenic pe crucea şi pe crucile pe care singur şi le făureşte neîncetat şi pe care singur
se răstigneşte. A inventat omul felurite surogate ale mântuirii în feluritele chinuri cu care viaţa
oamenilor pe pământ este bogată şi prea bogată. El a inventat felurite umanisme ca să se
mântuiască, să se facă fericit prin sine. Istoria dă mărturie, însă, că strădania lui a fost zadarnică.
Şi în continuare el rămâne sclav al chinurilor de tot felul, rob al relelor de tot felul şi ceea ce
este mai cumplit, rob pe vecie al morţii. Lucrul acesta este valabil pentru fiecare om de pe
această planetă a lui Dumnezeu, şi mai ales pentru omul european. Ca atare e necesar, foarte
folositor şi potrivit cu scopul nostru să urmărim omul pe cele mai însemnate căi ale
numeroaselor lui umanisme.

PROGRESUL UMANIST ŞI PROGRESUL DIVINO-UMAN

Observaţi mai întâi, principiile de temelie ale progresului umanist european, metafizica
lui. Este un lucru evident pentru toţi ochii normali: cultura umanistă europeană toceşte în chip
sistematic în om simţământul nemuririi până ce îl şterge cu totul, şi omul culturii europene
afirmă categoric, urmându-l pe Nietzsche: „sunt trup şi numai trup”, iar asta înseamnă „sunt
muritor şi numai muritor”. Astfel, pe Europa a pus stăpânire deviza: „omul este o fiinţă
muritoare”. Aceasta e formula omului umanist, aceasta e esenţa progresului său. Mai întâi
inconştient, apoi sistematic, conştient şi intenţionat s-a inoculat în omul european prin ştiinţă,
filozofie şi cultură, conştiinţa că omul este muritor – muritor pe de-a-ntregul şi nu-i nimic
nemuritor în el. Conştiinţa aceasta îşi află o formulare deplină în convingerea care glăsuieşte:
„moartea e o necesitate”. Moartea ca necesitate!… Există o mai mare groază, jignire şi batjocură
când cel mai mare vrăjmaş al omului trebuie să fie necesar pentru om! Spuneţi-mi, există aici
vreo urmă de logică, fie şi cea mai mică, fie măcar una pruncească, fie măcar o logică de insectă?
Nu cumva omul european, înăbuşit şi măcinat în această moară a morţii care se cheamă
„pământ”, a pierdut şi ultima fărâmă de raţiune şi a început să delireze?... Pustiit este omul
umanist, înfricoşător de pustiit, fiindcă din el a fost alungată conştiinţa şi simţirea nemuririi sale
personale. Iar fără aceasta, poate fi omul om deplin? O! Mărginit e omul european, cumplit de
 51

mărginit, şi de pigmeizat, şi de micşorat, şi de redus la o frântură şi bucată 37 de om, fiindcă a

îndepărtat din sufletul său orice simţire a nemărginirii şi nesfârşirii. Fără aceasta poate omul,
îndeobşte, să existe ca om? Şi dacă poate să existe, are sens existenţa lui? Fără simţirea nesfârşirii
nu este el un lucru fără viaţă printre celelalte lucruri şi un animal trecător printre celelalte
animale? Îngăduiţi-mi un paradox: eu socot că unele dintre animale sunt mai nemărginite în
simţirile lor şi mai nemuritoare în dorinţele lor decât omul progresului european umanist.
Îmbătrânit, atrofiat, redus la materie, degenerat, omul umanismului a avut deplină dreptate
atunci când a declarat prin gura înţelepţilor săi, că se trage din maimuţă. Devenit egal cu
animalele în ce priveşte originea, de ce să nu devină egal cu ele şi în privinţa moralei? Ca unul
care ţine de animale, de fiare, în ce priveşte esenţa fiinţei sale, le aparţine şi în privinţa moralei.
Păcatul şi crima nu sunt considerate, oare, din ce în ce mai mult în jurisprudenţa contemporană,
ca inevitabile pentru mediul social, ca necesitate a naturii? Dacă nu există în om nimic
nemuritor şi veşnic, toată etica, în ultimă analiză, se rezumă la poftele naturii şi omul umanist s-
a identificat, în privinţa moralei, cu înaintaşii săi, maimuţele şi fiarele, şi în viaţa lui s-a
înscăunat principiul : „homo homini lupus”38. Şi altminteri nici nu putea să fie, fiindcă doar pe
simţământul nemuririi omeneşti se poate întemeia o morală mai înaltă şi mai bună decât aceea a
animalelor. Dacă nu există nemurire şi viaţă veşnică nici în om, nici în jurul lui, atunci pentru
omul-animal morala animalelor este cu totul firească şi logică; aşadar, „ să mâncăm şi să bem,
căci mâine vom muri” (I Cor. 15, 32).
Relativismul în filozofia progresului umanist european nu avea cum să nu rezulte într-un
relativism şi în etică, iar relativismul este părintele anarhiei şi nihilismului. Drept aceea, ca
ultimă consecinţă, toată etica practică a omului umanist nu este altceva decât anarhie şi
nihilism, fiindcă anarhia şi nihilismul sunt faza inevitabilă, finală, apocaliptică a progresului
umanist european. Anarhismul şi nihilismul ideologic, descompunerea ideologică, nu aveau
cum să nu se manifeste în anarhismul şi nihilismul practic, adică în descompunerea practică a
omenirii umaniste europene şi a progresului ei. Nu suntem, oare, martori oculari ai
anarhismului şi nihilismului ideologic şi practic care pustiesc continentul Europei? Dovada?
Două Războaie Mondiale, de fapt europene.
Omul european e prost, catastrofal de prost atunci când poate, ca necrezând în Dumnezeu
şi în nemurirea sufletului, să creadă în progres, în sensul vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie
am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate
galaxiile, de toate culturile, când în spatele lor mă pândeşte iar apoi mă înhaţă moartea? Unde
există moarte acolo nu poate exista progres real, iar dacă există nu e decât un blestemat de
progres în moara morţii. Ca atare, trebuie distrus cu desăvârşire şi fără să rămână urmă.
Acest chin al progresului umanist european l-a simţit şi l-a exprimat artistic în tragedia sa
„Rossum‘s universal Robots”, distinsul scriitor ceh Karel Capek. Între eroii Alquist şi Elena are
loc următorul dialog :
Alquist: Are bunica vreo carte de rugăciune?
Elena: Are una foarte mare.
Alquist: Şi în ea există, desigur, rugăciuni pentru toate împrejurările din viaţă – împotriva
timpului urât, împotriva bolilor?
Elena: Da, împotriva necazurilor de tot felul, împotriva inundaţiilor …
Alquist: Împotriva progresului nu există?
37
Razlomak i odlomak: razlomak este fragmentul rezultat din dezintegrarea unui întreg, iar odlomak este fragmentul
desprins dintr-un întreg.
38
Omul e lup faţă de om

51
 52

Elena: Cred că nu!

Alquist: Ei, păcat!

*
**

În faţa omului umanist şi a progresului său stă omul lui Hristos cu progresul său divino-
uman. Principiul de temelie al progresului divino-uman e când omul e om adevărat numai prin
Dumnezeu, numai prin Dumnezeul-om. Cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin
nemurire, adică prin biruinţa asupra tot ce este muritor şi a tot ce este supus morţii, prin
biruinţa asupra morţii. Biruind în sine păcatul şi răul, omul lui Hristos biruie moartea şi
mortalitatea în conştiinţa sa şi în simţirea sa, şi se uneşte cu Cel Ce Singur e fără de moarte,
Dumnezeul-om Hristos. Unit cu Dumnezeul-om, omul devine în lumea aceasta nemuritor şi
mintea lui gândeşte cu gândirea lui Hristos o cugetare nemuritoare şi veşnică. Inima lui se simte
deja în viaţa lui Hristos, viaţa nemuritoare şi veşnică.
În ce fel se ajunge la aceasta? Prin credinţa în Domnul Iisus Cel înviat. Dacă omul crede
din tot sufletul şi cu sinceritate în Dumnezeul-om Cel înviat, în sufletul lui se naşte îndată
simţirea nemuririi, a învierii, simţirea că moartea a fost învinsă şi împreună cu ea, păcatul şi
răul. Simţământul nemuririi personale însufleţeşte şi îndeamnă pe creştin la toate virtuţile şi
luptele evanghelice încât să lucreze cu bucurie poruncile lui Hristos şi să străbată cu veselie
calea vieţii, de la nefiinţă la fiinţa universală, de la moarte la nemurire. Precum se întâmplă cu
punctul, care este cel mai mic semn al punctuaţiei şi creşte la infinit, aşa se întâmplă şi cu omul
care creşte prin Dumnezeul-om. Cu ajutorul nesfârşirii dumnezeieşti, el răspândeşte în
întregime rase în nesfârşituri şi se simte nemuritor şi infinit în toate punctele existenţei lui. În
felul acesta tragicul principiu al progresului umanist: „moartea este o necesitate” este înlocuit cu
principiul plin de bucurie al progresului dumnezeiesc-omenesc: „nemurirea este o necesitate”.
Progresul divino-uman are morala sa divino-umană: în el, toată viaţa omului este condusă
şi dinamizată prin Dumnezeul-om. Bun e ceea ce e al lui Hristos în afara Lui nu există bine
adevărat. Nemurirea este caracteristica principală a binelui lui Hristos. Ca atare, nemurirea este
necesară moralei omului lui Hristos ca simţire, ca conştiinţă, ca faptă, ca deprindere în a-L simţi
cineva pe Domnul Hristos ca suflet al sufletului său, ca viaţă a vieţii sale. Tocmai aceasta este
nemurirea omului, căci prin aceasta se asigură nemărginirea şi nesfârşirea gândirii, simţirii,
vieţii. Pentru creştinul adevărat nemurirea constituie ceva firesc şi logic, iar o dată cu ea şi în ea
sunt fireşti şi logice nemărginirea şi nesfârşirea. Asta asigură desăvârşirea morală, nesfârşitul
progres moral către Dumnezeu, Care e suma tuturor nesfârşirilor, tuturor nemărginirilor şi
tuturor desăvârşirilor. Ca atare, e pe deplin firesc, logic şi îndreptăţit imperativul categoric al
progresului divino-uman: „Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri Desăvârşit
este” (Mt. 5, 48).
Omul lui Hristos se mişcă pe calea desăvârşirii Dumnezeieşti, biruind cu ajutorul virtuţilor
evanghelice răul şi păcatul din el şi din lumea care îl înconjoară. El înaintează întotdeauna de la
un bine la altul, de la ceva mai mic spre ceva mai mare şi de la ceva mai mare la ceva foarte
mare. Chiar mai mult, el nu se opreşte niciodată, nu întârzie, fiindcă orice oprire înseamnă
paralizie duhovnicească, amorţire, moarte. Prin orice gând curat, prin orice simţământ sfânt,
prin orice dorinţă bună şi cuvânt bun, el urcă spre înviere, spre nemurire, spre viaţa veşnică.
 53

Învingând păcatul şi moartea, omul lui Hristos străbate în această viaţă trei etape
principale de evoluţionism creştin: naşterea în Hristos, schimbarea la faţă în Hristos, învierea în
Hristos. Scopul ultim al luptei este a învia împreună cu Hristos iar asta înseamnă a birui
moartea. Iată, tu ai biruit deja moartea dacă ai crezut din tot sufletul în Învierea Dumnezeului-
om, pentru că El a zis: „ Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică … a trecut din moarte la viaţă”
(In. 6, 47; 5, 24).
Numai crezând în Dumnezeul-om Cel înviat omul începe să fie om, căci se eliberează de
păcat şi moarte şi dobândeşte simţământul nemuririi. Păcatul e o boală care toceşte, atrofiază,
paralizează în om simţământul nemuririi, aşa încât omul să nu ajungă până la Dumnezeul Cel
Viu şi Adevărat nici cu simţirea, nici cu gândul. Un astfel de om este un mutilat, o jumătate de
om, un sub-om. Dumnezeul-om a biruit păcatul şi moartea prin înviere ca să-l deştepte pe om la
nemurire şi viaţă veşnică, simţământul atrofiat şi amorţit al nemuririi să învie şi să se
regenereze, aşa încât omul să simtă pe Dumnezeu şi viaţa veşnică ca sens al vieţii omeneşti şi pe
pământ şi în cer. În fapt, Biserica Dumnezeului-om nu este altceva decât un laborator
Dumnezeiesc în care se regenerează, se împrospătează şi întăreşte neîncetat simţirea şi
conştiinţa omenească a nemuririi şi nemărginirii personale. Oare rugăciunea nu face sufletul
nemărginit, unindu-l cu Dumnezeu? Oare dragostea nu face sufletul nemuritor, înălţându-l la
Dumnezeu? Oare milostenia, oare bunătatea, oare smerenia, oare dreptatea nu-l fac pe om
nemuritor, strămutând fiinţa lui în Împărăţia adevărului lui Hristos? Să nu ne înşelăm căci prin
fiecare virtute evanghelică omul biruieşte în sinea lui, puţin câte puţin, moartea, până ce o
biruieşte cu totul şi îşi asigură nemurirea şi viaţa veşnică.
În progresul divino-uman omul călătoreşte neîncetat pe Calea lui Dumnezeu, care este
Hristos, prin Adevărul Dumnezeiesc, în Viaţa veşnică şi fără de moarte. Toate acestea le-a dăruit
Dumnezeul-om Hristos neamului omenesc prin învierea Sa. Tot adevărul tuturor lumilor, tot
sensul tuturor făpturilor, toată bucuria tuturor fiinţelor s-au dat neamului omenesc prin
învierea Dumnezeului-om Hristos. Drept aceea, învierea lui Hristos este faptul cel mai hotărâtor
din istoria lumii şi din ea izvorăşte valoarea netrecătoare şi Dumnezeiască nu doar a fiecărui om
ca persoană aparte, ci şi a tuturor oamenilor laolaltă.

CULTURA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ

Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei
europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul ei arhitect. El e clădit în
întregime pe principiul şi criteriul sofistic: măsura tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute este
omul – şi anume omul european. El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce
el va proclama ca adevăr, sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii, binele
şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o spunem simplu şi sincer: omul
european s-a proclamat pe sine dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui
de a face pe dumnezeul prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filozofie şi prin cultură, prin religie şi
prin politică, prin artă şi prin modă – să facă pe dumnezeul cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi
prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a declarat pe
limba ştiinţei sale umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu nu există. Şi călăuzit de această logică, a
tras plin de curaj următoarea concluzie: „De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt
Dumnezeu!”

53
 54

Nimic nu vrea mai mult omul european decât să se prezinte ca dumnezeu, chiar dacă este
în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, a
proclamat că toate lumile de deasupra noastră sunt goale, fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El
vrea, cu orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi – drept care a organizat o
campanie sistematică împotriva naturii, campanie pe care a numit-o „cultură”. La ea a înhămat
filozofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa, şi a izbutit să defrişeze o bucăţică de
pe suprafaţa materiei, dar n-a transfigurat-o. Luptându-se cu materia, omul n-a reuşit să o
înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să-l limiteze la ceea ce e de suprafaţă, să îl
reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se conştientizează pe sine ca
materie şi doar materie.
Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al
lucrurilor. Autoproclamatul dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a
făurit. E limpede că omul european nu mai e dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. În
campania sa împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu produsele civilizaţiei sale
orice năzuinţă spre cele mai presus de materie. A înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit
nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi a promovat
cultura ca dumnezeu, fiindcă omul nu poate pe planeta aceasta întunecată să reziste fără
dumnezeu, oricum ar fi acest dumnezeu, fie el chiar un dumnezeu mincinos. Aceasta e fatala
ironie a sorţii omului cu astfel de dispoziţie sufletească.
Oare n-aţi observat că omul european în a sa culturo-manie a transformat Europa într-o
fabrică de idoli? Aproape toate produsele culturii au devenit idoli. Drept aceea, epoca noastră
este mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atât
de inundat de idoli ca Europa actuală. Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi
nu se trăieşte atât de mult pentru lucruri şi de dragul lucrurilor ca în Europa. Aceasta este o
închinare la idoli de cea mai rea speţă, fiindcă e o închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, nu se
închină, oare, omul lutului roşu atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul de lut şi susţine cu
încăpăţânare: „trup sunt, şi numai trup”? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu
atunci când proclamă ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenirea?
Europa, deci, nu suferă de pe urma ateismului, ci de pe urma politeismului; nu suferă din
pricina lipsei de dumnezei, ci de pe urma mulţimii dumnezeilor. Pierzând pe Dumnezeul Cel
Adevărat, a vrut să îşi sature foamea de Dumnezeu prin crearea de dumnezei mincinoşi, de
idoli. A creat idoli din ştiinţă şi din teoriile ei, din tehnică şi din invenţiile ei, din religie şi din
reprezentanţii ei, din politică şi din partidele ei, din modă şi din manechinele ei, iar în mijlocul
tuturor acestor idoli, pe tronul universal al egoismului, l-a aşezat pe omul european, pe Dalai-
Lama european.
În esenţa sa, civilizaţia europeană este un fetişism devenit vampir, un fetişism în ediţie
europeană îmbrăcat în costum european. Caracteristica principală a omului european este
„lăcomia de lucruri”. Metafizica fetişistă a omului european se manifestă în mod practic printr-o
etică fetişistă. Vechiul fetişism idolatru avea drept caracteristică antropofagia, dar noul fetişism
european nu se distinge, oare, tocmai prin antropofagie, numai că o antropofagie mascată, cultă?
Civilizaţia europeană nu a proclamat, oare, prin gura ştiinţei sale, drept cel dintâi principiu al
vieţii lupta pentru autoconservare? Şi ce altceva este oare aceasta, dacă nu o invitaţie la
antropofagie? Nu înseamnă oare: „omule, luptă-te pentru autoconservare cu toate mijloacele,
luptă-te, dacă este nevoie, folosindu-te şi de antropofagie?”. Important este să te menţii în viaţă!
Cum? Lucrul acesta nu este supus cenzurii conştiinţei. Viaţa e un măcel în care cel mai puternic
 55

are dreptul să omoare pe cel mai slab. Chiar aşa, oamenii mai slabi sunt material pentru cei mai
puternici, întrucât nu există nici Dumnezeu, nici nemurire, toate îi sunt îngăduite omului
pentru autoconservare. Este îngăduit păcatul, este îngăduit răul, este îngăduită crima. Ştiinţa
pozitivistă a declarat că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă potrivit legilor naturale. În natură
domneşte ca lege supremă legea necesităţii şi ea conduce şi pe oameni şi toate gândurile,
simţămintele, năzuinţele, faptele lor. Când oamenii păcătuiesc, ei păcătuiesc din necesitate.
Omule, tu nu porţi răspundere nici pentru cea mai mare greşeală a ta, nu porţi răspundere,
pentru că orice faci, faci din necesitate... Să nu vi se pară curios: păcatul nu poate exista pentru
omul pentru care nu există Dumnezeu, deoarece păcatul este păcat prin raportare la Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu nu există, atunci nici păcat nu există, nici rău nu există, nici crimă nu există.
Nihilismul metafizic al civilizaţiei europene exprimat prin principiul „Dumnezeu nu
există”, s-a manifestat în chip necesar ca un nihilism practic, al cărui principiu este: „nu există
păcat, toate sunt îngăduite!” Băgaţi de seamă căci prin filozofia şi ştiinţa ei, prin tehnica şi
politica ei, civilizaţia europeană alungă din om tot ceea ce este nemuritor şi veşnic, paralizează
în el cu virtuozitate simţământul nemuririi, micşorează sufletul până nu mai rămâne nimic din
el.
Trebuie să ne eliberăm de Dumnezeu: iată dorinţa vădită sau ascunsă a multora dintre
arhitecţii civilizaţiei europene. Pentru aceasta ei lucrează prin umanism şi renaştere, prin
naturalismul lui Rousseau şi „furtunosul” romantism, prin pozitivism şi agnosticism, prin
raţionalism şi voluntarism, prin parlamentarism şi revoluţionism. Iar cei mai îndrăzneţi dintre
ei au lansat cuvântul de ordine: „Dumnezeu trebuie ucis!”, şi în cele din urmă, Nietzsche, cel
mai consecvent mărturisitor al culturii europene, a proclamat din vârful piramidei antropomane
a egoismului vestea: „Dumnezeu a murit!”.
Atunci când nu există nici Dumnezeul Veşnic, nici nemurirea sufletului, nu mai există
nimic absolut, nici o valoare supremă şi atunci totul e relativ, totul e trecător, totul e muritor. Şi
într-adevăr, au fost alungate toate valorile absolute şi au început să domine cele relative, încât
nu există nici o îndoială că relativismul este şi logica, şi natura, şi sufletul umanismului. Teoria
relativităţii lui Einstein este concluzia finală şi sinoptică a umanismului şi a tuturor ramurilor lui
filozofice, ştiinţifice, tehnice şi politice. Şi nu numai atât, dar în ultimă instanţă umanismul nu
este nimic altceva decât nihilism.
Filozoful german Karl Joel descrie în felul următor criza spiritului european: „Din modul
nostru de a vedea lumea lipseşte mişcarea către integralitate în ansamblu şi sensul absolutului.
Ne lipseşte integralitatea convingerii şi, odată cu marea forţă a convingerii, şi marea forţă a
credinţei. Morala noastră nu are nici un fel de caractere; istoria noastră nu are personalităţi prin
care se exprimă întreg poporul şi întreaga epocă cu forţa cea mai concentrată. Ne lipseşte marea
poezie, fiindcă fantezia noastră, ruptă de integralitatea cosmică, e prinsă de lucrurile mărunte,
iar cu cele mai mari nu face altceva decât să se joace, fiindcă pe poeţii noştri nu-i mai animă
sentimentul cosmic al clasicilor care dădeau versurilor lor expresie superioară şi eroilor lor
motivaţie lăuntrică. Avem cea mai fermecătoare artă a tonului fără melos, cel mai somptuos
patos fără etos, cea mai variată instrumentare, ilustrare, punere în scenă, cea mai perfecţionată
tehnică. Avem cea mai bogată artă teatrală, cea mai vie acţiune fără eroi, cu mase şi marionete
drept eroi. Avem regia ca artă de cel mai puternic efect, arta fenomenelor fără esenţă. Avem
viaţa cea mai bogată – dar ea este lipsită de pace şi de plinătate, de armonie lăuntrică, pentru că
îi lipseşte simţământul întregului, al împăcării omului cu universul. Astfel, criza filozofiei
devine criza epocii”.

55
 56

Da, da, era cu neputinţă ca umanismul să nu evolueze în nihilism. E oare cu putinţă să nu

devină omul nihilist de vreme ce nu acceptă nici o valoare absolută? Mergeţi pe firul logicii
până la capăt şi veţi fi siliţi să ajungeţi la concluzia că relativismul este părintele anarhismului.
De vreme ce toate fiinţele sunt relative, atunci nici una dintre ele nu are dreptul să se impună ca
valoare supremă. Dacă încearcă acest lucru, trebuie să i se declare război până la nimicire. De
vreme ce toate valorile sunt relative, ce drept are orişicare dintre ele de a se impune ca cea mai
mare şi cea mai înaltă? Pe ce temei, prietene, adevărul tău îl respinge pe cel al meu, câtă vreme
amândouă sunt relative? De vreme ce în lumile omeneşti nu există nimic absolut, nici ierarhie a
fiinţelor, nici ierarhie a valorilor, există numai anarhia.
Şi într-adevăr, este o realitate indubitabilă că nihilismul şi anarhia sunt punctul final logic
al civilizaţiei europene, forma ultimă inevitabilă a umanismului şi relativismului european.
Umanismul evoluează în chip necesar în ateism, trece prin anarhism şi sfârşeşte în nihilism. Să
fii sigur că, dacă cineva este astăzi ateist şi vrea să fie consecvent, el va deveni mâine anarhist şi
poimâine nihilist. Dacă, iarăşi, cineva este nihilist, să fii sigur că acolo a ajuns de la umanism,
prin ateism.
Ce rămâne din om, dacă e scos din trupul lui sufletul? Un cadavru. Ce rămâne din Europa,
dacă e scos din trupul ei Dumnezeu? Un cadavru. Au alungat pe Dumnezeu din univers şi
universul ce a devenit? Un cadavru. Ce este omul care tăgăduieşte existenţa sufletului în el şi în
oamenii din jurul său? Nimic altceva decât lut în uniformă, un sicriu ambulant din lut.
Rezultatul este distrugător: îndrăgostindu-se de lucruri, omul european a devenit până în cele
din urmă, el însuşi un lucru. Persoana lui e depreciată şi devastată, a rămas om-lucru. Nu mai e
om întreg, integral, nemuritor, după chipul lui Dumnezeu, ci doar fărâme de om, o cochilie de
om din care a fost alungat duhul nemuritor. Desigur, cochilia aceasta e şlefuită, lăcuită, tatuată,
dar tot cochilie rămâne. Civilizaţia europeană l-a lipsit pe om de suflet, l-a făcut materie şi l-a
mecanizat. Ea se aseamănă cu o maşină monstruoasă, care înghite oamenii şi-i transformă în
lucruri. Sfârşitul e sfâşietor de trist şi cutremurător de tragic: omul ca un lucru neînsufleţit între
lucruri neînsufleţite.

