Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Setul nr.

10/2019 – 2/2020
Direcţia legislaţie, studii, documentare şi
informatică juridică

HOTĂRÂRI
prin care au fost soluţionate probleme de drept în materie penală şi procesual
penală

1. Complicitate. Inexistenţa faptei

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea

Indice alfabetic: Drept penal
- complicitate

C. pen., art. 48
C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. a)

Complicitatea, ca formă a participaţiei penale, presupune săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală. În consecinţă, în cazul în care, printr-o hotărâre penală
definitivă, se constată inexistenţa faptei, instanţa nu poate reţine, printr-o hotărâre
penală subsecventă, existenţa complicităţii, ca formă secundară de participaţie penală,
achitarea autorului sau a instigatorului pentru inexistenţa faptei determinând
pronunţarea unei soluţii de achitare a complicelui autorului ori al instigatorului, în
temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 397/A din 10 decembrie 2019

Prin sentinţa nr. 101/F din 20 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,
a fost achitat inculpatul A. pentru complicitate la infracțiunea de delapidare în forma
participației improprii, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1)
C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., art. 308 alin. (1) și (2) C. pen. și cu aplicarea art.
52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul din
16 mai 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în temeiul
art. 327 lit. a) C. proc. pen., trimiterea în judecată a inculpatului A. (avocat), sub acuzația
săvârşirii infracţiunii de complicitate la delapidare în forma participației improprii,
prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art.
309 C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen., art. 35
alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., în sarcina inculpatului reţinându-se că, în cursul
anului 2011, a acordat sprijin de natură să întărească rezoluția infracțională a numitului
B., președinte al persoanei vătămate asociația C., de a determina Adunarea Generală a
acestei asociații să aprobe plata către societatea D., cu titlu de „comision”, a sumei de
12.102.648 lei, aferentă unor servicii neprestate în realitate de către această societate cu
privire la intermedierea încheierii de către persoana vătămată a contractului de cesiune
1
din 28 iunie 2011 cu societatea E. Sprijinul acordat numitului B. s-a materializat în
redactarea și semnarea împreună cu acesta a unui înscris care să susțină legalitatea plății
de către asociaţia C. a acestor servicii de intermediere către societatea D., respectiv
procesul-verbal de şedinţă al Adunării Generale a asociaţiei C. din 21 iunie 2011 în care
a menţionat, în mod nereal, că acest for a aprobat apelarea la intermediari în vederea
atragerii unei oferte pentru achiziţionarea unor pachete privind drepturile de televizare
ale unor meciuri de fotbal, la un preţ minim de 45.000.000 euro plus TVA.
S-a mai reţinut că prin rechizitoriul din 7 noiembrie 2014 al Parchetului de pe
lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului
B. pentru săvârşirea infracţiunilor de: delapidare, prevăzută în art. 295 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3)
C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen şi art. 5 alin. (1) C. pen. și evaziune fiscală, prevăzută în
art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.
pen şi art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., faptele
constând, în esenţă, în aceea că în perioada 2011 - 2013, în calitate de preşedinte al
asociaţiei C., cu ajutorul substanţial al inculpatului F. - administratorul iniţial al
societăţii D., cu intenţie, a determinat membrii asociaţiei C. să aprobe acordarea/plata
unui comision în valoare de 12.102.648 lei (aproximativ 2.800.000 euro) în favoarea
societăţii D. - cu titlu de contravaloare a unor servicii de intermediere aparent prestate
de societatea D. în beneficiul acestui for, servicii care, în realitate, nu s-au efectuat
vreodată. Sumele de bani astfel încasate de societatea D. de la asociaţia C. au fost
transferate în mod repetat în conturile mai multor societăţi cu comportament de tip
fantomă - în final fiind retrase în totalitate în numerar şi restituite reprezentanților
societăţii (inculpaţii F. şi G.).
Prin sentința nr. 1568 din 23 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secția I penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor
de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi de evaziune fiscală,
prevăzute în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., respectiv în art. 9 alin. (1) lit.
c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.
Prin decizia nr. 1515 din 13 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția I penală, printre altele, a fost admis apelul declarat de inculpatul B., a
fost desființată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, în temeiul art. 396 alin.
(5) C. proc. pen. în referire la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit.
a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de participație
improprie la delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată (în forma
instigării), prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 2151 alin. (1) şi
(2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., întrucât
fapta nu există.
Același inculpat a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală,
prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5
C. pen., în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.
Având în vedere soluția definitivă de achitare a inculpatului B., instanța de fond
a apreciat că nu există nici complicitate la infracțiunea de delapidare cu consecințe
deosebit de grave în forma participației improprii, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen.
2
raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 308
alin. (1) şi (2) C. pen., art. 52 alin. (3) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1)
C. pen., pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, întrucât dacă nu există fapta
autorului, nu există nici actul de complicitate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitându-se admiterea căii de atac, desfiinţarea
hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, întrucât
achitarea inculpatului A., pe temeiul inexistenței faptei, este nelegală şi netemeinică,
nefiind fundamentată pe probele administrate în faza de urmărire penală şi în cea a
cercetării judecătoreşti, iar o soluție de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen. dispusă într-o cauză penală nu poate avea autoritate de lucru
judecat în acest dosar.
Examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările
dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin.
(1) şi (2) C. proc. pen. şi în limitele impuse de art. 418 şi art. 419 C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apelul parchetului este nefondat, pentru
următoarele considerente:
În conținutul art. 48 C. pen. este definită noțiunea de complicitate ca fiind acea
formă a participației penale în care o persoană, cu intenţie, înlesnește sau ajută în orice
mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea
tăinuirii lucrurilor provenite din săvârşirea faptei, chiar dacă, după săvârşirea faptei,
