Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917,

în an de război, sub ocupație germană, într-o familie în

care muzica era o valoare, tatăl său, Theodor, fiind un
violonist amator talentat care studiase cu Pablo de
Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă,
naş de botez al lui Dinu findu-i însuşi George Enescu.

Încă din copilărie este înconjurat de o mare afecțiune,

iar atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei îi
permite să-și dezvolte de timpuriu aptitudinile muzicale
de excepţie.

La vârsta de 8 ani, după primele noțiuni căpătate în

familie, părinţii îl înredinţează spre educație muzicală
metodică profesorului Mihail Jora, eminentă
personalitate a muzicii, cu care studiază pianul, solfegiul
și armonia.

De la început, formarea artistică a lui Lipatti s-a situat la un foarte înalt nivel, iar
talentul său precoce și excepțional s-a alăturat unei neobișnuite capacități de
muncă, de înțelegere și asimilare, precum și unor însușiri fizice adecvate: mai ales
dimensiunea și suplețea mâinilor. Acest complex de aptitudini, făcute parcă anume
pentru pian, a făcut ca el să se dezvolte într-un mediu favorabil muzicii, sub
îndrumarea distinșilor săi profesori.

În anul 1928, la vârsta de 11 ani, Lipatti are deja nivelul de cunoştinţe cerut la
Academia de Muzică și Artă Dramatică din Bucureşti, unde este admis la clasa
renumitei profesoare Florica Musicescu, iar în paralel continuă să studieze şi
compoziţia, cu maestrul Mihail Jora.

După progrese uluitoare pentru vârsta sa, încheie studiile în anul 1932, iar la audiția
laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin.

În acelaşi an, Lipatti debutează şi în calitate de compozitor, obținând Mențiunea I cu

Sonata pentru pian solo la Concursul de compoziție ”George Enescu”.

În anul 1933 a debutat cariera concertistică a lui Dinu Lipatti, în acompaniamentul

Orchestrei Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu, unde
Lipatti interpretează magistral Concertul în mi bemol major, de Liszt.

Tot în 1933, tânărul Lipatti, devenit deja pentru marele public un talent artistic ieşit
din comun, participă la Concursul internațional de pian de la Viena, unde obține
Premiul al II-lea, însă unul din membrii juriului, Alfred Cortot, entuziasmat de
talentul pianistului român, considera că ar fi meritat ”de departe” premiul I. Această
declaraţie flatantă, este însoţită şi de invitaţia adresată lui Lipatti, de a-şi
perfecționa studiile muzicale în Franţa.

1
Cu compoziţiile sale, Lipatti obţine Premiul al II-lea cu Sonatina pentru vioară și pian
– în anul 1933 – și Premiul I pentru Suita simfonică ”Șătrarii” – în 1934 -, distincție
care îl consacră, însă domeniul creaţiei va rămâne touşi în plan secund.

În anul 1934 pleacă la Paris, împreună

cu mama sa și cu fratele său mai mic,
pentru a studia la Școala Normală de
Muzică, la clasa de compoziție a
renumitului compozitor Paul Dukas.
Însă profesorul francez care va avea
cea mai mare influență asupra lui
Lipatti va fi Nadia Boulanger, care,
după dispariția lui Dukas, va stimula
tot potențialul său afectiv și artistic,
care îl va plasa rapid printre cei mai
mari artiști ai vremii.

Lipatti lucrează cu entuziasm și

modestie, interpretarea sa capătă mai
multă ”culoare”, iar Cortot îl prezintă
lumii artistice ca un al doilea Horowitz
(Vladimir Samoilovici Horowitz –
pianist şi compozitor de mare suuces,
american de origine rusă).

Este perioada în care Lipatti susţine

concerte de succes în Franța și în
Elveția şi în care realizează primele
sale înregistrări la Școala Normală de Muzică.
Micul Lipatti alături de naşul său, George Enescu – 1922

O perioadă urmează cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles Münch, căpătând
o atracţie deosebită şi pentru dirijatul de orchestră.

Lipatti este invitat adesea în cercurile muzicale particulare și urmărește viața

artistică pariziană, iar o serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul
Libertatea din București, în anii 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație şi
o maturitate aproape ireală.

În anul 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti obţine Licența de concert, apoi
revine în România, unde începe să se afirme în viața muzicală, dând lectii de pian si
scriind muzica si cronici muzicale.

După ce participă la câteva turnee alături de Filarmonica din București, începe o

strânsă colaborare artistică cu George Enescu, iar tânărul discipol ascultă cu
maximă atenţie fiecare sfat al maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în
recitalurile de muzică de cameră.

Dinu Lipatti a debutat, ca solist, la Radio, la vârsta de 16 ani. Pianistul a interpretat

Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor, de Chopin, sub bagheta lui Theodor Rogalski,
alături de alte partituri precum „Pagini simfonice” de Mansi Barberis, în primă

2
audiție, Variațiunile simfonice pentru violoncel și orchestră de Léon Boëllmann și
Suita poetică a lui Dvorak.

