Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Setul nr.

5/2020
Direcţia legislaţie, studii, documentare şi
informatică juridică

HOTĂRÂRI
prin care au fost soluţionate probleme de drept în materie penală şi procesual
penală

1. Competenţă după calitatea persoanei. Avocat

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Participanţii în

procesul penal. Competenţa organelor judiciare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţă după calitatea persoanei
- avocat

C. proc. pen., art. 38 alin. (1) lit. d)

Competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor săvârşite de persoana

care are calitatea de avocat în Albania nu îi revine curţii de apel, întrucât interpretarea
coroborată a dispoziţiilor art. 38, art. 39 şi art. 40 C. proc. pen., care cuprind norme
derogatorii pentru stabilirea competenţei în funcţie de calitatea persoanei, conduce la
concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. privesc calitatea de avocat
dobândită sau recunoscută pe teritoriul României, conform Legii nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 288 din 4 august 2020

Prin încheierea din data de 2 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepția
de necompetență după calitatea persoanei, invocată din oficiu și a declinat competenţa
de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii A., B., C. şi D. în favoarea Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia penală.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, la data de 2 aprilie
2020, a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală - Secţia de Combatere a
Traficului de Droguri, prin care au fost trimişi în judecată următorii inculpaţi:
1. A. şi B., sub aspectul săvârșirii:
- în concurs formal, a infracțiunilor de trafic național și internațional de droguri
de risc, prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 alin. (1) din Legea
nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen.;
- în concurs formal, a infracțiunilor de trafic național și internațional de droguri
de risc, prevăzute în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 alin. (1) din Legea
nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., infracțiuni săvârșite în concurs real,
fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) C. pen.
1
 2. C., sub aspectul săvârșirii, în concurs formal, a infracțiunilor de trafic național
și internațional de droguri de risc, prevăzute în art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen.
3. D., sub aspectul săvârșirii, în calitate de complice, a infracțiunii de trafic
național de droguri de risc, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu
aplicarea art. 48 C. pen.
Subsecvent, cu referire la actele şi lucrările dosarului, judecătorul de cameră
preliminară a reţinut că inculpatul B. este avocat în Baroul Tirana din anul 2006 şi
exercită această profesie şi în prezent, nefigurând cu dosare disciplinare pe rol.
Văzând că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nu impun condiţia ca
inculpatul să fie membru în vreun barou de avocaţi din România, ci numai să aibă
calitatea legală de avocat într-un barou legal constituit, care poate fi şi pe teritoriul
unei țări străine, judecătorul de cameră preliminară a admis excepţia de necompetenţă
după calitatea persoanei, invocată din oficiu, iar în temeiul art. 346 alin. (6) şi art. 50
C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel
Bucureşti, Secţia penală.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, la data de 15 iulie 2020.
Prin încheierea penală nr. F/CP din 22 iulie 2020, urmare a admiterii excepţiei
necompetenţei instanţei după calitatea persoanei, invocată din oficiu, Curtea de Apel
Bucureşti, în baza art. 50 C. proc. pen. coroborat cu art. 346 alin. (6) C. proc. pen., a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii A., B., C. şi D. în
favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia penală.
Totodată, constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art.
51 C. proc. pen., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic
superioară comună, pentru pronunțarea unui regulator de competenţă.
Pentru a dispune astfel, cu referire la art. 13 din Legea nr. 51/1995, judecătorul
de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, deşi
art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nu face distincţie în funcţie de naționalitatea
avocatului sau statul în care a fost dobândită această calitate, din interpretarea
coroborată a acestei norme cu art. 39 şi art. 40 C. proc. pen., dispozițiile referitoare la
competența după calitatea persoanei au în vedere calitatea de avocat dobândită sau
recunoscută pe teritoriul României.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că posibilitatea de a
exercita în România această profesie de către avocaţii din alte țări nu conferă automat
acestor persoane și calitatea de avocat și derogarea de la regulile de competență
generale, în condițiile în care nu au parcurs procedura prevăzută de dispozițiile
menționate anterior, context în care a evocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Totodată, referitor la argumentul tribunalului potrivit căruia art. 38 C. proc. pen.
nu face nicio distincție raportat la cetățenia avocatului, curtea de apel a subliniat faptul
că acest lucru trebuie examinat prin prisma diversității sistemelor de drept.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, la data de 24 iulie 2020.

2
 Analizând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Bucureşti şi
Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Se reține că pentru a hotărî cu privire la instanța căreia îi revine competenţa de
soluționare a cauzei penale privind pe inculpaţii A., B., C. şi D. este esențială stabilirea
dacă dispozițiile prevăzute în art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. sunt incidente prin
simpla constatare a faptului că unul dintre inculpați are calitatea de avocat într-un
barou dintr-o altă țară.
Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, se observă că inculpatul B. este
membru în Baroul Tirana din Albania, din anul 2006 şi îşi continuă exercitarea
profesiei de avocat şi în prezent, conform adeverinţei traduse în limba română aflată în
dosarul Tribunalului Bucureşti.
Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., „curtea de apel judecă în primă
instanță infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de
controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi.”
Se observă că legiuitorul a reglementat, ca o situație de excepție, competența
curților de apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de avocați,
apreciind că situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament
juridic diferit, reprezentând, în concret, o derogare de la competența materială
obișnuită.
În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că Legea nr. 51/1995
pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat stabileşte în art. 1 alin. (1) că
„profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome,
în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei”, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol
faptul că „profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului
din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România
(…)”.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în art. 13 alin. (1) și (6) din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, membrul unui
barou dintr-o altă țară poate exercita profesia de avocat în România, în cazul
îndeplinirii condițiilor prevăzute de prezenta lege și este obligat să se înscrie în tabloul
special ținut de fiecare barou.
Cu privire la acest aspect, este de menționat că inculpatul B., care pretinde că
este avocat membru în Baroul Tirana din Albania, nu a făcut dovada că are dreptul să
exercite profesia de avocat în România.
Este adevărat că art. 38 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că aceste
dispoziții se aplică doar avocaților care își desfășoară activitatea pe teritoriul statului
român sub incidența Legii nr. 51/1995, însă din interpretarea coroborată a acestor
prevederi cu cele statuate de art. 39 și art. 40 C. proc. pen., texte de lege care cuprind
dispoziții derogatorii în raport de calitatea persoanei, pentru stabilirea competenței,
rezultă că se are în vedere calitatea specială dobândită sau recunoscută pe teritoriul
României.
Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel București a considerat că posibilitatea
de a exercita această profesie în România de către avocaţii din alte țări nu conferă ab
initio acestor persoane și calitatea de avocat și derogarea de la regulile de competență
generale.
3
 Cu alte cuvinte, cu referire la diversitatea sistemelor de drept, a porni de la
premisa potrivit căreia art. 38 C. proc. pen. se aplică oricărei persoane care deține
calitatea de avocat pe teritoriul oricărui stat străin, fără ca această calitate să fie
recunoscută pe teritoriul statului român conform Legii nr. 51/1995, echivalează cu
încălcarea drepturilor fundamentale ale participanților la procedurile penale, întrucât
stabilirea competenței de soluționare a unei cauze, în primă instanță, în favoarea unei
instanțe superioare evidențiază în mod particular, în accepțiunea legiuitorului român,
gravitatea infracțiunii săvârșite prin prisma calității deținute de către un inculpat la un
moment dat din perspectiva reglementărilor interne.
Relativ la instanța competentă material să soluționeze cauza pendinte, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie reține că art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. statuează
explicit în sensul că infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de
către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
se judecă în primă instanță de tribunal, dacă nu sunt date prin lege în competența altor
instanțe ierarhic superioare.
Ca atare, constatând că rechizitoriul a fost emis de parchetul specializat, în baza
art. 51 alin. (6) raportat la art. 36 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 41 alin. (1) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei
privind pe inculpaţii A., B., C. şi D. în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă căreia
i s-a trimis dosarul.

2. Competenţă după calitatea persoanei. Avocat

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Participanţii în

procesul penal. Competenţa organelor judiciare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţă după calitatea persoanei
- avocat

C. proc. pen., art. 38 alin. (1) lit. d)

Competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor săvârşite de persoana

care are calitatea de avocat într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului
Economic European îi revine curţii de apel, conform art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen., întrucât dispoziţiile Capitolului VII din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat recunosc de plano şi automat calitatea de avocat
dobândită într-un stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic
European, iar norma cuprinsă în art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nu face nicio
distincţie între avocatul deţinător al unui titlu profesional în statul membru de origine
şi avocatul deţinător al unui titlu profesional în România.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 291 din 11 august 2020