promisiunea nu este îndeplinită sau de a favoriza pe făptuitor, promisiune făcută anterior
începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Cu alte cuvinte, complicele este
acea persoană (participant secundar) care înlesnește, sprijină realizarea acțiunii tipice de
către autor (participant principal), fiind inclus aici şi instigatorul.
Pentru a exista complicitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiții: a) să se fi săvârșit de altcineva o infracțiune (în formă tipică sau tentantă atunci
când tentativa este pedepsibilă); b) să existe o contribuție (materială sau psihică) din
partea complicelui care a servit, folosit în orice mod la săvârșirea infracțiunii comise de
altul; c) să existe o înțelegere (coeziune psihică) între autor și cel care ajută, ceea ce
presupune ca cel din urmă să fi voit ca activitatea sa să contribuie la realizarea acțiunii
autorului și să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acțiunii pe care el înțelege să o
sprijine.
Pornind de la acest considerente de ordin teoretic în analiza criticilor parchetului,
se constată că în sarcina inculpatului A. s-a reținut comiterea faptei de complicitate la
delapidare cu consecințe deosebit de grave, constând în aceea că, în cursul anului 2011,
a acordat sprijin de natură să întărească rezoluția infracțională a numitului B., președinte
al persoanei vătămate asociaţia C., de a determina Adunarea Generală a acestei asociații
să aprobe plata către societatea D., cu titlu de „comision”, a sumei de 12.102.648 lei,
aferentă unor servicii neprestate în realitate de către această societate cu privire la
intermedierea încheierii de către persoana vătămată a contractului de cesiune din 28
iunie 2011 cu societatea E. Sprijinul acordat numitului B. s-a materializat în redactarea
și semnarea împreună cu acesta a unui înscris care să susțină legalitatea plății de către
asociaţia C. a acestor servicii de intermediere către societatea D., respectiv procesul-
verbal de şedinţă al Adunării Generale a asociaţiei C. din 21 iunie 2011 în care a
3
menţionat, în mod nereal, că acest for a aprobat apelarea la intermediari în vederea
atragerii unei oferte pentru achiziţionarea unor pachete privind drepturile de televizare
ale unor meciuri de fotbal, la un preţ minim de 45.000.000 euro plus TVA.
Or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că față de autorul
infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave (inculpatul B.) s-a dispus
printr-o hotărâre definitivă (decizia nr. 1515 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel
București, Secția I penală) o soluție de achitare, întrucât fapta nu există, reținându-se că
nu există niciun temei legal pentru tragerea la răspundere penală a autorului.
În acest context, inexistența infracţiunii de delapidare cu consecințe deosebit de
grave, în formă continuată, se răsfrânge nu numai asupra autorului (instigatorului), ci și
în ceea ce îl privește pe complice, a cărui contribuție accesorie depinde de existența
faptei pe care se presupune că a sprijinit-o, întrucât actele complicelui susțin o faptă
comisă de către autor (instigator). Aşa fiind, inexistența faptei conduce nu numai
la achitarea autorului (instigatorului) în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (aşa
cum s-a şi stabilit, în mod definitiv, faţă de inculpatul B. prin decizia nr. 1515 din 13
noiembrie 2018 a Curţii de Apel București, Secția I penală), dar și la achitarea pentru
același temei a complicelui (inculpatul A.), având în vedere că pentru a exista
complicitatea se presupune ca autorul să fi săvârșit o infracțiune, ipoteză care nu se
regăsește în cauză.
În procesul de deliberare, instanța trebuie să aprecieze mai întâi asupra
chestiunilor de fapt care se referă la temeinicia acuzației aduse inculpatului și apoi
asupra chestiunilor de drept care vizează condițiile de tragere la răspundere penală a
inculpatului. Stabilirea cu precădere a situației de fapt asigură identificarea textelor
legale incidente, întrucât ceea ce judecă și la ce se raportează instanța sunt faptele, iar
nu dispozițiile legale. Așa cum s-a arătat în doctrină (Achitarea, condamnarea și
absolvirea, în Pandectele Române, partea IV, anul 1925, p. 65-70), orice acțiune publică
care se încheie printr-o condamnare trece, în ordine, prin trei faze: a faptelor, a calificării
lor legale și a proporționalizării pedepsei. Achitarea, în schimb, se aplică adesea fără
nicio discuție juridică. Ea oprește procesul în prima lui fază, a faptelor, și arată pur și
simplu că împrejurarea reclamată nu există sau, dacă există, că inculpatul nu
este autorul ei şi că este străin de acest fapt.
Pe cale de consecință, critica parchetului privind lipsa unei analize de către
instanța de fond a mijloacelor probatorii administrate care să susțină soluția de achitare
a inculpatului nu poate fi primită și nu poate conduce la trimiterea cauzei spre
rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către acuzare.
În ceea ce privește critica parchetului potrivit căreia, în mod greșit, instanța de
fond a reținut ca temei al achitării pentru inculpatul A. dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)
C. proc. pen., în condițiile în care a apreciat că soluția de achitare dispusă într-o altă
cauză față de autor/instigator (inculpatul B.) are autoritate de lucru judecat, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie o apreciază ca fiind neîntemeiată. Proba privind lipsa
faptei autorului este suficientă pentru a conduce la achitarea tuturor celor acuzați de a fi
participat la fapta respectivă, adică a complicelui, împrejurare în care, în mod corect, s-
a dispus şi faţă de inculpatul A. o soluţie de achitare, în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc.
pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de
complicitate la delapidare în forma participației improprii prevăzută în art. 48 alin. (1)
4
C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., art. 308 alin.
(1) și (2) C. pen. și cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că principiile generale
aplicabile participaţiei principale sunt, deopotrivă, aplicabile și participației secundare,
întrucât acțiunile indirecte și mediate contribuie la realizarea infracțiunii, fac parte din
antecedența cauzală a acesteia, astfel că lipsa, inexistența acțiunii tipice a
autorului/instigatorului nu poate avea ca rezultat decât inexistența actelor de înlesnire,
ajutor în realizarea ei. Ca atare, proba privind lipsa faptei autorului este suficientă pentru
a susține aprecierea lipsei faptei complicelui și a justifica o soluție de achitare a
participantului secundar întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Inexistența împrejurărilor faptice relevate de acuzare, stabilită în mod definitiv printr-o
hotărâre judecătorească cu privire la autor, are aceleași consecințe juridice și asupra
acțiunilor de ajutor, înlesnire date de presupusul complice la acțiunea tipică și, pe cale
de consecință, justifică un raționament juridic similar în sensul că, dacă nu există un fapt
penal, nu există nici complicitate la acesta.
Ca urmare, constatând legală şi temeinică hotărârea primei instanţe, în temeiul
art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
împotriva sentinţei nr. 101/F din 20 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, privind pe inculpatul A.