*
**

Acesta e în liniile sale generale, cultura omului european. Dar care e cultura evanghelicului,
istoricului, ortodoxului Dumnezeu-om Iisus Hristos? Pe ce se întemeiază ea? Ea se întemeiază în
întregime pe Persoana Dumnezeului-om Hristos. Dumnezeu s-a făcut om ca să-l înalţe pe om la
Dumnezeu. Acesta este începutul şi sfârşitul între care se mişcă cultura divino-umană ortodoxă.
Deviza ei: Dumnezeul-om să fie în tot Cel Dintâi. Nu numai Dumnezeu, nici numai omul, ci
Dumnezeul-om. Aici s-a personificat şi s-a realizat cea mai potrivită unire dintre Dumnezeu şi
om, aici nici Dumnezeu nu e subestimat în favoarea omului, nici omul în favoarea lui
Dumnezeu, ci se atinge echilibrul ideal şi se realizează desăvârşita armonie între Dumnezeu şi
om. Plinătatea şi desăvârşirea persoanei sale o dobândeşte omul prin unirea cu Dumnezeul-om.
Divino-umanizarea este singura categorie prin care se manifestă întreaga lucrare multilaterală a
culturii ortodoxe. Se întemeiază pe Dumnezeul-om şi se finalizează prin omul ideal, integral,
divino-umanizat. În centrul lumilor stă Dumnezeul-om Hristos. El este axa în jurul căreia se
mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor către care
gravitează toate sufletele înfometate de Adevărul şi de Viaţa veşnică. El este şi programul şi
 57

izvorul tuturor puterilor creatoare ale culturii ortodoxe divino-umane. Aici Dumnezeu lucrează
şi omul conlucrează, Dumnezeu creează prin om iar omul creează prin Dumnezeu. Aici se
continuă creaţia Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din
sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în acţiune, în creaţie, în viaţă. Pe lângă asta, în această
creaţie tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om ci şi în lumea din jurul omului, se manifestă, se
pune în acţiune. Tot ce este Dumnezeiesc lucrează, tot ce este omenesc conlucrează. Pentru ca
omul să poată însă conlucra cu succes în Dumnezeu, trebuie să se obişnuiască a gândi prin
Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a crea prin Dumnezeu. Toate acestea
ne descoperă scopul culturii ortodoxe.
Ce scop are cultura ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi înfăptui, în cât mai mare măsură,
Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, de a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume.
Ca atare, cultura ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi
într-adevăr, cultura ortodoxă divino-umană este neîncetata slujire a lui Hristos Dumnezeu,
neîncetată slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată
zidirea din jurul său şi introduce în chip sistematic şi planificat, pe Dumnezeu şi ceea ce e
dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce creează. El activează tot ce este Dumnezeiesc în
natură, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu
adevărat, toată zidirea participă la obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care
slujeşte pe Dumnezeu este slujit de natură.
Cultura divino-umană schimbă la faţă pe om dinlăuntru, se mişcă de la cele dinlăuntru
spre cele dinafară, regenerează sufletul şi prin suflet, trupul. Ea consideră trupul ca fiind
geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din
trup şi ce va mai rămâne din el, dacă nu un cadavru împuţit? Dumnezeul-om schimbă la faţă
mai întâi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă
materia.
Scopul culturii divino-umane este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci
prin aceştia întreaga zidire. Dar cum poate fi realizat scopul acesta? Numai prin mijloacele
divino-umane, iar acestea sunt virtuţile evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi
rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi împreună pătimirea, iubirea de Dumnezeu şi iubirea
de fraţi. Prin practicarea acestor virtuţi se construieşte cultura ortodoxă divino-umană.
Exersând virtuţile acestea, omul transformă sufletul său din urât în frumos, din întunecat în
luminos, din păcătos în sfânt, din asemănător beznei în asemănător cu Hristos, şi trupul său îl
transformă într-o ramă în care înrămează sufletul său cel asemănător cu Hristos.
Prin exersarea virtuţilor evanghelice, omul dobândeşte putere asupra sa şi asupra naturii.
Alungând păcatul din sine şi din lumea care îl înconjoară, omul alungă totodată puterea
sălbatică şi distrugătoare, transformă în întregime şi pe sine şi lumea, îmblânzeşte natura atât în
sine cât şi în jurul său. Cele mai bune pilde ale acestui fapt sunt Sfinţii: aceştia, sfinţindu-se şi
schimbându-se la faţă prin exersarea virtuţilor, sfinţesc şi schimbă la faţă, totodată, natura din
jurul lor. Sunt numeroşi sfinţii care au fost slujiţi de fiarele sălbatice, care prin simplă prezenţa
lor îmblânzeau leii, urşii şi lupii. Comportarea lor faţă de natură a fost şi este rugăciunea,
blândeţea, milostenia, gingăşia, purtare lipsită obrăznicie, răutate, sălbăticie şi vrăjmăşie.
Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ o creează cultura ortodoxă nu prin impunerea externă,
silnică, mecanică, ci prin acceptarea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin
practicarea neîncetată a virtuţilor evanghelice, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi
dinafară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute. Mântuitorul a zis: „ Împărăţia lui

57
 58

Dumnezeu nu vine în chip văzut. Nici nu vor zice: iată aici! sau: iată acolo! căci împărăţia lui
Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 20-21), adică în sufletul zidit de Dumnezeu după
chipul Său, în sufletul sfinţit de către Duhul Sfânt, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu este
„dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Da, în Duhul Sfânt, iar nu în duhul
omului. Ea poate fi în duhul omului în măsura în care acesta se umple de Duhul Sfânt cu
ajutorul virtuţilor evanghelice. Drept aceea, prima şi cea mai mare poruncă a culturii ortodoxe
este: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga
vouă” (Mt. 6, 33), adică se vor adăuga toate cele necesare pentru păstrarea vieţii trupeşti: hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă (vezi Mt. 6, 25-32). Toate acestea sunt doar un adaos la Împărăţia lui
Dumnezeu, iar civilizaţia Apusului caută în primul rând acest adaos. În aceasta constă tragedia
ei: că şi-a cheltuit sufletul îngrijindu-se de lucruri. Iar Domnul Cel fără de greşeală a spus o dată
pentru totdeauna: „Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru de ce veţi mânca şi de ce veţi bea şi nici cu
trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… căci toate acestea neamurile le caută; căci ştie Tatăl vostru
cel ceresc, că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 25; 3, 33; Lc. 12, 22-31).
Uriaşă este lista necesităţilor pe care omul contemporan şi le inventează cu lăcomie, şi
pentru a-şi satisface aceste necesităţi nenumărate şi fără sens, oamenii au transformat această
planetă de aur a lui Dumnezeu în abator. Domnul Cel iubitor de oameni ne-a descoperit de mult
singurul lucru de trebuinţă fiecărui om în parte şi întregii omeniri laolaltă. Care este acesta?
Dumnezeul-om Hristos şi tot ceea ce El aduce prin Sine: Adevărul dumnezeiesc, Dreptatea
dumnezeiască, Dragostea dumnezeiască, Bunătatea dumnezeiască, Lumina dumnezeiască,
Sfinţenia dumnezeiască, Nemurirea dumnezeiască, Veşnicia dumnezeiască şi toate celelalte
desăvârşiri dumnezeieşti. Iată, acesta este lucrul de trebuinţă pentru om şi pentru omenire, iar
toate celelalte necesităţi ale omului sunt în comparaţie cu aceasta, atât de secundare că sunt
aproape nefolositoare (vezi Lc. 10 , 42).
Atunci când omul se gândeşte cu evanghelică seriozitate la taina vieţii lui şi a lumii, ajunge
în chip necesar la concluzia că necesitatea tuturor necesităţilor este aceea de a tăgădui toate
necesităţile şi de a urma în chip hotărât pe Domnul Iisus Hristos, de a merge şi a se uni cu El
prin exersarea virtuţilor şi nevoinţelor evanghelice. Dacă nu face asta, omul rămâne
duhovniceşte fără roadă, fără sens, se împrăştie, se descompune şi moare treptat, până sfârşeşte
prin a muri în întregime, fără a mai rămâne ceva din el, fiindcă Dumnezeiasca gură a lui Hristos
a grăit: „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot astfel nici
voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu
în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face. Dacă cineva nu va rămâne în
Mine, e aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi o adună pe ea şi în foc o aruncă şi arde .” (In. 15,
4-6).
Doar prin unitatea duhovnicească organică cu Hristos Dumnezeul-om, poate omul să
prelungească viaţa lui în viaţă veşnică şi fiinţa lui în fiinţă veşnică. Omul culturii divino-umane
nu este niciodată singur: când gândeşte el, prin Hristos gândeşte, când făptuieşte, prin Hristos
făptuieşte, când simte, prin Hristos simte. Într-un cuvânt, unul ca acesta trăieşte neîncetat prin
Hristos Dumnezeu, căci ce e omul fără Dumnezeu? La început o jumătate de om, iar la sfârşit
neom. Doar în Dumnezeul-om găseşte omul plinătatea şi desăvârşirea fiinţei sale, găseşte
arhetipul său, nemărginitul şi nesfârşitul său, nemurirea şi veşnicia sa, valoarea sa absolută.
Numai Domnul Iisus, dintre toţi oamenii şi toate fiinţele, a proclamat sufletul omului drept
 59

comoara cea mai înaltă din toată lumile: „Căci ce va folosi omul, dacă va câştiga toată lumea şi-şi
va păgubi sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26)
Toţi sorii şi toate stelele nu valorează cât un suflet. Dacă omul îşi va irosi sufletul în răutate
şi păcate, el nu va putea da nimic în schimb pentru sufletul său, chiar de ar deveni stăpânul
tuturor sistemelor solare. Rămâne deci pentru om o singură ieşire, iar alta nu există. Şi iată care
este aceasta: Dumnezeul-om Hristos este singura asigurare a sufletului omenesc, singura
asigurare a nemuririi şi a veşniciei. Sufletul nu se asigură prin lucruri, ci este înrobit de către ele.
Dumnezeul-om eliberează pe om de sub tirania lucrurilor. Asupra omului lui Hristos nu mai au
nici o putere lucrurile, ci dimpotrivă, omul are putere asupra lor. Şi fiindcă în preţuirea lui
Hristos sufletul omului are o valoare neasemuit mai mare decât toate fiinţele şi lucrurile, omul
ortodox închină toată grija, toată atenţia sa, sufletului său, întrucât cultura ortodoxă este în
primul rând o cultură a sufletului.
Omul este o mare numai prin Dumnezeu, acesta este motto-ul culturii divino-umane. Fără
Dumnezeu omul nu este altceva decât şaptezeci de kilograme de lut în sânge. Ce este omul fără
Dumnezeu, decât mormânt lângă mormânt? Omul european a osândit la moarte şi pe
Dumnezeu şi sufletul. Oare prin aceasta nu a osândit la moarte şi eul său, la o moarte din care
nu există înviere? Faceţi cu sinceritate şi imparţial bilanţul filozofiei, ştiinţei, politicii, culturii,
civilizaţiei europene, şi veţi vedea că ele au ucis în omul european pe Dumnezeu şi nemurirea
sufletului. Iar dacă priviţi cu atenţie tragedia istoriei omeneşti, veţi înţelege negreşit că uciderea
lui Dumnezeu se termină cu sinuciderea. Vă aduceţi aminte de Iuda? Acela a ucis cel dintâi pe
Dumnezeu şi apoi s-a nimicit şi pe sine însuşi. Acesta e o lege implacabilă care domină istoria
acestei planete.
Clădirea civilizaţiei europene, zidirea fără de Hristos nu are cum să nu se prăbuşească şi
încă foarte curând, precum au proorocit vizionarul Dostoievski acum o sută de ani şi îndureratul
Gogol acum mai bine de o sută de ani... Şi în faţa ochilor noştri se împlinesc prorociile
proorocilor ortodocşi slavi. Timp de zece secole încheiate a fost zidit turnul Babel european şi
nouă ne-a revenit tragica viziune: „Iată, clădirea e un uriaş... nimic!” A survenit o confuzie
generală: omul nu-l mai înţelege pe om, sufletul nu mai înţelege alt suflet, neamul nu mai
înţelege alt neam. S-a ridicat om împotriva omului, împărăţie împotriva împărăţiei, popor
împotriva poporului, ba chiar şi continent împotriva continentului.
Omul european a ajuns la ameţeala sa fatală. L-a dus pe supraom în vârful turnului său
Babel, voind a săvârşi prin el zidirea sa – dar supraomul a înnebunit tocmai ajungând pe acest
vârf şi s-a prăbuşit de pe turn, şi în urma lui turnul se prăbuşeşte şi se fărâmiţează prin războaie
şi revoluţii. „Homo europaeicus” nu avea cum să nu înnebunească la punctul final al culturii
sale, era cu neputinţă ca ucigaşul de Dumnezeu să nu devină sinucigaş. Faimoasa „Wille zur
Macht” s-a transformat în „Wille zur Nacht”. Noaptea, o noapte apăsătoare a acoperit Europa. Se
prăbuşesc idolii Europei şi nu este departe ziua când nu va mai rămâne piatră peste piatră din
cultura europeană care a zidit oraşe şi a ruinat suflete, a divinizat făpturile şi a lepădat pe
Făcător...
Îndrăgostit de Europa, gânditorul rus Herzen a trăit mult timp în ea. Către sfârşitul vieţii
lui însă, înainte cu mai bine de o sută de ani, a scris: „Am studiat vreme îndelungată organismul
viermănos al Europei; pretutindeni, la toate nivelurile, peste tot am văzut degetul morţii...
Europa se apropie de un cataclism înfricoşător... Revoluţiile politice se prăbuşesc sub greutatea
neputinţei lor; ele au săvârşit lucruri mari, dar nu şi-au împlinit rostul; au dărâmat credinţa, dar
n-au înfăptuit libertatea; au aprins în inimi dorinţe pe care nu au fost în stare să le împlinească...

59
 60

Eu sunt primul care pălesc şi mă tem înaintea nopţii întunecate care vine... Adio, lume
muribundă, adio, Europă!...”
Pustiu e cerul, fiindcă Dumnezeu nu mai este în el. Pustiu este pământul, fiindcă nu mai e
pe el suflet nemuritor. Cultura europeană a făcut din robii săi un cimitir, şi ea însăşi a devenit
cimitir. „Vreau să mă duc în Europa”, spune Dostoievski, „şi ştiu că merg într-un cimitir ...”
Înainte de primul război mondial, catastrofa Europei o presimţeau şi o prevesteau numai
triştii vizionari ortodocşi slavi. După primul război mondial au început să o vadă şi să o simtă şi
unii europeni. Cel mai îndrăzneţ şi mai sincer dintre aceştia e, fără îndoială, Spengler, care după
primul război mondial a tulburat lumea cu zguduitoarea sa carte: „Untergang des Abendlandes”
(„Declinul Occidentului”). În aceasta, el arată şi dovedeşte, cu toate mijloacele pe care i le pune
la dispoziţie ştiinţa, filozofia, politica, tehnica, arta, religia europeană, că Apusul cade şi decade.
După primul război mondial, Europa, cu toată strălucirea ei aparentă, îşi dă duhul. Cultura
apuseană sau faustică a început, după Spengler, în sec. X după Hristos, iar acum se găseşte în
situaţia de descompunere şi decădere şi va dispărea definitiv la finele secolului XXII. După
cultura europeană, gândeşte Spengler, va veni cultura lui Dostoievski, cultura Ortodoxiei.
Prin toate invenţiile sale culturale omul european moare şi se stinge rapid. Narcisismul
omenirii europene este mormântul din care ea nu vrea şi de aceea nu poate să învie. Faptul că e
îndrăgostită de raţiunea ei, aceasta este boala ei fatală care o pustieşte. Singura mântuire din
aceasta este Hristos, afirmă Gogol. Dar lumea, „răspândită de milioanele de obiecte strălucitoare,
care-i împrăştie gândurile în toate părţile, nu are puterea de a se întâlni nemijlocit cu Hristos.”
Tipul omului european a dat faliment în faţa problemelor fundamentale ale vieţii iar
Dumnezeul-om ortodox le-a dezlegat pe toate, până la una. Omul european a rezolvat problema
vieţii prin nihilism iar Dumnezeul-om prin viaţa veşnică. Pentru omul european darwinisto-
faustic, lucrul principal în viaţă este autoconservarea, dar pentru omul lui Hristos este jertfirea
de sine. Primul spune: „Jertfeşte-l pe celălalt pentru tine!” – iar cel de-al doilea: „Jertfeşte-te pe
tine însuţi pentru ceilalţi!”... Omul european nu a rezolvat blestemata problemă a morţii dar
Dumnezeul-om a rezolvat-o prin înviere.
Nu încape îndoială că principiile şi forţele culturii europene şi ale civilizaţiei europene
sunt luptătoare împotriva lui Hristos. Timp îndelungat s-a format tipul omului european, până
când l-a înlocuit pe Dumnezeul-om Hristos cu filozofia şi ştiinţa lui, cu politica şi tehnica lui, cu
religia şi etica lui. Europa s-a slujit de Hristos „numai ca o punte de la barbaria incultă la
barbaria cultă, adică de la barbaria nemeşteşugită la barbaria cea meşteşugită!”
Concluziile mele cu privire la civilizaţia europeană cuprind o doză bună de catastrofal, dar
acest lucru să nu vă mire, fiindcă vorbesc despre cea mai catastrofală perioadă din istoria
omenească, despre apocalipsa Europei, a cărei spaimă frânge atât trupul cât şi duhul ei. Nu
încape îndoială că întreaga Europă este ameninţată de contradicţii vulcanice care, dacă nu sunt
îndepărtate, pot exploda în curând într-o definitivă nimicire a culturii europene.

SOCIETATEA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ

Dacă rămâne cunoscut prin ceva continentul european în istoria acestei planete, va
rămâne probabil prin aceea că a ştiut să inventeze nenumărate probleme şi nu a fost în stare să
dezlege nici măcar o problemă principală spre folosul întregului neam omenesc. Aici trebuie
avute în vedere, în primul rând, aşa-numitele probleme sociale. Dorinţa de a le dezlega a
 61

devenit aproape o manie a tuturor europenilor. Îngăduiţi-mi însă, întrebarea: cine din ei le
dezleagă fără foc şi sabie, fără inchiziţie şi ruguri? Omul european stă încurcat, tulburat şi furios
în faţa problemelor sociale ca şi în faţa problemei omului. De ce? Fiindcă problemele societăţii,
reduse la elementele lor fundamentale, nu-s altceva decât problema omului înmulţită cu
numărul indivizilor din care este alcătuită întreaga societate. Omul, prin însuşi faptul că e om, e
membru al organismului social în care aduce conţinutul şi problematica sa psiho-fizică, dar
problematica omului şi cea a omenirii sunt la bază identice. Problemele adevărului şi dreptăţii,
vieţii şi morţii, binelui şi răului, nemuririi şi veşniciei, cerului şi pământului, chinuie şi omul şi
omenirea – dar mai întâi pe om ca individ, şi apoi omenirea ca colectiv. De aici se trage
concluzia logică: cel ce rezolvă problema omului a dezlegat şi problema societăţii, a oricărei
societăţi, de la cea mai numeroasă până la cea mai puţin numeroasă, de la familie până la
omenire.
În vederea dezlegării problemei omului şi societăţii prin mijloace umaniste, în Europa s-a
căzut în două extreme: sau omul a fost subestimat, maltratat, neglijat şi negat în favoarea
societăţii, sau societatea în favoarea omului. În umanismul propriu-zis al Europei, ce are
rădăcini religioase (infailibilitatea papală, care în protestantism evoluează în infailibilitatea
oricărui individ), primatul l-a dobândit individul. Societatea ce are pe individ drept criteriu şi
punct de plecare al ei nu este nimic altceva decât o satisfacere organizată a intereselor
individuale, adică o consfinţire legalizată a egoismului omenesc. Ca atare, e pe deplin firesc să fie
subapreciată şi personalitatea omenească, prin impunerea individului ca totalitate socială
egoistă, şi societatea prin impunerea individului ca monadă egoistă. Amândouă acestea sunt
dogme ale civilizaţiei apusene care se ciocnesc între ele şi care se impun „ferro ignique” [prin
fier şi prin foc] de veacuri întregi omenirii, ca o mântuire a ei. Noi însă vrem o dreptate
desăvârşită şi pentru om şi pentru societate, dreptatea care va menţine întotdeauna echilibrul
între valorile dumnezeieşti ale omului şi toate valorile de preţ şi neschimbate ale societăţii. Noi
voim o societate în care să se păstreze integritatea persoanei umane şi dumnezeiasca ei măreţie,
în care omul nu va fi subestimat, nu va fi schilodit, nu va fi transformat în pigmeu, nu va fi
mecanizat, nu va fi transformat în marionetă spre folosul distincţiei de clasă, al neamului şi al
statului, al culturii şi al civilizaţiei, al ştiinţei şi al religiei. Noi vrem o societate în care persoana
şi societatea se completează reciproc, se întrajutorează, cresc şi se desăvârşesc reciproc, o
societate în care fiecare este unit duhovniceşte cu toţi şi toţi cu fiecare în parte, în care fiecare
trăieşte prin toţi şi cu ajutorul tuturor, dar şi cu toţi trăiesc prin fiecare şi cu ajutorul fiecăruia.
Aceasta înseamnă că noi am vrea o societate care se înfăţişează ca un organism, un trup, iar
membrii ei sunt mădulare organice ale unui tot unitar: tu eşti ochi, acela mână, eu picior, aşa
încât să nu poată spune „Nu am nevoie de tine, sunt puternic şi fără tine.” Pentru ca mâna să
lucreze, are nevoie de ochi care să conducă şi de picior care să o poarte; de asemenea, ca ochiul
să vadă, are nevoie de mână care să-l hrănească şi de picior care să-l poarte; şi iarăşi, pentru ca
piciorul să meargă, are nevoie de ochi ca să-l conducă şi de mână care să conlucreze cu el. Toţi
suntem mădulare ale organismului societăţii, mici şi mari, văzuţi şi nevăzuţi, dar mădulare care
trăiesc unul cu altul şi prin altul, fiecare conlucrează cu toţi şi toţi cu fiecare. Iată ce se întâmplă
în trup: ca să crească un fir de păr pe cap, conlucrează laolaltă cu el trupul întreg, dar şi firul de
păr cu funcţia lui proprie este necesar pentru trup, pentru că apără capul şi este un priceput
conducător al transpiraţiei. Fiţi atenţi, de asemenea, cu privire la trupul omenesc: în el avem cel
mai bun exemplu de societate, de prietenie, de conlucrare, de trăire laolaltă, de slujire a altuia, a
aproapelui; fiecare mădular slujeşte toate celelalte mădulare şi toate celelalte mădulare slujesc pe

61
 62

fiecare în parte. Degetul cel mic al mâinii slujeşte un organul atât de delicat ca ochiul şi pe acela
care este încă şi mai delicat, creierul, dar şi ochiul şi creierul slujesc degetul. Cu cât este mai
însemnat un organ înăuntrul trupului, cu atât el săvârşeşte o slujbă mai de răspundere şi este
slujitorul oricărui organ mai mic decât cel din trup. Inima este cel mai însemnat organ din trup,
dar în acelaşi timp ea este şi cel mai mare slujitor al trupului, ea slujeşte neîncetat fiecare
părticică în parte şi tot trupul laolaltă.
Să nu vă pară curios acest lucru căci aşa este constituţia trupului: tot ceea ce este mai mare
în el, este mai mare pentru ca să slujească ceea ce este mai mic decât el. Nu vedeţi că smerenia
este virtutea principală care orânduieşte toate raporturile reciproce în lăuntrul trupului
omenesc? Ceea ce este mare se smereşte înaintea a ceea ce este mai mic şi-l slujeşte, iar ceea ce
este mai mare se smereşte şi mai mult! Tot astfel trebuie să se întâmple şi în societatea dorită şi
ideală, ca cel ce este mai mare să slujească pe cel ce este mai mic: omul cult să slujească pe cel
incult, înţeleptul pe cel simplu, bogatul pe sărac, cel mai mare să fie mare prin aceea că este
slujitorul de bună voie al tuturor. Toate se întâmplă aici în conformitate cu legea naturală dar şi
dumnezeiască a Dumnezeului-om: „cel care între voi vrea să fie mai mare, să fie slujitor al
vostru şi cel care între voi vrea să fie cel dintâi, să fie rob al vostru.” (Mt. 20, 26-27). Pentru ce?
Pentru că aceasta este o lege şi pentru cel mai desăvârşit om, Dumenezeul-om Hristos, Care „nu
a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi de-a sufletul Său preţ de răscumpărare pentru
mulţi” (Mt. 20, 28). Şi într-adevăr, există vreun slujitor mai mare al neamului omenesc în afară
de blândul Dumnezeu-om? „Iar eu sunt în mijlocul vostru, ca Cel ce slujeşte” (Lc. 22, 27), zice El
ucenicilor Săi. Ca slujitor care-i slujeşte pe ei cu umilinţă, îi învaţă Adevărul dumnezeiesc,
Dreptatea dumnezeiască, Dragostea dumnezeiască, Bunătatea dumnezeiască, Puterea
dumnezeiască, pentru ca oamenii să poată cunoaşte şi învinge păcatul, răul, moartea, şi să devină
cu ajutorul dumnezeiesc, buni, nemuritori, veşnici. Nu numai ca om întrupat ci şi ca
Dumnezeu-Cuvântul El slujeşte neîncetat pe oameni cu ajutorul întregii naturi, cu ajutorul
universului. Îi slujeşte neîncetat şi cu umilinţă, numai ca să-i înveţe legea aceasta dumnezeiască
prea înaltă cosmică şi naturală, în care cel mai mare slujeşte pe cel mai mic, şi încă cu bucurie şi
cu bunătate. Pentru aceasta gura Lui divino-umană a spus despre legea aceasta următoarele: „Cel
ce este mai mare între voi să fie ca cel mai mic şi cel ce este mai întâi, ca robul… că tot ce se
înalţă pe sine, se va umili, iar cel ce se umileşte, se va înălţa” (Lc. 22, 26; 18, 14). În realitate,
toată Evanghelia Dumnezeului-om de la început şi până la sfârşit nu este nimic altceva decât o
icoană şi o mărturie invincibilă a acestei legi dumnezeieşti cosmice, sau mai degrabă legi
universale.
Nu vi se pare că prin această lege evanghelică universală Dumnezeul-om dezleagă într-un
chip ideal şi real în acelaşi timp şi problema omenirii, dar şi problema societăţii? Pentru că omul
şi omenirea, persoana şi societatea, nu numai că sunt din una şi aceeaşi „materie” psihofizică, ci
şi că toate sunt străbătute de unul şi acelaşi scop şi că una şi aceeaşi tehnologie curge prin
mijlocul a tot ce constituie esenţa lor. Dacă eventual nu ar avea acelaşi scop, atunci între ele ar
exista un abis fără de punte şi ar fi sfâşiate de cantitatea cu neputinţă de împăcat. Numai
unitatea scopului şi sfârşitului dă putinţa unei dezlegări ideale a problemei omenirii, precum şi a
problemei persoanei şi societăţii. Dar oare să fie scopul acesta? Desigur că el nu va fi un scop
trecător şi temporal, oportunist, întâmplător, interesat, un scop care să hotărască soarta omului
şi să însoţească fiinţa omenească în toate lumile în care aceasta se găseşte. Este vorba despre acel
scop nemuritor pe care l-a pus Dumnezeul-om, scoţându-l din fiinţa asemănătoare cu
 63