4
 a. Prin rechizitoriul nr. X. din 15 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au fost trimişi în judecată
inculpaţii:
1. A., cetățean bulgar, pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la folosirea
sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art.
181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și
schimbare, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din
bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în
numele ei, care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 182 alin. (1) şi
(3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.;
2. B., cetățean bulgar, pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la folosirea
sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 47 C. pen. raportat la art.
181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și dare de
mită prevăzută în art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
3. C. şi D., cetăţeni bulgari, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau
prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete,
dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a
produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.;
4. E., cetăţean român, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea
sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei,
care a produs consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art.
181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală,
la data de 24 mai 2019.
b. Prin încheierea din data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a penală a admis excepţia necompetenţei sale după calitatea persoanei,
invocată de inculpaţii B., C. şi D. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă,
că, pentru a fi avută în vedere calitatea de avocat a inculpatei C. pe teritoriul
României, persoană ce deţine această calitate potrivit dispoziţiilor legale incidente în
statul de provenienţă, Bulgaria, stat membru al Uniunii Europene, aceasta fie trebuie
să fie înscrisă într-un barou din Uniunea Naţională a Barourilor din România, fie, fără
a fi înscrisă în vreun barou al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, să fi
prestat, ocazional, servicii specifice profesiei de avocat pe teritoriul României, prin
5
reprezentarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în
justiţie sau în faţa autorităţilor publice şi să respecte toate celelalte condiţii prevăzute
pentru avocaţii români prin Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat. Altfel
spus, calitatea de avocat într-un alt stat al Uniunii Europene nu este recunoscută de
plano şi în mod automat în România, legislaţia naţională impunând anumite condiţii în
acest sens, prin Legea nr. 51/1995.
Raportat la aceste consideraţii teoretice, instanţa a constatat că din probele
administrate pe parcursul urmăririi penale rezultă, pe de o parte, că inculpata C. nu
este înscrisă în vreunul dintre barourile Uniunii Barourilor Avocaților din România, ci
în Baroul Avocaţilor din Sofia - Bulgaria, iar pe de altă parte, că, raportat la acuzaţia
concretă care i se aduce, aceasta nu a acţionat în calitate de avocat, nefiind întocmit
vreun contract de asistenţă juridică şi nici eliberată vreo împuternicire avocaţială, ci a
acţionat în calitate de mandatar al societăţii F. Or, împrejurarea că inculpata este
avocat al statului bulgar nu schimbă natura juridică a calităţii pe care aceasta a avut-o
la momentul comiterii infracţiunii, în lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de Legea nr.
51/1995.
Ca urmare, constatând că inculpata C. nu a desfăşurat activităţi în calitate de
avocat, instanţa a concluzionat că aceasta nu a deţinut, la momentul săvârşirii
infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată, această calitate, motiv pentru care a
apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti,
Secţia I penală, la data de 6 februarie 2020.
c. Prin încheierea din 30 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia
necompetenţei sale după calitatea persoanei şi, în temeiul art. 50 C. proc. pen. raportat
la art. 47 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Totodată, constatând intervenit conflict negativ de competenţă, a dispus
înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic superioară comună,
pentru regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, plecând de la statuările cuprinse în Capitolul
VII din Legea nr. 51/1995, instanţa a reţinut, în esenţă, că, prin dispoziţiile menţionate
anterior, legiuitorul român recunoaşte de plano şi în mod automat calitatea de avocat
dobândită în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului
Economic European, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în faţa
organelor abilitate din România în acest sens.
Totodată, a reţinut că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen. se
referă la persoanele care au dobândit calitatea de avocat, indiferent dacă acestea
exercită sau nu calitatea respectivă la momentul săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii.
În consecinţă, instanţa a constatat că inculpata C. are calitatea de avocat în
Baroul Avocaţilor din Sofia, care, fiind recunoscută ca atare în România, atrage
competenţa personală a curţii de apel, în baza art. 38 alin. (1) lit. d) teza I C. proc.
pen., indiferent dacă aceasta putea sau nu să exercite calitatea de avocat pe teritoriul
statului român sau dacă infracţiunea pentru care aceasta a fost trimisă în judecată a fost
săvârşită în exercitarea atribuţiilor specifice profesiei de avocat.

6
 Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, la data de 7 august 2020.
Analizând conflictul negativ de competenţă ce face obiectul cauzei pendinte,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prezentul conflict negativ de competenţă poartă asupra cauzei penale în care,
prin rechizitoriul nr. X. din 15 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a fost trimisă în judecată, alături
de alţi inculpaţi fără calităţi speciale, inculpata C., membru al Baroului Avocaţilor din
Sofia, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de
documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat
obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, care a produs consecințe deosebit de
grave, prevăzută în art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5
alin. (1) C. pen.
În concret, incidentul procedural asupra căruia instanţa supremă este chemată a
se pronunţa pe calea regulatorului de competenţă este determinat de dezacordul dintre
Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti cu privire la subzistenţa calităţii de
„avocat”, în sensul atribuit acestei sintagme prin dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. d) teza
I C. proc. pen., în persoana inculpatei C., avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia.
Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., „curtea de apel judecă în primă
instanță infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de
controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi.”
Aceste dispoziţii legale instituie competenţa personală de primă instanţă a curţii
de apel în cazul infracţiunilor săvârşite de avocaţi, care derogă de la competenţa
materială de primă instanţă a aceleiaşi instanţe, recunoscută prin dispoziţiile art. 38
alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen.
Premisa prezentului conflict negativ de competenţă îl constituie tocmai sfera
noţiunii de „avocat” utilizată în cuprinsul art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,
chestiunea care face obiectul divergenţei fiind aceea dacă acest termen vizează şi
avocaţii străini care, fără a deţine un titlu profesional obţinut în România, săvârşesc
infracţiuni pe teritoriul naţional (ipoteza speţei).
Or, în lipsa oricărei trimiteri, în Codul penal sau Codul de procedură penală, la
sfera noţiunii de „avocat” anterior menţionată, dezlegarea acestei chestiuni rezidă
chiar în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, care, în Capitolul VII (art. 90-105), care poartă denumirea
marginală „Exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut
calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale
Spaţiului Economic European”, reglementează dispoziţiile aplicabile avocaţilor care
au obţinut această calitate în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene şi ale
Spaţiului Economic European.
Astfel, potrivit art. 91 din Legea nr. 51/1995, „în sensul prezentului capitol:
a) avocat reprezintă orice persoană provenind dintr-un stat membru al Uniunii
Europene sau al Spațiului Economic European, care este autorizată să-și desfășoare
activitățile profesionale sub titlul profesional corespunzător obținut într-un stat
membru;
7
 b) stat membru de origine reprezintă statul membru al Uniunii Europene sau al
Spațiului Economic European, în care un avocat a obținut dreptul de a utiliza unul
dintre titlurile profesionale prevăzute la lit. a), înainte de a practica profesia de avocat
în România;
c) titlu profesional din statul membru de origine reprezintă titlul profesional
utilizat în statul membru unde un avocat a obținut dreptul de a folosi acest titlu, înainte
de a practica profesia de avocat în România.”
Totodată, potrivit art. 92 din acelaşi act normativ, „avocații care profesează în
România sub titlul profesional din statul membru de origine pot desfășura aceleași
activități profesionale ca și avocații care profesează sub titlul profesional obținut în
România, pot acorda asistență juridică și pot reprezenta persoane fizice sau persoane
juridice în fața instanțelor române, referitor la dreptul statului membru de origine,
dreptul comunitar, dreptul internațional, precum și dreptul românesc, cu respectarea
regulilor de procedură aplicabile în fața instanțelor române.”
Pe de altă parte, art. 96 din Legea nr. 51/1995 statuează că:
„(1) În condițiile prezentei secțiuni, oricare dintre avocații prevăzuți la art. 91
lit. a) poate desfășura pe teritoriul României, cu caracter permanent și sub titlul
profesional din statul membru de origine, activitățile prevăzute la art. 92.
(2) Avocații care își exercită în mod permanent activitatea pe teritoriul
României pot dobândi titlul profesional din România fie în condițiile prevăzute la art.
94, fie potrivit art. 103.”
Corelativ, art. 94 din acelaşi act normativ stabileşte:
„(1) Indiferent de forma de exercitare a activității pe teritoriul României,
avocații care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine pot solicita
oricând recunoașterea diplomelor, în vederea admiterii în profesia de avocat și a
practicării acesteia sub titlul profesional din România.
(2) În vederea recunoașterii diplomelor în România, solicitantul va trebui să
susțină, la alegere, un examen de verificare a cunoștințelor sau să efectueze un stagiu
de 3 ani în domeniul dreptului românesc.”
Art. 103, la rândul său, statuează că „avocaţii care profesează sub titlul
profesional din statul membru de origine și care își desfășoară activitatea efectiv și cu
regularitate, pe o perioadă de cel puțin 3 ani în România, în domeniul dreptului
românesc sau al dreptului comunitar sunt admiși în profesia de avocat în România,
fără a fi necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 94, cu respectarea
prevederilor prezentei legi referitoare la exercițiul drepturilor civile și politice și la
cazurile de nedemnitate și incompatibilitate.”
În fine, art. 104 din Legea nr. 51/1995 stabileşte că:
„(1) În condițiile prezentei secțiuni, avocații provenind din statele membre ale
Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European pot desfășura în România
activități profesionale care pot fi exercitate ocazional sub forma prestării de servicii.
(2) Activitatea de prestare de servicii prevăzută la alin. (1) se exercită în
România prin reprezentarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și
persoanelor juridice în justiție sau în fața autorităților publice, în condițiile prevăzute
pentru avocații stabiliți în acest stat, fără a fi necesară înscrierea în barou.

8
 (3) Pentru exercitarea altor activități decât cele menționate la alin. (2), avocatul
respectă condițiile și regulile de conduită profesională ale statului membru de origine,
precum și legislația română privind profesia, în special cu privire la incompatibilități,
la secretul profesional, la relațiile dintre avocați, la interdicția ca același avocat să
reprezinte două părți având interese contrarii, precum și la publicitate. Un avocat care
nu este stabilit în România este ținut de respectarea acestor reguli numai în măsura în
care respectarea lor este justificată obiectiv pentru asigurarea exercitării corecte a
activităților de avocat, a demnității profesiei și a respectării regulilor privind
incompatibilitatea.”
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul român
recunoaşte de plano şi în mod automat calitatea de avocat dobândită în unul dintre
statele membre ale Uniunii Europene (cum este şi cazul Bulgariei) şi ale Spaţiului
Economic European, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în faţa
organelor abilitate din România, pentru recunoaşterea/(re)dobândirea acestei calităţi.
Altfel spus, legiuitorul român recunoaşte ab initio calitatea de avocat dobândită
în baza titlului profesional obţinut în statul membru de origine şi permite desfăşurarea
în România a activităţii profesionale de referinţă în baza acestui titlu, fără a o
condiţiona de îndeplinirea prealabilă a vreunor condiţii, în cazul activităţii derulate
ocazional, doar în cazul celei cu caracter permanent impunând, potrivit art. 97 alin. (1)
din Legea nr. 51/1995, obligaţia înscrierii în tabloul special ținut de barourile române,
în condițiile art. 90-105 şi ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, precum și ale
statutului profesiei. Această condiţionare nu se raportează însă la calitatea de avocat a
persoanei care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine, care, aşa
cum s-a arătat anterior, este recunoscută de plano şi necondiţionat, ci la posibilitatea
funcţională a exercitării cu caracter permanent a acestei profesii în România.
În condiţiile Legii nr. 51/1995, singura condiţionare a recunoaşterii calităţii de
avocat a unei persoane străine vizează situaţia în care avocatul deţinător al unui titlu
profesional din statul membru de origine doreşte practicarea acestei profesii sub titlul
profesional din România, ipoteză în care, pentru a obţine acest titlu, trebuie să urmeze
procedura de admitere în profesia de avocat în România, în condițiile art. 94 sau art.
103 din Legea nr. 51/1995.
În consecinţă, doar dobândirea calităţii de avocat în baza unui titlu profesional
emis în România este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii prealabile, ipoteză în
care, însă, persoanei străine solicitante îi este oricum recunoscută calitatea de avocat
dobândită în baza titlului profesional obţinut în statul membru de origine.
În considerarea acestor argumente, raportându-se la datele particulare ale cauzei,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, având calitatea de avocat în Baroul
Avocaţilor din Sofia, inculpatei C. îi este recunoscută în România, de plano, calitatea
de avocat, în virtutea dispoziţiilor art. 91 şi urm. din Legea nr. 51/1995.
În acest context, notând că norma cuprinsă în art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
nu face nicio distincţie între avocatul deţinător al unui titlu profesional în statul
membru de origine şi avocatul deţinător al unui titlu profesional emis în România,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportat la calitatea specială a inculpatei
C. - avocat în Baroul Avocaţilor din Sofia, deţinută atât la momentul săvârşirii
pretinsei infracţiuni care i se reţine în sarcină, cât şi ulterior, competenţa de soluţionare
9
a prezentei cauze revine, potrivit dispoziţiilor legale precitate, Curţii de Apel
Bucureşti.
Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 51 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii
A., B., C., D. şi E. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis
dosarul.