2. Trafic de influenţă. Acte de pregătire

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de

serviciu. Infracţiuni de corupţie
Indice alfabetic: Drept penal
- trafic de influenţă

C. pen., art. 291

Actele prin care autorul traficului de influenţă comunică numai complicelui

intermediar existenţa influenţei asupra unui funcţionar public şi promisiunea de a-l
determina să îndeplinească sau să urgenteze îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în
schimbul unei sume de bani - acte neurmate de pretinderea sumei de bani de către
intermediar cu titlu de preţ al influenței, ci cu titlu de onorariu avocațial, şi nici de
comunicarea către beneficiarul traficului de influenţă a existenţei influenţei asupra
funcţionarului public şi a promisiunii autorului - constituie acte de pregătire ale comiterii
infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen., în forma
autoratului şi a complicităţii, care nu au semnificaţie penală şi nu se pedepsesc.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 381/A din 29 noiembrie 2019

5
 Prin sentinţa nr. 31/F din 12 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-
a penală a admis în parte cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de
reprezentantul Ministerului Public în privinţa inculpatului A.
În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor
reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă
şi complicitate la cumpărare de influenţă, fapte prevăzute în art. 48 C. pen. raportat la
art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 48 C. pen. raportat
la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art.
38 alin. (1) C. pen., în infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă şi participaţie
improprie la cumpărare de influenţă, fapte prevăzute în art. 48 C. pen. raportat la art. 291
alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 52 alin. (3) C. pen. raportat
la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art.
38 alin. (1) C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.
proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de complicitate la trafic
de influenţă, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la
art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen., l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de participaţie improprie la
cumpărare de influenţă, prevăzută în art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 292 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.
proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B. sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă,
faptă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu
aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.
Împotriva sentinţei nr. 31/F din 12 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a penală a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, atât prin prisma motivelor
invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte de Casație și Justiție constată
ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Direcţia Naţională Anticorupţie, având în vedere, între altele, următoarele considerente:
În raport cu ansamblul probator administrat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt conformă cu realitatea şi a
făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că din probele administrate au rezultat cu
caracter de certitudine următoarele împrejurări:
- existenţa unei relaţii între martorul C. şi inculpatul A., avocat stagiar în cadrul
Baroului D., în cadrul căreia martorul i-a cerut inculpatului să îl ajute să obţină o
autorizaţie de demolare a unui imobil;
- inculpatul A. l-a întrebat pe inculpatul B. cum s-ar putea obţine autorizaţia de
demolare;
- inculpatul B. i-a spus inculpatului A. să îi pretindă martorului C. suma de 7.000
de euro pentru obţinerea autorizaţiei şi a afirmat că „ştie pe cineva la Primăria Sectorului
2 Bucureşti şi că poate obţine autorizaţia mai repede”;
6
 - inculpatul A. i-a cerut martorului C. suma de 10.000 de euro, majorarea fiind
hotărâtă de el, fără o înţelegere cu inculpatul B.;
- suma de 10.000 de euro a fost pretinsă de inculpatul A. şi percepută ca atare de
către martor cu titlu de onorariu, fără a-i comunica acestuia implicarea inculpatului B. sau
a vreunei alte persoane;
- inculpatul A. nu i-a transmis martorului C. promisiunea de intervenţie asupra
funcţionarilor din primărie afirmată de inculpatul B.
În acord cu argumentele expuse de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reţine că prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului A. forma de
participaţie a complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă, presupus a fi fost
comisă de martorul C. şi, respectiv, a complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă,
presupus a fi fost comisă de inculpatul B.
Prin sentinţa penală atacată, pronunţată anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr.
250/2019, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina
inculpatului A., din infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă şi complicitate la
cumpărare de influenţă, fapte prevăzute în art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.,
în infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă şi participaţie improprie la cumpărare
de influenţă, fapte prevăzute în art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. raportat
la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În raport de conţinutul legal al art. 291 C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reţine că infracţiunea de trafic de influenţă presupune, sub aspectul elementului material,
comiterea oricăreia dintre acţiunile de pretindere, primire ori acceptare a promisiunii de
bani sau alte foloase, acţiuni care pot fi realizate atât direct, cât şi indirect, printr-un
intermediar, pentru sine sau pentru altul.
De asemenea, elementul material al infracţiunii este întregit de îndeplinirea unor
cerinţe esenţiale, respectiv:
- autorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public;
- influenţa, reală sau imaginară, trebuie să privească un funcţionar public care
exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de către cel care cumpără
influenţa;
- autorul să promită, explicit sau implicit, că îl va determina pe funcţionarul public
să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri;
- pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii să se săvârşească înainte ca
funcţionarul pe lângă care s-a promis intervenţia să fi îndeplinit actul sau cel mai târziu în
timpul îndeplinirii acestuia ori imediat după îndeplinire, însă în acest din urmă caz numai
dacă prevalarea de influenţă şi promisiunea de determinare au avut loc anterior acestui
moment.
Întrucât infracţiunea de trafic de influenţă este instantanee şi de consumare
anticipată, în cazul comiterii faptei în mod direct de către autor, respectiv în cadrul relaţiei
dintre cumpărătorul de influenţă şi traficantul de influenţă, simpla pretindere, primire sau
7
acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase conduce la consumarea infracţiunii, în
măsura în care sunt întrunite şi celelalte condiţii esenţiale care caracterizează latura
obiectivă a infracţiunii.
Astfel cum s-a arătat, infracţiunea de trafic de influenţă poate fi comisă şi indirect,
printr-un intermediar, care realizează contactul dintre cumpărătorul de influenţă şi
traficantul de influenţă. În funcţie de momentul apariţiei rezoluţiei infracţionale şi de
persoana căreia intermediarul îi acordă sprijin efectiv, în sarcina acestuia se poate reţine
complicitatea la infracţiunea de cumpărare de influenţă sau complicitatea la infracţiunea
de trafic de influenţă.
În cazul în care rezoluţia infracţională aparţine traficantului de influenţă, iar acesta
comite fapta cu ajutorul unui intermediar, este necesar ca acesta din urmă să transmită în
mod efectiv persoanei care ar urma să beneficieze de traficarea influenţei atât pretinderea
unei sume de bani sau a altor foloase, cât şi promisiunea de intervenţie asupra
funcţionarului public asupra căruia există sau se pretinde că există o influenţă.
Tocmai natura juridică de infracţiune de consumare instantanee şi anticipată face
ca infracţiunea de trafic de influenţă comisă prin intermediar să poată exista numai în
condiţiile în care persoana care cumpără influenţa ia cunoştinţă de relaţia de condiţionare
dintre plata unei sume de bani sau alte foloase şi promisiune de intervenţie pe lângă
funcţionarul public de a cărui exercitare a atribuţiilor de serviciu depinde realizarea actului
pe care îl urmăreşte.
De asemenea, în raport cu obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de
influenţă, respectiv relaţiile sociale care privesc ocrotirea funcţionarilor publici împotriva
actelor de denigrare sau suspiciune referitoare la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu,