La 16 aprilie 1940, are loc a doua prezenţă a lui Lipatti la radio, de data aceasta în
calitate dirijor, lucrările interpretate fiind prima audiție absolută a piesei Șase
sonate de Domenico Scarlatti în aranjamentul lui Lipatti pentru flaut, oboi, clarinet,
corn și fagot, alături de lucrări de Bach – Concertul BWV 1061 în Do major pentru
două piane și Concertul brandenburgic nr. 3, soliste fiind Smaranda Atanasoff și
Madeleine Cocorăscu.

La 16 februarie 1943 avea loc al treilea și ultimul concert din istoria Simfonicelor
Radiodifuziunii Române cu Dinu Lipatti ca solist, alături de olandezul Willem
Mengelberg, artistul cu cea mai îndelungată activitate ca dirijor principal al
Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam (între anii 1895 și 1945). Cu acest prilej,
Dinu Lipatti a oferit, Concertul nr. 1 de Franz Liszt, după ce programul s-a deschis cu
uvertura „Euryanthe” de Carl Maria von Weber și s-a încheiat cu Ceaikovski –
Simfonia a V-a.

În cartea sa „Prietenul meu, Dinu Lipatti”, Miron Șoarec, pianistul preferat al Mariei
Tănase, consemna acest moment: „Succesul a fost enorm. Dinu Lipatti a fost
chemat la rampă de vreo 8-9 ori de publicul care-l ovaționa în delir. În tot acest
timp, Mengelberg a rămas pe podium lângă pupitrul dirijoral, entuziasmat. Văzând
că Dinu se limita la a mulțumi publicului, după ultima chemare maestrul l-a luat de
mână și l-a așezat la pian. După suplimentul acordat, cel mai încântat spectator era
bătrânul dirijor care nu mai contenea să aplaude. Când sala a început să se mai
liniștească, Willem Mengelberg l-a îmbrățișat cu căldură pe Dinu Lipatti, în aplauzele
publicului.”

Însă Lipatti avea să mai fie prezent în programele radioului şi în calitate de

compozitor: la 8 mai 1941, când Ionel Perlea i-a inclus în programul integral
românesc „Chef cu lăutari”, moment din suita „Șătrarii” și la 23 aprilie 1942, când
George Enescu a condus orchestra.

3
 Zeno Vancea despre Lipatti la 50 de ani de la naştere – România liberă 19 martie
1967

In 1943 pleaca in Elvetia cu logodnica sa Madeleine Cantacuzino, initial pentru

un turneu de 10 zile, insa avea sa nu se mai intoarca niciodata. Turneul elvetian a
avut un asemenea succes, incat Lipatti a ramas acolo. In anul urmator i s-a oferit un
post de profesor la Conservatorul din Geneva, unde a activat timp de 5 ani.
La scurt timp dupa sosirea in Elvetia au aparut primele semne ale bolii. A inceput ca
o febra persistenta si pentru un timp a fost tratat cu raze X. Intotdeauna a avut o
constitutie fragila, fapt ce i-a determinat pe parinti sa-i asigure educatia acasa. In
incercarea disperata de a gasi solutii, medicii i-au administrat tot felul de
tratamente ezoterice, ce au produs efecte secundare. In timpul inregistrarilor sale la
Columbia i s-au administrat niste injectii care i-au cauzat o asemenea umflare a
mainii stangi, incat a fost nevoie sa i se modifice costumul pentru a masca
diformitatea. Lipatti glumea spunand ca asa „poate produce asemenea sonoritati in
bas, incat si dna. Musicescu ar fi multumita”. Avea un singur plaman functional
(„plamanul existentei mele”), iar in 1947 a fost diagnosticat cu o forma rara de
leucemie, cunoscuta drept boala lui Hodgkin.

4
 In 1946 a semnat un contract exclusiv cu EMI, dar a reusit doar cateva ore de
inregistrari pana la moartea sa in 1950. Pe langa aceste inregistrari au mai fost
gasite cateva interpretari live. La mai mult de 60 de ani de la mortea sa, Lipatti
ramane un artist foarte bine vandut, iar cautarea altor inregistrari continua.
Documente istorice atesta o parte a repertoriului interpretat de Dinu Lipatti,
printre care 23 de concerte pentru pian si orchestra, de la Bach-Busoni in re minor
pana la Concertul nr. 3 de Bartok. Se pare ca repeta zilnic cate doua concerte, dintre
cele 16 „active”. Primul concert interpretat de Lipatti a fost concertul de Grieg, la
varsta de 16 ani, la 3 noiembrie 1933. El a inregistrat acest concert in 1947. La
inceputul anului 1948, ii scria profesoarei sale, Florica Musicescu, despre critica la
superlativ cu care fusese primita interpretarea sa a concertului de Grieg, adaugand
„acum Columbia vrea ca eu sa inregistrez Schumann in aprilie cu Karajan... Imi este
teama ca nu sunt suficient de Schumaniann”.
Cele 10 zile pe care Dinu Lipatti le-a petrecut in studio la Radio Geneve, in iulie
1950, au adus 2 ore de inregistrari legendare. Aceasta munca intensa a fost posibila
cu ajutorul tratamentului cu cortizon, pe care l-a inceput la sugestia prietenului si
colegului sau Paul Sacher, care auzise de succesul obtinut cu ajutorul acestui
tratament in America.
Totusi injectiile experimentale nu au putut continua cu aceeasi frecventa ce parea
ca-l readusesera la viata pe Lipatti, iar limfomul Hodgkin si-a consolidat pozitia.