Dumnezeu a naturii omeneşti. În ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu
şi toate desăvârşirile dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate.
Este oare cu putinţă acest lucru? Într-adevăr, este cu putinţă şi o mărturisesc două motive
irezistibile: mai întâi faptul că omul este o fiinţă după chipul lui Dumnezeu, iar al doilea, faptul
că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat în om şi ca Dumnezeu-om a arătat că este în mod
dumnezeiesc desăvârşit şi ideal şi din punct de vedere omenesc, om real şi natural, în care S-a
întrupat Dumnezeu cu toate dumnezeieştile desăvârşiri ale Lui. Şi chiar mai mult, Dumnezeul-
om a adus şi împarte oamenilor virtuţile dumnezeieşti şi puterile dumnezeieşti, în aşa fel ca
fiecare om să poată, dacă voieşte, să întrupeze în sinea lui pe Dumnezeu şi desăvârşirile
dumnezeieşti. Înfăptuind scopul acesta, oamenii se transformă în fiinţe nemuritoare şi devin
membri ai comuniunii divino-umane nemuritoare, adică ai divino-umanităţii. După cum din
om, în chip raţional şi natural se naşte şi se dezvoltă omenirea, tot astfel şi din Dumnezeul-om,
iarăşi în chip raţional şi natural se naşte şi se dezvoltă Dumnezeu-omenirea. În comuniunea
aceasta a Dumnezeului–om, oamenii trăiesc şi se comportă ca fiinţe nemuritoare, conform cu
legile evanghelice care au putere şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Această comuniune unică pe
planeta noastră a celor cu adevărat nemuritori şi cu adevărat purtători de Dumnezeu şi a celor
ce se străduiesc cel puţin să devină ca atare, nu este nimic altceva decât Trupul divino-uman al
lui Hristos, Sfânta Lui Biserică.
Respiraţi puţin: iată că ne găsim deja în Sfânta Sfintelor a filozofiei societăţii divino-
umane. Aceasta este o societate nouă, divino-umană, întru nimic asemănătoare cu acelea pe care
vi le oferă în chip teoretic şi practic sociologia umanistă a omului european. În această societate
divino-umană, toate se rezumă în Persoana purtătoare de viaţă a Dumnezeului-om Hristos. El
este cea mai înaltă valoare şi bunul cel mai înalt. Toate celelalte valori, şi individuale şi sociale,
izvorăsc din ea, întocmai ca razele din soare.
Înţelegeţi că vorbesc despre Biserica Ortodoxă Sobornicească ca societate divino-umană.
Care este esenţa ei? Dumnezeul-om Hristos. Pentru aceasta, tot ceea ce este ortodox are caracter
divino-uman: şi conştiinţa, şi simţirea, şi voinţa, şi gândirea, şi viaţa, şi societatea. Dumnezeu
este pretutindeni Cel dintâi iar omul al doilea, Dumnezeu conduce iar omul este condus,
Dumnezeu lucrează iar omul conlucrează. Aici nu este vorba despre un Dumnezeu
supranatural, abstract, închipuit, ci despre Dumnezeul celei mai directe realităţi istorice, despre
Dumnezeu care S-a făcut om, a trăit în categoriile propriei noastre vieţi omeneşti şi s-a arătat
pretutindeni în chip pipăibil şi vizibil, cu desăvârşire fără de păcat, cu desăvârşire sfânt, cu
desăvârşire adevărat. Ca atare, şi societatea pe care a organizat-o este atât de adevărată şi atât de
reală. Şi într-adevăr, Biserica în calitate de societate, nu este altceva, decât un admirabil
organism divino-uman, în care prin conlucrarea harului dumnezeiesc şi a lucrării libere
omeneşti se uneşte şi divino-umanizează totul, afară de păcat. În acest organism divino-uman al
Bisericii fiecare credincios este întocmai ca o celulă, care devine o parte componentă a trupului
şi care trăieşte din puterea divino-umană purtătoare de viaţă a lui.
Iată principiile de bază ale filozofiei ortodoxe a societăţii: Biserica în calitate de singură
societate adevărată este, în primul rând, un organism divino-uman şi apoi o organizare divino-
umană în lume, adică tot ceea ce este al Dumnezeului-om să întrupeze dragostea lui Hristos care
naşte toate, dreptatea lui Hristos, bunătatea lui Hristos, înţelepciunea lui Hristos şi în genere,
toate virtuţile lui Hristos. Pentru că, prin mijlocirea lor, Hristos locuieşte în om şi se întrupează
în el. Un astfel de om trăieşte prin Hristos, gândeşte prin Hristos, simte în Hristos, lucrează prin
Hristos, se găseşte în comuniune cu ceilalţi oameni pe toate planurile vieţii, în Hristos. De unde

63
 64

are el puterea aceasta? De la Hristos Însuşi, după cuvântul Sfântului Apostol: „ Toate le pot în
Hristos care mă întăreşte” (Filip. 4, 13). Omul credinţei ortodoxe trăind în organismul divino-
uman al Bisericii, trăieşte întotdeauna în comuniune „ cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18), care-l ajută în
chip tainic la realizarea poruncilor evanghelice. Ca atare, mădularul ortodox al Bisericii are
simţământul viu, cum că viaţa lui este aceeaşi cu viaţa tuturor celorlalţi oameni şi că are una şi
aceeaşi credinţă cu apostolii, cu mucenicii şi cu sfinţii tuturor veacurilor. El mai are
simţământul viu cum că toţi aceştia trăiesc veşnic şi chiar mai mult, că atât pe el cât şi pe ceilalţi
îi străbate una şi aceeaşi putere divino-umană, una şi aceeaşi viaţă divino-umană, unul şi acelaşi
adevăr divino-uman. În Biserică, socotită ca societate, trecutul este întotdeauna prezent pentru
că Dumnezeul-om Hristos, Care este „tare şi azi, Acelaşi şi în veci”, trăieşte neîntrerupt în
trupul Lui divino-uman, cu aceeaşi bunătate, cu aceeaşi viaţă şi face întregul trecut un prezent
continuu. Pentru aceasta omul credinţei ortodoxe nu este niciodată singur, ci întotdeauna în
comuniune cu toate celelalte mădulare ale Bisericii şi cu toate fiinţele. Când omul gândeşte
ceva, face acest lucru cu teamă şi spaimă dumnezeiască, pentru că ştie că la această faptă a lui
participă în chip tainic toţi sfinţii. Ortodocşii sunt ortodocşi prin aceea că au neîncetat
simţământul sobornicităţii divino-umane, încălzindu-se cu acest simţământ şi păzindu-l prin
rugăciune şi smerenie. Nu se proclamă niciodată pe ei înşişi, nu se laudă niciodată în ce priveşte
omul, nu sunt satisfăcuţi niciodată de umanismul găunos şi nu se închină niciodată
umanismului. Pe toate căile lor ei mărturisesc şi propovăduiesc pe Dumnezeul-om, iar nu pe
om. Pentru că ei cunosc că omul şi societatea omenească fără de Cuvântul, ca unire şi unitate
nestricăcioasă, aleargă cu neînfrânare către iraţionalitate şi către întunericul nefiinţei, sau mai
mult, către întunericul unui „vai şi amar”.
S-a spus mai sus că societatea civilă (impunerea individului ca monedă) şi socialismul
umanistic (impunerea forţată a individului egoist ca totalitate) au rădăcini religioase. Într-
adevăr, deoarece în Apusul european creştinismul s-a transformat treptat în umanism, era
natural ca transformarea aceasta să-şi aibă consecinţele ei în toate domeniile vieţii omeneşti ca
atare, şi în domeniul societăţii. Multă vreme şi în chip stăruitor au restrâns pe Dumnezeul-om
până când în cele din urmă L-au micşorat, reducându-L la un simplu om: la omul infailibil al
Romei şi la nu mai puţin infailibilul om al Berlinului. În felul acesta s-a înfăţişat pe de o parte
maximalismul apusean creştino-umanist (Papismul), care înlătură totul de la Hristos, iar pe de
altă parte minimalismul apusean creştino-umanist (Protestanstismul), care de la Hristos cere cât
se poate de puţin, iar adeseori nimic. În amândouă, ca valoare supremă şi ca ultim criteriu este
aşezat omul în locul Dumnezeului-om şi individualismul de diferite nuanţe în locul societăţii
divino-umane. S-a săvârşit în felul acesta dureroasa „corectare” a Dumnezeului-om, a operei Lui
şi a învăţăturii Lui!
Cel dintâi protest radiază împotriva Uneia Sfinte, Catolice şi Apostolice Biserici ca
societate, iar rădăcinile trebuie să se caute în Papism şi nu în Luteranism. Şi în acest protest
tocmai constă cel dintâi protestantism, dar în acelaşi timp aici este şi începutul
individualismului, ca principiu social.
Nu trebuie să ne înşelăm: maximalismul creştin umanist apusean - Papismul este exact cel
mai radical protestantism şi individualism, pentru că a transferat temelia creştinismului de la
veşnicul Dumnezeu-om la omul ca individ. Protestanţii nu au făcut altceva, decât pur şi simplu
au acceptat dogma aceasta în esenţa ei şi au desăvârşit-o într-atât, încât să ajungă la proporţii şi
amănunte înfricoşătoare. Într-adevăr, Protestantismul nu este altceva decât un Papism aplicat
întru totul, a cărui principiu de bază (infailibilitatea omului) s-a aplicat în viaţa fiecărui om în
 65

parte, dar şi a întregii societăţi. După exemplul omului infailibil al Romei, fiecare protestant
devine infailibil, revendicând infailibilitatea individuală în problemele de credinţă şi de viaţă.
Din punctul acesta de vedere, se poate spune că Protestantismul este un papism laicizat, lipsit
însă de proporţia mistică, de autenticitate şi de putere.
Prin aceea că în Apus, creştinismul cu toate nesfârşitele sale adevăruri divino-umane, s-a
limitat la om, creştinismul apusean s-a transformat în umanism. Lucrul acesta poate să pară
ciudat, dar este adevărat. Îl arată în chip neîndoielnic realitatea lui istorică. Creştinismul
apusean în esenţa lui este cel mai radical umanism, pentru că a declarat pe om infailibil şi a
transformat Societatea divino-umană într-o societate umanistă. Ca atare, individualismul şi
totalitarismul sunt două feţe ale aceluiaşi lucru, care decurge din acelaşi izvor.
Această înlocuire a Dumnezeului-om prin om s-a manifestat în chip practic prin
înlocuirea metodologiei creştine divino-umane cu metodologia omenească. De aici izvorăsc
poziţia capitală a filozofiei aristotelice în scolasticism, metoda cazuistă şi inchiziţia în etică,
diplomaţia papală în raporturile internaţionale, statul papal şi individualismul ca principiu social
şi aşa mai departe.
Cu actul acesta al micşorării şi reducerii creştinismului în umanism, s-a simplificat în chip
neîndoielnic şi creştinismul, dar în acelaşi timp s-a distrus. Apusul a pierdut Biserica şi pe
Dumnezeul-om şi pentru aceasta el a pierdut şi Societatea divino-umană în care omul este frate
veşnic al omului. Pretutindeni se înfăţişează tendinţa mult iubită a omului european de a
rezuma totul la om, ca valoare de bază şi măsură de bază a tuturor, dar în spatele lui se ascunde
un idol „Menschliches, Allzumenschliches” (omenesc, mult prea omenesc). Glasurile unor
oameni din lumea apuseană: „Zurück zu Jesus! Back to Jesus!” sunt strigăte neputincioase în
mijlocul nopţii celei fără de lună a Creştinismului umanist, care a părăsit valorile divino-umane
şi etaloanele divino-umane şi acum se sufocă în deznădejde şi impas, în timp ce din adâncul
veacurilor răsună crudele cuvinte ale îndureratului Profet al lui Dumnezeu Ieremia: „ Blestemat
este omul care nădăjduieşte în om!” (Ier. 17, 5).
Într-o perspectivă istorică largă, dogma apuseană despre infailibilitatea omului nu este
altceva decât o strădanie de reînviere şi de înveşnicire a umanismului european pe moarte.
Aceasta este ultima „transformare” şi definitiva apoteoză a lui, fiindcă după iluminismul
raţionalist al sec. XVIII şi pozitivismul miop al sec. XIX, umanismului european nu-i mai
rămânea nimic altceva decât să se descompună în contradicţii şi impas. În acest moment tragic
pentru el, îi vine în ajutor umanismul religios care, cu dogma lui despre infailibilitatea omului,
l-a salvat de la moarte sigură. Dar chiar şi dogmatizat, umanismul creştin apusean nu a avut cum
să nu păstreze în sine toate contradicţiile mortale ale umanismului european, care înclină spre o
singură dorinţă, aceea de a fi alungat Dumnezeul-om de pe pământ în cer. Pentru umanism,
lucrul de bază şi cel mai însemnat este acela de a fi omul suprema valoare şi ultima măsură.
Potrivit simţirii şi cunoaşterii ortodoxe, creştinismul este creştinism prin Dumnezeul-om,
prin adevărul Său divino-uman şi prin metodologia Sa divino-umană, iar societatea este o
societate adevărată numai atunci când este plămădită laolaltă cu Dumnezeu-omenirea lui
Hristos. Acesta este adevărul în bază, în pofida căruia nu poate să aibă loc nici o împăcare. Prin
ele se defineşte şi se stabileşte toată axiomatica şi criteriologia creştină. Hristos este valoarea
supremă şi măsura infailibilă, numai ca Dumnezeu-om. Puterea salvatoare şi de viaţă făcătoare a
Bisericii lui Hristos constă pretutindeni în prezenţa veşnic vie şi pe toate unindu-le laolaltă, a
Ipostasului Dumnezeu-om. Orice înlocuire a Dumnezeului-om cu orişicare om şi orice alegere

65
 66

din creştinism numai a acelor elemente care satisfac „gustul individual” şi înţelegerea omului,
transformă creştinismul într-un superficial şi neputincios umanism.
Numai cu puterea lui divino-umană creştinismul este „sarea pământului”, sare care păzeşte
pe om să nu se strice datorită păcatului şi răului. Dacă însă creştinismul se va împrăştia în tot
felul de umanisme, atunci el „se strică”, devine o sare „nesărată”, care după cuvântul cel întru
totul adevărat al Mântuitorului „nu mai este bună de nimic, decât să se arunce afară şi să se calce
în picioare de oameni.” (Mt. 5, 13). Orice strădanie şi încercare de egalizare a creştinismului cu
spiritul secolului acestuia, cu mişcările fugare ale unor epoci istorice, şi chiar mai mult, cu
partidele politice sau cu stările de fapt politice, îi smulge acea valoare proprie care face din el
unica religie divino-umană din lume.
În filozofia ortodoxă a societăţii regula supremă este aceea de a nu fi adaptat Dumnezeul-
om la duhul vremii, ci duhul vremii să fie adaptat la duhul veşniciei lui Hristos şi al divino-
umanităţii Lui. Numai în felul acesta Biserica va putea păstra Persoana de viaţă făcătoare şi de
neînlocuit a Dumnezeului-om Hristos şi să rămână o comunitate omenească în care oamenii
trăiesc înfrăţiţi prin dumnezeiasca dragoste şi dreptate, prin rugăciune şi post, prin blândeţe şi
smerenie, prin înţelepciune şi bunătate, prin milostenie şi credinţă, prin dragoste de Dumnezeu
şi dragoste frăţească şi prin celelalte virtuţi evanghelice.
În conformitate cu filozofia divino-umană a vieţii, şi omul şi societatea, şi poporul şi statul
trebuie să se acomodeze cu Biserica întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic. Acomodarea Bisericii
cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult subjugarea Bisericii de către ele. Un popor
numai atunci posedă valorile reale când trăieşte şi pune în aplicare virtuţile evanghelice şi
întrupează în istoria lui etosul divino-uman. Ceea ce valorează pentru popor valorează şi pentru
fiecare stat şi pentru fiecare societate. Scopul poporului ca totalitate este acelaşi cu scopul
omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a
dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină „popor al lui
Dumnezeu”, „popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte prin istoria lui adevărul
divino-uman al vieţii şi etosul divino-uman al ei. (vezi I Pt. 2, 9-10; 1, 15-16)
Vom fi întrebaţi: unde sunt roadele concrete ale acestei societăţi divino-umane? Cum se
explică faptul că pe pământul Ortodoxiei s-a dezvoltat „cea mai radicală laicizare din istoria
omenirii” (Joseph Piper). Oare nu există şi „umanismul” răsăritean, bunăoară cezaro-papismul
sau umanismul unor filozofi bizantini? Reuşita pe pământul Ortodoxiei a umanismului social
ateizat nu dovedeşte oare, „incapacitatea Ortodoxiei” de a rezolva cele mai elementare probleme
sociale?
Este un fapt că lumea aceasta zace în rău şi în păcat. Reducerea la om a toate este în fapt
atmosfera în cadrul căreia trăieşte, respiră şi către care se îndreaptă natura omenească căzută şi
în genere omul, ori şi unde aceasta s-ar găsi. Ca atare, nu este nimic de mirare că valurile iubirii
de păcat, ca şi valurile otrăvurilor pseudo-creştine ale Europei, au cuprins în anumite timpuri şi
popoarele ortodoxe. Dar unul este adevărul indiscutabil: Biserica Sobornicească Ortodoxă care
niciodată nu a transformat în dogmă vreun umanism oarecare, fie că este vorba despre cezaro-
papism, fie despre altceva de felul acesta. Prin adevărata şi integrala dumnezeire-omenire şi
autenticitate evanghelică a ei, prin necontenita invitaţie la pocăinţă, prin tot ceea ce este de la
Dumnezeul-om şi după Dumnezeul-om, ea a păstrat cu ajutorul Duhului Sfânt, întreaga
înţelepciune şi feciorie nu doar a inimii, ci şi a sufletului ei. În felul acesta a fost şi a rămas
„sarea pământului” a omului şi a societăţii. Tragedia creştinătăţii apusene stă tocmai în aceea că
s-a străduit, fie îndreptând Persoana Dumnezeului-om, fie tăgăduind-o, să introducă din nou
 67

demonicul umanism, ce caracterizează natura omenească căzută. Şi unde? În însăşi inima

organismului divino-uman al Bisericii, şi chiar mai mult, în clipa în care sensul Bisericii cere o
eliberare de un astfel de umanism. Este natural ca umanismul acesta să pătrundă în continuare
prin Biserică în toate domeniile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie proclamat în dogmă
supremă, sau mai rău, în dogmă universală. În felul acesta trufia omenească demonică ascunsă
sub mantia Bisericii, devine dogmă de credinţă transformată în dogmă de viaţă, fără de care nu
există mântuire! Este îngrozitor şi numai să gândească cineva la acest lucru, cu atât mai mult să-l
spună, cum că în felul acesta unicul „laborator al mântuirii” din lumea aceasta se transformă
treptat într-un „laborator drăcesc” de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de monstruozitate, într-
un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeului-om.
Biserica Ortodoxă Sobornicească nu a declarat ca dogmă nici o otravă, nici un păcat, nici
un umanism, nici un sistem social pământesc, nici prin Sinoade, nici prin „Trupul” Bisericii
Soborniceşti, însă Apusul, vai, numai aceasta face. Cea mai recentă dovadă a acestui fapt este
Conciliul II Vatican. În credinţa Ortodoxă pocăinţa este o sfântă virtute neapărat trebuincioasă
şi ea cheamă întotdeauna la pocăinţă. În Apus, credinţa pseudo-creştină în om nu cheamă la
pocăinţă. Dimpotrivă, ea îndatorează cu „sfinţenie” la rămânerea în propria ei antropolatrie
ucigătoare de om, în umanismele, infailibilităţile şi ereziile ei pseudo-creştine. Mai mult,
consideră extaziată că în nici un caz acestea nu sunt lucruri pentru care cineva ar trebui să se
pocăiască.
Umanismul social contemporan dez-dumnezeit este întru totul, ideologic şi metodologic
vorbind, odrasla, invenţia pseudo-creştină a Europei pseudo-creştine, încununată cu
împăcătoşirea noastre. Când sunteţi întrebaţi: „De unde aceasta în Ortodoxie?”, să răspundeţi că
Dumnezeu pune la încercare răbdarea drepţilor, cercetează pe fii pentru păcatele părinţilor lor
şi arată puterea Bisericii Sale Soborniceşti trecând-o prin foc şi apă, fiindcă după cuvintele de
Dumnezeu înţelepţitului Macarie Egipteanul, tocmai acesta este singurul drum al creştinismului
adevărat: „Acolo unde este Duhul Sfânt urmează ca o umbră prigoana şi lupta... Adevărul nu are
cum să nu fie prigonit”.
Care sunt roadele societăţii divino-umane? Sfinţii, Mucenicii, Mărturisitorii. Aceştia sunt
scopul ei, aceştia sunt sensul şi justificarea, aceştia sunt şi dovada puterii ei cu neputinţă de
nimicit – nu cărţi, nu biblioteci, sisteme şi oraşe, care azi sunt şi mâine nu mai sunt. Mii şi sute
de mii de mucenici şi neo-mucenici care au pătimit pentru credinţa Ortodoxă, iată roada
societăţii divino-umane. De aceea faimosul romano-catolic François Mauriac vede la orizontul
întunecos al lumii contemporane, care zi de zi se afundă mai mult în întunericul pierzătoarei de
suflet închinări la om născute în Europa, doar un singur punct luminos: credinţa Ortodoxă cea
împurpurată cu sângele Mucenicilor şi noilor Mucenici ai săi. În Apus? Acolo oamenii nu
cunosc nici Biserica, nu cunosc nici calea, nu cunosc nici ieşirea din impasuri. Acolo totul s-a
înecat în închinarea la idoli cea pierzătoare de suflet, în iubirea de plăceri, în iubirea de sine şi
în iubirea de patimi. Ca atare, în Europa este o renaştere a închinării la idoli. „Hristoşi
mincinoşi”, dumnezei mincinoşi au inundat Europa şi de acolo sunt exportaţi pe toate pieţele
lumii, având ca lucrare de căpetenie uciderea în om a sufletului, acea valoare omenească care e
unică în toate lumile, şi prin aceasta distrugerea înfăptuirii şi a înseşi putinţei de a înfăptui o
adevărată societate.
Scriind acestea nu scriem istoria Europei, a virtuţilor şi defectelor ei, şi nici istoria pseudo-
bisericilor europene, ci înfăţişăm doar entelehia ontologiei lor, coborâm în inima trufiei
europene, în subteranul ei demonic, unde se află negrele ei izvoare prin a căror apă ameninţă să

67
 68

otrăvească lumea. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin o osândire a Europei ci este doar o
chemare la rugăciune din toată inima, spre singura cale de mântuire: mântuirea prin pocăinţă.