urmarea imediată a faptei, constând în starea de pericol pentru aceste relaţii sociale, nu s-
ar putea produce decât în momentul în care promisiunea autorului de a influenţa modul
de exercitare a îndatoririlor de serviciu în schimbul banilor sau a altor foloase este adusă
la cunoştinţa persoanei care cumpără această influenţă.
În cazul comiterii faptei în una din formele participaţiei penale, comunicarea doar
către instigator sau complice a faptului că autorul are influenţă asupra unui funcţionar
public şi că promite să intervină asupra acestuia în schimbul unei sume de bani sau a altor
foloase, neurmată de pretinderea efectivă a acestora de la potenţialul beneficiar, constituie
acte de pregătire ale infracţiunii de trafic de influenţă, care nu se pedepsesc.
Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii de trafic de influenţă presupune nu numai
rezoluţia infracţională a făptuitorului, ci şi aducerea la cunoştinţa persoanei, care ar urma
să beneficieze de modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul
asupra căruia se trafichează influenţa, a faptului pretinderii unei sume de bani sau a altor
foloase şi a promisiunii de intervenţie pe lângă funcţionarul public, indiferent dacă acest
lucru se realizează direct sau printr-un intermediar.
În cauza de faţă, apare ca fiind certă împrejurarea că inculpatul B. şi-a însuşit
rezoluţia infracţională de a comite infracţiunea de trafic de influenţă, imediat după ce
inculpatul A. i-a spus că are perspectiva de a fi angajat în calitatea sa de avocat de către
martorul C. În acest sens sunt relevante declaraţiile inculpaţilor, dar şi aspectele rezultate
din interceptarea convorbirilor acestora, din care a reieşit că B. a afirmat faţă de A. că „ştie
pe cineva la primărie”, că „o să vorbească cu E.” şi că numai în acest fel se va obţine mai
repede autorizaţia de demolare.
8
 De asemenea, apare ca fiind certă împrejurarea că inculpatul A. a înţeles intenţia
inculpatului B. şi a urmărit în mod efectiv să îi acorde sprijin acestuia, relevante în acest
sens fiind discuţiile purtate între cei doi inculpaţi prin care conveneau ce sumă de bani să
îi pretindă martorului.
Cu toate acestea, inculpatul A. nu i-a comunicat martorului C. că inculpatul B. are
influenţă asupra funcţionarilor din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, că promite să
intervină asupra acestora pentru a obţine mai repede autorizaţia de demolare şi că pretinde
vreo sumă de bani pentru acest lucru, ci i-a cerut suma de 10.000 de euro, afirmând că
aceasta constituie onorariul său de avocat pentru demersurile pe care urma să le
întreprindă. Elocventă sub aceste aspecte este declaraţia martorului C. care a afirmat că
nu a cunoscut niciun moment faptul că inculpatul A. a avut discuţii cu inculpatul B., că
nu i s-a promis că în schimbul sumelor de bani se va interveni asupra vreunui funcţionar
şi că a avut reprezentarea clară că suma de 10.000 de euro constituia onorariul avocatului,
sumă pe care a apreciat-o ca fiind excesivă.
În consecinţă, se impune constatarea că, deşi au avut intenţia de a comite
infracţiunea de trafic de influenţă, inculpaţii A. şi B. nu i-au comunicat martorului C. că
suma de 10.000 de euro ar constitui preţul influenţei pe care ar fi urmat să o exercite asupra
unor funcţionari din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti pentru a obţine o autorizaţie
de demolare a unui imobil.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acţiunile
întreprinse de către inculpaţi au constituit acte pregătitoare ale comiterii infracţiunii de
trafic de influenţă şi, respectiv, complicităţii la aceeaşi infracţiune, acte care însă nu au
semnificaţie penală şi nu se pedepsesc, nefiind întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000
şi, respectiv, în art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000.
Referitor la schimbarea încadrării juridice dispusă prin sentinţa atacată, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie îşi însuşeşte în întregime argumentele expuse de prima instanţă,
soluţia de clasare dispusă faţă de martorul C., în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,
pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută în art. 292 alin. (1) C.
pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu a fost comisă cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege, justificând reţinerea formei de participaţie improprie la
comiterea infracţiunii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că prin actul de sesizare a instanţei s-a
dispus clasarea faţă de martorul C., în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru
săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută în art. 292 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu a fost comisă cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege, soluţie care nu a fost atacată prin intermediul procedurii
prevăzute în art. 340 C. proc. pen.
Astfel, în condiţiile în care faţă de martorul C., apreciat iniţial ca fiind autor al
infracţiunii de cumpărare de influenţă, s-a reţinut că nu a săvârşit fapta cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege (intenţia directă), în mod evident în sarcina inculpatului A. nu
poate fi reţinută decât participaţia improprie la comiterea acestei infracţiuni, potrivit
dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6
din Legea nr. 78/2000.
9
 Subsecvent însă, astfel cum s-a arătat anterior, din probele administrate în cauză a
rezultat cu caracter de certitudine că iniţiativa comiterii infracţiunii de trafic de influenţă
i-a aparţinut inculpatului B.
Din niciuna din probele administrate nu a rezultat că, la momentul discuţiei iniţiale
dintre martorul C. şi inculpatul A., primul i-ar fi promis, oferit sau dat bani sau alte foloase,
direct sau indirect, inculpatului sau altei persoane, ori că s-ar fi discutat despre
posibilitatea de a se interveni asupra vreunui funcţionar din cadrul Primăriei Sectorului 2
Bucureşti. Mai mult, din declaraţiile persoanelor audiate a rezultat că martorul C. nici nu
a cunoscut existenţa sau posibila implicare a inculpatului B. şi nu a comis niciuna dintre
acţiunile care se circumscriu elementului material al infracţiunii de cumpărare de influenţă
prevăzută în art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că forma de participaţie a
complicităţii presupune prin însăşi esenţa sa comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală de către autor, cu sau fără vinovăţie, la a cărei comitere complicele, cu intenţie, să
fi efectuat acte de înlesnire sau ajutare. În concret, participaţia penală, indiferent dacă este
proprie sau improprie, presupune ca situaţie premisă comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală de către un autor.
Or, reţinând că soluţia de clasare dispusă prin actul de sesizare a instanţei nu are
autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte situaţia juridică a inculpatului A., iar din
probele administrate a rezultat că C. nu a comis niciuna dintre acţiunile ce constituie
elementul material al cumpărării de influenţă, apare ca fiind corectă constatarea primei
instanţe că, în lipsa oricărui act de autorat la infracţiunea de cumpărare de influenţă
prevăzută în art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, nu este
posibilă reţinerea unei complicităţi la aceeaşi infracţiune, fie şi în forma participaţiei
improprii.
Astfel, referitor la situaţia juridică a inculpatului A., constatând că, în ceea ce
priveşte complicitatea la infracţiunea de cumpărare de influenţă, din probele administrate
nu a rezultat săvârşirea vreunui act care să se circumscrie elementului material, iar în ceea
ce priveşte complicitatea la infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 48 C. pen.
raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 nu sunt
întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii, fapta comisă având semnificaţia unor
acte pregătitoare nepedepsite penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sunt corecte
soluţiile de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi,
respectiv, pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., dispuse faţă de inculpat prin sentinţa
atacată în prezenta cauză.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este corectă soluţia de
achitare dispusă faţă de inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de
influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000,
nefiind întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, având în vedere că din
probele administrate a rezultat că faptele comise de acesta au semnificaţia unor acte
pregătitoare nepedepsite penal.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 31/F din 12
februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
10
3. Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de

serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane

C. pen., art. 301

Fapta executorului judecătoresc - funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor

art. 175 alin. (2) C. pen. - care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act
constând în desemnarea afinului său de gradul II în calitate de evaluator imobiliar într-
un dosar execuţional, act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru afinul de
gradul II al executorului judecătoresc concretizat în dreptul de creanță asupra
onorariului aferent raportului de evaluare, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane prevăzută în art. 301
alin. (1) C. pen., existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de obţinerea unui folos
patrimonial din fonduri publice, ci numai de obţinerea acestuia printr-o procedură
favorizantă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 205/A din 11 iunie 2019

Prin sentinţa nr. 109/PI din 12 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel
Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 301 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen.
cu referire la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 8 luni închisoare pentru inculpatul
A., executor judecătoresc, pentru comiterea infracțiunii de folosire a funcției pentru
favorizarea unor persoane în formă continuată.
În baza art. 396 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat
la art. 83 C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei de 8 luni închisoare stabilite inculpatului
A., întrucât în raport de persoana inculpatului A., de conduita avută anterior comiterii
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea imediată a pedepsei
de 8 luni închisoare nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru
o perioadă determinată, regimul sancţionator al amânării aplicării pedepsei fiind apt să
asigure realizarea scopului pedepsei, atât din perspectiva reeducării inculpatului şi a
prevenirii comiterii de noi infracţiuni, cât şi prin atingerea scopului intimidant şi
retributiv.
În temeiul art. 84 C. pen., s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.
În baza art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 301 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (2)
C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
următoarelor drepturi pe o perioadă de 3 ani: dreptul a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice, prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen., dreptul de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. b) C.
11
pen., precum şi dreptul de a ocupa funcţia de executor judecătoresc, prevăzut în art. 66
alin. (1) lit. g) C. pen.
S-a constatat că pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. nu se va executa pe durata
termenului de supraveghere faţă de dispoziţiile art. 90 alin. (1) C. pen. şi că executarea
acesteia poate opera în cazul în care se dispune anularea sau revocarea amânării aplicării
pedepsei.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere
inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la
serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului
de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea
locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice
schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen., i s-a impus inculpatului A. ca pe durata
termenului de supraveghere să execute obligația de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, pe o perioadă de 30 de zile, la Primăria Oradea sau la Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor (DGASPC Bihor).
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., i s-a atras atenţia
inculpatului A. asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor impuse, precum şi asupra consecințelor săvârşirii de noi infracţiuni în cursul
termenului de supraveghere.
În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen., a fost achitat inculpatul B., evaluator ANEVAR în cadrul PFA B., pentru
acuzația de complicitate la săvârşirea infracţiunii de folosire a funcţiei pentru
favorizarea unor persoane în formă continuată, prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 301 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât fapta
nu există în condițiile în care din probele administrate nu rezultă că inculpatul B. ar fi
comis cu intenție vreo acțiune sau inacțiune, directă sau indirectă, materială sau
intelectuală, anterioară sau concomitentă, prin care să înlesnească sau să ajute la
comiterea de către inculpatul A. a infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea
unor persoane în formă continuată.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri procurorul şi inculpatul A.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor invocate de procuror și de
inculpatul A., cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele
prevăzute în art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată
că apelul declarat de inculpatul A. este fondat, dar numai în ceea ce privește
individualizarea judiciară a pedepsei, iar apelul declarat de procuror este nefondat.
Analizând cu prioritate apelul declarat de inculpatul A., prin care apărarea a
solicitat, în principal, pronunțarea unei soluții de achitare cu motivarea, de esență, că
folosul patrimonial obținut de coinculpatul B. cu titlu de onorariu pentru cele 46 rapoarte
de evaluare întocmite și depuse în dosarele execuționale nu provine din fonduri publice,
ci din fonduri private, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, în principal, următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 301 C. pen., constituie infracțiunea de folosire a funcției
pentru favorizarea unor persoane fapta funcționarului public care, în exercitarea
12
atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial
pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori afin până la gradul II inclusiv.
Din interpretarea dispoziției legale anterior menționate rezultă că subiectul activ
al infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane este calificat, fiind
un funcționar public.
Potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) C. pen., funcționarul public este persoana
care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi
responsabilități stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o
funcţie publică de orice natură; c) exercită singură sau împreună cu alte persoane, în
cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu
capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate
al acestuia.
De asemenea, potrivit art. 175 alin. (2) C. pen., este considerată funcţionar public,
în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a
fost învestită de autorităţi publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Așadar, art. 175 alin. (2)
C. pen. asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcţionarii publici, persoanele
care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile
publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public.
În privința persoanelor care fac parte din categoria funcționarilor publici
prevăzuți în art. 175 alin. (2) C. pen. s-a pronunțat și Curtea Constituțională. Astfel, prin
Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie
2015, instanța de contencios constituțional a statuat că, în categoria funcționarilor
prevăzuți în art. 175 alin. (2) C. pen., intră, cu titlu de exemplu, profesii precum notarii
publici şi lichidatorii judiciari. Întrucât aceştia au fost învestiţi de o autoritate publică în
vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuşi controlului ori supravegherii
unei autorităţi publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, subzistă,
în privinţa persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie,
o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict
de interese prevăzute în art. 301 alin. (1) C. pen.
De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71
din 29 ianuarie 2014, Curtea Constituțională, sesizată cu obiecția de
neconstituționalitate a art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și
completarea unor acte normative și a articolului unic din Legea pentru modificarea art.
2531 din Codul penal, dispoziții legale pe care le-a declarat neconstituționale, a reținut
că, în ceea ce privește modificarea operată în ambele coduri referitoare la excluderea
persoanelor care își desfășoară activitatea în cadrul unor profesii liberale, în baza unei
legi speciale și care nu sunt finanțate de la bugetul de stat din sfera de incidență a
răspunderii penale în materia acestor infracțiuni cu subiect calificat, „norma este
confuză și susceptibilă de interpretări. Astfel, profesiile liberale se organizează și se
exercită numai în condițiile legii, a statutului profesiei și codului deontologic și au
statutul unei funcții autonome, care se exercită în birouri sau cabinete, în cadrul
asociațiilor profesionale înființate potrivit legii. De exemplu, ar putea intra în această
13