3. Redeschiderea urmăririi penale. Confirmare. Lipsa unei anchete efective

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală

Indice alfabetic: Drept procesual penal
- redeschiderea urmăririi penale

C. proc. pen., art. 335

În cazul în care procurorul ierarhic superior constată lipsa unei anchete efective,
infirmă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus
redeschiderea urmăririi penale şi, constatând nerespectarea obligaţiei de a efectua o
anchetă efectivă, confirmă redeschiderea urmăririi penale.

I.C.C.J., Secţia penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 211 din 11 iunie
2020

Prin ordonanţa din data de 26 noiembrie 2019 dată în dosarul nr. X. al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru investigarea
infracțiunilor din justiție, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală
formulată de petentul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de compromitere a
intereselor justiţiei, prevăzută în art. 277 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
Împotriva ordonanţei de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul-
şef, la data de 7 ianuarie 2020, apreciind ordonanţa de clasare ca nelegală, motivând că
în expozitivul acesteia au fost reţinute, pe de o parte, elemente străine cauzei, iar pe de
altă parte, există împrejurări care nu au a fost supuse examinării de către organele de
cercetare penală.
Prin ordonanţa nr. Y. din data de 18 mai 2020 emisă de procurorul-șef adjunct al
Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus admiterea plângerii formulate de petentul
A., infirmarea ordonanţei de clasare nr. X. din data de 26 noiembrie 2019 a Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru investigarea infracţiunilor
din justiţie, redeschiderea şi completarea urmăririi penale cu privire la toate faptele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 335 alin. (4) C. proc. pen., dosarul s-a înaintat
la judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale.
Pentru a dispune astfel, s-au reținut următoarele:
10
 Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au
obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la
existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia
măsuri pentru limitarea acestora, să strângă şi să administreze probele, cu respectarea
principilor legalităţii şi loialităţii.
În raport cu prevederile expuse, procurorului de caz îi revine sarcina de a aprecia
elementele de probă administrate de acestea, pentru ca petenţilor să li se garanteze
dreptul la o cercetare penală efectivă, sens în care s-a constatat că această împrejurare
nu este aplicată în speţă.
De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd că organele
judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului; or, în cauză nu au fost administrate mijloace de probă care să releve
principiul enunţat.
În acest context, s-a reţinut că în cuprinsul ordonanţei de clasare nr. X. nu au fost
analizate aspectele învederate, cu privire la infracţiunea de compromitere a intereselor
justiţiei, precum şi faptul că esenţa motivării nu se mulează pe conţinutul aspectelor
sesizate prin plângerea penală, împrejurare care face ca între situaţia de fapt şi
expunerea motivelor în baza cărora a fost dispusă soluţia să existe o discrepanţă, care
nu poate oferi ordonanţei prezumţiile pe care legea i le oferă.
Această situaţie, în cazul în care nu ar fi îndreptată, ar echivala cu un refuz al
respectării dreptului petentului la un proces echitabil.
De asemenea, o importanţă deosebită o are şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care a pronunţat o multitudine de hotărâri împotriva României în
ceea ce priveşte lipsa unei anchete efective, reamintind aici cauzele Rupa împotriva
României - Hotărârea din 16 decembrie 2008, Archip împotriva României - Hotărârea
din 27 septembrie 2011, Poede împotriva României - Hotărârea din 15 noiembrie 2015,
Gheorghiţă şi Alexe împotriva României - Hotărârea din 31 mai 2016.
În aceste cauze s-a constatat că nu a fost efectuată o anchetă efectivă, cu toate că
s-a constituit dosar penal şi ar fi trebuit întreprinse anumite activităţi de cercetare
penală.
Judecătorul de cameră preliminară, examinând actele dosarului, reține, în
principal, următoarele:
Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară
constată, în conformitate cu dispoziţiile art. 335 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 335 alin.
(1) C. proc. pen., că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de lege pentru
redeschiderea urmăririi penale, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (1) C. proc. pen., „dacă procurorul ierarhic
superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe
care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.”
Alin. (4) al aceluiaşi articol statuează că „redeschiderea urmăririi penale este
supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile,
sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra
legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale.”

11
 De asemenea, potrivit art. 332 C. proc. pen., urmărirea penală poate fi reluată în
caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare;
b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschidere a urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Din analiza textelor invocate anterior se constată că redeschiderea urmăririi
penale are un conţinut mai restrâns decât instituţia reluării urmăririi penale, dar, în
ambele situaţii, se tinde spre o reactivare a urmăririi penale, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Funcţiunea proprie reluării urmăririi penale este aducerea procesului penal pe
linia de desfăşurare normală, cauza revenind în stadiul procesual anterior.
Pentru reluarea urmăririi penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) să existe una din situaţiile prevăzute în art. 332 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. pen.;
b) să nu fi intervenit între timp vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 C. proc.
pen., care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia;
c) pentru a putea fi reluată urmărirea penală, trebuie ca aceasta să se dispună
printr-o ordonanţă a procurorului în toate situaţiile.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune în următoarele cazuri:
a) dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior,
că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea (art. 335 alin.1 C. proc. pen.).
În această ipoteză, legiuitorul recunoaşte procurorului ierarhic superior celui care a
dispus soluţia posibilitatea ca, în cadrul controlului ierarhic efectuat din oficiu sau la
plângere, potrivit art. 339 C. proc. pen., să redeschidă urmărirea penală;
b) dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut
împrejurarea pe care se întemeia clasarea (art. 335 alin. 2 C. proc. pen.);
c) când suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile
stabilite la momentul renunţării la urmărirea penală (art. 335 alin. 3 C. proc. pen.);
d) dacă s-a dispus clasarea şi judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art.
341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admite plângerea şi trimite
cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Cu referire expresă la reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, art. 335
alin. (4) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie supusă, în termen de cel mult 3 zile,
sub sancţiunea nulităţii, confirmării judecătorului de cameră preliminară, care hotărăşte
asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului dată în condiţiile art. 335 alin.
(1) - (3) C. proc. pen., prin dispoziţia judecătorului cauza revenind la acelaşi stadiu
procesual, respectiv în faza urmăririi penale.
Rezultă, deci, că, în procedura confirmării reglementată de dispoziţiile art. 335
alin. (4) C. proc. pen., controlul efectuat de judecătorul de cameră preliminară vizează
legalitatea şi temeinicia actului procedural prin care s-a dispus infirmarea sau, după
caz, revocarea ordonanţei de clasare şi redeschiderea urmăririi penale, prin verificarea
respectării termenului de sesizare, a competenţei instanţei, dar şi a organului desemnat
să pronunţe o asemenea soluţie, a incidenţei vreunuia dintre cazurile de împiedicare a
12
punerii în mişcare a acţiunii penale ori continuare a procesului penal, a corespondenţei
dintre prevederile invocate ca temei al soluţiei şi situaţia concretă din cauză, precum şi
a motivelor pe care se sprijină ordonanţa procurorului de reluare a urmăririi penale.
În această procedură, judecătorul de cameră preliminară nu este chemat să
stabilească nicio încadrare juridică certă şi nicio vinovăţie concretă, sigură, ci să
constate dacă procurorul a efectuat o instrucţie penală completă, efectivă sau,
dimpotrivă, incompletă, care impune reluarea cercetării penale pentru stabilirea
existenţei sau, dimpotrivă, a lipsei probelor ori a insuficienţei acestora care împiedică
trimiterea în judecată a unei persoane.
Prin urmare, redeschiderea urmăririi penale ca urmare a controlului ierarhic
presupune îndeplinirea a două cerinţe, şi anume: a) existenţa, în cauză, a unei soluţii de
clasare şi b) constatarea, ulterioară, a inexistenţei împrejurării pe care aceasta se
întemeia, controlul fiind efectuat de procurorul ierarhic superior celui care a dispus
respectiva soluţie, care, în urma analizării tuturor aspectelor de legalitate, o infirmă şi
dispune reluarea cercetărilor.
În cauza dedusă judecăţii, judecătorul de cameră preliminară, în procedura
confirmării redeschiderii urmăririi penale, constată, pe de o parte, caracterul lacunar,
superficial, incomplet, aproape formal al cercetărilor care au condus la adoptarea
ordonanţei de clasare din 26 noiembrie 2019 dată în dosarul nr. X. al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru investigarea infracțiunilor din
justiție, iar pe de altă parte, legalitatea şi temeinicia ordonanţei nr. Y. din data de 18
mai 2020 emisă de procurorul-șef adjunct, prin care s-a constatat lipsa unei anchete
efective, pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ce se impuneau a fi elucidate raportat
la conţinutul sesizării.
Petentul A. a formulat la data de 26 noiembrie 2018 plângere, prin care a solicitat
cercetarea ofiţerilor de poliţie, a magistraţilor procurori, precum şi a magistraţilor
judecători, care au efectuat urmărirea penală şi au dispus măsuri în dosarul penal nr. Z. al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, având ca
obiect săvârşirea infracţiunilor de compromitere a intereselor justiţiei prevăzută în art.
277 alin. (1) C. pen., influenţare a declaraţiilor prevăzută în art. 272 C. pen., mărturie
mincinoasă prevăzută în art. 273 C. pen. şi inducere în eroare a organelor judiciare
prevăzută în art. 268 C. pen.
În cauză, raportat la conţinutul sesizării, se impunea a fi efectuate cercetări
efective, pentru a se stabili dacă sunt sau nu indicii cu privire la săvârşirea
infracţiunilor cu privire la care petentul A. a formulat plângerea.
Judecătorul de cameră preliminară constată că motivele care au stat la baza
ordonanţei de clasare se rezumă la prezentarea unor aspecte care nu corespund
elementelor învederate în sesizare, în lipsa unei verificări efective a susţinerilor
petentului.
Judecătorul de cameră preliminară constată elemente de generalitate, ceea ce
conturează, fără echivoc, lipsa unei anchete efective, necesară şi absolut obligatorie,
care impunea identificarea elementelor de fapt şi a condiţiilor în care se presupune că
s-ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în contextul în care faptele penale
care au făcut obiectul sesizării penale nu au fost analizate.
13
 Judecătorul de cameră preliminară constată că redeschiderea urmăririi penale se
impune și prin prisma deciziilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
cu privire la obligația statului de a face o anchetă efectivă.
Pe cale de consecinţă, judecătorul de cameră preliminară, având în vedere
carențele anchetei, apreciază că se impune reluarea cercetărilor, constatându-se
legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale.
Această procedură permite administrarea oricărei probe pentru lămurirea situației de
fapt și aflarea adevărului, obligând organele de urmărire penală la respectarea tuturor
dispozițiilor legale aplicabile în faza de urmărire penală.
În raport de considerentele expuse, judecătorul de cameră preliminară, în baza
art. 335 alin. (4) C. proc. pen., a confirmat redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr.
X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru
investigarea infracţiunilor din justiţie, dispusă prin ordonanţa din 18 mai 2020 emisă de
procurorul-şef adjunct al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