EDUCAŢIA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ

Existenţa educaţiei/luminării dă la iveală faptul, mărturisit în trecut şi mărturisit continuu

de întreaga experienţă a neamului omenesc, că omul este o fiinţă nedesăvârşită şi neîmplinită.
Lucrul acesta îl mărturisesc toate filozofiile, toate religiile, toate ştiinţele, toate culturile. Omul
este o fiinţă care are nevoie a se desăvârşi şi a se împlini. Ca atare, scopul principal al educaţiei
este de a-l desăvârşi şi de a-l împlini pe om. Dar îndată se naşte următoarea întrebare
inevitabilă: cum să-l desăvârşească şi cum să-l împlinească?
Oricum l-am privi, omul este prin fiinţa lui deschis spre alte fiinţe şi alte lumi. În nici un
caz el nu este monada închisă a lui Leibnitz. Prin toată viaţa lui fizică şi psihică, omul se urzeşte
neîncetat, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu voie sau fără voie, în ţesătura grandioasă şi necuprinsă a
vieţii întregului univers. Educaţia/luminarea, dacă vrea să fie cu adevărat omenească, trebuie să
pornească de la acest fapt vizibil, luându-l ca premiză logică de bază. Căutarea omului desăvârşit
şi împlinit, care există în istoria neamului omenesc, dă naştere în conştiinţa noastră unei
întrebări arzătoare: cine este om desăvârşit şi întreg, cine?
Nu cumva Platon? Dar el, tocmai din cauza conştiinţei arzătoare a nedesăvârşirii şi a
neîmplinirii sale, Platon s-a preschimbat în săgeată îndreptată spre lumile de sus, spre lumile
ideilor şi idealurilor veşnice. Aşadar, el nu este un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Buddha? Dar Buddha, gonit de simţământul fioros şi implacabil al
nedesăvârşirii sale omeneşti, a împins toate năzuinţele spre desăvârşire ale fiinţei în împărăţia
transcendentă a veşnicei ne-simţiri (ne-pătimiri) şi ne-împreună-simţiri (ne-împreună-
pătimiri), adică în Nirvana. Aşadar, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Moise? Dar şi Moise, urmărit de înfricoşătoarea robie a poporului său şi de
neputinţa sa personală, strigă necontenit după ajutor din cer şi îndulceşte amărăciunea cea
neîndulcită a fiinţei sale omeneşti cu prooroceşti vedenii despre un Mesia şi Mântuitor care avea
să vină. Aşadar, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Mohamed? Dar Mohamed, chinuit de setea de sânge a iadului său şi
împătimirea de plăceri a raiului său, aleargă peste această planetă împlinind prin foc şi sabie
visele sale prooroceşti, călcând cu entuziasm fanatic peste cadavrele „necredincioşilor”. Aşadar,
nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Kant? Dar şi Kant, chinuit de nedesăvârşirea şi neîmplinirea fiinţei omeneşti,
din crisalida strâmtă a criticismului raţionalist a aruncat tot ce e omenesc în abisul
metaraţionalului „Das Ding an sich” [lucrul în sine] şi l-a lăsat la mila şi nemila neştiutului,
necunoscutului, înspăimântătorului. Aşadar, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Shakespeare? Acesta însă, în setea lui nepotolită după desăvârşit şi împlinit,
trăind nedesăvârşirea şi neîmplinirea omului într-o mulţime fără număr de tragisme infernale, a
dus fiinţa omenească în lumile de sus şi a lăsat-o pe drumurile de acolo străină şi înspăimântată.
Aşadar, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Goethe? Acesta, trăind în chip cuprinzător şi adânc drama fiinţei omeneşti, în
care Mefistofel joacă un rol de frunte, prin strigătul său dinainte de moarte: „Licht, mehr Licht”
 69

a arătat limpede cât de nefericit a plecat în cealaltă lume. Aşadar, nici el nu e un om desăvârşit şi
împlinit.
Nu cumva Tolstoi? Dar acesta, în lupta lui neîncetată şi necruţătoare cu nedesăvârşirea şi
neîmplinirea omului, a ajuns la o astfel de nelinişte sufletească încât cu puţin înainte de moartea
sa, într-un moment de agonie insuportabilă a duhului, a fugit din casă cu scopul de a fugi de
sine, de dureroasa nedesăvârşire şi tragica neîmplinire a fiinţei lui. Aşadar, nici el nu e un om
desăvârşit şi împlinit.
Nu cumva Nietzsche? Dar în vulcanicul şi înviforatul simţământ al tragicei nedesăvârşiri şi
a insuportabilei neîmpliniri a fiinţei omeneşti în toate dimensiunile şi realităţile acestei lumi, în
neînfrânata lui năzuinţă după omul superior, desăvârşit şi împlinit, Nietzsche a înnebunit! Prin
urmare, nici Nietzsche nu e un om desăvârşit şi împlinit.
Şi tot aşa, de la primul până la ultimul om: o tristă defilare de oameni nedesăvârşiţi şi
neîmpliniţi. Iar în mijlocul lor stă El, tainicul şi minunatul Dumnezeu-om, Dumnezeieşte
desăvârşit şi omeneşte real. Binele Lui omenesc este Dumnezeieşte desăvârşit şi împlinit,
Adevărul Lui omenesc este Dumnezeieşte desăvârşit şi împlinit, Dragostea Lui omenească este
Dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită, la fel şi Dreptatea Lui, şi Mila Lui, şi Împreună-Pătimirea
Lui, şi Nemurirea Lui, şi Veşnicia Lui, şi Frumuseţea Lui. Toate sunt omeneşte reale, dar şi
Dumnezeieşte desăvârşite şi împlinite. Nu vă miraţi de asta, El a „schimbat la faţă” tot ceea ce
este omenesc în Dumnezeiesc, l-a desăvârşit şi împlinit prin ceea ce e dumnezeiesc. Într-un
cuvânt, în El întregul om este Dumnezeieşte desăvârşit şi Dumnezeieşte împlinit.
Nu credeţi? Încercaţi să vă închipuiţi vreun Dumnezeu sau mai desăvârşit decât Hristos
sau vreun om mai desăvârşit decât El. Nu veţi fi în stare să o faceţi – fiindcă nici gândirea
individuală şi nici cea colectivă a omului nu poate să-şi închipuie nici vreun Dumnezeu mai
desăvârşit decât Hristos şi nici vreun om mai desăvârşit decât El. Şi ceea ce e excepţional şi unic
în toate acestea este că toate desăvârşirile Dumnezeieşti sunt în Hristos omeneşte reale şi
concrete. Şi Adevărul Dumnezeiesc, şi Dragostea Dumnezeiască, şi Dreptatea Dumnezeiască, şi
Bunătatea Dumnezeiască, şi Frumuseţea Dumnezeiască sunt date în El ca realităţi omeneşti şi
lucruri concrete pământeşti. Nu este bine desăvârşit, nici adevăr desăvârşit, nici frumuseţe
desăvârşită pe care omul să nu le afle întrupate în Persoana Lui şi realizate în viaţa Lui. Din
toate aceste pricini El este acel om desăvârşit şi împlinit pe care neamul omenesc, gândirea
omenească, inima omenească îl caută prin religii, filozofii, ştiinţă, artă, cultură. Aplicată la
educaţie/luminare, concluzia aceasta ar suna astfel: Hristos este acel om ideal pe care
educaţia/luminarea omenească îl caută ca scop al ei, ca sens al ei, ca ideal al ei. Cu El şi de la El
cunoaştem noi oamenii ce este omul adevărat, ce este omul ideal, ce este omul desăvârşit. În El
avem un model după care orice om poate să se zidească întru om ideal de bun, ideal de drept,
ideal de desăvârşit şi de împlinit – şi asta fără greutăţi mari şi de netrecut, fiindcă oricărui om
care se străduieşte El îi dă puterile Sale Dumnezeieşti ca să îşi însuşească tot ce este al Lui: şi
Dreptatea Lui Dumnezeiască, şi Adevărul Lui Dumnezeiesc, şi Dragostea Lui Dumnezeiască, şi
Bunătatea Lui Dumnezeiască.
Simţiţi oare? Ne găsim deja pe făgaşul principal al filozofiei educaţiei/luminării divino-
umane. Luaţi aminte cu seriozitate şi obiectivitate la arhitectura lăuntrică a acestei
educaţii/luminări: şi planul, şi materialul, şi programul, şi sufletul, şi duhul, totul e evanghelic,
totul e divino-uman. Toate valorile ei sunt Dumnezeieşti, toate metodele ei sunt evanghelice. În
ea, Dumnezeu este întotdeauna pe primul loc, iar omul pe cel de-al doilea; omul trăieşte şi
gândeşte şi simte şi lucrează prin Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul este educat/luminat prin

69
 70

Dumnezeu – şi nu prin vreun Dumnezeu abstract, transcendent, supraceresc, platono-kantian,

ci prin Dumnezeul realităţii pământeşti şi concretului omenesc nemijlocit, prin Dumnezeul
Care S-a făcut om şi a adus în categoria omenescului tot ceea ce este Dumnezeiesc, fără de
moarte, veşnic. Ca atare, dintre cei ce fac parte din neamul omenesc numai El, Dumnezeul-om
Hristos are dreptul să ceară de la oameni desăvârşirea Dumnezeiască: „ Fiţi, deci, desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48), şi să pună această desăvârşire
Dumnezeiască ca scop atât al vieţii, cât şi al educaţiei/luminării, cât şi al culturii, cât şi al întregii
activităţi omeneşti de orice fel – însă făcând aceasta, El dă totodată oamenilor toate mijloacele şi
toate puterile trebuincioase prin care ei să poată înfăptui scopul acesta, să ajungă la această
desăvârşire Dumnezeiască.
Dar mijloacele şi puterile acestea, care sunt? Sfintele virtuţi evanghelice: credinţa şi
dragostea, postul şi rugăciunea, blândeţea şi smerenia, milostivirea şi bunătatea, nădejdea şi
răbdarea, dreptatea şi adevărul. Înfăptuite, virtuţile acestea dau omul sfânt, adică omul
desăvârşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte sensul real al lumii şi sensul real al vieţii şi
lucrează cu toată fiinţa lui pentru înfăptuirea scopului propus în toate domeniile activităţii
omeneşti. Urzit fiind din sfintele virtuţi, un astfel de om pompează neîncetat prin aorta
principală a fiinţei lui toate puterile nemuritoare din Veşnic Viul Dumnezeu-om. Drept aceea,
omul se simte încă din viaţa aceasta nemuritor şi veşnic, drept aceea, el şi vede în fiecare alt om
o fiinţă nemuritoare şi veşnică. Virtuţile evanghelice sunt vectorii luminii Dumnezeieşti, fiecare
dintre ele coboară în om câte o rază de lumină Dumnezeiască. Drept aceea Sfântul străluceşte şi
luminează/educă. El poartă în sine „Lumina lumii”, Lumina care îi luminează întreaga lume,
încât să poată vedea şi veşnicul ei sens şi veşnica ei valoare. Lumina lumii este în acelaşi timp şi
„Lumina vieţii”, ea luminează calea care îl duce pe om în nemurire şi în viaţa veşnică. În lumea
noastră omenească lumina şi viaţa sunt sinonime, după cum sinonime sunt întunericul şi
moartea.
Dăm un exemplu din istoria poporului sârb: Sfântul Sava este cel mai mare
educator/luminător al sârbilor, fiindcă e cel mai mare dintre Sfinţii sârbi. Educaţia/luminarea
este doar proiecţia sfinţeniei, strălucirea ei. Sfântul e luminos, şi prin aceasta luminează/educă
căci educaţia/luminarea presupune prin toată fiinţa ei sfinţenia. Educator/luminător adevărat
este în realitate numai Sfântul. Fără Sfinţi nu există adevăraţi educatori/luminători, fără
sfinţenie nu există educaţie/luminare, fără lumină nu există educaţie/luminare. Sfinţenia este
sfinţenie prin lumina Dumnezeiască. Adevărata educaţie/luminare nu este altceva decât
străfulgerarea sfinţeniei şi numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră
prin lumină, străluceşte şi lucrează în lumină. Sfinţenia sfinţită în acelaşi timp luminează şi
învaţă. Există, aşadar, o anumită identitate între sfinţenie şi educaţie/luminare.
Da, educaţia înseamnă într-adevăr luminare – luminarea sfinţirii prin Duhul Sfânt, Duhul
lui Hristos, Care e Ziditorul, Purtătorul şi Împărţitorul sfinţeniei şi al luminii. Pentru că sunt
sfinţiţi şi luminaţi prin Duhul Sfânt, Sfinţii sunt adevăraţi educatori/luminători.
Educaţia/luminarea fără sfinţenie, adică educaţia/luminarea fără sfinţirea prin Duhul Sfânt,
educaţia/luminarea fără desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeul-om,
educaţia/luminarea fără Dumnezeu a fost inventată de Europa în închinarea ei umanistă la idoli.
Totuna e dacă această închinare la idoli se manifestă prin divinizarea papei sau prin divinizarea
culturii, ştiinţei, civilizaţiei, tehnicii, politicii, modei. În toate acestea, lucrul urmărit cu
stăruinţă este acela de a organiza şi omul şi societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos.
Lucrul acesta este valabil şi în privinţa educaţiei/luminării. Şi aici, preocuparea de căpetenie este
 71

aceea de a educa/lumina omul şi omenirea fără Hristos Dumnezeu. Pe această linie,

educaţia/luminarea omenească s-a apucat de crearea omului nou. Planul privitor la acest om nou
este extraordinar de simplu şi de simplist: în omul cel nou nu poate să existe Hristos şi nici ceva
de-al lui Hristos. Şi Europa s-a pus pe treabă şi a început să creeze omul fără Dumnezeu,
societatea fără Dumnezeu, omenirea fără Dumnezeu.
Renaşterea a umplut multe inimi de nădejde. Lucrul acesta era firesc, întrucât
vaticanismul ofilise omul european prin scolasticismul său vampiric în filozofie şi iezuitismul
său antropofag în etică, el supsese din omul european toate puterile lui creatoare vitale. Prima
necesitate era reînnoirea omului european prin spiritul umanist al vechii Hellade, ca să se
împiedice moartea lui. Aceasta se poate realiza fie prin depărtarea omului european de Hristos,
fie prin ruperea oricăror legături cu lumile de sus, lumile nevăzute.
Vine Rousseau cu teoria că omul trebuie să se întoarcă la natură şi să alunge din sine tot ce
e supranatural. Bun este ceea ce e natural iar omul natural este în acelaşi timp şi omul cel mai
bun – în aceasta constă întreaga etică şi pedagogie formulată de Rousseau în opera sa „Émile”.
Rousseau a luat mult din natură şi a introdus în om. Rămâne însă întrebarea: ce alcătuieşte
natura omului? Din simţuri, răspunde filozofia senzualistă, în persoana lui Locke. Omul ca
simţuri, acesta e adevăratul om. Toată natura omului se compune din simţuri şi se reduce la
simţuri. Când se înlătură ceea ce nu este necesar pentru om atunci rămân simţurile prin care
omul este om.
Însă omul redus la simţuri este prea primitiv şi grosolan. Ca atare, filozofia raţionalistă în
frunte cu Descartes şi Kant, propune un nou tip de om: omul ca logică. Omul este în primul
rând şi mai presus de toate o fiinţă raţională. Ca atare, omul este om prin logică. Toate celelalte
din el sunt prea neînsemnate ca să poată revendica primatul în fiinţa lui.
S-a scăpat din vedere tot ce este mai de seamă în om, protestează voluntariştii, în frunte cu
Schopenhauer şi Stierner. Omul nu se poate rezuma nici la simţuri nici la logică, el nu este nici
una, nici alta. El e în primul rând voinţă. Ba, spun ei, omul ca voinţă este omul adevărat, el este
omul nou.
În căutarea omului nou, Europa s-a îndreptat în continuare spre fiinţele inferioare omului
şi a început să caute în ele originea omului, cu scopul ca doar-doar, bazată pe regnul animal, să
poată crea într-un fel oarecare omul fără Dumnezeu. A fost nu puţină bucurie, ba chiar şi
strigăte isterice, atunci când în Europa a răsunat ipoteza că omul se trage din maimuţă şi alte
mamifere. Atunci a năvălit în lumea gândirii indolente şi ftizice a Europei Nietzsche, cu
uraganele, cu viforele şi cutremurele lui, şi cu pasiunea profetului şi cu flacăra poetului a vestit
lumii evanghelia lui despre supraom. Mai înflăcărat în gânduri decât în simţiri, el a scos din
voluntarismul lui Schopenhauer şi din evoluţionismul lui Darwin îndrăzneaţa, dar logica
concluzie: dacă maimuţa este veriga de legătură către om, pentru ce omul să nu fie veriga de
legătură către supraom? Da, omul e veriga de legătură către supraom. Da, omul e o fiinţă ce
trebuie biruită şi răpusă. „Ce e maimuţa pentru om? O ruşine şi ocară dureroasă. Acelaşi lucru
trebuie să devină omul pentru supraom: o ruşine şi ocară dureroasă”. Supraomul este sensul
pământului şi scopul istoriei. Supraomul din ce este alcătuit? Din patru principii de temelie.
Primul: Dumnezeu trebuie ucis. „Voi, oameni superiori”, grăieşte Zarathustra către ucenicii săi,
„Dumnezeu a fost cea mai mare primejdie pentru voi… Dar nu vă temeţi: Dumnezeu a murit”,
proclamă Zarathustra, „nu mai există pentru voi primejdie, nu mai există piedică în calea
apariţiei supraomului”. Al doilea principiu: să nu vă fie milă de aproapele vostru; îmbrânceşte
ceea ce stă să cadă. Al treilea principiu: lucrul cel mai însemnat din toate e pofta de putere –

71
 72

pofta de putere lipsită de scrupule şi necruţătoare. Al patrulea principiu: totul este permis;
pentru supraom nu există nici bine, nici rău, el trăieşte dincolo de bine şi rău, dincolo de adevăr
şi înşelare, dincolo de conştiinţă şi responsabilitate.
Să luăm un scurt respiro, căci drama umanismului s-a încheiat: a fost creat omul nou,
supraomul! Din embrionul lui Rousseau, omul umanist a evoluat în supraom. Dar ce este în
esenţa lui, supraomul, din ce este el alcătuit? Dintr-un singur instinct – instinctul
autoconservării. Însă daţi-mi voie, poate fi alcătuită dintr-un singur instinct fie şi gâza cea mai
mică? Şi atunci cum este cu putinţă să fie alcătuit dintr-un singur instinct cea mai complexă
fiinţă de pe pământ, omul? În tot regnul animal, care cuprinde mai mult de şase sute de mii de
specii de vieţuitoare, nu există nici o musculiţă, nici altă vietate chiar mai măruntă decât
musculiţa, care să fie alcătuită numai dintr-un instinct, fie acesta chiar instinctul
autoconservării. Iar Nietzsche a declarat un singur instinct drept supraom. Drept aceea,
supraomul lui este în realitate un sub-om, adică un ne-om. Dacă vreţi, supraomul este cea mai
respingătoare caricatură a omului pe această planetă întunecată.
Ceea ce e valabil în privinţa supraomului, e valabil şi în privinţa strămoşilor săi umanişti.
Astfel, omul natural al lui Rousseau nu este nimic altceva decât o jumătate de om, pentru că i s-a
luat tot ce e supranatural, iar o jumătate de om este acelaşi lucru cu sub-omul, fiindcă în el cresc
neîmpiedicate toate relele naturii (firii) căzute, ba încă şi răsfăţate de educaţia/luminarea
umanistă.
Dar omul ca senzaţie al lui Locke, ce este? O fărâmă din om proclamată drept om. Şi aici
avem un nou subom şi o nouă schimonosire a omului, căci ce sunt simţirile fără de suflet? O
vioară cu cinci coarde, dar fără violonist.
Dar omul ca logică al lui Kant, ce este? O bucată de om declarată drept om. Unde este
lumea, nesfârşita lume a simţămintelor omeneşti, în care se găsesc şi raiul şi iadul nostru? Poate
oare fără acestea, omul să fie om? Nu, nu, nici omul kantian nu este altceva decât o caricatură
de om.
Dar omul ca voinţă al lui Schopenhauer şi Nietzsche, prin ce seamănă a om? Unde este
sufletul cu nemărginirile sale, unde este conştiinţa, unde e împreună-pătimirea? Fără toate
acestea poate omul să fie om? Fireşte că şi asta e o caricatură de om, doar o nouă caricatură!
Priviţi, aşadar, expoziţia umanistă a noilor oameni: jumătate-om lângă altă jumătate-om,
subom lângă alt subom neom lângă alt neom, adică o caricatură lângă altă caricatură. Doar
homunculi lângă homunculi. Nu vedeţi că educaţia/luminarea europeană umanistă a creat
numai nişte homunculi şi a populat cu ei Europa? Un homuncul este omul natural al lui
Rousseau, un homuncul este omul ca senzaţie, un homuncul este omul ca logică, un homuncul
şi supraomul. Pretutindeni numai un om nedezvoltat, fărâme şi bucăţi de om, nicăieri un om
întreg şi integral! Asistăm la o expoziţie tragică: prin educaţia/luminarea lui umanistă, omul
european fără Dumnezeu a degenerat în homunculi şi în pigmei!
Aici este nevoie de nişte noi plângeri ale lui Ieremia: umanismul european şi-a îndeplinit
misiunea – a creat noul om, omul fără Dumnezeu şi fără suflet. Dar unde se găseşte acest om
nou, acest supraom? Iată, el nu există ca personalitate individuală, ci ca putere colectivă,
pustieşte Europa şi prin filozofia umanistă, şi prin ştiinţa umanistă, şi prin educaţia/luminarea
umanistă, şi prin cultura umanistă, şi prin tehnica umanistă, şi prin civilizaţia umanistă. În felul
acesta s-a realizat un tip specific de om european: „l’homme machine”, „homo faber”, „homo
technicus”. Acesta e, în toate privinţele, un om fără Dumnezeu şi fără suflet. Cu alte cuvinte, un
om-robot, dez-dumnezeit şi dezînsufleţit. Robotul tocmai prin asta e robot, că nu recunoaşte pe
 73

Dumnezeu şi sufletul. În asta ştiţi ce ajută în mod deosebit? Aşa-zisa psihologie experimentală,
„Psychologie ohne Seele” (psihologia fără suflet). Este vorba de ştiinţa europeană umanistă
despre suflet. Ştiinţă despre suflet care nu recunoaşte existenţa sufletului! Poate exista ceva mai
absurd? Şi totuşi, această absurditate este inaccesibilul palat în care trăieşte măria sa
dumnezeiască: Psihologia europeană umanistă fără suflet (Psychologie ohne Seele) – iar acesteia
i se închină astăzi ca unei divinităţi infailibile nenumăraţi roboţi.
Da, da, da: fabrică de roboţi, iată în ce a tins să se transforme – şi până la urmă a reuşit –
Europa, de la Renaştere şi până astăzi, iar robotul este cel mai mizerabil tip de om. Cine are ochi
de văzut poate să vadă: pe această planetă n-a existat vreun om mai mizerabil, mai monstruos,
mai neom ca robotul european. Ruşine şi ocară, veşnică ruşine şi veşnică ocară a Europei: asta e
„omul nou” al ei, omul fără Dumnezeu şi fără suflet, omul-robot.
După ce a omorât în sine pe Dumnezeu şi sufletul, începând cu câteva decenii în urmă,
omul european se sinucide treptat, fiindcă sinuciderea este însoţitoarea de neînlăturat a omorârii
lui Dumnezeu... Educaţia/cultura fără Dumnezeu a băgat Europa într-un astfel de întuneric în
care nici un continent n-a mai căzut vreodată. În întunericul acesta nimeni nu mai cunoaşte pe
nimeni şi nimeni nu mai recunoaşte pe cineva drept frate!...
Ce alt scop are educaţia/cultura decât acela de a lumina pe om, de a lumina toate abisurile
şi prăpăstiile lui şi de a alunga de la el tot întunericul? Iar omul fără Dumnezeu, fără Hristos,
fără această unică Lumină, cum va putea să împrăştie întunericul cosmic care din toate laturile
năvăleşte asupra lui şi să alunge întunericul din sine? Cu toate „luminile” lui, omul fără
Dumnezeu nu este altceva decât un licurici în nesfârşitul întuneric al acestui univers, iar ştiinţa
lui, filozofia lui, educaţia/luminarea lui, cultura lui, tehnica lui, civilizaţia lui sunt nişte
lumânărele plăpânde pe care el le aprinde în întunericul evenimentelor pământeşti şi cosmice.
Ce înseamnă toate aceste lumânărele în noaptea nesfârşită şi întunericul adânc al problemelor şi
evenimentelor individuale, sociale, naţionale şi internaţionale? Oare nu s-au stins şi ele deja, iar
asupra Europei nu s-a lăsat deja un întuneric des şi apăsător şi n-a căzut o întunecime
nepătrunsă?
Credinţa uşuratică în puternicia universală a ştiinţei umaniste, în puternicia
educaţiei/luminării umaniste, în puternicia culturii umaniste, în puternicia tehnicii umaniste, în
puternicia civilizaţiei umaniste, este vecină cu demenţa. Sub tragica influenţă a acestei credinţe
uşuratice, educaţia/luminarea europeană umanistă a creat şi la noi conflict între Biserică şi
şcoală, ceea ce pentru poporul nostru ortodox înseamnă şi a însemnat întotdeauna o catastrofă.
Sub înrâurirea acestuia şi omul nostru a început să se mecanizeze, să se robotizeze. Intelectualii
noştri, rupţi de rădăcinile lor încă de câteva veacuri, transferă deja „luminile” unui astfel de
umanism ca să „reformeze” poporul ortodox. Rezultatul faptului acestuia a fost că au
transformat şi ţările lor ortodoxe în abatoare de suflete. Pe altarele noii închinări la idoli, fiarele
apocaliptice ale civilizaţiei europene săvârşesc o nemaiîntâlnită în istorie ucidere a nenumărate
suflete omeneşti prin mâinile intelectualilor popoarelor şi ale educaţiei lor umaniste. Pe bună
dreptate spunea A. Zint că Dachau şi celelalte lagăre de concentrare sunt templele pe care le-au
ridicat şi în care liturghisesc intelectualii Europei, având ca religie faimosul lor umanism.
Ca să evităm catastrofa definitivă, există o singură ieşire. Care? Să adoptăm cultura divino-
umană şi să o aplicăm complet în toate şcolile, de la cele mai jos până la cele mai înalte, şi în
toate instituţiile de cultură şi naţionale şi de stat, de la primele şi până la ultimele.
Educaţia/luminarea divino-umană străluceşte şi luminează cu unica Lumină nestinsă şi
adevărată din toate lumile: cu Dumnezeul-om Hristos. Lumina aceasta nici un întuneric nu

73
 74

poate să o stingă sau să o biruie, nici măcar întunericul Europei. Numai ea e în stare să alunge
toate întunecimile: şi pe cele din om, şi pe cele din societate, şi pe cele din popor, şi pe cele din
stat. Ea, singura lumină adevărată luminează pe tot omul până în adâncul fiinţei lui şi descoperă
fiecăruia dintre noi pe fratele nostru nemuritor, dumnezeiesc şi veşnic – şi ne învaţă că şi
problema omului, şi problema societăţii, şi problema naţiei, şi problema omenirii pot fi desluşite
şi rezolvate simplu şi clar doar atunci când şi omul, şi societatea, şi naţia, şi omenirea sunt
înţelese în contextul Dumnezeului-om Hristos.
Direcţiile şi caracteristicile principale ale culturii divino-umane s-ar putea formula în
chipul următor:
1. Omul este o fiinţă care se poate desăvârşi şi împlini în chipul cel mai ideal şi mai real
prin Dumnezeul-om şi în Dumnezeul-om.
2. Desăvârşirea omului prin Dumnezeul-om se face cu ajutorul virtuţilor evanghelice.
3. Omul luminat vede în fiecare om un frate nemuritor şi con-frate veşnic.
4. Orice lucrare omenească: filozofia, ştiinţa, meşteşugurile, agricultura,
educaţia/luminarea, cultura etc., îşi dobândesc valoarea cea netrecătoare atunci când ele se
sfinţesc şi capătă sens prin Dumnezeul-om.
5. Adevărata educaţie/luminare se atinge prin viaţa sfântă, după dreptarul Evangheliei lui
Hristos.
6. Sfinţii sunt cei mai desăvârşiţi educatori/luminători; cu cât omul trăieşte în chip mai
sfânt, cu atât el este un mai bun pedagog şi luminător.
7. Şcoala este a doua jumătate a inimii Dumnezeului-om, iar Biserica este prima.
8. În centrul tuturor centrelor, al tuturor ideilor, al tuturor activităţilor stă Dumnezeul-om
Hristos şi colectivitatea Sa divino-umană: Biserica.