categorie avocați, notari publici, mediatori, medici, farmaciști, arhitecți, experți
independenți sau practicieni în insolvență, fără a exista o legislație clară cu privire la
toate profesiile calificate ca fiind liberale.” Prin aceeași decizie, s-a reținut că „unele
dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate funcționari publici în
condițiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal atunci când, deși funcționează în baza
unei legi speciale și nu sunt finanțate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes
public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice.”
Referitor la executorii judecătorești, prin Deciziile nr. 458 din 31 martie 2009,
publicată în M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009; nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în
M. Of. nr. 518 din 1 august 2007; nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of.
nr. 84 din 4 februarie 2016, Curtea Constituțională a arătat că aceștia nu fac parte din
autoritatea judecătorească, iar activitatea lor, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se
află sub coordonarea și controlul ministrului justiției. În plus, Curtea a statuat că
executorul judecătoresc, deși îndeplinește un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în
raportul execuțional care s-a născut între creditor și debitor, fiind practic un agent al
statului, iar onorariul său, parte a cheltuielilor de executare, chiar dacă, în final, cade în
sarcina debitorului, este avansat de creditor.
Analizând dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cu
modificările și completările ulterioare, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reține că executorii judecătorești sunt învestiți, prin lege, să îndeplinească un serviciu
de interes public în mod independent, actele lor fiind acte de autoritate publică, ceea ce
le conferă un statut aparte de vreme ce le-a fost delegată o parte din puterea publică,
respectiv cea referitoare la ducerea la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în titlurile
executorii.
În același timp, se reține că statutul profesiei de executor judecătoresc este acela
al unei profesii liberale, ale cărei reguli de exercitare sunt stabilite prin Legea nr.
188/2000 și prin Regulamentul de aplicare a acesteia, aprobat prin Ordinul ministrului
justiției nr. 210/2001, publicat în M. Of. nr. 64 din 6 februarie 2001.
Raportând considerațiile teoretice și jurisprudența Curții Constituționale anterior
menționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că
executorul judecătoresc este funcționar public în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.
pen. și, în consecință, este subiect activ al infracțiunii de folosire a funcției pentru
favorizarea unor persoane.
În ce privește noțiunea de „folos patrimonial” la care se referă art. 301 C. pen., în
jurisprudență s-a arătat că aceasta se referă la orice fel de avantaj patrimonial (bunuri,
împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii, obținerea unui
loc de muncă generator de venituri etc.). Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie
unul injust sau obținut exclusiv din fonduri publice, ci numai ca acesta să fi fost obținut
printr-o procedură favorizantă.
Așadar, nu prezintă relevanță dacă folosul patrimonial obținut de funcționarul
public sau de vreuna dintre persoanele enumerate în art. 301 C. pen. provine din fonduri
publice sau private. Faptul că norma de incriminare nu condiționează existența
infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, de realizarea/obținerea unui folos patrimonial,
exclusiv din fonduri publice, rezultă și din Expunerea de motive ce a însoțit Legea nr.
278/2006, în care se arată că, ceea ce s-a urmărit prin prevederea faptei de conflict de
14
interese ca infracțiune este „sancționarea penală a funcționarului public care, în mod
conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice
(...), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este
chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea
atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos
material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o
altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau
din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.”
Prin urmare, fapta apelantului inculpat A., executor judecătoresc din 6 iulie 2007,
iar din data de 3 septembrie 2007 îşi desfăşoară activitatea în cadrul Societăţii de
Executori Judecătoreşti A., funcţionar public asimilat, potrivit art. 175 alin. (2) C. pen.,
care în exercitarea atribuțiilor de serviciu a îndeplinit acte (dispoziții de desemnare în
calitate de evaluator imobiliar a afinului său de gradul II, B., realizate prin delegațiile și
încheierile emise în cele 46 dosare execuționale), prin care s-au obținut pentru afinul
său de gradul II foloase patrimoniale constând în drepturile de creanță asupra onorariilor
aferente rapoartelor de evaluare întocmite în cele 46 dosare execuționale, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 301 C. pen.
A admite teza susținută de apărare ar însemna ca executorul judecătoresc să nu
poate fi tras niciodată la răspundere penală, chiar dacă desfășoară activități ce intră sub
incidența dispozițiilor art. 301 C. pen., doar pentru simplul fapt că nu dispune de fonduri
publice.
În consecință, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că sunt îndeplinite
condițiile de tipicitate ale infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor
persoane, va respinge cererea apărării de a se dispune achitarea inculpatului A.
În ce privește prima critică din apelul procurorului, care vizează greșita achitare
a intimatului inculpat B. pentru acuzația de complicitate la infracțiunea de folosire a
funcției pentru favorizarea unor persoane, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că
folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane este incriminată în art. 301 alin. (1)
C. pen. și constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru
soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv.
Sub aspectul conținutului normativ al infracțiunii, dispoziția din noul Cod penal
(art. 301 alin. 1, anterior menționat), în forma anterioară reconfigurării sale prin Legea
nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, este aproape
identică cu vechea reglementare (art. 2531 alin. 1 din Codul penal din 1969), schimbările
intervenite în modul de redactare a textului de incriminare nemodificând elementele
constitutive ale infracțiunii. Astfel, ambele incriminări presupun, în esență, existența
unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează
imparțialitatea în realizarea atribuțiilor conferite de legi și regulamente, activitatea de
serviciu a acestuia fiind lipsită de obiectivitate datorită interesului de ordin material care
îl animă, aspect de natură să afecteze grav relațiile de serviciu. Niciuna dintre normele
de incriminare succesive nu condiționează existența infracțiunii, sub aspectul laturii
obiective, de realizarea/obținerea unui avantaj material necuvenit sau nelegitim,
deoarece ceea ce s-a urmărit prin prevederea faptei ca infracțiune este ocrotirea acelor
relații sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu de către
15
funcționarii publici, iar nu apărarea relațiilor sociale privind obținerea ilicită a foloaselor
patrimoniale.
De altfel, și Curtea Constituțională, fiind sesizată cu obiecția de
neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic al Legii pentru modificarea art. 2531
din Codul penal din 1969, în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014,
publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014, a arătat că „finalitatea legii este aceea
de a crea premisele ca persoana care deține o demnitate sau o funcție publică să-și
îndeplinească cu obiectivitate atribuțiile care îi revin potrivit Constituției și altor acte
normative, să-și exercite activitatea de serviciu cu respectarea principiilor
imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public, iar nu
în scopul realizării unor interese personale de natură patrimonială, care să prejudicieze
interesul public și să afecteze încrederea cetățenilor în instituțiile statului (...).” Referitor
la prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut (introdusă
prin dispozițiile articolului unic al Legii pentru modificarea art. 2531 din Codul penal),
Curtea a reținut că „este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al
acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității
de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu
încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației
interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Astfel, conflictul de
interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci
obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor
situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii
unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de
serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.”
În sensul celor anterior menționate este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți
de Casație și Justiție care a statuat că, deși obținerea unui folos material este o condiție
pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese, acesta nu conferă,
în mod obligatoriu, faptei caracterul unei infracțiuni de prejudiciu, întrucât principalul
fascicul de relații sociale apărate de lege ține de corecta exercitare a autorității publice
de către funcționarii publici.
Infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane este, așadar,
una de pericol și se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial urmare
a conduitei subiectului activ. Tot în jurisprudența Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, dar
și în literatura juridică de specialitate se arătă că prin folos patrimonial se înțelege orice
fel de avantaj patrimonial (de exemplu, bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii
gratuite, promovarea în servicii, obținerea unui loc de muncă generator de venituri);
legiuitorul nu cere ca folosul să fie unul injust (de exemplu, persoana angajată să nu
existe, angajatul să nu fi prestat activitățile remunerate etc.), ci numai ca acesta să fi fost
efectiv obținut printr-o procedură favorizantă, procedură ce decredibilizează instituția
pentru incapacitatea de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public.
În cauza dedusă judecății, folosul obținut de inculpatul B. constă în dreptul
patrimonial de creanță asupra onorariului aferent rapoartelor de evaluare întocmite și
depuse în dosarele execuționale, iar momentul consumării infracțiunii coincide cu cel al
emiterii de către inculpatul A. a actelor (dispoziții și încheieri), prin care inculpatul B. a
fost desemnat evaluator și în baza cărora acesta din urmă a procedat la întocmirea
16
rapoartelor de evaluare și depunerea lor în dosarele execuționale, beneficiind astfel
printr-o procedură care generează neîncredere în obiectivitatea și imparțialitatea
funcționarului public (urmarea imediată) de un loc de muncă producător de venituri.
Așadar, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii nu este obligatoriu ca
evaluatorul să încaseze și onorariul (care, de altfel, reprezintă contravaloarea muncii
prestate), emiterea dispozițiilor/încheierilor, prin care a fost desemnat evaluator, în sine,
reprezentând un folos patrimonial în sensul prevederilor art. 301 C. pen.
În raport de această dată a consumării infracțiunii (emiterea
încheierilor/dispozițiilor prin care inculpatul B. a fost desemnat evaluator) urmează a se
analiza dacă, din perspectiva condițiilor prevăzute în art. 48 C. pen., subzistă acuzația
de complicitate la săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii de folosire a funcției
pentru favorizarea unor persoane, reținută în sarcina intimatului inculpat B. și care,
potrivit actului de sesizare a instanței, constă în aceea că, în perioada 15 februarie 2011
- 23 iunie 2017, acesta a întocmit rapoartele de evaluare dispuse de inculpatul A.,
înlesnind astfel obţinerea pentru sine în mod direct a folosului patrimonial, constând în
dreptul de creanţă asupra onorariului aferent efectuării rapoartelor de evaluare.
Potrivit dispozițiilor art. 48 alin. (1) C. pen., „complice este persoana care, cu
intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală.”
Pentru a se reţine complicitatea, ca formă a participaţiei penale, trebuie să se
constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de o altă persoană în calitate de
autor. Este o condiţie de bază a existenţei complicităţii, deoarece numai prin săvârşirea
faptei de către autor activitatea complicelui devine relevantă din punct de vedere penal;
- săvârşirea de către complice a unor activităţi de înlesnire sau ajutor la comiterea
faptei de către autor. Înlesnirea, ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate
de complice anterior săvârşirii faptei de către autor, iar ajutorul se referă la actele
îndeplinite de complice, chiar în cursul realizării de către autor a acţiunii incriminate,
adică în perioada cuprinsă între începerea executării şi consumarea sau, după caz,
epuizarea faptei;
- contribuţia complicelui să fi folosit efectiv autorului la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală. Contribuţiile complicelui, în oricare dintre modurile
prevăzute în art. 48 C. pen., trebuie să fie efective şi să fi folosit efectiv autorului la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
- actul de complicitate, în oricare dintre modurile în care s-a manifestat, trebuie
să fie efectuat cu intenţie. Sub aspect subiectiv, pentru existenţa complicităţii se cere ca
sprijinul să fie dat cu intenţie, fie directă, fie indirectă. Această condiţie presupune
prevederea de către complice atât a urmărilor actelor sale, cât şi ale faptei autorului şi
urmărirea producerii acestora sau acceptarea posibilităţii procedurii lor. Apare astfel
evidentă legătura subiectivă dintre participanţi, care în cazul complicității porneşte de
la complice către autor, legătură care poate fi bilaterală atunci când între complice şi
autor exista o înţelegere prealabilă, autorul cunoscând cine este complicele care l-a
ajutat, sau unilaterală, când autorul nu cunoaşte cine este complicele, care este prestaţia
şi în ce constă contribuția sa la săvârşirea faptei (legătura specifică participaţiei
improprii).
17
 Actele de complicitate pot interveni fie înainte ca autorul să fi trecut la săvârşirea
nemijlocită a activităţii incriminate, situaţie în care avem o complicitate anterioară, fie
după ce s-a început executarea, dar în timpul efectuării acesteia, caz în care
complicitatea este concomitentă.
În cazul complicităţii anterioare (care poate fi materială sau morală), actele
complicelui sunt efectuate înainte de executarea faptei de către autor şi constau în
crearea condiţiilor favorizatoare, pregătitoare pentru săvârşirea acesteia. Actele de
complicitate anterioară nu sunt, în fond, decât acte preparatorii săvârşite de altă persoană
decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci când autorul, folosind acest
sprijin, a trecut la săvârșirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă (care poate fi materială sau morală) presupune
efectuarea de acte de ajutor de către complice în timpul comiterii infracţiunii.
Raportând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie reține că singura dintre condițiile anterior menționate, îndeplinită în
cauză, este cea referitoare la comiterea de către inculpatul A. a infracțiunii de folosire a
funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută în art. 301 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și care constă în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu de executor judecătoresc în cadrul Societăţii de Executori Judecătoreşti A., în
mod repetat, începând cu anul 2010 şi până la data de 2 mai 2017 şi în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, a îndeplinit acte (dispoziţii de desemnare în calitate de evaluator
imobiliar a afinului său de gradul II, B., realizată prin delegaţiile şi încheierile emise în
cele 46 de dosare execuţionale), prin care s-au obţinut pentru afinul său de gradul II
foloase patrimoniale, constând în drepturile de creanţă asupra onorariilor aferente
rapoartelor de evaluare.
În privința celorlalte condiții anterior menționate, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu sunt
îndeplinite, concluzie la care în mod judicios a ajuns și instanța de fond. Astfel,
activitatea de întocmire de către inculpatul B. a rapoartelor de evaluare și depunerea lor
în dosarele execuționale, chiar dacă s-ar circumscrie unei activități de înlesnire, în sensul
art. 48 C. pen., fiind ulterioară consumării infracțiunii comise de autor, nu prezintă
relevanță din punct de vedere penal, deoarece, așa cum s-a arătat, actele de complicitate
nu pot fi decât anterioare sau concomitente comiterii faptei de către autor, complicitatea
posterioară nefiind incriminată.
De asemenea, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că intimatul inculpat
B. a acționat cu intenție, respectiv, că a prevăzut atât urmările actelor sale, cât și pe cele
ale faptei reținute în sarcina coinculpatului A. și că a urmărit producerea acestora.
În concluziile orale, reprezentantul parchetului a susținut că mecanismul prin care
a fost săvârșită infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane este
similar celui de la furt și tăinuire. În acest sens, a arătat că, în condițiile în care o
persoană fură un bun și îl dă mai departe tăinuitorului, persoana care a comis
infracțiunea de furt va continua să sustragă bunuri, întrucât știe că poate să le dea mai
departe tăinuitorului. Potrivit practicii judiciare, tăinuitorul nu răspunde pentru tăinuire,
ci pentru complicitate la infracțiunea de furt, întrucât, tăinuind în mod continuat bunul,
îl încurajează pe autorul furtului să săvârșească în continuare infracțiunea de furt.