4. Cameră preliminară. Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Obţinerea

datelor privind tranzacţiile financiare

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera

preliminară
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cameră preliminară

C. proc. pen., art. 1461, art. 342

O. U. G. nr. 43/2002, art. 13
Legea nr. 78/2000, art. 1 lit. a), art. 10 lit. c)

1. Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii prevăzute în

art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 comise de persoana care exercită funcţia de deputat
îi revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b)
din O. U. G. nr. 43/2002 şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, indiferent dacă, în
comiterea acestei infracţiuni, făptuitorul s-a folosit de funcţia deţinută, întrucât
dispoziţiile legale cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 şi în Legea nr. 78/2000 nu impun o
asemenea condiţie pentru stabilirea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
2. Metoda specială de cercetare constând în obţinerea datelor privind tranzacţiile
financiare ale unei persoane, reglementată în art. 1461 C. proc. pen., dispusă de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu respectarea prevederilor art. 1461 alin. (1) C.
proc. pen., nu este condiţionată de efectuarea urmăririi penale in personam. Prin
urmare, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare poate fi dispusă înainte de
dobândirea calităţii de suspect sau de inculpat de către o persoană şi, în consecinţă,
înainte de informarea acesteia cu privire la acuzaţia penală, obligaţia de informare
menţionată neexistând în cazul începerii urmăririi penale in rem.

14
I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr.
8/C din 19 februarie 2020

Prin încheierea nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-au dispus, între altele, următoarele:
I. S-au respins cererile şi excepţiile invocate de persoana vătămată Partidul A.
II. S-au respins cererile şi excepţiile invocate de inculpatul B.
În baza art. 346 alin. (2) cu referire la art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a
constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rechizitoriul nr. X. al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională
Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, privind pe inculpatul B., trimis în
judecată pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de utilizare a subvenţiilor în alte
scopuri decât cele pentru care au fost acordate şi delapidare, fapte prevăzute în art. 10
lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 şi art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 alin.
(1) şi (2) C. pen. şi pretinsa infracţiune de delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) C.
pen. raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2)
C. pen., precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire
penală.
S-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul B.
Împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de judecătorul
de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a
formulat contestaţie, între alţii, inculpatul B., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând actele şi lucrările dosarului, din
perspectiva criticilor formulate, va respinge ca nefondată contestaţia formulată de
inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie 2019, pronunţată de
judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, între altele, în baza următoarelor considerente:
Conform art. 342 alin. (1) C. proc. pen.,, „obiectul procedurii camerei
preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a
legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen.: „Rechizitoriul se limitează la fapta şi
persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător
menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina
inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă,
cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în
judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.”
Conform art. 328 alin. (2) C. proc. pen.: „În rechizitoriu se arată numele şi
prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în
proces, şi locul unde urmează a fi citate”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol:
„Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale
privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora
rezolvări diferite, potrivit art. 327.”