OMUL ŞI DUMNEZEUL-OM

Fără îndoială că, după Dumnezeu, omul este fiinţa cea mai tainică şi mai enigmatică din
toate lumile cunoscute gândirii omeneşti. În nemărginirile fără de fund ale fiinţei umane trăiesc
şi se înviforează antiteze ireconciliabile: viaţa şi moartea, binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul –
şi tot ce există în ele şi în jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, ştiinţele, culturile şi
civilizaţiile lui, neamul omenesc s-a străduit, în esenţă, să dezlege o singură problemă – suprema
problemă: cea a omului. Şi din toate chinurile şi muceniciile lui şi-a făurit o divinitate supremă,
pe care a slujit-o ca pe valoarea şi criteriul său suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o:
ἄνθρωπος μέτρον πάντων - „măsura tuturor este omul” [Protagoras], adică omul este măsura
tuturor fiinţelor şi lucrurilor. Dar, în felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema
omului, pentru că măsurându-se pe sine prin sine însuşi, nu s-a înţeles pe sine şi nu a înţeles
nici lumea din jurul său (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a străduit în zadar: a oglindit o
oglindă în altă oglindă. Şi totul s-a adunat în strigătul zguduitor şi în mărturisirea înfiorătoare:
„Nimic nu ştiu prin mine” - οὐδὲν ἐμαυτῷ σύνοιδα(I Cor. 4, 4). Nimic nu ştiu prin mine însumi:
nu ştiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viaţa. Pe lângă asta, cu
toată fiinţa mea simt că sunt robul morţii, robul răutăţii şi, prin păcat, robul diavolului. Prin
toate felurile de activitate omenească, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup:
„trupul morţii” – şi fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al morţii. Iar în acest trup al
morţii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune,
 75

viermi, viermi, viermi... „Ticălos om sunt eu! Cine mă va izbăvi din trupul morţii acesteia” - ἐκ
τοῦ σώματος τοῦ θανάτου τούτου? (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni afară de Dumnezeul-om, fiindcă Dumnezeul-om Hristos biruind moartea
prin înviere a desfiinţat „trupul morţii” ca realitate ontologică (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbăvit
neamul omenesc din moarte şi i-a dăruit Viaţa veşnică, Adevărul veşnic, Dragostea veşnică,
Dreptatea veşnică, Bucuria veşnică şi toate celelalte veşnice bunătăţi Dumnezeieşti, pe care
numai Dumnezeul Dragostei şi al Iubirii de oameni le poate dărui. Şi în felul acesta a fost
rezolvată toată problema omului, imensa problemă a omului. Şi cu adevărat, de când Dumnezeu
S-a făcut om şi S-a arătat ca Dumnezeul-om în lumea pământească, El a devenit cu adevărat şi a
rămas pentru totdeauna suprema valoare şi criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul
Dumnezeu Adevărat şi Singurul Om Adevărat, Singurul Dumnezeu Desăvârşit şi Singurul Om
Desăvârşit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare şi singurul criteriu
suprem al omului însuşi în realitatea lui psiho-somatică şi în potenţialitatea lui divino-umană, şi
a tot ce este omenesc şi ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a văzut omul pentru prima
dată, desăvârşit şi veşnic, şi s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul
principiu axiologic şi gnoseologic universal al neamului omenesc: „măsura tuturor este
Dumnezeul-om” - Θεάνθρωπος μέτρον πάντων; însă principiul: „măsura tuturor este omul”
continuă să împărăţească şi să stăpânească, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier şi prin
foc], în lumea păgână, politeistă şi aflată în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînţelepţitul de
Dumnezeu cunoscător al omului şi al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezumă toate
filozofiile neamului omenesc la două: filozofia cea după om şi la filozofia cea după Dumnezeul-
om (Col. 2, 8).
Numai Dumnezeul-om e om desăvârşit şi împlinit, dar în acelaşi timp este şi Dumnezeu
desăvârşit şi Om desăvârşit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai însemnat.
Lucrul acesta l-au mărturisit limpede şi l-au tâlcuit cu Dumnezeiască insuflare Sfinţii Părinţi cei
de Dumnezeu înţelepţiţi ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos,
omul a atins toate desăvârşirile sale iar prin Dumnezeu şi-a desăvârşit şi a împlinit şi sufletul, şi
conştiinţa, şi voinţa, şi mintea, şi inima, şi trupul, într-un cuvânt, pe sine însuşi în întregime. Şi
s-a săvârşit cea mai însemnată şi mai dragă minune: Dumnezeul-om S-a lăsat pe Sine în lumea
noastră pământească şi în toate lumile ca Biserică - Trup al Său, ca fiecare om să poată deveni
„de acelaşi trup” cu trupul Dumnezeului-om şi, în felul acesta, să poată ajunge la toate
desăvârşirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om şi prin Dumnezeul-om fiecare fiinţă
omenească poate deveni om adevărat, om desăvârşit, om deplin. Numai prin El, prin Biserică,
„dimpreună cu toţi sfinţii” se poate ajunge „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui
Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos „ locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii” - πᾶν τὸ πλήρωμα τῆς Θεότητος σωματικῶς, ca fiecare dintre noi să se poată umple,
în Biserică şi prin Biserică, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Şi lucrul acesta putem
să-l realizăm fiecare dintre noi doar împreună „cu toţi sfinţii”, prin sfintele taine şi sfintele
virtuţi, în frunte cu sfânta credinţă şi cu sfânta dragoste (Ef. 3, 17-20).
Fără Dumnezeul-om, omul este într-adevăr fără cap, şi chiar mai mult, fără sine, fără
veşnicul lui sine, fără nemuritorul lui sine, fără sinele său cel după chipul lui Dumnezeu. În
afară de Dumnezeul-om nu există om ci numai sub-om, jumătate de om sau ne-om. Aici trebuie
adăugat şi următorul adevăr: fără Dumnezeul-om, omul este întotdeauna rob al păcatului, rob al
morţii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rânduit
Dumnezeu: devine „dumnezeu după har” şi în felul acesta ajunge la desăvârşita plinătate a

75
 76

fiinţei şi personalităţii sale, ajunge la veşnicia sa Dumnezeiască prin divino-umanizare. Trăind

în trupul divino-uman al Bisericii împreună „cu toţi sfinţii”, omul se divino-umanizează treptat
prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri şi a
înălţătoarei la cer porunci a Sfântului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinţă căreia i-a fost rânduit
să devină Dumnezeu”39. Fiind creat ca Dumnezeu-om potenţial, omul se străduieşte în cadrul
trupului divino-uman al Bisericii să îşi aducă mintea la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe
la faţă în minte-de-Dumnezeu („ Noi avem mintea lui Hristos” - I Cor. 2, 16), să-şi aducă
conştiinţa la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la faţă în conştiinţă-de-Dumnezeu, să îşi
aducă voia la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la faţă în voie-de-Dumnezeu, să îşi aducă
trupul la asemănarea cu Dumnezeu, să îl schimbe la faţă în trup al lui Dumnezeu -„ Trupul e
pentru Domnul şi Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Biserică şi în
Biserică, omul se întoarce la asemănarea cu Dumnezeu 40 cea dinainte de cădere, completând-o
somptuos cu Dumnezeieştile frumuseţi ale fermecătoarei asemănări cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27;
Rom. 8, 29). Fără Dumnezeul-om şi în afara Dumnezeului-om, omul se află totdeauna în
primejdia de a deveni asemănător cu diavolul, fiindcă păcatul e totodată şi putere şi chip al
diavolului. Robindu-se păcatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de bună voie
asemănător diavolului, se împropriază diavolului: „ Cel ce săvârşeşte păcatul, de la diavolul este”
(I Ioan 3, 8). Nu trebuie să ne scape din vedere că scopul principal al diavolului este acela de a-l
lipsi pe om de asemănarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de
Dumnezeu, şi în felul acesta de a-l transforma într-o fiinţă asemănătoare cu el.
Antropocentrismul umanist e în esenţă diavolocentrism, fiindcă atât unul cât şi celălalt nu vor
decât un singur lucru: să fie doar în sine şi pentru sine. În felul acesta, însă, ele strămută de fapt
pe oameni în împărăţia „morţii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale
lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).
Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decât divino-umanismul (theantropismul -
θεανθρωπισμoς) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.
Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv până la cel mai subtil, de la cel fetişist
până la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aşa cum este el în datul lui psihofizic şi
istoricitatea lui psihofizică. În fapt, toată esenţa oricărui umanism este omul - homo. Redus la
ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decât „hominism” (homo-hominis). Omul este cea
mai înaltă valoare – valoarea totală, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este
măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism.
Aşadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultimă analiză, de origine idolatră,
politeistă. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste şi mai
departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice au urmărit şi
urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în
Dumnezeul-om cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia
după om, filozofia după Dumnezeul-om cu filozofia cea după om, cultura după Dumnezeul-om
cu cultura cea după om, într-un cuvânt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeul-om cu viaţa cea
după om. Şi aşa a fost timp de veacuri, până când în veacul trecut în anul 1870, la Primul
Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci
aceasta a devenit dogma centrală a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu
de la Vatican s-a tratat şi apărat atât de stăruitor şi de abil intangibilitatea şi imuabilitatea acestei
39
La Sf. Grigorie Teologul, P.G. 36, col. 506A.
40
Slujba parastasului: „la cel după asemănare mă ridică (de fapt „mă întoarce” – n. tr.)” = εἰς τὸ καθ᾽ ὀμοίωσιν
ἐπανάγαγε din Molitfelnic.
 77

dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de epocală pentru întreaga soartă a
Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta toate umanismele
europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate
universală. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeusul său.
Sinceritatea e limba Adevărului: dogma infailibilităţii papei din secolul al XIX-lea,
respectiv a omului, nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea
axiologiei şi criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar şi următorul lucru trebuie spus: prin
dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi în
primul rând cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă valoarea universală, a fost ridicată la
rangul de dogmă criteriul universal al culturii, civilizaţiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii şi
ştiinţei eline: πάντων χρημάτων μέτρον ἄνθρωπος. Şi toate acestea ce sunt? Păgânătate ridicată la
rangul de dogmă. În felul acesta a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp
de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene.
Dogma infailibilităţii papei e nietzscheană „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creaţii a
omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii şi civilizaţiei lui, care prin scopurile şi
metodele lor predominant păgâne şi politeiste umbresc binevestirea şi porunca Dumnezeului-
om: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate (celelalte) se vor adăuga
vouă” (Mt. 6, 33). Şi ce nu a proclamat ca scop al existenţei omeneşti şi ca metodă de activitate a
omului cultura şi civilizaţia umanistă europeană? Dumnezeul-om, Singurul care mântuieşte pe
om de păcat, de moarte şi de diavol, Singurul care înveşniceşte şi îndumnezeieşte şi divino-
umanizează pe om în toate lumile, prescrie răspicat şi limpede că scop primordial al fiinţei şi al
vieţii omului este să devină desăvârşit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce
nu a tot aşezat şi consfinţit ca scop al existenţei omeneşti în locul acestui scop! Este un adevăr
evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: „ toată lumea zace în rău” chiar şi după nevoinţa
Dumnezeului-om în lumea noastră pământească (I In. 5, 19-21). Şi nu numai atât, ci după
Sfântul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de
lume care de bună voie „zace în răutate” şi omul care urmează pe Dumnezeul-om Hristos, nu
există compromis. Cel care urmează pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna
Adevărului Evanghelic, cu omul umanist care justifică toate cele arătate mai înainte şi le ridică
la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărâtoare şi definitorie dilemă şi
alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindcă omul umanist prin toată activitatea lui se evidenţiază
şi se poartă ca acţionând autarhic (autosuficient), ca valoare supremă şi măsură supremă. Aici nu
există loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împărăţia umanistă locul Dumnezeului-om îl
ocupă „Vicarius Christi” [Locţiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În
orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i aşa?
Uzurpând prin dogma infailibilităţii în favoarea sa, adică în favoarea omului, toată puterea
şi toate drepturile care aparţin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat
în fapt, Biserică în Biserica papistă şi a devenit în ea totul în toate. Un „Atotţiitor universal” sui
generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi devenit pan-dogma papismului iar papa nu se
poate lepăda de ea în nici un chip câtă vreme va fi papă al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc există trei căderi principale: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei.
Esenţa căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a deveni bun prin sine, voinţa de a
deveni desăvârşit prin sine, voinţa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se
asimilează, fără să-şi dea seama, diavolului, fiindcă şi acesta a vrut să devină Dumnezeu prin sine
însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi în această îngâmfare a lui a devenit dintr-o

77
 78

dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai
în această înşelare de sine plină de trufie constă esenţa păcatului, păcatul universal. În aceasta
constă şi esenţa diavolului, a căpeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decât voinţa de
a rămâne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului
este în faptul că nu-L vrea câtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămână
totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de
Dumnezeu şi tot ce aparţine lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine
îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămâne tot în sine
însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi, totdeauna închis cu îndârjire faţă de Dumnezeu. În
aceasta constă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este voinţa
de a deveni bun cu ajutorul răului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi
făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: „Veţi fi ca nişte dumnezei” (Fac. 3, 5).
Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe
temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poartă fiinţa lui să se zidească de bună voie prin
Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a căutat să ajungă prin păcat la
nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, şi desigur că urmând calea aceasta el ar fi
devenit un diavol sui generis dacă Dumnezeu, prin nesfârşita Sa iubire de oameni şi „după mare
mila Sa”, n-ar fi intervenit făcându-Se om, adică Dumnezeu-om, aducându-l astfel pe om la
Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserică - Trupul Său în nevoinţa divino-umanizării prin
sfintele taine şi sfintele virtuţi, şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge „ întru bărbat
desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa
dumnezeiască de a deveni de bună voie Dumnezeu-om după har.
Ce este căderea papei decât numai voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?
În lumea noastră omenească, după spusele Sfântului văzător al tainelor Ioan Damaschin,
numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”. 41 Şi acesta e veşnic nou prin
Persoana Sa divino-umană, prin nevoinţa Sa divino-umană şi prin Trupul Său divino-uman –
Biserica. Însă şi omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, veşnic nou în toate
trăirile sale divino-umane pe calea mântuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, îndumnezeirii,
divino-umanizării. În această lume pământească toate îmbătrânesc şi toate mor, numai omul
divino-umanizat cel „de acelaşi trup cu Hristos”, şi îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu
îmbătrâneşte şi nu moare, fiindcă a devenit un mădular viu şi organic al Sfântului şi veşnicului
Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără
încetare „creşte creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei
plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se dezvoltă nesfârşit şi nemăsurat,
potrivit cu dimensiunile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfârşiri şi
nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul Cel în Trei Sori atunci când l-a zidit pe om
după chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeul-om Hristos e atât de excepţional de nou, şi de excepţional de unul, şi de
excepţional de unic, încât în fapt „Adevărul” de la El a apărut (Ioan 1,17) şi prin El a rămas în
lumea noastră omenească. Mai înainte de El şi în afară de El, acum şi totdeauna Adevărul e ca şi
cum n-ar exista. Şi într-adevăr nu există, căci numai Ipostasul divino-uman este Adevărul: „ Eu
sunt Adevărul!” (In. 14, 6). Pentru om nu există adevăr fără Dumnezeul-om, fiindcă nu există
om fără Dumnezeul-om.

41
Sf.Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe 3,1; PG 94, 984.
 79

Toate sunt noi în Dumnezeul-om şi prin Dumnezeul-om, El Însuşi în primul rând, iar în
consecinţă şi mântuirea, şi învăţătura despre mântuire, şi metoda de mântuire. Este cu totul nou
pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm
păcatul şi să iubim pe păcătos, să ucidem păcatul dar să mântuim pe păcătos, să nu identificăm
pe păcătos cu păcatul, să nu ucidem pe păcătos pentru păcat ci să îl mântuim de păcat. O pildă
cutremurătoare despre aceasta este femeia prinsă în adulter. Atotmilostivul Mântuitor a
despărţit păcatul femeii de fiinţa ei cea după chipul lui Dumnezeu, a osândit păcatul şi a miluit
pe păcătoasă: „Nici eu nu te osândesc; mergi şi nu mai păcătui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda
Ortodoxiei ridicată la rangul de „dogmă” în lucrarea mântuirii păcătosului de păcat – metoda
Sfintei Tradiţii în chip de Dumnezeu înţelepţit dezvoltată şi legiuită în Biserica Ortodoxă de
către Sfinţii Părinţi şi formulată cu dumnezeiască insuflare de către Sfântul Simeon Noul Teolog:
„Binele nu este bine, atunci când nu se face bine - καλῶς”.42
În lumina acestei evanghelice şi sfinte Tradiţii ortodoxe e o atrocitate antievanghelică şi
anticreştină a-l omorî pe păcătos pentru păcat. Aici nici o inchiziţie nu se poate declara sfântă.
În ultimă instanţă, toate umanismele omoară pe păcătos pentru păcat, nimicesc pe om împreună
cu păcatul – fiindcă nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mântuire a omului şi de păcat, şi
de moarte, şi de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului şi
este un asasin al omului, prin urmare un sinucigaş căci îl lasă pe om în deplina putere a
păcatului, a morţii şi a diavolului, de care poate să-l mântuiască numai Dumnezeul-om şi nimeni
altul sub soare. Procedând cu păcătosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil
săvârşeşte o crimă: ucide propriul său suflet, se predă singur iadului, spre veşnică petrecere
laolaltă cu diavolul, cu acest „ucigător de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta
împărăţeşte şi stăpâneşte în mod absolut monstruoasa şi universala dogmă etică iezuito-
umanistă: „scopul scuză mijloacele”.
Ce dă omului Dumnezeul-om şi nimeni altul nu îi poate da? Biruinţa asupra morţii, asupra
păcatului, asupra diavolului, Viaţa Veşnică, Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică, Binele Veşnic,
Dragostea Veşnică, Bucuria Veşnică, întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirilor
dumnezeieşti. Vorbind apostoleşte, Dumnezeul-om dă oamenilor „ cele ce ochiul nu a văzut şi
urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe
El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6).
Într-adevăr, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „ singurul lucru de trebuinţă” (vezi
Lc. 10, 42) pentru om, în toate lumile lui şi în toată viaţa lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-
om este îndreptăţit să ceară de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndrăznit să ceară, adică să Îl
iubească fiecare om mai mult decât pe părinţi, decât pe fraţi, decât pe surori, decât pe copii,
decât pe prieteni, decât pământul, decât pe îngeri, decât pe oricine şi orice din lumile văzute şi
nevăzute (Mt. 10, 37–39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31–39).
Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o
renaştere de cadavre, fiindcă de când Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea
pământească, orice umanism este un cadavru. Şi aşa stau lucrurile, întrucât Conciliul a rămas cu
încăpăţânare la dogma infailibilităţii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al
Dumnezeului-om Celui Veşnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai
mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă în numele omului ucid şi nimicesc pe om în
felurite chipuri ca entitate psiho-fizică. Toate umanismele săvârşesc o lucrare nebunesc de
tragică: strecoară ţânţarul şi înghit cămila, iar prin dogma infailibilităţii papale lucrarea aceasta a

42
Sf.Simeon Noul Teolog, Cuvântarea 18 şi 68. Ediţia Zagoraios, Smirna, 1886, p.105 şi 364.

79
 80

fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza
desăvârşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decât
cumplitul prohod a oricărui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogmă, şi
până la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sunt morţi,
în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morţi până ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu
desăvârşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările
la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci
nesfârşite vor fi slavosloviile lor către Cel Ce în veci este de viaţă Făcător şi de minuni Lucrător
Dumnezeul-om, cu adevărat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-
umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl
întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte, duhovnicească şi fizică. Îndepărtându-
se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arată
crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, părintele direct sau indirect,
cu voie sau fără voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al
papismului constă în dogma infailibilităţii papei şi tocmai dogma asta e culmea nihilismului.
Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit şi hotărât dogma autarhicităţii (autosuficienţei)
omului european, şi în felul acesta până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeul-om şi
că pe pământ nu există loc pentru Dumnezeul-om căci „Vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip
desăvârşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu
încăpăţânare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire
necontenită împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinţă se săvârşeşte „Die
Umwertung aller Werte” [răsturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este
înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului
european. Ca atare, nici nu mai există un singur „Vicarius Christi” ci nenumăraţi, deosebindu-se
doar la straie, fiindcă în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat
infailibil omul în general. De aici şi nenumăraţii papi din toată Europa şi de la Vatican, şi din
protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esenţială, fiindcă papismul e cel dintâi
protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.
Infailibilitatea este o însuşire naturală divino-umană şi o funcţie naturală divino-umană a
Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui veşnic cap – Adevărul =
Atoateadevărul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul
Iisus Hristos.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un
om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi
timp şi „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui
umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-om
Hristos există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea
papei este nu numai erezie, ci o panerezie [erezie universală], fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat
atât de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a
făcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că
dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva
Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului
nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului –
 81

numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea
sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om.
Există oare vreo ieşire din toate aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare vreo
înviere din toate aceste nenumărate morminte europene? Există oare leac pentru toate aceste
nenumărate boli aducătoare de moarte? Există, există, există: pocăinţa. Ea e binevestirea fără de
moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „ pocăinţa spre cunoştinţa adevărului μετάνοια εἰς
ἐπίγνωσιν ἀληθειας” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva să creadă în mântuitoarea
Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa
înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva păcatului, singurul leac universal pentru
tot păcatul, chiar şi pentru păcatul universal. Fără îndoială că pocăinţa e şi leacul pentru acest
„păcat suprem” al papismului ce e cuprins în trufaşa dogmă a infailibilităţii papei, şi prin aceasta
este şi leacul pentru orice păcat al oricărui umanism în parte şi al tuturor umanismelor laolaltă.
Da, da, da, din păcatul atât de iubit lui al „infailibilităţii”, „infailibilul” om european, omul
european umanist se poate mântui numai prin pocăinţa din toată inima şi schimbarea totală la
faţă înaintea Minunatului şi Atotînduratului şi Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om,
cu adevărat Singurul Mântuitor al neamului omenesc de tot păcatul, de tot răul, de tot iadul, de
tot diavolul, de tot raţionalismul umanist, şi îndeobşte de toate păcatele pe care închipuirea
omenească le poate născoci.
Pentru aceste pricini, toţi sfinţii de-Dumnezeu-purtători şi de-Dumnezeu-înţelepţiţi
Părinţi ai celor şapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la
problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare şi singura valoare supremă
pentru orice fiinţă omenească, fie aceasta pe pământ sau în vreo altă lume a lui Dumnezeu. Da,
pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul şi toate în lumile omeneşti. Problema hristologică
este marea problemă a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universală a Bisericii lui
Hristos în toate lumile. Deviza fără sfârşit şi fără de moarte este: Dă toate pentru Hristos, iar pe
Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul acestei sfinte devize a lor răsună netăcuta
binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate îndumnezeită! Nu omul, ci Dumnezeul-om!
Hristos mai înainte de toate şi mai presus de toate!
Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele
de vedere, prea păcătos. Acesta este simţământul lui, poziţia lui, gândirea lui, raţiunea lui,
conştiinţa lui, mărturisirea lui, el însuşi, în întregime. Simţământul acesta al desăvârşitei sale
păcătoşenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui şi inima inimii lui.
Aruncaţi-vă o privire în rugăciunile de pocăinţă, în cântările, în troparele, în stihirile de luni şi
marţi, sau în „Paraclis” şi îndată veţi constata că simţământul acesta constituie o datorie sfântă şi
o realitate în care se desfăşoară rugăciunea oricărui creştin ortodox, fără excepţie. Către acesta
merg în fruntea noastră şi ne călăuzesc întotdeauna nemuritorii noştri pedagogi, Sfinţii Părinţi.
Să ne aducem aminte cel puţin de doi dintre ei, de Sfântul Damaschin şi de Sfântul Simeon Noul
Teolog. Sfinţenia lor este fără îndoială heruvimică, iar rugăciunea lor serafimică. Cu toate
acestea, ei înşişi au un simţământ şi o cunoaştere deplină a păcătoşeniei lor personale şi
universale şi, în acelaşi timp, o dispoziţie foarte adâncă de pocăinţă. Aceasta este antinomia de
viaţă a credinţei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice şi a smereniei noastre în credinţa
aceasta.
Omul „infailibil” şi înaintea lui omul cel mai păcătos - smerenia de o parte şi îngâmfarea
de alta. Privighetoarea cea neîntrecută a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfântul Ioan Gură de

81
 82

Aur, binevesteşte: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”. 43 Smerenia este piatra de
temelie a filozofiei noastre despre viaţă şi lume, despre timp şi veşnicie, despre Dumnezeu şi
Biserică, în timp ce piatra de temelie a oricărui umanism, chiar şi a aceluia ridicat la rangul de
dogmă, este trufia, credinţa în raţiunea omului, în mintea şi logica lui. Trufia este boala fără leac
a minţii diavolului. Înlăuntrul ei se găsesc şi din ea izvorăsc toate celelalte rele diavoleşti, în
timp ce smerenia noastră ne învaţă să ne punem nădejdea şi să avem absolută încredere în
sfânta, soborniceasca, divino-umană minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „ Noi avem mintea lui
Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxă în
care Dumnezeul-om Hristos este totul: şi Capul, şi Trupul, şi Viaţa, şi Adevărul, şi Dragostea, şi
Dreptatea, şi timpul, şi veşnicia; dar şi noi, prin credinţa în El şi prin viaţa în El (Efes. 4, 11-21).
Pentru că „toate prin El şi în El s-au zidit; şi El este mai înainte de toate şi toate în El viază; şi El
este Capul trupului Bisericii, ca El să fie întru toate Cel mai întâi ” (Col. 1, 16-18): El,
Dumnezeul-om, şi nu doar omul, orişicum ar fi acesta.