Lipatti a mai avut doar doua aparitii: una alaturi de Karajan la festivalul de la
Lucerna si un recital solo pe 16 septembrie 1950 la Besancon.
Pe masura ce data aparitiei sale la Besancon se apropia, starea sanatatii sale se
inrautatea. Totusi, in zilele dinaintea recitalului ei ii scria Floricai Musicescu si lui
Paul Sacher ca se simte bine. In dimineata recitalului a exersat pe pianul Gaveau din
Sala parlamentului fara probleme. Dupa amiaza temperatura a inceput sa-i creasca,
iar doctorul l-a rugat sa anuleze concertul.
Lipatti nu a vrut, insa avea indoilei ca putea sa apara pe scena. A contactat
organizatorii, care au afirmat ca sala era deja plina. Atunci Lipatti a hotarat sa
mearga mai departe. Dupa cateva injectii a pornit catre sala de concert. I-a fost atat
de dificil sa faca fiecare pas, incat a hotarat sa ramana pe scena intre piese.
Radiodifuziunea franceza a anulat transmisia in direct, temandu-se de ce era mai
rau, insa a inregistrat totul pentru transmisii viitoare. Sala era plina, fiind asezate si
scaune in spatele scenei. Fiecare piesa era aplaudata cu entuziasm. Recitalul a
decurs bine pana aproape de finalul partii a doua. Lipatti a interpretat eroic marele
vals brilliante op. 18 de Chopin si apoi a avut loc cel mai trist moment al carierei lui.
Era prea slabit sa mai interpreteze valsul op. 34 nr. 1 de Chopin, care era programat
pentru final. Deoarece nu exista nici o inregistrare a acestei parti a concertului, se
spune ca inceput valsul, apoi s-a oprit si a parasit scena. Spectatorii au asteptat
intr-o liniste grea. Apoi, a reaparut si a interpretat Jesu, Joy of Man’s Desiring de
Bach, ca un leitmotiv al carierei sale.

5
In 29 septembrie a acordat un interviu la radio Swiss si a interpretat Bach – Kempff –
Siciliano, dar din pacate s-a pastrat doar interviul.
Lipatti a cantat la pian pentru ultima oara, pe 20 noiembrie la el acasa, pentru sotia
sa, un preludiu de Chopin si un fragment din Pastorala de Bach.

La 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna, ascultând Bach… Printre

ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii
muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. A murit la 33 de
ani. in urma unei infectii la plamanul care ii mai functiona.

Dinu Lipatti a fost înmormântat în Cimitirul din Chęne-Bourg, Elveţia, acolo unde,
peste ani, avea să fie depusă şi soţia sa Madeleine.

În anul 1997, Dinu Lipatti a devenit postum membru al Academiei Române.

Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolceşti din comuna Leordeni, judeţul
Argeş, aici fiind expuse obiecte legate de viaţa şi activitatea marelui pianist şi
compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein şi un bust al artistului,
realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Extraordinara claritate si muzicalitatea sa, i-au adus recunoasterea si admiratia

titanilor muzicii din acea perioada. Pianisti ca Backhaus, Cortot, Fischer, Haskil,
Kempff si Schnabel i-au fost prieteni si admiratori.
Moștenirea lui Lipatti pentru generaţiile ce au urmat nu s-a pierdut, iar aceasta se
întâmplă şi datorită unei viziuni profetice a artistului, care anticipase evoluția
tehnicii pianistice și a artei interpretative. Geniul lui Lipatti consta în marea sa artă
de a se adapta perfect partiturii şi astfel, în muzica lui Bach, spre exemplu, Lipatti
punea în valoare conținutul ei profund uman și înalta ei spiritualitate, în cazul lui
Mozart artistul accentua dramatismul în contrast cu seninătatea, față de Chopin
avea o atitudine clasicizantă, dezvăluind universul afectiv atât de profund al muzicii,
iar Liszt, cu inovațiile sale vizionare și premonitorii, îi corespundea admirabil.

Dinu Lipatti, prin personalitatea sa artistică excepţională, poate fi plasat la loc de

cinste în cultura românească, în galeria care îi cuprinde pe Enescu, Brâncuși, Eliade,
iar în lume, chiar şi în afara Europei, într-un spaţiu întins care nu a avut onoarea să-i
6
asculte magia pe viu, este considerat unul dintre cei mai mari interpreți ai primei
jumătăți a secolului XX.

Tocmai de aceea, amintirea atât de luminoasă, legendară, a prezenței lui Dinu

Lipatti în prim-planul artei muzicale românești și universale rămâne şi astăzi extrem
de vie și durabilă…

Alexandru E.A.
cls. a X-a B, Colegiul Romano-Catolic
„Sf. Iosif”