15
 Verificarea regularităţii rechizitoriului se efectuează după criteriile de legalitate
şi regularitate proprii acestui act.
Se vor avea în vedere încălcările vreuneia dintre dispoziţiile legale care
reglementează emiterea rechizitoriului, încălcări care determină inaptitudinea
rechizitoriului de a sesiza valabil instanţa de judecată.
Constituie neregularităţi ale rechizitoriului nerespectarea normelor generale sau
speciale privind competenţa procurorului, omisiunea verificării rechizitoriului,
dispoziţia de trimitere în judecată vizează fapte sau persoane pentru care nu s-a
început urmărirea, respectiv cu privire la care nu s-a dispus efectuarea urmăririi
penale, lipseşte încadrarea juridică a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată, aspecte care corespund încălcării unei norme procesuale penale.
Referitor la critica privind greşita respingere a cererii de constatare a
neregularităţii rechizitoriului determinată de efectuarea urmăririi penale de către un
organ necompetent după calitatea persoanei, mai exact a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, derivat din faptul că inculpatul a acţionat în calitate de trezorier -
„funcţionar privat” şi nicidecum în calitate de deputat în Parlamentul României,
întrucât faptele, aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare, nu au nicio legătură cu
această ultimă calitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată:
Precizăm, în primul rând, că necompetenţa materială şi după calitatea persoanei
a organelor de urmărire penală atrage consecinţe importante cu privire la legalitatea
acesteia constituind, în urma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, un motiv
de nulitate absolută.
Potrivit art. 13 alin. (1) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie: „Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile
prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în
una dintre următoarele condiţii:
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a
bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi;
senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de
România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori
subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori;
membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi
locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi
consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-
ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a
României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi
viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele
Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie;
preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii
municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti;
primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi;
conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu
funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi
instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de
16
control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal;
persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor
autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al
societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care
au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare;
persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 C. pen.”
Conform art. 13 alin. (4) din O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie: „Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în
mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3).”
Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000: „Prezenta lege instituie măsuri de
prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor
persoane: a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost
învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice.”
Conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000: „În înţelesul prezentei legi, sunt
infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10 - 13.”
Potrivit art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000: „Constituie infracţiuni şi se
pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele
fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani,
bunuri ori alte foloase necuvenite: c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele
pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate
din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.”
Din analiza coroborată a dispoziţiile legale mai sus menţionate se impune
concluzia că este suficient, pentru a fi atrasă competenţa Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a
corupţiei, ca inculpatul să fi fost cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni ce se
regăseşte în conţinutul Legii nr. 78/2000, şi anume aceea de utilizare a subvenţiilor în
alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută în art. 10 lit. c) teza I din
Legea nr. 78/2000, exercitând, în acelaşi timp, şi funcţia de deputat în Parlamentul
României, indiferent dacă, în comiterea acestei infracţiuni, s-a folosit sau nu de funcţia
pe care o deţinea la acel moment, dispoziţiile legale neimpunând o asemenea condiţie.
În consecinţă, critica este nefondată, urmând să fie respinsă.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a cererii privind
constatarea nelegalităţii autorizării şi obţinerii datelor din tranzacţiile financiare
efectuate în perioada 1 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2018 pe o perioadă de 30 de zile,
din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019, apreciem că, în mod corect,
judecătorul de cameră preliminară a considerat că această cerere este nefondată.
Se observă, în primul rând, că este criticată încheierea nr. 3 din 12 februarie
2019 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condiţiile impuse
de dispoziţiile legale care reglementează această metodă specială de cercetare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin încheierea nr. 3 din 12
februarie 2019 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de
combatere a corupţiei în dosarul nr. X. şi s-a dispus emiterea unui mandat având ca
17
obiect obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate de Partidul A.,
societatea C., societatea D., E., societatea F. şi societatea G. pentru o perioadă de 30
de zile, din data de 12 februarie 2019 până la 13 martie 2019.
Art. 138 alin. (1) lit. e) şi alin. (9) C. proc. pen. reglementează ca metodă
specială de cercetare obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane,
în sensul că: „Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se
înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor
financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin
intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea
de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii
aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.”
Potrivit art. 1461 C. proc. pen.:
(1) Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate se poate dispune
de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a
cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea, cu privire la tranzacţiile financiare ale făptuitorului, suspectului,
inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea
operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă: a) există o suspiciune
rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; b) măsura este
necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date
fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi
obţinute ori gravitatea infracţiunii; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau
obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un
pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(3) Dispoziţiile art. 140 alin. (2) - (9) se aplică în mod corespunzător.
(8) După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult
10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în
privinţa sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost
vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.
(9) Dispoziţiile art. 145 alin. (4) şi (5) se aplică în mod corespunzător.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportând dispoziţiile legale mai
sus menţionate la de situaţia de fapt, astfel cum se prezenta la momentul pronunţării
încheierii, la materialul probator existent la acea dată în dosarul de urmărire penală, la
motivele care au fost invocate de procuror şi justificate de situaţia de fapt şi de
materialul probator, că metoda de cercetare a fost încuviinţată cu respectarea
dispoziţiilor legale interne şi, totodată, că este conformă standardului impus de
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Astfel, prin ordonanţa din 8 februarie 2019 emisă de Direcţia Naţională
Anticorupţie, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea
infracţiunii de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost
acordate, faptă prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pretinsul făptuitor
fiind B., existând suspiciuni că, în comiterea acestei infracţiuni, acesta a realizat
operaţiuni financiare cu alte persoane, tranzacţii efectuate în perioada 1 ianuarie 2017
- 31 decembrie 2018, perioadă menţionată în procesul-verbal de sesizare din oficiu.
18
 Suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea infracţiunii a fost motivată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, acesta indicând probatoriul administrat în cauză
până la acel moment, respectiv facturile fiscale emise de către societatea H., contractul
de închiriere încheiat între Partidul A. şi E., facturile emise de societăţile menţionate în
sesizare vizând achiziţionarea mai multor servicii de către Partidul A., înscrisuri care,
în acea fază incipientă a urmăririi penale, erau suficiente pentru a se aprecia că există o
suspiciune rezonabilă privind comiterea acelei infracţiuni.
Aceste înscrisuri au putut fi analizate atât de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
cât şi de judecătorul de cameră preliminară şi, ulterior, în calea de atac a contestaţiei,
de către cei doi judecători de cameră preliminară, concluzia fiind suficienţa acestora în
susţinerea caracterului rezonabil al suspiciunii privind comiterea infracţiunii pentru
care, ulterior, inculpatul a fost trimis în judecată.
La acel moment incipient al urmăririi penale, era necesară pentru stabilirea
situaţiei de fapt, a activităţii infracţionale şi a participaţiei penale, strângerea de
informaţii, cu menţiunea că, la acel moment, atât Partidul A., cât şi celelalte persoane
fizice şi juridice indicate de procuror făceau parte din categoria persoanelor care
realizează operaţiuni financiare cu făptuitorul.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, între cele două momente,
respectiv începerea urmăririi penale in rem şi efectuarea în continuare a urmăririi
penale în raport de o anumită persoană, cu dobândirea de către aceasta a calităţii de
suspect, este necesară administrarea unor probe care să furnizeze informaţii pertinente
pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activităţii infracţionale, dar şi al
participaţiei penale.
De asemenea, având în vedere specificul probaţiunii în cazul infracţiunilor în
raport de care se efectua urmărirea penală, este cert că identificarea operaţiunilor
financiare şi stabilirea cu exactitate a modalităţii în care au fost primite/transferate
diferite sume de bani obţinute din activitatea presupus infracţională cu persoanele ce
sunt bănuite că au realizat asemenea operaţiuni cu făptuitorul, derulate prin
intermediul instituţiilor de credit, era necesară şi esenţială.
În ceea ce priveşte condiţia ca probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau
obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori să existe un
pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată că şi această condiţie este îndeplinită, întrucât aceste date,
evident, nu puteau fi solicitate de la inculpat, existând pericolul prejudicierii anchetei
care era în curs, şi nici de la persoanele cu care acesta relaţiona, întrucât şi acestea
puteau fi implicate în activitatea presupus infracţională, existând deci acelaşi pericol,
dar şi pericolul de a nu putea fi identificaţi toţi participanţii la comiterea infracţiunilor,
existând posibilitatea ca tranzacţiile financiare să se fi realizat şi cu alte persoane.
Referitor la condiţia ca măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor
ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie o apreciază, de asemenea, ca fiind îndeplinită, întrucât infracţiunile
pentru care se desfăşura ancheta penală la acea dată pot fi apreciate ca fiind grave din
perspectiva împrejurărilor şi a modalităţii de comitere, a calităţii făptuitorului şi nu în
ultimul rând a consecinţelor săvârşirii unor asemenea fapte, astfel încât informaţiile
19
erau necesare şi esenţiale pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, pentru ghidarea
anchetei şi pentru descoperirea tuturor participanţilor.
Referitor la aspectele legate de încălcarea dreptului la informare, a dreptului la
apărare şi implicit a dreptului la un proces echitabil prin administrarea de probe de
organul de urmărire penală înainte ca inculpatul să fi fost informat cu privire la
acuzaţiile penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă că acest procedeu
probatoriu a fost încuviinţat după începerea urmăririi penale in rem şi nu in personam
şi că dispoziţiile legale care îl reglementează nu impun dobândirea calităţii de suspect
sau inculpat, perioadă în care nu există obligaţia informării persoanei cu privire la care
există doar o suspiciune rezonabilă că a comis o infracţiune.
Totodată, aşa cum s-a reliefat, în perioada cuprinsă între cele două momente ale
urmăririi penale este obligatorie administrarea de probe care să furnizeze informaţii
pertinente pentru continuarea urmăririi penale, atât sub aspectul activităţii
infracţionale, dar şi al participaţiei penale ori, dimpotrivă, pronunţarea unei soluţii de
clasare.
Astfel, chiar dacă anumite date pot să furnizeze un minim de indicii asupra
identităţii posibilului suspect, acestea pot totuşi să nu fie suficiente ca să ducă la o
concluzie rezonabilă că acea persoană ar fi săvârşit fapta care formează obiectul
urmăririi penale şi atunci acele date trebuie verificate şi întărite prin probe
administrate după începerea in rem a urmăririi penale.
După începerea in rem a urmăririi penale, organul de urmărire penală
procedează la strângerea de date, informaţii şi administrează probele pe care le
consideră necesare pentru verificarea aspectelor menţionate în sesizare cu privire la
fapte, stabilirea caracterului ilicit, penal al acestora, identificarea făptuitorului sau
făptuitorilor şi verificarea aspectelor legate de răspunderea penală a acestuia sau
acestora.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu este suficientă doar cunoaşterea
identităţii potenţialului autor pentru ca organul de urmărire penală să declanşeze
automat procedurile penale in personam, fiind necesar a se administra, anterior
continuării urmăririi penale in personam, demersuri probatorii mai elaborate.
În consecinţă, administrarea unor probe de către organul de urmărire penală
înainte de informarea inculpatului, faţă de care la acel moment nu se dispusese
efectuarea în continuare a urmăririi penale, nu poate fi apreciată ca având caracter
nelegal şi că s-a încălcat dreptul la informare, dreptul la apărare şi implicit dreptul la
un proces echitabil.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face trimitere la dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi
(3) C. proc. pen., potrivit cu care: „(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu
privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este
indicat sau cunoscut.”
„(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o
anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care
dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se
20
supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea
penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul
cauzei.”
Totodată, conform art. 307 C. proc. pen.: „Persoanei care a dobândit calitatea de
suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta
pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale
prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că materialul probator obţinut a fost
considerat suficient pentru a se dispune prin ordonanţele din 1 ianuarie 2019 atât
extinderea urmăririi penale cu privire la infracţiunea de delapidare prevăzută în art.
295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., cât şi efectuarea în continuare a
urmăririi penale faţă de suspectul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de utilizare a
subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută în
art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi delapidare prevăzută în art. 295 alin. (1) raportat
la art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., dată până la care nu exista obligaţia informării.
Se observă că, după dobândirea calităţii de suspect, organul de urmărire penală a
procedat la aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor suspectului B. prin
procesul-verbal din 2 aprilie 2019, informare care are caracter complet, prin procesul-
verbal de comunicare a drepturilor şi obligaţiilor suspectului din 22 aprilie 2019, fiind
respectate astfel dispoziţiile art. 307 C. proc. pen.
Judecătorul de cameră preliminară nu poate face aprecieri cu privire la
momentul la care procurorul consideră că are probe suficiente pentru a acţiona potrivit
art. 305 C. proc. pen., însă va examina acest aspect din perspectiva modului în care s-a
derulat urmărirea penală în continuare, după ce i s-a adus la cunoştinţă calitatea de
suspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observând că, în proporţie covârşitoare,
probele au fost administrate după dobândirea calităţii de suspect şi aducerea la
cunoştinţă a drepturilor pe care le are.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată,
contestaţia formulată de inculpatul B. împotriva încheierii nr. 315 din 13 septembrie
2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

5. Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Contestaţia în anulare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie în anulare

C. proc. pen., art. 426 lit. b)

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. proc. pen. este
incident în ipoteza în care, anterior pronunţării hotărârii penale definitive de către
instanţa de apel, prin care s-a menţinut soluţia de condamnare a persoanei juridice,
21
instanţa civilă a dispus radierea persoanei juridice inculpate, cauză de încetare a
procesului penal prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. f) teza finală C. proc. pen.,
necunoscută de către instanţa de apel la momentul pronunţării hotărârii penale
definitive.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 222/A din 3 septembrie 2020