ECUMENISMUL UMANIST

Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-

bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în
frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva
decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie” (erezie
universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau denaturau anumite
însuşiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene
îndepărtează pe Dumnezeul-om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această
privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte
secte, al căror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxă în general şi dogma centrală despre Biserică în special a fost respinsă şi
înlocuită cu dogma universală eretică latină despre primatul şi infailibilitatea papei, a omului.
Din această erezie universală s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea
epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii
(prisositoare), învăţătura mecanicistă despre mântuire şi prin aceasta învăţătura mecanicistă
despre viaţă, papocentrismul, „sfânta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru
păcatul săvârşit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social...
Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin
scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele
otrăvuri ale rătăcirilor eretice. Pe lângă asta, trufia papistă şi nebunia „infailibilă” domnesc în
chip absolut în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice
protestant este un papă independent, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă, iar lucrul
acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta şi nu mai e sfârşit acestei morţi,
fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului sunt fără număr.

43
Sf.Ioan Gură de Aur, PG 51, 312.
 83

Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa şi cu pseudo-

creştinismul său, nu are ieşire din moarte şi din chin dacă nu se va pocăi din toată inima
înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos şi a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul
pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu, de către Singurul
Iubitor de oameni.
Fără de pocăinţă şi de intrarea în Adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi
lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de
„intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a deveni omul parte din trupul divino-uman al
Bisericii lui Hristos, şi prin aceasta părtaş la sufletul Bisericii – Sfântul Duh – şi moştenitor al
tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeului-om.
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizează în forma unui sentimentalism
găunos, este în realitate refuzul pornit din puţinătatea de credinţă al „ sfinţirii Duhului şi a
credinţei Adevărului” (II Tes. 2, 18), adică a singurei „iubiri de Adevăr” (II Tes. 2, 10)
mântuitoare. Esenţa dragostei este Adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr.
Adevărul este inima fiecărei virtuţi divino-umane deci şi a dragostei, şi fiecare din acestea arată
şi binevesteşte pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea şi personificarea
Adevărului Dumnezeiesc, a Adevărului universal. Dacă Adevărul ar fi fost altceva decât
Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecător, muritor. Astfel ar fi fost adevărul
dacă el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schemă, sau raţiunea, sau ştiinţa, sau
filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau
orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul însă este Persoană şi anume Persoana Dumnezeului-
om Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi, ca atare, el e desăvârşit, netrecător şi
veşnic, fiindcă în Domnul Iisus Adevărul şi Viaţa sunt de o fiinţă: Adevărul veşnic şi Viaţa
veşnică (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin Adevărul Lui
în dumnezeieştile Lui nemărginiri. El creşte cu toată fiinţa lui, cu toată mintea lui, cu toată
inima şi cu tot sufletul lui. În Hristos trăim „ adevăraţi fiind întru dragoste” -  
, fiindcă numai în felul acesta putem „ să creştem în toate întru Dânsul, Care este Capul,
Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfăptuieşte totdeauna împreună „cu toţi sfinţii” (Efes.
3, 18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela
Care este Capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sunt neapărat
trebuincioase pentru creşterea tuturor Creştinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt
dobândite de către Biserică nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindcă doar El,
Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în chip
înţelept.
Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se
înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii,
diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este şi pentru toţi
împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să realizeze
binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog

83
 84

al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De

aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere ca „ dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12,
9).
Separarea şi diferenţierea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă
a lipsei credinţei divino-umane şi a pierderii echilibrului şi gândirii sănătoase duhovniceşti,
divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi.
Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună „cu toţi sfinţii” în Adevăr şi Dragoste, au
şi vestesc din vremurile Apostolilor până astăzi această dragoste mântuitoare divino-umană faţă
de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul umanist
găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc rădăcinile lor
umaniste ftizice, filozofia lor morbidă şi etica lor neputincioasă cea „ după predania oamenilor”
(vezi Colos. 2, 8). Şi mai mult: vădesc criza evidentă a credinţei lor umaniste în Adevăr şi
nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi
sobornicească, divino-umană în adevăr şi în har. Iar cugetarea îndumnezeită şi gândirea
sănătoasă apostolică şi patristică binevestesc prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul adevărul
credinţei divino-umane: „Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei... Căci credinţa face
neîndoielnic însuşi adevărul”.
Nu există nici o îndoială că măsura patristică, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de
oameni şi a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl
exprimă de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi Sfânt: „Eu nu doresc ca ereticii să se
chinuiască, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi
împreună mă veselesc de întoarcerea lor: căci ce e mai plăcut celor credincioşi decât să vadă
adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnându-vă să
puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să
faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcându-
vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, şi vă rog
să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci
socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii
ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulată de către Sfinţii
Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este următoarea:
ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, şi
mai cu seamă taina Euharistiei – această taină a tainelor, fiindcă tocmai Sfânta Euharistie este
totul şi toate în Biserică, Însuşi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însăşi Biserica în calitate de
trup al Lui şi îndeobşte tot ce este divino-uman.
„Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele taine şi îndeosebi în Sfânta
Euharistie – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă. Şi mai mult,
trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a
Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul să-
 85

şi oprească mintea şi conştiinţa încreştinată asupra câtorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte
porunci.
Mai înainte de toate trebuie să ne întrebăm pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la
Biserică se întemeiază aşa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă a Bisericii
despre Biserică se bazează şi se întemeiază nu pe „intercommunio” (reciprocă împărtăşire), ci pe
realitatea divino-umană a lui „communio”, pe comuniunea divino-umană, pe  divino-
umană (vezi I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce noţiunea
„inter-communio” (inter-împărtăşire) este în ea însăşi contradictorie şi cu totul neînţeleasă
pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfânt fapt al credinţei ortodoxe, este
următorul: în învăţătura ortodoxă despre Biserică şi Sfintele Taine, singura şi unica Taină este
Biserica însăşi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în aşa fel că ea este şi unicul izvor şi conţinutul
tuturor Sfintelor Taine. În afară de Taina aceasta divino-umană şi a-toate-cuprinzătoare a
Bisericii care este taina universală, nu există şi nici nu pot să existe „Taine”. Ca atare, nu poate
exista nici o intercomuniune în ceea ce priveşte Tainele. De aici rezultă că numai în Biserică, în
această unică Taină universală a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindcă Biserica
Ortodoxă ca Trup al lui Hristos este izvorul şi criteriul Tainelor şi nu viceversa. Tainele nu se
pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi considerate în afară de Trupul Bisericii.
Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi potrivit cu
întreaga Tradiţie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu acceptă existenţa altor taine în afară de ea, nici
nu le consideră taine, până la venirea prin pocăinţă din „biserica” eretică, adică dintr-o pseudo-
biserică în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserică neunit
cu ea prin pocăinţă, unul ca acesta este pentru Biserică un eretic şi, în chip inevitabil, se găseşte
în afara comuniunii mântuitoare: fiindcă „ ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? Ce
părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric?” (II Cor. 6, 14).
Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, dă porunca: „ De omul
eretic, după una şi a doua sfătuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai că nu se
desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia şi pe Domnul Însuşi în Sfânta Euharistie, se mai
găseşte oare în sfânta credinţă apostolică şi divino-umană? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de
Domnul Iisus, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: pe omul care nu crede în întruparea
lui Hristos şi nu acceptă învăţătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „ să nu-l
primiţi în casă” (II In. 1, 10).
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul,
sau diaconul, care fie că şi numai se roagă împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a
îngăduit acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte) să se caterisească”.
Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga
iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească”. Şi lucrul acesta este
limpede chiar şi pentru conştiinţa cea mai primitivă. Oare nu?

85
 86

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa
ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau
ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei
lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să recunoaştem
ereticilor nici o sfântă taină şi că trebuie să le considerăm pe acestea ca nevalabile şi lipsite de
har.
De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Tradiţiei soborniceşti, apostolice şi
patristice a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, binevesteşte din inima tuturor Sfinţilor
Părinţi, tuturor Sfinţilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr
divino-uman: „Pâinea Euharistiei (Sfintei Împărtăşanii) nu este simplă pâine, ci e unită cu
Dumnezeirea... Curăţindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului şi cu Duhul Lui şi devenim
trupul lui Hristos -   (Biserica)... Taina Euharistiei se numeşte Împărtăşanie -
 - fiindcă prin ea ne împărtăşim de Dumnezeirea lui Iisus; şi se numeşte comuniune
-  -, şi este cu adevărat astfel, fiindcă prin ea intrăm în comuniune cu Hristos şi luăm
parte la Trupul şi la Dumnezeirea Lui, iar pe de altă parte, prin ea intrăm în comuniune unii cu
alţii şi ne unim între noi. Şi întrucât ne împărtăşim cu toţi dintr-o singură pâine, devenim un
singur trup şi un singur sânge al lui Hristos, şi mădulare unii altora, fiind de un trup -
 - cu Hristos. Deci, să ne ferim din toate puterile ca să nu luăm împărtăşanie de la
eretici -  -, nici să le dăm ereticilor împărtăşanie. „ Nu daţi cele sfinte câinilor” , zice
Domnul, „şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca să nu ne
facem părtaşi învăţăturii lor greşite -  - şi osândei lor, căci dacă este o unire cu
Hristos şi a unora cu alţii, înseamnă că ne unim de bună voie cu toţi cei ce se împărtăşesc
împreună cu noi. Unirea aceasta se face de bună voie, iar nu fără conglăsuirea noastră, căci un
trup suntem toţi, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtăşim, precum zice Apostolul (I Cor. 10,
17)”.
Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor divino-umane al ortodocşilor Sfântul Atanasie cel
Mare vesteşte oamenilor din toate lumile: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de
Dumnezeu şi îl predă diavolului”. În Euharistie, „pâinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”.
„După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept
slăvitoare şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă, una îl
uneşte cu Hristos iar cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului iar cealaltă îl ucide”.
„Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine”. 44

***

44
Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei” Sfântul Atanasie cel Mare, binevesteşte cu înţelepciune
apostolică şi părintească tot adevărul despre credinţa cea adevărată, spunând că noi ţinem „această predanie şi învăţătură
şi credinţă dintru început a Bisericii Soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au
păzit-o. Căci întru această Biserică s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi
creştin”. (Vent: Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, col. 593 C A).
 87

Să încheiem călătoria noastră prin rai şi iad cu divino-umanele binevestiri ale unui Ierarh
ortodox contemporan întocmai cu Apostolii, adevăratul Gură de Aur al Bisericii Ortodoxe Sârbe
– Nicolae al Ohridei şi Jicei (1956). Dorim cu smerenie şi în rugăciune ca evanghelica lumină a
cugetărilor lui de Dumnezeu înţelepţite să lumineze şi să lămurească patristic problemele despre
care vorbim.
Adâncit patristic în tainele istoriei neamului omenesc, sfântul Ierarh binevesteşte:
„Slăvitul profet Isaia a proorocit aceasta: „ Când se va ridica Domnul să nimicească pământul ...
trufia oamenilor se va smeri şi se va înălţa singur Domnul în ziua aceea” (Is. 2, 11).
Şi în vremurile de demult s-a ridicat de multe ori Domnul ca să nimicească pământul din
pricină că în locul Lui, oameni erau închinaţi ca nişte dumnezei din pricina oameni-zeilor. Şi S-
a ridicat şi în zilele noastre şi a nimicit cu adevărat întregul pământ, în mânia Lui dreaptă de a
nimici înfumurarea omului şi de a umili mândria lui cea mincinoasă.
O asemenea răzvrătire a lui Dumnezeu împotriva omului a urmat adesea cu răzvrătirea
omului împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos
Domnul ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe
primele locuri au aşezat pe marii lor bărbaţi, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii
de ştiinţă, încă şi pe capitalişti şi pe turişti şi pe fotbalişti. Toate privirile popoarelor acestora
erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte
puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, învingătorul morţii. O astfel de neobrăzată
răzvrătire a popoarelor, botezate dar eretice, împotriva Dumnezeului celui Prea Înalt, nu avea
cum să nu fie urmată de răzvrătirea dispreţuitului Dumnezeu împotriva oamenilor şi popoarelor
nelegiuite. Şi într-adevăr, ridicatu-S-a Dumnezeu ca să nimicească pământul. Şi au avut loc
dureri nemaivăzute ale popoarelor pământului înaintea ochilor noştri şi pe spinarea noastră. Şi
nu numai că toţi cei mari şi divinizaţi dintre oameni s-au dovedit nişte flăcări stinse de la care
nimeni nu mai căuta căldură, ci s-au împlinit şi cele spuse în continuare de profetul Isaia,
potrivit cărora oamenii aveau să se ascundă „ în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile
pământului de la faţa temerii de Domnul şi de la faţa slavei puterii Lui” (Is. 2, 19). Nu s-a
adeverit aceasta întocmai în ultimul război? Nu s-au refugiat oamenii din unele continente,
precum de altfel şi cei din ţara noastră, în peşteri de piatră şi în găurile pământului ca să
găsească scăpare pentru viaţa lor de la faţa europenilor care semănau moartea? Şi semănătorii
aceştia ai morţii nu sunt alţii decât acei slăviţi meghistani, idolii aceia ai oamenilor care stăteau
la masa lumii acesteia, pe fotoliile cele mai de frunte şi care râdeau de Hristos ca de un cerşetor,
la sfârşitul mesei”.
De Hristos purtătorul Episcop binevesteşte cu durere dar şi cu nădejde: „Fraţii noştri cei
botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi
decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi
necivilizaţi. Dar şi asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: „ Zicând că sunt înţelepţi,
au înnebunit” (Rom. 1, 22), fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos

87
 88

Care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filozofilor
închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate.
„Şi au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios în asemănarea chipului omului celui
stricăcios... şi s-au închinat şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 23, 25). Adică
au dezbrăcat toată slava de la Hristos Domnul şi au pus-o pe umerii unor oameni muritori pe
care i-au înălţat la rangul de noi Mesia. Un astfel de concept despre slavă ei l-au luat din
înţelepciunea lor atee, iar noţiunea de cultură şi de civilizaţie înseamnă la ei cinstirea făpturii,
adică a naturii văzute, şi adorarea şi mai mult decât a Creatorului ei a zeilor muritori şi naturii
îndumnezeite! Aceasta este pentru prezent cel din urmă stadiu al omenirii apusene în
alunecarea ei nereţinută şi veşnică de la înălţimile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta
este culmea egalităţii oamenilor în Apus cu vechea închinare la idoli a Romei şi cu cea de astăzi
a Asiei.
Mii de cărţi tipăresc anual accepţia spre slava marilor bărbaţi şi spre lauda civilizaţiei lor şi
mii de ziare slujesc zilnic această trecătoare şi mincinoasă slavă şi se găsesc în slujba laudei
operelor omeneşti cu numele pompos de „civilizaţie”. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu la
plăceri ruşinoase şi la patimi, încât să-şi găsească satisfacţia numai în ceea ce este pământesc, iar
nu ceresc, şi numai în ceea ce provoacă diavolului bucurie şi râs, iar Îngerilor lui Hristos jale.
Plăcerile lor constau în desfătarea trupului, în răpirea a ceea ce este străin, în călcarea în
picioare a celor mici şi slabi, în creşterea bunurilor pământeşti şi în întinderea puterii lor şi a
stăpânirii lor, în cucerirea mârşavă a moşiei altora, în desfătări şi jocuri, în îndepărtarea oricărei
religii ca superstiţie, în tăgăduirea lui Dumnezeu, în viaţa complet biologică, în neruşinata
recunoaştere a maimuţei ca strămoş al omului, în înecarea antropologiei în zoologie.
Dar, poate că întrebaţi: va fi vreodată în stare neamul acesta, cel mai rătăcit din istorie, să
se întoarcă la adevăr şi la cinste şi onorabilitate? Va fi în stare. Fie ca Hristos Cel dispreţuit să
binevoiască să se întâmple lucrul acesta cât mai repede.
Dar când se va întâmpla aceasta? Aceasta se va întâmpla numai atunci când fraţii noştri
apuseni vor începe să scrie mii de cărţi pe an întru slava lui Hristos, Dumnezeului nostru. Şi
când miile lor de ziare anual vor scrie laude la adresa virtuţilor creştine şi a faptelor bune
creştine, în loc să scrie despre crime şi huliri ale slavei dumnezeieşti şi despre comerţul
instinctelor trupeşti – ei bine, când se va săvârşi schimbarea aceasta, atunci omenirea apuseană
eretică se va înfăţişa înaintea cerurilor văzute ca scoasă din baie, curăţită şi răspândind bună
mireasmă cerească.
Atunci noi ortodocşii ne vom bucura, fiindcă vom redobândi pe fraţii noştri care s-au
întors la noi.
Atunci popoarele închinătoare la idoli vor iubi pe Hristos şi vor cere să se înscrie printre
copiii Lui, fiindcă nu le vor mai împiedica popoarele creştine să devină copii ai lui Hristos.
Atunci nu va mai exista răutate printre oameni şi nici războaie între popoare. Ci va exista
pacea lui Hristos, cu care nu se poate asemui vreo pace nici în veacul de acum şi nici în
veşnicie”.
 89

Episcopul cel insuflat de Dumnezeu mărturiseşte adevărul divino-uman: „Cea mai înaltă
fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup, dar şi cea mai înaltă nefericire este
îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui Satana. Nenorocirea
aceasta îşi are originea ei la popoarele apusene ne-ortodoxe pentru două motive. Primul este ura
împotriva clerului eretic, iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în
inima omenirii apusene din aceeaşi sămânţă. Iar sămânţa este strădania atât a clerului creştin cât
şi a evreilor de a stăpâni deplin în viaţa poporului şi a statului în toate direcţiile. Ura împotriva
unui astfel de cler s-a transformat în ură împotriva Bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins
şi pe Domnul Iisus, ca - vezi Doamne – evreu. În realitate Hristos a fost evreu doar după mamă
şi după poporul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest
popor L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar cum? Dacă cineva este
împotriva evreilor, cum poate să fie împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două
mii de ani? Dar unde îşi vâră satana ghearele, acolo nu mai încape logică”.
Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat treptat-
treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate sectoarele şi instituţiile
poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui numai în Biserici. De la Acela Care, după
slăvita Sa Înviere din mormânt, a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28,
18), de la Acela, oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea. Şi nu numai aceasta, ci şi orice
influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în raporturile dintre oameni şi în
raporturile internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.
Dumnezeu însă nu poate fi luat în râs. De câte ori oamenii, ca oaspeţi, vor întrece măsura
neruşinării la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină preîntâmpinarea din partea gazdei. Două
îngrozitoare preîntâmpinări ale lui Dumnezeu către neamul cel de acum sunt cele două războaie
mondiale din urmă, la depărtare de douăzeci de ani. Să îngenunchieze popoarele creştine
înaintea lui Hristos Cel jignit de ele şi să-I înapoieze puterea, cinstea şi slava şi respectul, care I
se cuvin. Aşa să faceţi şi voi, fraţii mei ortodocşi, dacă vreţi să fiţi feriţi de un al treilea război
mondial, care va fi şi mai cumplit decât cele două de până acum”.
Durerea apostolică a Sfântului Episcop cu privire la Europa strigă:
„Ce este Europa? Este pofta şi dorinţa de putere, de plăcere şi de cunoaştere. Amândouă
sunt lucruri omeneşti: pofta omenească şi cunoaşterea omenească. Amândouă sunt personificate
în Papă şi în Luther. Ce este, deci, Europa? Papa şi Luther. Saturaţia la culme a poftelor
omeneşti şi saturaţia la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după
putere, Luther cel european este hotărârea încăpăţânată a omului de a explica toate cu mintea
lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpân al lumii. Aceasta este Europa în
inima ei, din punct de vedere ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc şi
cealaltă înseamnă lăsarea omenirii în apă, iar amândouă împreună înseamnă despărţirea omului
de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei şi cealaltă tăgăduirea Bisericii lui
Hristos. În felul acesta lucrează duhul cel rău de câteva veacuri în trupul Europei. Cine poate să
alunge acest duh rău din Europa? Nimeni altul decât Acela al Cărui Nume s-a însemnat ca un fir

89
 90

roşu în istoria neamului omenesc ca al Singurului Alungător de demoni din oameni. Înţelegeţi
desigur, la Cine mă gândesc. Mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia şi Mântuitorul lumii,
Cel născut din Fecioară, Cel ucis de iudei, Cel înviat de Dumnezeu, Cel asigurat de veacuri, Cel
îndreptăţit din ceruri, Cel slăvit de îngeri, Cel mărturisit de Sfinţi şi Cel primit de strămoşii
noştri.
Atâta vreme cât Europa a urmat pe Hristos ca „Soare al dreptăţii” şi pe Apostolii Lui, pe
Mucenici, pe Sfinţi şi pe nenumăraţii Drepţi şi pe alţii care au bineplăcut Lui, ea s-a asemănat cu
o piaţă luminată de sute şi mii de lumini, mici şi mari. Când însă pofta şi înţelepciunea
omenească au lovit pe Acest Hristos ca două vânturi înfricoşătoare, luminile s-au stins înaintea
ochilor omeneşti şi a domnit întunericul ca în galeriile subpământene ale cârtiţelor.
Potrivit poftei omeneşti, orice popor şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitând
pe papa Romei. Potrivit înţelepciunii omeneşti, orice popor şi orice om găseşte că el e cel mai
înţelept dintre toţi şi mai vrednic de toate bunurile pământeşti. Cum să nu existe atunci
războaie între oameni şi popoare? Cum să nu existe nebunie şi turbare printre oameni? Cum să
nu existe boli, secete şi inundaţii, tumori şi ftizii, răscoale şi războaie? Toate acestea nu pot să nu
fie, tot aşa cum nu poate să nu supureze rana plină de puroi şi cum nu poate să nu răspândească
miros urât locul plin de necurăţenii.
Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobândeşte puterea. Luteranismul
foloseşte filozofia şi ştiinţa, fiindcă socoteşte că aceasta este calea prin care să dobândească
cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a proclamat război împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa
împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa. În epoca noastră însă a venit
o nouă generaţie de europeni care a împreunat, prin ateism, pofta cu cunoaşterea şi a înlăturat
atât pe papa cât şi pe Luther. De acum înainte nici pofta nu mai rămâne ascunsă şi nici
înţelepciunea nu mai este lăudată. Pofta omenească şi înţelepciunea omenească s-au unit ca
într-o căsătorie în zilele noastre, iar această căsătorie nu este nici romano-catolică şi nici
protestantă, ci în chip vădit şi public, satanică. Europa de astăzi nu mai este nici papală, nici
luterană. Este mai presus şi în afară de acestea. Este cu totul pământeană, fără chiar şi dorinţă de
a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii lui papa, fie iarăşi pe calea înţelepciunii protestante.
Refuză cu desăvârşirea călătoria din lumea aceasta. Doreşte să rămână aici, doreşte ca
mormântul să-i fie tot aici unde-i este şi leagănul. Nu cunoaşte nimic despre o altă lume. Nu
simte buna mireasmă cerească. Nu vede în somn pe îngeri şi pe sfinţi. Despre Născătoarea de
Dumnezeu nici măcar nu vrea să audă. Desfrânarea o întăreşte în ura împotriva fecioriei. Toată
piaţa se găseşte afundată în întuneric. Toate luminile sunt stinse. O, ce îngrozitor întuneric!
Fratele împlântă cuţitul în pieptul fratelui, socotindu-l vrăjmaş. Tatăl îşi tăgăduieşte fiul, şi fiul
pe tatăl. Lupul e un prieten mai credincios faţă de lup decât omul faţă de om.
O, fraţilor! Nu vedeţi cu toţii lucrul acesta? Nu aţi simţit întunericul şi crima Europei
anticreştine pe trupul vostru? Preferaţi Europa sau pe Hristos? Moartea sau viaţa? Aceste două
le-a pus Moise oarecând înaintea poporului său, şi noi pe acestea două le punem înaintea
voastră. Să ştiţi: Europa este moartea, iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa, ca să trăiţi în veci!”
 91

Şi iată acum cutremurătoarea plângere pentru Europa a Ierarhului celui întocmai cu