I. Prin sentinţa nr. 40 din 6 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
penală a hotărât următoarele, cu privire la intimata inculpată persoană juridică
societatea A.:
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 135 C. pen., art. 137 alin.
(4) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpata societatea A., reprezentată prin
administrator judiciar - societatea B. SPRL - la pedeapsa amenzii în cuantum de
300.000 lei (300 de zile-amendă a câte 1.000 de lei) pentru complicitate la săvârșirea
infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9
alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 139 C. pen., a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice.
II. Prin decizia nr. 293/A din 2 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia penală, între altele, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii C.,
D., E., F., G., H., I., Î., J., partea civilă asociaţia K. şi persoana vătămată societatea L.
împotriva sentinţei nr. 40 din 6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a penală.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, de inculpaţii M., N., O., P., societăţile Q., R., S., Ş., T., partea
civilă Banca Ţ., persoanele vătămate societăţile U. şi V. împotriva sentinţei nr. 40 din
6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt
contrare prezentei hotărâri.
III. Împotriva deciziei nr. 293/A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a formulat contestaţie în anulare Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală - Serviciul Judiciar,
întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Prin încheierea din 25 iunie 2020 a fost admisă în principiu contestaţia în
anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura
Centrală - Serviciul Judiciar împotriva deciziei nr. 293/A din 2 octombrie 2019 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, privind pe intimata societatea A.
Prin motivele formulate în scris, susținute oral și transmise prin note/concluzii
scrise, contestatorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura
Centrală - Serviciul Judiciar a solicitat, în esenţă, admiterea contestaţiei în anulare,
desfiinţarea în parte a deciziei contestate şi rejudecarea apelului în ceea ce priveşte
22
calitatea de inculpat - persoană juridică a societăţii A. şi dispunerea unei soluţii de
încetare a procesului penal în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza finală C.
proc. pen. faţă de inculpata menţionată.
Contestatorul şi-a întemeiat cererea pe cazul de contestaţie în anulare prevăzut
în art. 426 lit. b) C. proc. pen.
IV. Examinând contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism - Structura Centrală - Serviciul Judiciar împotriva deciziei nr.
293/A din 2 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, privind
pe intimata societatea A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport cu criticile
formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este fondată, în
principal, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având
drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale
extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în
condiţiile procedurale reglementate expres în art. 426 - art. 432 C. proc. pen., care sunt
mult mai stricte decât în cazul căilor ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de
introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora,
dovezile în susţinerea lor etc.), tocmai în considerarea caracterului acestei instituţii
juridice, determinat de faptul că, prin formularea contestației în anulare, se tinde la
înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care îşi
produce deja efectele.
După admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, dezbaterea contestaţiei în
anulare nu se poate cantona decât la cazurile de contestaţie care au fost invocate în
cererea iniţială şi care au trecut prin filtrul admisibilităţii în principiu.
Contestatorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura
Centrală - Serviciul Judiciar şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe cazul de
contestaţie prevăzute în art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când
inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind cazurile care împiedică
punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale: „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în ceea ce o priveşte pe intimata
inculpată - persoana juridică societatea A., anterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare a intervenit un fapt nou, necunoscut la momentul pronunțării deciziei nr.
293/A din 2 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală,
respectiv că, prin sentința civilă nr. 125/2019 din 13 iunie 2019 a Tribunalului
Călărași, Secţia civilă, s-a dispus radierea persoanei juridice la data de 13 iunie 2019.
În acest sens sunt şi adresele din 30 octombrie 2019, transmise în data de 31
octombrie 2019 de Casa de Insolvenţă B. SPRL şi aceea a Curţii de Apel Bucureşti,
23
Secţia a II-a penală din data de 28 noiembrie 2019 către Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, precum şi adresa din 12 decembrie 2019 emisă de Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului şi înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 16
decembrie 2019.
Concluzionând, în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc.
pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) teza finală C. proc. pen., aspect ce derivă din
împrejurarea că anterior soluţionării definitive a cauzei, respectiv prin sentința civilă
nr. 125/2019 din 13 iunie 2019 a Tribunalului Călărași, Secţia civilă, s-a dispus
radierea persoanei juridice la data de 13 iunie 2019.
Aşadar, în speţa de faţă urmează a se dispune încetarea procesului penal în ceea
ce privește calitatea de inculpat - persoană juridică a societăţii A. în temeiul
prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza finală C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism - Structura Centrală - Serviciul Judiciar împotriva deciziei nr. 293/A din 2
octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, privind pe intimata
societatea A.
A desfiinţat în parte decizia nr. 293/A din 2 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, numai în ceea ce o priveşte pe intimata inculpată -
persoana juridică societatea A. şi, în rejudecarea apelului:
În temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) teza finală C. proc. pen., a dispus
încetarea procesul penal pornit împotriva intimatei inculpată - persoana juridică
societatea A., reprezentată prin administrator judiciar - societatea B. SPRL, pentru
complicitate la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea
art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii radierii inculpatei persoană juridică.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei contestate care nu contravin prezentei.

6. Contestaţie la executare. Concurs de infracţiuni. Pedepse privative de libertate

aplicate prin două hotărâri definitive distincte de condamnare pronunţate de
instanţele statelor membre ale Uniunii Europene recunoscute şi puse în executare
pe teritoriul României printr-o unică hotărâre a curţii de apel. Instanţa
competentă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea

hotărârilor penale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie la executare
- instanţa competentă

C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. c)

Legea nr. 302/2004, art. 166

24
 În raport cu dispoziţiile art. 166 alin. (6) lit. b) şi alin. (8) lit. b) din Legea nr.
302/2004 - care atribuie curţii de apel competenţa în materia adaptării pedepselor -, în
ipoteza concursului de infracţiuni, contestaţia la executare privind durata pedepselor
privative de libertate aplicate prin două hotărâri definitive distincte de condamnare
pronunţate de instanţele unui stat membru al Uniunii Europene, recunoscute şi puse în
executare pe teritoriul României printr-o unică hotărâre pronunţată de curtea de apel,
se încadrează în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi se soluţionează de
către curtea de apel, ca instanţă care a pronunţat hotărârea ce se execută, conform art.
598 alin. (2) C. proc. pen. şi ca instanţă care are competenţă exclusivă în materia
adaptării pedepselor în baza Legii nr. 302/2004.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 264 din 10 iulie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru
cauze cu minori, la data de 22 noiembrie 2019, judecătorul delegat din cadrul
Compartimentului executări penale al Curţii de Apel Oradea, având în vedere
dispoziţiile sentinţei penale nr. 83/PI/2019 din 25 septembrie 2019, pronunţată de
Curtea de Apel Oradea, a sesizat Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti pentru a aprecia
asupra incidenţei prevederilor art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la
pedepsele aplicate persoanei condamnate A. de către autorităţile judiciare belgiene şi
recunoscute de Curtea de Apel Oradea.
La data de 10 decembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a trimis
sesizarea, pe cale administrativă, judecătorului delegat din cadrul Biroului executări
penale al Curţii de Apel Oradea, pentru a se aprecia asupra dispoziţiilor art. 598 alin.
(1) lit. c) C. proc. pen.
Prin sentința penală nr. 4/PI din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Oradea a
calificat obiectul cauzei ca fiind o cerere de modificare a pedepselor în sensul
dispoziţiilor art. 585 C. proc. pen. și a declinat competenţa de judecare a cauzei
privindu-l pe condamnatul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, plecând de la conţinutul concret al sesizării formulate din
oficiu de către judecătorul delegat din cadrul Biroului executări penale al Curţii de
Apel Oradea privind pe condamnatul A., Curtea de Apel Oradea a reţinut, în esenţă, că
prin sentința penală nr. 83/PI/2019 din 25 septembrie 2019, definitivă prin neapelare la
data de 14 octombrie 2019, în baza art. 166 alin. (3) şi (6) raportat la art. 167 din
Legea nr. 302/2004, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a deciziei penale
nr. C/598/2018 din data de 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Antwerpen,
definitivă la data de 9 iulie 2018, prin care s-a dispus condamnarea lui A. la o
pedeapsă de 30 ani închisoare în regim de detenţie, pentru comiterea infracţiunilor de
omor calificat, prevăzută în art. 392 - 394 C. pen. belgian, având corespondent în art.
188 - 189 alin. (1) lit. a) C. pen. român şi lipsire de libertate, prevăzută în art. 434 C.
pen. belgian, având corespondent în art. 205 C. pen. român și a sentinţei penale nr.
5325 din data de 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul de primă instanţă
Antwerpen, definitivă la data de 22 decembrie 2010, prin care s-a dispus condamnarea
lui A. la o pedeapsă de 15 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt
calificat, prevăzută în art. 461 C. pen. belgian, având corespondent în art. 228 C. pen.
25
român, cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român, fără a proceda concomitent la
contopirea acestora, în raport cu forma de pluralitate de infracţiuni existentă.
În contextul factual reţinut, Curtea de Apel Oradea a notat că, dat fiind
specificul procedurii de recunoaştere şi punere în executare pe teritoriul României a
pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state
membre ale Uniunii Europene, reglementată în art. 162 şi urm. din Legea nr. 302/2004
şi soluţiile limitative [rezultate din dispoziţiile art. 166 alin. (6) din aceeaşi lege] care
pot fi dispuse în cadrul unei astfel de proceduri, contopirea pedepselor aplicate în baza
unor hotărâri penale străine distincte, recunoscute de instanţa română printr-o singură
hotărâre, reprezintă o operaţiune subsecventă, realizată în condiţiile art. 585 alin. (1)
lit. a) C. proc. pen.
Prin urmare, a apreciat că în cauza pendinte nu sunt incidente dispoziţiile art.
598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cu referire la instituţia adaptării pedepsei [adaptarea
pedepsei reprezentând unul din aspectele supuse analizei în chiar procedura de
recunoaştere, faţă de dispoziţiile art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004], ci
dispoziţiile art. 585 C. proc. pen., referitoare la alte modificări de pedepse.
Având în vedere că, în raport de conținutul sentinței penale nr. 83/PI/2019 din
25 septembrie 2019, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, tribunalul este
competent să judece în primă instanţă infracţiunile ce au făcut obiectul condamnării şi
ulterior recunoaşterii, în baza art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 585 alin. (2) C. proc.
pen., cu aplicarea art. 36 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă corespunzătoare în grad instanţei de
executare, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului A.
Prin sentinţa penală nr. 625 din 22 iunie 2020, ca urmare a admiterii excepţiei
necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, Tribunalul București, în baza
art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a
declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea.
Totodată, constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art.
51 C. proc. pen., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic
superioară comună, pentru regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul București a reținut, în esenţă, că
numitul A. se află în executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 15
octombrie 2019, emis de Curtea de Apel Oradea în baza sentinţei penale nr.
83/PI/2019 din 25 septembrie 2019, definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă
cererea de transfer a persoanei condamnate A. din Belgia în România, au fost
recunoscute două hotărâri de condamnare din Belgia (de 30 de ani închisoare și
respectiv de 15 luni închisoare) și puse în executare fără adaptarea pedepselor aplicate
de instanţele belgiene, în considerarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004,
pentru a nu depăşi limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani.
Având în vedere cele expuse, Tribunalul Bucureşti a considerat faptul că
sesizarea din cauza pendinte constituie o contestaţie la executare întemeiată pe
dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. (respectiv împiedicare la
executare) și competența aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută,
respectiv Curții de Apel Oradea, Secţia penală.