Apostolii:
„Ah, fraţii mei! Secolul XVIII este tatăl secolului XIX, iar secolul XIX este tatăl secolului
XX. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult,
iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala
cea ruşinoasă a părintelui său care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, iar ea s-a transmis şi l-a lovit şi
pe nepot, de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul XX, în care trăim.
Secolul XVIII a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman.
Secolul XIX a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul XX înseamnă pactul cu
diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit, iar Domnul a spus că urmăreşte păcatele
părinţilor până în a treia şi a patra generaţie. Nu vedeţi că Dumnezeu urmăreşte pe nepoţi
pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din cauza datoriilor
neachitate ale bunicilor?
Împăratul antihrist reprezintă începutul secolului XIX. Papa antihrist reprezintă mijlocul
secolului XIX. Filozoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) reprezintă sfârşitul
secolului XIX: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume fatale ale treimii celor mai greu bolnavi de
boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele
moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filozoful...
nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt
cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a
declarat infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a
întunecat pe cer, şi nu numai un soare, ci o mie de sori dacă ar fi existat, s-ar fi întunecat toţi de
durere şi de ruşine, căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu
împărat, un ateu pontif şi un ateu filozof. În epoca lui Nero măcar unul din „treime” nu era ateu
– filozoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al
XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Secolul XX e secolul Sinedriului alcătuit din
Iudele botezate şi cele nebotezate. Acest Sinedriu a proclamat că Hristos este mort pe vecie şi că
n-a înviat. Pentru ce vă mai miraţi fraţilor, că asupra omenirii europene a venit biciuiri
nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?
Cine este atunci învingător, dacă nu cezarul, pontiful şi filozoful Europei descreştinate?
Învingătorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: „Cel ce este
mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Lc. 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai
neînsemnat şi mai mic în veacul XIX, în veacul marelui Napoleon, al infailibilului Pius şi al
neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus pelerin „la locurile sfinte” şi ţăranul din Balcani
luptător împotriva semilunei şi eliberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă diabolic, clerul diabolic şi înţelepciunea diabolică – asta înseamnă
cezarul, papa şi filozoful veacului XIX. Ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul
opus acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, în al doilea rând clerul mucenicesc şi în al

91
 92

treilea rând pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre ţăran e vorba în cuvintele rugăciunii
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „ Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al
cerului şi al pământului că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit
pruncilor” (Mt. 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia
bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit adică ceea ce este
cu totul opus faţă de cezarul apusean, de papă şi de filozof, tot atât de opus pe cât este ziua faţă
de noapte”.
Iubitorul de Hristos şi sfântul Ierarh despre civilizaţia ucigătoare de Dumnezeu şi
închinătoare la idoli a Europei grăieşte:
„Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei. Şi marile
popoare ale Asiei şi Africii chiar nebotezate dar înclinate spre duhovnicie, ar fi înţeles şi ar fi
preţuit acest lucru – fiindcă şi popoarele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu divinităţile
lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoate sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai
departe. Nu se laudă, aşadar, cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socot mai
presus de sine, cu ceea ce socot suprem în lume. Numai popoarele Europei nu se laudă nici cu
Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu produsele
lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa „cultură”
este ura tuturor popoarelor necreştine împotriva lui Hristos şi a Creştinismului. Urând
produsele europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european. Dar, vai! pe
Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urât şi a lepădat cea dintâi dintre toţi pe
Dumnezeul ei. În această situaţie de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către
dezvoltarea ei greşită sub influenţa unei biserici aflate în greşeală de-a lungul ultimilor nouă
sute de ani. Nu sunt răspunzătoare de aceasta popoarele europene ci răspunderea o poartă
conducătorii duhovniceşti ai popoarelor. Nu este vinovată turma ci vinovaţi sunt păstorii ei.
Bine ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişându-l ca cea mai preţioasă
moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie şi aşa a fost în primele veacuri
după Hristos – adică Europa ar fi fost sinonimă cu creştinismul, s-ar fi identificat cu
creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor
neamurilor, aceasta a fost misiunea hotărâtă de Dumnezeu pentru continentul european. În
afară de Creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lăuda. Fără Hristos, Europa
este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi”.
De Dumnezeu luminatul Ierarh spune adevărul amar despre educaţia/luminarea
europeană:
„Şcoala Europei s-a despărţit de credinţa în Dumnezeu. În aceasta constă transformarea ei
într-o ucigaşă prin otrăvire, în aceasta constă moartea omenirii europene. În culturile
închinătoare la idoli ştiinţa nu s-a despărţit niciodată de religie, cu toate că religia este în ele
greşită şi proastă. Lucrul acesta s-a întâmplat numai în Europa, care primise credinţa cea mai
desăvârşită. Însă din pricina ciocnirii ei cu mai-marii bisericeşti, Europa s-a înrăit şi a lepădat
 93

credinţa cea mai desăvârşită, păstrând ştiinţa cea mai desăvârşită. Vai, fraţii mei, a lepădat ştiinţa
Dumnezeiască şi a îmbrăţişat neştiinţa omenească! Ce prostie şi cât întuneric!”
Sfântul şi de Dumnezeu cugetătorul Ierarh scrie despre orbirea cea de bună voie a
omenirii apusene: „Apusul a dat în mintea copiilor. În asta constă monstruozitatea şi nebunia
lui. În epoca sa creştină, când Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea, dar în
măsura în care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de adevărul şi virtutea creştină, vederea lui
duhovnicească s-a îngustat din ce în ce până ce, în secolul al XX-lea, s-a întunecat cu
desăvârşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub
simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe neoane excepţionale, ca să poată vedea mai
bine şi mai exact lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul,
mărimea şi distanţa lor. Observă cu microscopul şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum
nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele deasupra căminului lui,
aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi până aici ajunge vederea lui. Cât
priveşte privirea lor intelectuală şi vederea lor spirituală în nucleul cel ascuns al lucrurilor şi în
sensul şi însemnătatea întregii creaţii în acest mare univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte
aceasta, o! fraţii mei, omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană şi decât
India brahmanică şi decât Tibetul buddhist şi decât China animistă. Într-adevăr, Hristos nu a
văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie
mai orbi decât cei nebotezaţi!
Drept aceea, ceea ce zice Apostolul Pavel către Galatenii botezaţi, aceleaşi lucruri le-aş
zice şi astăzi cu privire la prostitul şi îmbătrânitul Apus. Iată ce a scris către Galateni: „O,
Galateni fără de minte! Cine v-a fermecat pe voi, ca să nu ascultaţi de adevăr, pe voi, în ochii
cărora Iisus Hristos a fost aşa de viu închipuit, ca şi cum ar fi fost răstignit între voi ... Aşa de
fără de minte sunteţi? Începând în duh, acum în trup sfârşiţi?” (Galat. 8, 1,8) Şi Europa cândva a
început în duh iar acum sfârşeşte în trup, adică în vederea trupească, în judecata trupească, în
poftele trupeşti, în cuceririle trupeşti, ca şi cum ar fi vrăjit-o cineva! Toată viaţa din zilele
noastre se mişcă în două direcţii: lărgimea şi lungimea. Nu cunoaşte nimic, nici despre
adâncime, nici despre înălţime. Pentru aceasta se şi zbate pentru pământ, pentru spaţiu, pentru
întindere. Pentru spaţiu şi numai pentru spaţiu!
Iată de unde vine un război după altul, o spaimă după alta: pentru că Dumnezeu nu l-a
zidit pe om ca să fie doar animal în spaţiu, ci l-a zidit ca să pătrundă cu mintea lui în adâncul
tainelor, iar cu inima lui să se urce în înălţimile Dumnezeieşti. Războiul pentru pământ este un
război împotriva adevărului, iar războiul împotriva adevărului este război împotriva naturii
dumnezeieşti şi a celei omeneşti.
O, amărăciune mai mare şi decât fierea! Ce mult suferă oamenii, se chinuiesc şi jertfesc
pentru împărăţia aceasta pământească trecătoare şi înşelătoare! Dacă ei ar suferi fie şi numai a
suta parte din chinurile şi din jertfele acestea pentru împărăţia cerurilor, războiul pe pământ ar
fi devenit pentru ei ceva de râs până la lacrimi. Pentru Hristos ei dau numai cu mare greutate
doi bănuţi, iar în biserica lui Marte – Satana dau toată averea lor şi toţi copiii lor!

93
 94

Europa să-şi facă cruce şi să urmeze pe Hristos. Să-şi aducă aminte de Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari Apostoli şi atunci vor cădea solzii de pe
ochii ei. Şi va fi din nou frumoasă aşa cum a fost în prima mie de ani Europa Ortodoxă a lui
Hristos. Atunci şi ea va fi fericită şi noi împreună cu ea. Şi se vor bucura atunci popoarele plânse
ale Europei, şi vor cânta împreună cu noi veşnica slavoslovie închinată lui Dumnezeu: „Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”. Amin.”
Ierarhul cel plin de smerenia lui Hristos despre popoarele cele trufaşe ale Europei
aminteşte:
„Popoarele iubitoare de stăpânire şi trufaşe ale Europei nu recunosc niciodată vinovăţia
lor. Ele au pierdut noţiunea păcatului şi a pocăinţei. Pentru orice rău din lume învinovăţesc pe
alţii, însă pe sine niciodată. Cum nu ar putea ele săvârşi păcat de vreme ce s-au aşezat pe tronul
lui Dumnezeu şi s-au proclamat pe sine dumnezei infailibili? Cel dintâi s-a proclamat pe sine
infailibil conducătorul lor religios, papa. Exemplul lui l-au urmat, dar în pofida lui, prinţii şi
regii Apusului. Cu toţii s-au declarat infailibili ca purtătorii de cruce şi ca purtători de sabie.”

Despre judecata dintre Hristos şi Europa, iubitorul de Hristos Episcop zice:

„Dacă istoria ultimelor trei veacuri – al optsprezecelea, al nouăsprezecelea şi al douăzecilea
– ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârşit, atunci nu ar exista un
alt nume mai bun decât cel de „protocolul judecăţii dintre Europa şi Hristos”, fiindcă în ultimele
trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă referire la Hristos Dumnezeu.
În judecata aceasta între Hristos şi Europa, în realitate se întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să rămână
credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit
să creadă cutare sau cutare lucru. Europa tolerează toate religiile ca superstiţii populare de
dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nici o religie. Când îşi va realiza
scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste,
adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai
lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi urmăriţi să deveniţi egali cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum
cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui tău ceresc, ci ai urangutanului şi gorilei, ai
maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să devenim dumnezei fiindcă nu recunoaştem alţi
dumnezei afară de noi înşine.
La acestea Hristos grăieşte:
- Voi sunteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul
barbariei la lumina cerească şi voi mergeţi din noi înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-
 95

am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toţi Îngerii îşi
întorceau capetele neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci când eraţi întuneric şi
împuţiciune, am fost Singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi acum
necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.
La acestea, Europa, zâmbind subţire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filozofia elină şi civilizaţia romană. Vrem
libertate. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este
libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un
asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor şi bunicilor noştri.
La care Hristos cu lacrimi în ochi:
- Iată, eu plec, dar veţi vedea voi. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui
Satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viaţa voastră şi
moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu
Eu vă voi pedepsi ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu v-am
arătat dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi prin
dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord
cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia
noi am ridicat steagul naţionalismului şi internaţionalismului şi etatismului şi progresismului şi
evoluţionismului şi scientismului şi culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră, iar
Tu pleacă de la noi.
Fraţii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a
plecat din Europa precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora. Dar îndată ce a
plecat, a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de
creştinism a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai
înfricoşător. Hristos şi-a luat Crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric
şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu
Hristos?
Binevestitorul cel întocmai cu Apostolii zice despre „Ţara albă a demonilor” – Europa:
„Ce socotiţi voi cu privire la Europa? Africa şi Asia numesc pe europeni „demonii albi”. Ca
atare, ei ar putea să numească Europa „ţara albă a demonilor”. Ar numi-o „albă” din cauza albeţii
pielii, iar „ţara demonilor” din pricina negrelii sufletului ei, fiindcă Europa a tăgăduit pe
Singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi poziţia cezarilor romani. La fel ca cezarii romani înainte
de distrugerea Romei, aşa şi ea a declarat tuturor popoarelor pământului că fiecare poate să se
închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci Europa va tolera aceasta, dar că popoarele au
datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca divinitate supremă – fie sub numele de Europa, fie
sub numele de Cultură.

95
 96

În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea
satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi
împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că „Ţara albă a demonilor” a căzut într-o
boală mai gravă decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită
de un singur demon, „Ţara albă a demonilor” este azi chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte
decât demonul acela al Romei. Iată, deci, noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă
mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Ţării albe a
demonilor.
Noua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o divinitate mai presus de ea. Ea se
laudă numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat gata să se spargă,
spre râsul Africii şi al Asiei; un buboi copt, gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui.
Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, Ţara albă a demonilor.
Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se prezintă cu o nouă descoperire
este declarat geniu. Iarăşi, oricine descrie descoperirile celorlalţi este declarat doctor în ştiinţe.
Descoperirile Europei sunt multe, aproape nenumărate, dar nici una din descoperirile acestea nu
face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici
măcar cu o singură descoperire în sectorul spiritual şi moral, ci numai în sectorul material.
Descoperirile Europei au condus omenirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecime
spirituală fără precedent în istoria creştinismului şi la distrugerea plină de întuneric, fiindcă
toate descoperirile ei, nu ştim dacă din cauza mentalităţii sale rele sau din pricina înrâuririi
evreilor, Europa le-a îndreptat împotriva lui Hristos.
Când s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă
europeni l-au interpretat în dauna Evangheliei lui Hristos.
Când s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi râs împotriva lui Hristos.
Când s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de
lauda de sine a Europei în pofida lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.
Când oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zborul în aer, de convorbire de
la mari distanţe, atunci Hristos s-a arătat în Europa atât de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile
egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a
întrebuinţat pentru sinuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru
prăbuşire, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea cu privire la cele sfinte şi
cuvioase ale popoarelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru
ateism în toată lumea. În realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decât pe sine însăşi.
Popoarele necreştine au înţeles ce este Europa, ce oferă ea şi ce voieşte, pentru aceasta au şi
numit-o „Ţara albă a demonilor”.
Ascultă ce spune împăratul-prooroc David: „Aceştia se laudă cu carele lor şi aceştia cu caii
lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru” (Ps. 19, 8). Lăudăroşii aceia vor aţipi pe
pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel
strigă şi cu mai multă putere: omule, „ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru
 97

ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe
pământul lui Dumnezeu înaintea ochilor lui Dumnezeu şi învaţă de aici atât ruşinea cât şi
cinstea!

IEŞIREA DIN TOATE IMPASURILE

Ieşirea din toate impasurile umaniste - ecumeniste - hoministe - papiste e Dumnezeul-om

istoric Domnul Iisus Hristos şi creaţia Sa divino-umană istorică - Biserica, căreia El îi e Cap
veşnic şi care este trupul Lui cel veşnic. Credinţa apostolică a Sfinţilor Părinţi, a Sfintei Tradiţii,
a Sfintelor Sinoade, cea Universală şi Ortodoxă este în ea şi este învierea din toate morţile cele
din erezii, orişicum s-ar numi acestea. La urma urmei, orice erezie e de la om şi după om.
Fiecare din ele aşează pe om în locul Dumnezeului-om, înlocuieşte pe Dumnezeul-om cu omul
şi prin aceasta e tăgăduită şi lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeul-om şi este toată de la
Dumnezeul-om şi toată după Dumnezeul-om. Care e mântuirea din aceasta? Credinţa apostolică
divino-umană şi întoarcerea cuprinzătoare la calea divino-umană a Sfinţilor Apostoli şi a
Sfinţilor Părinţi, adică întoarcerea la credinţa lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeul-om
Hristos, la harica lor viaţă divino-umană în Biserică prin Duhul Sfânt, la slobozenia lor cea întru
Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor experienţă divino-umană în Duhul Sfânt, la
sfintele lor virtuţi divino-umane. Aceasta şi doar aceasta poate să-l mântuiască şi să-l
slobozească pe om din robia feluritelor linguşiri şi slujiri ale omului, din înrobirea la jugul
umanist-comunist şi să-i şteargă toate păcatele, pentru că robia aceasta este acelaşi lucru cu
închinarea la dumnezeii cei mincinoşi ai veacului nostru anarhic şi nihilist. Altminteri, fără să
ţinem seama de calea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi,
după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile şi fără de închinarea
înaintea Singurului şi Adevăratului şi Veşnic Viului Dumnezeu, a Dumnezeului-om şi
Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor
închinări la idoli europene, şi în locul Viului şi Adevăratului Dumnezeu se va închina idolilor
mincinoşi ai veacului acestuia, „întru care nu este mântuire”, nici înviere, nici îndumnezeire
pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om.
Răscumpăraţi prin Dumnezeul-om Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată
ce ne binevestesc, ne poruncesc şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi ai celor Şapte Sinoade
Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeului-om, pe care trebuie să meargă
cineva de-a lungul tuturor întunecimilor istorice şi de-a lungul întunericului veacului şi lumii
acesteia: „Împlinind dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Sfinţii noştri Părinţi nu au ascuns sub obroc lumina cunoştinţei dumnezeieşti cea dată
de El, ci au pus-o în sfeşnicul celei mai folositoare învăţături ca să lumineze tuturor celor din
casă, adică celor ce se vor naşte în Biserica Sobornicească, pentru ca nu cumva să-şi lovească
cineva piciorul de piatra învăţăturilor eretice greşite, ci să rămână la mărturisirea plină de
pietate a Domnului. Căci unii ca aceştia îndepărtează de la ei toată înşelăciunea ereticilor, iar
mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie şi îl îndepărtează de la ei.
Ţinând în mână mătura curăţă aria, iar grâul, adică cuvântul cel de hrană dătător care întăreşte
inima omului, îl închid în jitniţa Bisericii Soborniceşti iar neghinele învăţăturii greşite eretice
aruncându-le afară, le ard cu foc nestins... Iar noi ştiind întru totul darurile şi lucrurile acestor
de Dumnezeu purtători Părinţi, propovăduim cu o singură gură şi cu o singură inimă,

97
 98

neadăugând nimic şi neînlăturând nimic din cele ce ni s-au transmis de la ei. În acestea stăruim,
în acestea ne sprijinim, aşa mărturisim, aşa învăţăm, precum Sfintele şi Ecumenicele şapte
Sinoade au hotărât şi au încredinţat... Şi credem precum zice profetul, că nu vreun bătrân, nu
vreun înger, ci Însuşi Domnul ne-a mântuit pe noi (Isaia 63, 9), căruia şi noi urmând şi
împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: nu vreo adunare, nu vreo stăpânire
împărătească, nu niscaiva conjuraţii blestemate de Dumnezeu ale înşelăciunii idolilor au
slobozit Biserica, aşa cum a defăimat sinedriul jidovesc... ci Însuşi Domnul slavei, Dumnezeu cel
Întrupat. El a mântuit-o şi a eliberat-o de înşelăciunea cea idolească, Lui se cuvine slavă, Lui se
cuvine har, Lui se cuvine mulţumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreţie, căci a Lui este
răscumpărarea, a Lui mântuirea, a Celui ce Singur poate să mântuiască la nesfârşit, iar nu a altor
oameni, care vin de jos... Cum au văzut Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cu a primit Biserica,
cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale Lumea întreagă, cu a luminat harul, cum s-a
dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a susţinut cu curaj înţelepciunea, cum a
statornicit Hristos noi aşa gândim, aşa vorbim, aşa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul
nostru adevărat ... Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta este credinţa Părinţilor, aceasta este
credinţa Ortodocşilor, iar credinţa aceasta a sprijinit lumea întreagă.” 45

45
Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, vol. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, şi „Sinodiconul Ortodoxiei în
Triod” (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).
 99

DESPRE SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI46

Un articol, de curând scris, al unui mare scriitor şi călugăr athonit, începe astfel:
Dumnezeu ne-a trimis un om. Numele lui era Iustin. Şi acest om trimis de Dumnezeu în
acest loc sfânt, neamului sârb, Bisericii ortodoxe, zace acum înaintea noastră. S-a născut
în 1894, de Sărbătoarea Bunei Vestiri, într-o vineri, la ora 12 – mi-a spus asta în noaptea de
dinaintea morţii. A murit de Buna Vestire, acum două zile, cu puţin mai mult de o oră după
ora la care s-a născut. Ca o funie de foc zilele vieţii sale sunt cuprinse în cuvântul
Arhanghelului: Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Şi încă o dată
întru aceleaşi cuvinte ale Arhanghelului: Bucură-te cela ce eşti plin de har, Domnul este cu
tine.
Acest om sfânt a petrecut 85 de ani pe pământ. Toţi aceşti 85 de ani i-a dat ca pe
un dar, până la ultimul; era numai o bucurie, o bucurie veşnic nouă, care a fost primită şi
care durează de mii de ani. Era unul dintre numeroşii martorii ai Vestirii celei Bune. A
mărturisit prin cuvântul său, prin viaţa sa şi chiar prin naşterea sa; şi mărturiseşte acum şi
prin moartea sa.
Părintele Iustin era descendentul unei familii de clerici, ultima roadă a unei rădăcini
care ne-a dăruit preoţi de-a lungul generaţiilor. Roade sfinte dintr-o rădăcină sfântă.
Binecuvântate sunt generaţiile şi rădăcinile care poartă un rod ca părintele Iustin! S-a
născut la Vranje, la întâlnirea mai multor influenţe spirituale. Din copilărie s-a îmbibat de
frica şi de dragostea de Dumnezeu datorită mamei sale Anastasia şi tatălui său Spiridon.
Că este aşa o spune şi vârsta tânără la care a fost acceptat în cinul monahal, în timpul
celor mai grele zile ale istoriei neamului sârb. Când regele trecea cu armata sa prin
Albania, urcând muntele Golgotei, când întreaga suflare a neamului sârb urca muntele
Golgotei, tânărul Blagoje - acesta îi era numele - şi-a depus voturile monahale pe undeva
pe lângă Skadar (Scutari). De aici, Mitropolitul Dimitrie al Serbiei l-a trimis cu un grup de
alţi tineri la studiu în Rusia. Înţeleptul şi înainte văzătorul Dimitrie se gândea la viitorul
neamului şi al Bisericii. Tânărul monah Iustin a fost mult influenţat de evlavia poporului rus.
Deşi a petrecut puţin timp în Rusia, această scurtă călătorie l-a marcat pentru toată viaţa.
Nori negri se adunau deasupra poporului rus. A fost nevoit să părăsească Rusia mergând
în Anglia unde şi-a continuat studiile pe care şi le-a terminat la Atena cu o lucrare de
doctorat despre Sfinţii Părinţi, scriind unul din cele mai bune studii asupra Sfântului
Macarie Egipteanul.
Ca profesor la seminarul din Karlovac, părintele Iustin, prin persoana sa, a lăsat o
puternică impresie. Şi nu numai la seminarul de la Karlovac, ci oriunde s-ar fi aflat,
persoana sa mişca lucrurile; dreptatea firii sale, natura sa arzătoare se ridicau deasupra
mlaştinii întâmplărilor de zi cu zi. Aşa s-a întâmplat la Karlovac, tot aşa s-a întâmplat şi
când a fost mutat la Prizren, după aceea la seminarul din Bitolj, când a fost trimis în
Carpatho-Rusia; acelaşi om a rămas şi când a ajuns profesor la Şcoala Teologică de la
Belgrad sau când (în 1945) a fost nevoit să rătăcească prin mănăstirile sârbeşti. Toate
aceste evenimente furtunoase din viaţa sa au fost folosite de Dumnezeu pentru împlinirea
vrerilor Lui. Într-un sfârşit, Părintele Iustin şi-a găsit liniştea în sfânta familie a mânăstirii
Celije de unde nu vroia să mai plece vreodată.
Părintele Iustin a fost şi rămâne o personalitate excepţională. Unicitatea sa este
evidentă în opera sa şi în întreaga sa viaţă. A fost poet. Nu trebuie decât să citeşti eseul
Căprioara în raiul pierdut ca să-ţi dai seama că este una din cele mai bune lucrări din
literatura sârbă. Maniera şi stilul în care Părintele Iustin şi-a scris lucrările sale de teologie
dogmatică, închinate Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Sava şi Sfântului Petru de la
Cetinje, limba traducerilor sale – toate acestea adeveresc şi demonstrează că lucrarea sa a
46
Cuvânt rostit de ieromonahul Amfilohie Radovici, astăzi mitropolit, la înmormântarea părintelui său duhovnicesc,
Sfântul Iustin Popovici

99
 100

continuat minunata, de Dumnezeu inspirata, poezie a Bisericii ortodoxe începută de

Cosma din Maiuma, Sfântul Ioan Damaschinul şi continuată de un alt mare fiu al neamului
său – Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici.
Părintele Iustin a fost un filosof în adevăratul sens al cuvântului. Poate de aceea el
şi-a ales numele sfântului Iustin Filosoful, străduindu-se întreaga sa viaţă să-l urmeze în
filosofie şi în mărturisire. A fost unul din fondatorii Societăţii Filosofice Sârbe (1938),
împreună cu Misa Djuric, Brana Petronjievic, Slankamenac şi alţi gânditori contemporani.
Totuşi filosofia sa nu era filosofie în înţelesul omenesc al cuvântului. Asta este ceea ce
face unicitatea personalităţii extraordinare a părintelui Iustin. Nimeni în istoria acestui
popor n-a simţit, n-a cântat şi n-a descris atât de adânc dumnezeiescul Cuvânt al
Domnului şi Dumnezeului nostru, Dumnezeului-om Hristos, care s-a întrupat din Prea
Sfânta Maică şi din Duhul Sfânt pentru mântuirea omenirii. În toate lucrările sale, în toate
rugăciunile sale, în toată suflarea sa, într-un cuvânt - în întreaga sa viaţă a stăruit să cânte,
să exprime, să descrie în cuvinte necuprinsa imagine a lui Hristos, să-şi exprime vulcanica
dragoste către Domnul Hristos. Fiecare gând al său începea şi se sfârşea cu Domnul
Hristos şi cu veşnicul Cuvânt al Domnului. Fiecare stea a cerului era o dovadă minunată şi
o minunată exprimare a veşnicului Cuvânt al Domnului, care a devenit Cuvântul îmbrăcând
un trup omenesc. Orice pârâu, orice şoaptă a frunzei erau mărturii şi simboluri ale
prezenţei Cuvântului Domnului în lume. Dintr-o astfel de trăire şi din inspiraţia
dumnezeiască s-a născut profundul său concept de înţelepciune a creaţiei, concept
sprijinit pe învăţăturile sfinţilor părinţi apologeţi. Tot ceea ce există este de asemenea o
reflectare, o icoană minunată a Cuvântului lui Dumnezeu. Întreaga creaţie n-a răsărit din
ilogic şi nu duce la ilogic, nu se bazează pe negândire şi pe ilogic. Răsare din eterna
raţiune, se sprijină şi merge spre eterna raţiune; veşnicul Cuvânt al Lui Dumnezeu, la
plinirea vremii, a primit un trup omenesc din Prea Sfânta Sa Maică Maria.
S-ar putea spune că Părintele Iustin se repetă când vorbeşte despre Hristos în
scrierile sale. Aceste repetări ale sale sunt cuvintele unui copil către iubita sa mamă. Sunt
repetările dragostei: cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât repetăm mai des cuvintele
dragostei noastre şi nu ne vom plictisi vreodată să repetăm, în orice moment, continuu,
aceleaşi cuvinte. De aceea Părintele Iustin nu ostenea repetând numele Domnului
Dumnezeu – mântuirea noastră, nu ostenea să reverse în faţa Sa tristeţea şi bucuria sa,
să-şi ofere dragostea ca o jertfă binemirositoare, şi prin ea întreaga sa fiinţă.
De ce accentua Părintele Iustin atât de des personalitatea Dumnezeului-om
Hristos? Pentru că mai mult decât orice alt contemporan, cu excepţia “învăţătorului” său
Episcopul Nicolae, el a simţit că întreaga cultură europeană se îndreaptă către o cumplită
fundătură; întreaga cultură occidentală se întorcea la anticul politeism, la idolatrie, uitând,
expulzând din inima omului, din istoria şi cultura omenirii, din viaţa societăţii umane pe
singurul Dumnezeu adevărat şi om adevărat, singurul Stăpân şi Mântuitor, singurul veşnic
– Cuvântul lui Dumnezeu. El a simţit şi a mărturisit printre noi, ca nimeni altul, că Cuvântul
lui Dumnezeu, prin actul Său de creaţie, prin întruparea Sa, a unit în Sine divinul şi umanul;
că El este adevăratul Dumnezeu şi adevăratul om; că El uneşte în sine toate lumile; că El
este Începutul şi tot El este Sfârşitul; că toate duc la El şi că totul creşte atâta timp cât
creşte către El, către Hristos, până când toate îşi ating plinătatea în Hristos Dumnezeul-
Om. Simţind acest înspăimântător pericol ce umbreşte toată civilizaţia europeană din
cauza luptei pe care o duce împotriva duhului creştin, Părintele Iustin a subliniat
întotdeauna importanţa imaginii lui Hristos pentru istoria omenirii, pentru trecut, pentru
prezent, pentru viitor.
Din acest loc de unde ne aflăm, Părintele Iustin, ca un profet Ieremia al zilelor
noastre, timp de treizeci de ani a trimis mesaje către poporul său şi nu numai către poporul
său. Probabil că ce a spus el şi ceea ce a propovăduit aici nu a fost suficient de clar pentru
monahiile cărora le era duhovnic aici, în Celije. Nu are importanţă. Vorbindu-le lor,
părintele Iustin vorbea întregului neam, vorbea întregii Europe şi întregii lumi. Cuvântul său
nu a fost niciodată gol şi ideea nu i-a fost vreodată seacă. Acesta este de asemenea unul
 101

din marile daruri cu care a înzestrat Şcoala de Teologie, în numele căreia vorbesc în acest
moment. Părintele Iustin nu era un om rece nici în cuvânt, nici în gând sau în trăire. Totul la
el era ardere. De aceea el numea dogmatica filosofia ortodoxă a adevărului. Adevărul era
pentru el viaţa; de aceea când a făcut o revistă (a fost una dintre cele mai bune ce existau
la noi înainte de război) a numit-o Viaţa Creştină.
Părintele Iustin îşi spunea de aici cuvântul arzător, inspirat de Dumnezeu, naţiunii
căreia îi aparţinea şi lumii în care trăia. Şi vă întreb pe voi, care v-aţi adunat să vă luaţi
rămas bun de la acest om sfânt, voi care mă ascultaţi: i-am ascultat noi cuvântul, ne vom
supune mesajului său? N-am rămas cumva surzi la mesajul său? Nu cumva ni se va
întâmpla şi nouă ca celor care au ucis profeţii după care le-au ridicat monumente? Se va
repeta şi cu el ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii Domnului, cu martirii, ceea ce s-a
întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Părintele Iustin nu întâmplător l-a iubit?
I-am auzit cuvântul? Îi vom urma exemplul? Dacă nu vrem să auzim şi să
înţelegem, el ne va ierta cu marea dragoste ce-l împodobea; dar istoria şi viitorul nu ne vor
ierta. Dacă nu ne destupăm urechile şi nu ne deschidem inimile către mesajul acestui om
sfânt, al acestui sfânt mesager al eternului adevăr Hristos Dumnezeul-om, nu numai că nu-
l vom merita pe Părintele Iustin, dar nu-i vom merita nici pe înfăptuitorii de istorie ai
neamului nostru.
Iubite Părinte Iustin, te trimitem astăzi la odihna cea veşnică. Aici pe pământ ai fost
acea Căprioară în raiul pierdut, căprioară care ai spus că este simbolul căinţei universului.
Ne luăm rămas bun şi rămânem mai săraci pierzând un sfânt. Pleci, dar îmbogăţeşti
Serbia în ceruri, mergi unde se află Dumnezeul tău, Căruia I-ai slujit credincios, unde sunt
apostolii şi toţi sfinţii. În părerea noastră de rău pentru tine şi pentru noi, te rugăm: salută-l
pe Simeon cel Bătrân Izvorâtorul de Mir şi roagă-l să ne ierte că n-am păzit hotarele sfinte
ale pământului sârbesc, hotarele şi temelia lui spirituală. Salută-l pe Sfântul Sava, fiul său,
întemeietorul neamului nostru, şi spune-i că nu ne luminăm cu lumina sa şi că n-am păstrat
veşmântul bisericii noastre să nu fie amanetat. Soldaţii romani au aruncat zaruri ca să nu
sfâşie veşmintele Domnului, pe când noi suntem mai răi decât soldaţii Romei. Închină-i-te
marelui mucenic din Kosovo, Lazăr, şi spune-i că flacăra credinţei se stinge în Kosovo.
Închină-te Sfântului Vasilie, făcătorul de minuni de la Ostrog, pe care l-ai vizitat şi în faţa
căruia ai plâns pentru neamul tău. Închină-te Sfântului Petru, mucenicul de la Cetinje.
Spune-le ceea ce ştiu deja: că poporul lor, pentru care ei au murit, stinge flacăra credinţei
în Muntenegru. Spune-le, părinte, că bisericile pe care ei le-au construit şi pentru care ei
şi-au dat vieţile sunt transformate în grajduri; spune-le că bisericile sunt profanate! Încă
spune-le că sunt morminte ale celor căzuţi pentru sfânta cruce şi pentru libertate care sunt
profanate şi pentru care nu are cine să aprindă o lumânare. Spune Sfintei Serbii din ceruri
lucrul cel mai cumplit, împotriva căruia ai luptat şi ai suferit din greu, udând acest sfânt
pământ cu sfintele tale lacrimi, spune-le că sfânta credinţă păleşte în sufletele copiilor
sârbi. Dumnezeu este ucis în şcolile noastre! Sfântul Sava întemeietorul lor este izgonit din
şcolile noastre! Salută-i pe toţi, părinte, şi împreună cu ei roagă-l pe Dumnezeu să ne ierte,
căci ştim ce facem! Ai luptat lupta cea bună. Dacă există vreun om care să fi trăit pe acest
pământ şi despre care să se poată spune cuvintele Apostolului, tu eşti acela: Am luptat
lupta cea bună şi am sfârşit încercarea.
De aceea, ajută-ne cu sfintele tale rugăciuni şi cu mijlocirea ta în faţa tronului
Domnului, ca să ne pocăim, să înţelegem şi să împlinim testamentul şi mesajul tău, să-ţi
urmăm viaţa, să devenim mesagerii şi vestitorii învăţăturii tale, să călcăm din nou pe căile
Sfântului Sava şi ale Sfântului Simeon Nemanja, ale Sfântului mucenic Lazăr din Kosovo,
ale Sfântului Petru din Cetinje şi ale făcătorului de minuni Vasilie de la Ostrog şi pe urmele
tuturor sfinţilor. Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Roagă-te lui Dumnezeu pentru întreaga
lume şi pentru acest neam: să-şi găsească drumul, aşa cum tu l-ai găsit; să-şi găsească
sufletul aşa cum tu ţi l-ai găsit; să-şi descopere inima inimii, Dumnezeul-om Hristos, aşa
cum tu L-ai descoperit. Ca atunci, împreună cu tine, să preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, acum şi-n vecii vecilor. Amin!

101
 102

Eulogy in memory of Fr. Justin P.

by Metropolitan Amfilohije Radovic

‘His repute as a universal Father and Teacher of the Church, who cleaved unremittingly to the Cross
of his witness and who bore the marks of Christ, transcended the boundaries of Serbia and spread to
the whole world’; ‘Fr. Justin did not speak as an individual, but as the mouth of the Church; he
expressed the conscience of the Church, the Faith of the Church’; ‘The preaching of Fr. Justin is a
continuation of the preaching of the Holy Fathers of our Church and especially of the last great
Father, St. Gregory Palamas.’*

Recently writing an article, a famous contemporary writer and monk from Mt. Athos began with the
following words:."A man was sent by God. His name was Justin." And here, that man who was sent
by God, who was sent to this holy place, who was sent to our nation, who was sent to the Orthodox
Church, that holy man now lies before us. He was born in 1894, on the Feast of the Annunciation.
on a Friday at twelve o'clock—he told me that at midnight before his death. He died on the Feast of
the Annunciation, two days ago, a little more than an hour after the hour of his birth. Like a prayer
rope, the days of his life were told between the Archangel's greeting: "Rejoice, thou that art full of
grace, the Lord is with thee!" And again, within that same Archangel's greeting "Rejoice, thou that
art full of grace, the Lord is with thee!"

This holy man who lies before us in death spent eighty-five years on earth. All of those eighty-five
years of his life he gave as a gift to the last; he really was a glad tiding, a glad tiding eternally new,
which is heard and has lasted already for thousands of years. He was one of the numerous, true
witnesses to the Annunciation. He bore witness in his word, in his life, and even in his birth; and he
bore witness also in his death.

Father Justin was a descendant of a clerical family, the last offspring of a clerical root which has
provided us with priests through the generations. Holy fruits sprout from a holy root. Blessed are
the generations and the roots which end bearing such fruit as was Father Justin! He was born in
Vranje, at the crossroads of nations and spiritual influences. From his childhood he was imbued
with reverence and piety, thanks to his mother, Anastasija, and his father, Spiridon. By the
recollection of his schoolmates, he also was deeply committed to religion and piety from his early
childhood. That this really was so, is testified by the fact of his acceptance into the holy monastic
ranks during the most difficult days of Serbian history. When the Serbian King was passing through
Albania with his army and climbed Golgotha, when an entire nation climbed Golgotha, at that time,
young Blagoje, as he was named, took his monastic vows somewhere around Skadar (Scutari).
From there, Metropolitan Dimitrije of Serbia sent him with a group of gifted young men to study in
Russia. The wise and far-sighted Dimitrije considered the future of the nation and Church. The
young and gifted monk Justin was inspired in Russia by the great piety of the Russian people.
Although he spent a short time in Russia, that sojourn left a deep imprint on his entire life. Dark
clouds gathered over the vast Russian land at that time and the bloody Revolution began a demonic
game over the body of the suffering Russian people. Therefore, he had to leave Russia and went to
England, where he continued his studies. He completed his studies at the University of Athens,
where he received a doctorate in theology on the subject of the Holy Fathers, authoring one of the
best studies on St. Macarius of Egypt.

Father Justin, already teaching at the time at the Seminary of Karlovac, left a profound impression
through his presence. And not only at the Seminary of Karlovac, but at every place where Father
Justin appeared, lived and worked, he created waves; his straightforward stand and fiery nature
stirred up the sea of bleak, everyday events. This happened in Karlovac, and the same happened
when he was moved to Prizren, then to the Seminary of Bitolj, and when he was sent to Carpatho-
 103

Russia; this happened also when he became a professor at the School of Theology in Belgrade, and
when, in 1945, he was forced to wander through Serbian monasteries. All of these stormy events of
his life, which were filled with his exceptional accomplishments and untiring labors, were used by
God for His purposes and the realization of His intentions, in spite of men's shortsighted malice and
petty passions. Finally, Father Justin found rest in this holy family, Celije Monastery. He did so,
intending not to leave it again.

Father Justin was and will remain an exceptional personality, and his uniqueness is evident in his
entire life and work. He was a poet. One has only to read his essay, "The Doe in Paradise Lost," to
feel that this work, as many other similar works, belong to the the best of Serbian literature. The
manner and style in which he wrote his works on Dogmatic Theology, honoring his beloved John
Chrysostom, St. Sava and St. Peter of Cetinje, the language of his many translations,—all of these
attest and demonstrate that with his work he continued the marvelous and elevated, divinely
inspired poetry; of the Orthodox Church initiated by Cosmas of Maiuma, St. John Damascene and
completed by another great son of this place and region, the holy Bishop Nikolai (Velimirovich).

Father Justin was a philosopher in the true sense of the word. That is why he probably chose the
name of Justin the Philosopher, a martyr, and strived all his life to emulate him, both in philosophy
and martyrdom. He was one of the founders of the Serbian Philosophical Society (1938), together
with Misa Djuric, Brana Petronijevic, Slankamenac and others of our contemporary and most
eminent thinkers. However, his philosophy was not philosophy according to human understanding.
That is what makes the peculiarity of Father Justin’s personality still more exceptional. .Nobody in
the history of this people so deeply felt, sang and described the wondrous Divine Word of God, the
God-man Christ, who was incarnate of the most holy Mother and Holy Spirit for the salvation of
mankind. In all of his works, in all of his prayers, in all of his sighs, in a word—with his entire life,
Father Justin strove to sing, to express, to describe with words the indescribable image of Christ, to
express his own volcanic love for the God-man Christ. Every one of his thoughts began and ended
with the God-man Christ. And not only words and thoughts, but for Father Justin every flower had
the fragrance of the God-man Christ, and the eternal Word of God. Each heavenly star was a
wondrous witness and some wondrous expression of that immemorial, eternal Word of God, Who
became the Word by accepting a human body. Every ripple of a brook and whisper of a leaf were a
testimony and some secret symbol of the wondrous presence of the Word of God in the world.
From such feeling and divinely inspired knowledge was born his profound concept of the wisdom
of all creation, a concept based on the teachings of the ancient apologists. Everything that exists is
also a reflection, a wondrous icon of the Word of Cod. The entire creation did not sprout from
illogic, it does not lead to illogic, it is not based on unintelligence and illogic. It sprouted forth from
eternal logic and is based and proceeds towards eternal logic, eternal literacy, the eternal Word of
God Who, when the fullness of time had come, received a human body from His most holy Mother
Mary.

Somebody might say that Father Justin repeats himself when talking about Christ in his works. Yet,
his repetition is the talk of a baby to its beloved mother. his repetition is the repetition of love: as
much as we love someone, we repeat more often the words of our love, and it will never bore us to
repeat at every moment and continuously the same words. Thus, for Father Justin it did not become
boring to repeat the name of the Lord God and his and our salvation, to pour forth before Him his
own sorrow and his joy, to offer his love as a fragrant sacrifice, and through it, his entire being.

Why did Father Justin emphasize so often the personality of the God-man Christ? Because more
than anybody else in our time, except for his teacher Bishop Nikolai, he felt that all of European
culture is rushing into a horrible blind alley; that it is returning to ancient polytheism and idolatry
simply by overlooking, forgetting and banning from this universe and from the human heart, human
culture and history, from the life of human society, the only true God and true man, the only true

103
 104

Lord and Savior, the only eternal Word of God. He felt and attested, as nobody before him among
us, that the Word of God, through His creative act and His incarnation, united in Himself the divine
and human; that He is the true God and true man; that He united within Himself all worlds; that He
is the First and the Last; that everything leads and rushes toward Him, and that everything grows
toward Him until it grows to the heights of Christ—until everything that exists reaches its fullness,
until everything achieves its fullness in Christ the God-man. Sensing that frightening danger which
overshadows all of European civilization because of the fight against Christ's Spirit, he
continuously put forward and underscored the importance of Christ's image for the history of man,
for the past, for the present, for the future.

From this place where I am standing, Father Justin, like a new prophet Jeremiah, for thirty years
sent messages to his people, and not to his people only. Perhaps what he told them and what he
preached here was not always sufficiently clear to the nuns who lived here. This is no wonder. For
while Father Justin was speaking to them, he was speaking to the entire nation, all of Europe, and
the entire contemporary world. His word was never an empty word, nor was his idea a consumptive
one. This is also one of the great gifts which he has bequeathed to our theological thought,
animating it again; this is the gift with which he endowed the School of Theology, in whose name I
am bidding him farewell at this moment. Father Justin was not an ice-cold man, neither in word, or
thought, or life. Everything in him was fiery. This is why he named the Dogmatics "The Orthodox
Philosophy of Truth." Truth was for him the same as life; this is why, when he started a periodical
(and he published one of the best which existed among us before the war), he named it Christian
Life.

Thus, Father Justin directed his fiery and God-inspired word from this place to the nation to which
he belonged and to the world in which he lived. And I am asking you who here are gathered to pay
your last respects to this holy deceased man, and you who are listening to me: have we heard his
word and shall we hear and obey his message? Haven't we remained deaf to his message and won't
we remain deaf and non-receptive toward his glad tidings? Will it perhaps befall us to be likened
unto those who killed the prophets and then erected monuments to them? Will that which happened
to the Lord, whom he announced during his entire life, be repeated in turn on him; that which
happened to the Lord's disciples and martyrs; that which happened to St. John Chrysostom, whom
Father Justin did not love by accident?

Have we heard his word and shall we obey his message and emulate his holy example? If we do not
want to hear and understand it, he will forgive us with the great love which adorned him; but history
and the future will not forgive us. If we do not open our ears and hearts on time to the message of
this holy man, of this holy messenger of glad tidings of the eternal truth of Christ the God-man,
then not only shall we not be worthy of Father Justin, but also not worthy of the greatest bearers and
creators of the history of the people we belong to.

Dear Father Justin, we are sending you today to eternal rest. here on this earth, it seems you were
that "Doe in Paradise Lost," the doe which you said was the sense of the sorrow of the universe. We
are bidding you farewell and we remain poorer for the loss of a saint. But you are leaving and
enriching Serbia in Heaven, you are going where your Lord is, Whom you served faithfully, where
His apostles and all of the holy scions of our people are, and where all the saints are. Seeing you off
to Heaven, in our sorrow for you and for us, we beg of you: Greet the elder Simeon the Myrrh-
Streamer, and beg of him to forgive us for not guarding the holy borders of the Serbian lands, their
spiritual borders and spiritual foundations. Greet St. Sava, his son, the creator of our nation and
culture, and tell him that we are not enlightening ourselves with his enlightenment and that we have
not kept the garment of his Church from being torn. The Roman soldiers threw dice in order not to
tear the seamless garment of the Lord, while we, it seems, are worse than the Roman soldiers. Give
greeting also to the great martyr of Kosovo, Lazar, and tell him that the lamp of the faith is going
 105

out on his Kosovo. Give greetings to St. Vasilije, the wonderworker of Ostrog, whom you visited
and in front of whom and with whom you wept over your people. Together with him, give greetings
also to St. Peter, the martyr of Cetinje. Tell them what they already know: that their people, for
whom they sacrificed themselves, are extinguishing the lamp of faith in their Crna Gora
[Montenegro]. Tell them also,holy Father, that there are churches which they built and for which
they gave their lives that are converted into barns for livestock; that there are even profaned
churches! Tell them that there are also tombs of those who fell for the precious Cross and golden
freedom, which are desecrated and for which there is no one to light a candle. Tell Holy Serbia in
Heaven also that which is most horrible, over which you grieved and suffered deeply, watering this
holy ground with you holy tears: tell them that the holy faith is fading in Serbian children! God is
being killed in our schools! St. Sava, their creator [of schools] is being cast out of our schools!
Greet them all, Father Justin, and together with them ask the Lord to forgive us, for we know not
what we do! You have fought the good fight and finished your, course! If any of those who passed
and lived on this earth may utter these words of the Apostle, surely you are the one: "I have fought
the good fight and finished the course!"

Therefore, help us with your holy prayers and with your intercession before the Lord s Throne, that
we may repent, understand and fulfill your testament and your message, that we may emulate your
life, that we may be messengers of your faith and your teachings, that we may return again to the
paths of St. Sava and St. Simeon Nemanja, the holy martyr Lazar of Kosovo, St. Peter of Cetinje
and Wonderworker Vasilje of Ostrog, and to the roads of all saints and men of God! Pray to the
Lord for us! Pray to the Lord for the-entire world and for this nation: to find its road, as you found
it; to find its soul again, as you found your soul; to rediscover the heart of its heart, the God-man
Christ, as you discovered Him! That then, together with you, we may glorify the Father, the Son
and the Holy Spirit, now and unto the ages of ages. Amen!

This originally appeared in Orthodox Life, vol. 31, no. 2 (March-April, 1981), pp. 26-30. The
opening quote did not appear in this article but is taken "Ecumenism Marches On: The World
Council of Churches: A Visible Expression of the Una Sancta?". 

------------------------------------------------------------------------

HUMANISTIC ECUMENISM

Ecumenism is the generic name used for the pseudo-Christianities, the pseudo-churches, of Western
Europe. Within it is found the heart of every form of European humanism, with Papism at its head.
All of these pseudo-Christianities, all of the pseudo-churches, are nothing else but one heresy after
another. The generic Evangelical term for them is panheresy. Why? Because in the course of history
the various heresies denied or distorted certain attributes of the God-Man and Lord, Jesus; but these
European heresies have wholly removed the God-Man and, in His place, have put the European
man. There is here little essential difference between Papism, Protestantism, Ecumenism, and other
heresies; their name is Legion.

The Orthodox dogma, indeed the pandogma, concerning the Church is rent asunder and replaced by
the Latins with the pandogma of the primacy and infallibility of the Pope, that is, of a man. From
this panheresy other heresies were continually conceived and produced: the filioque, the discarding
of the Epiklesis [the invocation of the Holy Spirit at the Consecration of the Eucharist—Tr.],
unleavened bread [in the Eucharist—Tr.], the notion of created grace, the purgatorial fire, plenary
indulgences, mechanistic teachings about salvation and the mechanistic view of life that derives

105
 106

from it, caesaro-papism, the Sacred Inquisition, indulgences, the death of man through sin,
Jesuitism, Scholasticism, casuistry, monarchism, social atomism of different kinds....

Protestantism? It is the wholly faithful child of Papism, which through its rationalism and
scholasticism has through the ages fallen to one heresy after another and which has been continually
beset by the various poisons of its heretical delusions. Moreover, Papist arrogance and the silliness
of "infallibility" reigns despotically and ravages the souls of its faithful. In essence, every Protestant
is a despotic pope in all matters of faith. This always leads them from one spiritual death to another,
there being no end to this "dying," since the number of spiritual deaths to which a man may fall is
countless.

Things being as they are, then, for Papo-Protestant Ecumenism, with its pseudo-church and its
pseudo-Christianity, there is no way out of its deadlock save wholehearted repentance before Christ
the God-Man and His Orthodox Catholic Church. Repentance is the medicine for every sin, a
medicine given to man by the only Lover of Mankind.

Without repentance and reception into the True Church of Christ, it is unnatural and ignorant to
speak of the union of "the churches," of a dialogue of love, of intercommunio (that is, joint
communion). The most important thing of all is that we become "co-corporeal partakers" of the
Theanthropic Body of the Church of Christ, and therein communicants of the Soul of the Church, of
the Holy Spirit, and inheritors of all of the eternal good things of the God-Man.
 107

CUPRINSUL

PREFAŢĂ ............................................

PARTEA I-a
BISERICA ORTODOXĂ
BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL .................
ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE BISERICĂ ..................................
ÎNSUŞIRILE BISERICII ..........................
1. Unitatea şi unicitatea Bisericii ..............
2. Sfinţenia Bisericii .........................
3. Sobornicitatea Bisericii .......................
4. Apostolicitatea Bisericii ......................
CINCIZECIMEA .....................................
HARUL ..............................................
SFINTELE TAINE ALE BISERICII .................................
1. Taina Botezului ...............................
2. Taina Mirungerii ...........................
3. Taina Euharistiei ........................
SFINTELE VIRTUŢI ...................................
IERARHIA BISERICEASCĂ ..............................
CULTUL BISERICESC .................................
DESPRE DUMNEZEU JUDECĂTORUL .....................

PARTEA a II-a
ECUMENISMUL

ECUMENISMUL …………
PROGRESUL UMANIST ŞI PROGRESUL DIVINO-UMAN ………
CULTURA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ ………
SOCIETATEA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ ………
EDUCAŢIA UMANISTĂ ŞI CEA DIVINO-UMANĂ ………
OMUL ŞI DUMNEZEU - OMUL ..........................
ECUMENISMUL UMANIST ......................……….
IEŞIREA DIN TOATE IMPASURILE .................
DESPRE SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI ………………………………..
CUPRINSUL ....................................

107