26
 Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, la data de 2 iulie 2020.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Oradea și
Tribunalul București, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pentru stabilirea instanței căreia îi
revine competenţa materială de soluționare a sesizării este esențială calificarea juridică
a acesteia în raport cu motivele invocate și finalitatea urmărită.
Analizând conținutul cererii introductive, se observă că judecătorul delegat din
cadrul Compartimentului executări penale al Curţii de Apel Oradea a solicitat
Judecătoriei Sectorului 5 București să aprecieze asupra incidenței prevederilor art. 585
alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în cazul pedepselor aplicate prin sentința penală nr.
83/PI/2019 pronunţată la data de 25 septembrie 2019 de Curtea de Apel Oradea,
rămasă definitivă prin neapelare.
Prin sentinţa penală amintită s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Oradea și s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a deciziei penale
nr. C/598/2018 din data de 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Antwerpen,
definitivă la data de 9 iulie 2018, prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 30 ani
închisoare pentru comiterea infracţiunilor de omor calificat, prevăzută în art. 392 - 394
C. pen. belgian, având corespondent în art. 188 - 189 alin. (1) lit. a) C. pen. român şi
lipsire de libertate, prevăzută în art. 434 C. pen. belgian, având corespondent în art.
205 C. pen. român, precum și a sentinţei penale nr. 5325 din 12 noiembrie 2010,
pronunţată de Tribunalul de primă instanţă Antwerpen, definitivă la data de 22
decembrie 2010, prin care s-a dispus condamnarea aceleiași persoane la o pedeapsă de
15 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 461
C. pen. belgian, având corespondent în art. 228 C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit.
a) C. pen. român.
În consecință, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A., în vederea
continuării executării pedepselor menționate într-un penitenciar din România, fiind
dedusă perioada executată de la data de 27 mai 2015 până la zi.
Sesizarea judecătorului delegat a fost motivată de faptul că durata pedepsei
astfel stabilite depășește limita maximă de 30 de ani închisoare prevăzută de legislația
penală din România.
Potrivit art. 585 alin. (1) C. proc. pen.: „Pedeapsa pronunțată poate fi
modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se
constată, în baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele
situații: a) concursul de infracțiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte
care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.” Ca atare, norma juridică purtând
denumirea marginală „alte modificări de pedepse” vizează situațiile în care față de
aceeași persoană au fost pronunțate două sau mai multe hotărâri de condamnare pentru
infracțiuni pentru care legea penală prevede un anumit tratament sancționator, care
însă nu a putut fi aplicat în contextul în care infracțiunile au făcut obiectul de judecată
al unor cauze distincte, premisă ce nu se regăsește în cauza de față.
Astfel, se observă că pedepsele în a căror executare se află persoana
condamnată, deși au fost aplicate prin hotărâri distincte, acestea au fost pronunțate de

27
autorități judiciare din alte state și ulterior recunoscute de instanța română prin aceeași
hotărâre.
Or, într-o astfel de ipoteză revine instanței sesizate cu cererea de transfer să
verifice natura și durata pedepsei aplicate. Astfel, art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr.
302/2004 statuează că: „Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică
lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții:
(...) b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu
corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru
infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului
emitent, potrivit alin. (8) și (9).”
În conformitate cu dispoziţiile art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004,
eventuala adaptare a pedepsei aplicate de statul emitent, atunci când durata acesteia
depășește limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru
aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de
legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui
concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni
concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală
română, este de competența exclusivă a instanței învestite cu soluționarea
recunoașterii.
Ca atare, în mod corect, Tribunalul București a considerat că cererea
introductivă constituie o contestație la executare, situația petentului nefiind dintre cele
ce se circumscriu procedurii reglementate în art. 585 C. proc. pen. De altfel, în ce
privește concursul de infracțiuni, prin Decizia nr. 23/2009 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că prevederile referitoare la
conversiunea condamnării, cuprinse în legea română privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea
duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre
sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de
infracțiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prevederile
menționate, a căror incidență este condiționată de existența unei incompatibilități între
durata pedepsei aplicate și legislația română, nu pot constitui deci temeiul legal pentru
înlocuirea modalității prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în
conformitate cu legislația statului de condamnare, într-o astfel de situație procedura
instituită de art. 585 C. proc. pen. fiind inaplicabilă.
Astfel, procedura reglementată în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este
singura care asigură posibilitatea analizării efective a aspectelor menționate în sesizare
și care ar putea oferi un remediu adecvat situației juridice a persoanei condamnate.
Or, potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen., în cazul prevăzut în art. 598 alin. (1)
lit. c) C. proc. pen., competența revine instanței care a pronunțat hotărârea ce se
execută, curtea de apel având, de altfel, potrivit legii, competență exclusivă asupra
chestiunilor supuse dezbaterii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 51 alin. (6) C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe
condamnatul A. în favoarea Curţii de Apel Oradea, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

28
7. Mandat european de arestare. Menţinerea arestării în vederea predării

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Mandatul european de arestare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare

Legea nr. 302/2004, art. 104, art. 113

După rămânerea definitivă a hotărârii de predare a persoanei solicitate în baza

unui mandat european de arestare, instanţa poate dispune prin încheiere menţinerea
arestării în vederea predării pentru o perioadă de 30 de zile, cu respectarea duratei
totale a arestării de 180 de zile prevăzută în art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004,
în ipoteza în care constată, conform art. 113 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, că din
motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent - constând,
de exemplu, în reducerea zborurilor dintre statul român şi statul emitent, ca efect al
situaţiei epidemiologice internaţionale determinate de răspândirea infecţiilor cauzate
de coronavirusul SARS-CoV-2 - predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de
către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului emitent.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 472 din 13 august 2020

Prin încheierea nr. 83/F din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au dispus următoarele:
În baza art. 104 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 302/2004, s-a menţinut măsura
arestării preventive în vederea predării a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30
zile, începând cu data de 6 august 2020, până la data de 4 septembrie 2020, inclusiv.
Totodată, s-a dispus ca hotărârea să fie notificată persoanei solicitate, autorităţii
judiciare italiene, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române - Biroul Sirene, Ministerului Justiţiei -
Direcţia Drept Internaţional şi Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în
Materie Penală şi Inspectoratului Judeţean de Poliţie Vâlcea - Centrul de Reţine şi
Arestare Preventivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Piteşti a reţinut, în esenţă,
următoarele:
Prin adresa din 4 august 2020, emisă de Ministerul Afacerilor Interne -
Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Biroul Sirene, s-
a transmis Curţii de Apel Piteşti solicitarea formulată de autoritatea judiciară din Italia,
respectiv de Tribunalul Genova - Biroul judecătorului pentru cercetări preliminare,
privind executarea mandatului european de arestare emis pe numele persoanei
solicitate A., la data de 20 mai 2020.

29
 Prin sentinţa nr. 64/F din 7 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost autorizată predarea
persoanei solicitate A. către autoritatea judiciară din Italia, dispunându-se arestarea
acesteia în vederea predării pe o perioadă de 30 zile şi predarea ei către autoritatea
judiciară solicitantă cu respectarea termenelor prevăzute în art. 104 alin. (10) şi art.
112 din aceeaşi lege.
La data de 4 august 2020, Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General
al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene
a adus la cunoştinţa Curţii de Apel Piteşti că nu s-a putut proceda la predarea
persoanei solicitate, având în vedere, pe de o parte, că nu sunt suficiente zboruri
disponibile între România şi Italia, iar pe de altă parte, măsurile impuse din cauza
pandemiei. Totodată, s-a adus la cunoştinţa instanţei faptul că autorităţile din Italia
solicită prelungirea preluării/predării persoanei solicitate.
În contextul prezentat, reţinând că din interpretarea dispoziţiilor art. 104 alin.
(10) din Legea nr. 302/2004 rezultă că legiuitorul a prevăzut posibilitatea intervenirii
unor situaţii excepţionale care împiedică predarea efectivă a persoanei solicitate în
intervalul de 30 zile pentru care s-a dispus arestarea preventivă în vederea predării
către autoritatea judiciară emitentă, dând astfel posibilitatea instanţei naţionale să
menţină succesiv măsura arestării preventive a persoanei solicitate pentru o perioadă
totală de maximum 180 de zile, instanţa a procedat la verificarea măsurii arestării în
vederea predării a persoanei solicitate A., conform art. 104 alin. (9) din Legea nr.
302/2004.
În cadrul acestui demers, notând, pe de o parte, că predarea efectivă a persoanei
solicitate nu s-a putut realiza din motive obiective, iar pe de altă parte, că decizia în
baza căreia a fost emis mandatul european de arestare nu a fost revocată, instanţa a
constatat că se impune menţinerea măsurii arestării în vederea predării a persoanei
solicitate A. pentru o perioadă de 30 de zile, aceasta fiind necesară în vederea
finalizării procedurii predării părţii către autoritatea judiciară emitentă.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana
solicitată A., criticând-o pentru nelegalitate, pentru argumente circumscrise, în esenţă,
chestiunii menţinerii măsurii arestului preventiv fără a fi îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 113 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A. în baza actelor şi
lucrărilor de la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a o respinge, ca
nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar notează că art. 113 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată,
reglementează procedura și condițiile predării persoanei solicitate și prevede
următoarele:
„(1) Predarea se realizează de Centrul de Cooperare Polițienească Internațională
din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, cu sprijinul unității de poliție pe
raza căreia se află locul de detenție, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii de predare.
(2) Dacă din motive independente de voința autorităților române sau ale statului
emitent, predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de către Centrul de
30
Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției
Române și autoritatea competentă a statului emitent, aceasta va avea loc în termen de
10 zile de la noua dată convenită.
(3) În cazul în care sunt depășite termenele maxime pentru predare, fără ca
persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în
libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al
executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleași fapte.
(4) În toate cazurile, în momentul predării, autoritățile române comunică
autorităților statului emitent care asigură preluarea persoanei predate durata arestului
efectuat de către aceasta în executarea mandatului european de arestare, cu scopul de a
fi dedusă din pedeapsa sau din măsura privativă de libertate care se va aplica.”
Art. 104 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 statuează că „instanța verifică periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menținerea arestării în vederea
predării. În acest sens, instanța se pronunță prin încheiere motivată, ținând seama de
termenele prevăzute la art. 112.”
Totodată, dispozițiile art. 104 alin. (10) teza finală din Legea nr. 302/2004
stabilesc că „durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu
poate depăşi în niciun caz 180 de zile.”
Pe de altă parte, potrivit art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în
cazul în care instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin
hotărârea de predare dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către
autoritatea judiciară emitentă, iar potrivit art. 104 alin. (13) din acelaşi act normativ:
„După întocmirea sentinței prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin.
(2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare.
Dispozițiile Codului de procedură penală cu privire la conținutul și executarea
mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.”
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că, în vederea
punerii în executare a mandatului european de arestare, instanţa competentă dispune
arestarea persoanei solicitate în vederea predării ei către statul emitent, măsură ce se
verifică periodic până la predarea efectivă şi a cărei durată totală (care cuprinde durata
arestului, atât în procedura de executare a mandatului european de arestare anterioară
pronunțării hotărârii definitive de predare, cât și în procedura ce urmează după
momentul rămânerii definitive a hotărârii de predare și până la predarea efectivă) nu
poate depăşi 180 de zile.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că, la
data de 4 august 2020, Curtea de Apel Piteşti a fost sesizată cu cererea formulată de
Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei
Române - Biroul Sirene, de menţinere a măsurii arestării persoanei solicitate A., în
vederea predării acesteia către autoritățile judiciare din Italia în baza sentinţei penale
nr. 64/F din 7 iulie 2020 a Curții de Apel Piteşti, rămasă definitivă (prin care s-a
dispus predarea persoanei solicitate către autoritatea judiciară din Italia, în baza
mandatului european de arestare emis la 20 mai 2020 de Tribunalul Genova, în
vederea cercetării acesteia pentru comiterea infracţiunilor de apartenenţă la o
organizaţie criminală şi spălare a banilor, prevăzute în art. 416 C. pen. italian şi art.
31
110, art. 648 bis C. pen. italian, infracţiuni prevăzute şi în legislaţia penală română în
art. 49 alin. 1 din Legea nr. 129/2019 şi art. 367 C. pen. - pedepsite cu închisoarea de
la 3 la 10 ani, respectiv de la 1 la 5 ani).
În argumentarea cererii, s-a arătat că autorităţile judiciare din Italia solicită
menţinerea arestului preventiv faţă de persoana solicitată A., în vederea predării,
arătând că această procedură nu s-a desfăşurat până în prezent, întrucât nu au fost
suficiente zboruri disponibile între România şi Italia, în contextul măsurilor impuse de
evoluția epidemiei cu COVID-19. Totodată, s-a arătat că se efectuează diligenţe în
vederea organizării unui zbor în acest sens până la sfârşitul lunii august.
În acest context, constatând că, pe fondul pandemiei de coronavirus, misiunea
de predare a persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Italia nu a putut fi
realizată până la data de 5 august 2020, dată până la care s-a dispus arestarea acesteia
în vederea predării prin sentinţa penală definitivă nr. 64/F din 7 iulie 2020 a Curții de
Apel Piteşti, instanţa de fond, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 104 alin. (9)
coroborat cu art. 104 alin. (10) şi (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, cu referire la
art. 113 alin. (2) din acelaşi act normativ, a dispus menţinerea măsurii arestării faţă de
persoana solicitată, pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la data de 6 august 2020 și
până la data de 4 septembrie 2020, în vederea predării acesteia către statul emitent al
mandatului european de arestare.
În cadrul prezentului demers judiciar, persoana solicitată A. contestă legalitatea
soluţiei instanţei de fond de menţinere a arestului său preventiv în vederea predării,
susţinând că această măsură a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 113 alin. (2)
din Legea nr. 302/2004, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că
nepreluarea/nepredarea sa este rezultatul unor situaţii independente de voinţa
autorităţilor române sau ale statului emitent, nu s-a stabilit o nouă dată pentru finalizarea
procedurii şi nici nu s-au oferit garanţii în sensul că predarea va avea loc până la finalul
perioadei până la care a fost menţinută măsura preventivă contestată.
Evaluând susţinerile contestatorului persoană solicitată, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie constată caracterul lor neîntemeiat, reţinând în acest sens, prioritar, că
arestarea persoanei solicitate și, subsecvent, menținerea acestei măsuri în vederea
predării este obligatorie în situația dată, în care s-a dispus punerea în executare a
mandatului european de arestare.
Legea specială nu permite o măsură alternativă în această situaţie, întrucât
predarea persoanei solicitate către autoritățile străine nu se poate face decât în stare de
arest preventiv. Practic, predarea către autoritatea judiciară emitentă, ca o consecinţă
directă a admiterii solicitării privind mandatul european de arestare, presupune
implicit privarea de libertate a persoanei solicitate şi menţinerea acesteia în custodia
statului solicitat, întrucât numai astfel organele de poliţie însărcinate cu executarea
hotărârii pot proceda la remiterea părţii către autorităţile judiciare ale statului
solicitant.
Dispozițiile art. 104 alin. (9) - (11) din Legea nr. 302/2004, care conțin referiri
cu privire la menținerea, verificarea periodică a măsurii arestării sau înlocuirea
acesteia cu o altă măsură, în condițiile prevăzute în art. 211-222 C. proc. pen.,
reglementează măsurile ce pot fi luate în cursul judecății procedurii de punere în
executare a unui mandat european de arestare, iar nu și după rămânerea definitivă a
32
hotărârii prin care instanța s-a pronunțat asupra executării mandatului european de
arestare prin sentință, hotărâre prin care se dispune, în mod obligatoriu, arestarea
persoanei solicitate în vederea predării.
Pe de altă parte, conjunctura epidemiologică internațională actuală, determinată
de răspândirea infecțiilor cauzate de coronavirusul SARS-CoV-2, care a avut ca
urmare, printre altele, reducerea zborurilor dintre statul român şi cel italian, constituie
un motiv obiectiv, de notorietate şi independent de voinţa autorităţilor române sau alte
statului emitent, în sensul art. 113 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care a determinat
imposibilitatea punerii în executare a mandatului european de arestare emis pe numele
persoanei solicitate, până la data fixată iniţial.
În consecinţă, susţinerile contrarii ale acesteia sunt neîntemeiate, la fel ca şi cele
vizând omisiunea stabilirii unei noi date a predării sale, în condiţiile în care, în
cuprinsul adresei din 4 august 2020 a Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul
General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Biroul Sirene se menţionează că
Biroul Sirene Italia a comunicat că încearcă organizarea unui zbor până la sfârşitul
lunii august 2020. În contextul acestei comunicări, aparenta incertitudine ce poartă
asupra datei la care se va efectua preluarea/predarea persoanei solicitate A. nu
constituie însă o dovadă a lipsei de interes a autorităţilor statului emitent, astfel cum
susţine contestatorul, ci doar un alt efect al stării pandemice actuale şi a implicaţiilor ei
multiple.
Tot cu privire la susţinerea contestatorului persoană solicitată privind
incertitudinea predării sale în viitorul apropiat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține
că Legea nr. 302/2004 reglementează, în cuprinsul art. 113, termenul în interiorul
căruia trebuie să se realizeze predarea și sancțiunea care intervine în caz contrar,
respectiv aceea a punerii în libertate a persoanei solicitate în cazul în care sunt depășite
termenele maxime pentru predare.
Aceste prevederi legale se completează cu dispozițiile art. 104 alin. (10) teza
finală din Legea nr. 302/2004, care stabilesc că durata totală, până la predarea efectivă
către statul membru emitent, nu poate depăși în niciun caz 180 de zile.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că persoana solicitată
A. a fost reținută pentru 24 de ore, de la data de 7 iulie 2020, ora 11:30 până la data de
8 iulie 2020, ora 11:30, iar începând cu data de 7 iulie 2020 a fost arestată în vederea
predării până la data de 5 august 2020, când măsura a fost menţinută (prin încheierea
nr. 83/F din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie), pe o perioadă de 30 de zile, de la 6 august 2020
până la data de 4 septembrie 2020, inclusiv.
În consecință, constată că măsura dispusă de instanţa de fond este legală și
temeinică și din perspectiva perioadei maxime de 180 de zile înăuntrul căreia trebuie
să se realizeze efectiv predarea persoanei solicitate.
În final, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, raportat la obiectul cauzei
pendinte, excedează verificărilor ce pot fi făcute în actualul cadru procesual aspectele
vizând oportunitatea valorificării în cauză a instituţiei transferului de proceduri,
invocată de contestatorul persoană solicitată.

33
 În raport cu argumentele prezentate, constatând că menținerea arestării
persoanei solicitate A. în vederea predării acesteia către autorităţile judiciare din Italia
constituie o măsură privativă de libertate temporară, care satisface pe deplin exigențele
impuse de dispozițiile legale incidente în materie, fiind singura aptă a asigura
finalizarea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 302/2004, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării
verificărilor la care este îndrituită conform dispoziţiilor art. 104 alin. (9) şi urm. din
Legea nr. 302/2004 este temeinică şi legală, iar criticile formulate de contestator,
neîntemeiate.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit.
b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia
formulată de persoana solicitată A. împotriva încheierii nr. 83/F din 5 august 2020,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de
familie.

34