18
 În speță, după ce intimatul inculpat B. a întocmit primul raport de evaluare,
inculpatul A. a continuat să emită delegații/încheieri de desemnare a acestuia în calitate
de evaluator, știind că B. va întocmi și depune la dosar rapoartele de evaluare.
Această susținere a reprezentantului parchetului nu poate fi primită, pe de o parte,
pentru că intimatul inculpat B. a fost trimis în judecată pentru complicitate în
modalitatea înlesnirii la comiterea faptei de către autor, prevăzută în art. 48 alin. (1) C.
pen., iar pe de altă parte, pentru că, dacă s-ar admite teza susținută de procuror, s-ar
încălca dispozițiile art. 371 C. proc. pen. referitoare la limitele și obiectul sesizării
instanței.
În ce privește Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocată
de procuror în concluziile orale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este
incidentă în speță, problema de drept supusă dezlegării ca urmare a promovării
recursului în interesul legii fiind diferită de cea care face obiectul cauzei de față.
Astfel, prin decizia menționată, instanța supremă a stabilit ce se înțelege prin data
săvârșirii infracțiunii și care este data de la care începe să curgă termenul de prescripție
a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă (ce constă
într-o singură acțiune) implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos
necuvenit pe o perioadă de timp. În speța dedusă judecății, pe de o parte, infracțiunea
de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane nu constă într-o singură acțiune,
ci într-un număr de 46 de acțiuni corespunzătoare celor 46 de delegații/încheieri prin
care inculpatul A. l-a desemnat, evaluator, pe inculpatul B., iar pe de altă parte,
problema principală de drept supusă analizei instanței de apel este aceea a datei la care
s-a consumat fapta a cărei urmare este reprezentată de obținerea de către evaluator a
unui folos patrimonial ce a constat în dreptul de creanță asupra onorariilor aferente
rapoartelor de evaluare pe care le-a întocmit și depus în dosarele execuționale, problemă
a cărei rezolvare a fost dată în sensul celor menționate în considerentele deciziei,
pornind de la înțelesul noțiunii de folos patrimonial.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține ca fiind în concordanță cu
probele administrate în cauză soluția de achitare a intimatului inculpat B., dispusă de
instanța de fond, constatare în raport de care critica procurorului, sub acest aspect, este
nefondată.
Motivul de apel care vizează netemeinicia sentinței sub aspectul aplicării față de
inculpatul A. a prevederilor art. 83 C. pen., referitoare la amânarea aplicării pedepsei,
va fi analizat împreună cu motivul de apel formulat de inculpatul A., prin care se critică
sentința tot pentru netemeinicie și tot sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei,
cu precizarea că procurorul a solicitat aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie
suspendată sub supraveghere, în condițiile art. 91 C. pen., iar inculpatul a cerut să se
renunțe la aplicarea pedepsei.
Pentru considerentele ce vor fi expuse în cele de urmează, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, analizând - din perspectiva condițiilor prevăzute în art. 80 C. pen. -
infracțiunea săvârșită, persoana inculpatului și conduita avută de acesta anterior și
ulterior comiterii faptei, apreciază că pentru îndreptarea inculpatului A. este suficientă
aplicarea unui avertisment și, în consecință, va renunța la stabilirea și aplicarea unei
pedepse.
19
 Astfel, analizând condițiile referitoare la infracțiunea reținută în sarcina
inculpatului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, în raport cu natura și
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost
comisă, motivul și scopul urmărit, că aceasta prezintă o gravitate redusă.
În concret, se constată că: prin activitatea infracțională desfășurată de inculpat nu
s-a reținut o tulburare a bunului mers al activității de executare silită și nici constatarea
unor nelegalități în cadrul procedurilor de executare silită; inculpatul nu a impus
creditorilor desemnarea în calitate de evaluator a afinului său de gradul II, coinculpatul
B., în unele dosare acesta din urmă fiind solicitat chiar de către creditori, așa cum rezultă
din declarațiile martorilor audiați în cauză; deși legea nu prevede vreun mobil sau scop
special ca element al laturii subiective a infracțiunii, prin acțiunile de desemnare în
calitate de evaluator a afinului său de gradul II, inculpatul A. nu a urmărit un scop
anume, având credința că activitatea evaluatorului B. este utilă Societății de Executori
Judecătorești în cadrul căreia își desfășura activitatea.
În privința persoanei inculpatului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că
acesta nu are antecedente penale; nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, a
colaborat cu organele de urmărire penală, punându-le la dispoziție înscrisurile solicitate;
are studii superioare, este căsătorit, are în întreținere doi copii minori, se bucură de
aprecierea personalului din cadrul Societății de Executori Judecătorești A. în cadrul
căreia își desfășoară activitatea (în acest sens sunt declarațiile martorelor angajate în
cadrul Societății de Executori Judecătorești A., care l-au caracterizat pe inculpat ca fiind
o persoană integrată social, cu care au o relație profesională foarte bună).
Analizând și condițiile prevăzute în art. 80 alin. (2) C. pen. și constatând
îndeplinirea acestora, respectiv că: inculpatul nu a fost anterior condamnat, nefiind
cunoscut cu antecedente penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar; nu s-a mai
dispus anterior față de el renunțarea la aplicarea pedepsei; nu s-a sustras de la urmărirea
penală ori de la judecată; nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori a
identificării și tragerii la răspundere penală a participantului la comiterea faptei;
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu este mai mare de 5 ani
(infracțiunea prevăzută în art. 301 C. pen. este pedepsită cu închisoarea de la unu la 5
ani), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu este oportună aplicarea unei
pedepse inculpatului A. din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei
acestuia.
Față de argumentele anterior menționate, împrejurarea că inculpatul a comis fapta
în formă continuată (în conținutul acesteia intrând 46 acte materiale corespunzătoare
celor 46 delegații/încheieri în baza cărora l-a desemnat ca evaluator în dosarele
execuționale pe coinculpatul B., afinul său de gradul II, urmărind obținerea de către
acesta a unui folos patrimonial constând în dreptul de creanță asupra onorariilor aferente
rapoartelor de evaluare întocmite) nu justifică, prin ea însăși, aplicarea unei pedepse a
cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, în condițiile art. 91 C. pen., așa cum
a solicitat procurorul.
Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva
sentinţei nr. 109/PI din 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori.
20
 A desfiinţat, în parte, sentinţa nr. 109/PI din 12 decembrie 2018 pronunţată de
Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, numai cu privire la
inculpatul A. şi, rejudecând:
A înlăturat dispoziţiile art. 83 C. pen. referitoare la amânarea aplicării pedepsei
de 8 luni închisoare stabilită inculpatului A., cu toate consecinţele.
În baza art. 80 C. pen., a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul
A., pentru infracţiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane în formă
continuată, prevăzută în art. 301 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a aplicat inculpatului A. un avertisment.
A făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei nr. 109/PI din 12 decembrie 2018
pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat
de procuror împotriva sentinţei nr. 109/PI din 12 decembrie 2018 pronunţată de Curtea
de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

4. Conflict de interese. Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de

serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- conflict de interese
- folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane

C. pen., art. 301

1. Fapta administratorului judiciar desemnat de judecătorul-sindic, de a presta

servicii de evidenţă contabilă către societatea administrată în baza încheierii
judecătorului-sindic, printr-o societate în cadrul căreia are calitatea de asociat, constituie
infracţiunea de conflict de interese, devenită infracţiunea de folosire a funcţiei pentru
favorizarea unor persoane prevăzută în art. 301 alin. (1) C. pen.
2. Cumulul de funcţii - de administrator judiciar al unei societăţi şi de asociat în
cadrul societăţii care prestează servicii de evidenţă contabilă către societatea
administrată în baza încheierii judecătorului-sindic - nu se circumscrie sintagmei de
„raporturi comerciale” şi, în consecinţă, nu determină aplicabilitatea Deciziei nr. 6/2017
a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 69/RC din 20 februarie 2020

Prin sentinţa penală nr. 405 din 4 mai 2018 pronunţată de Judecătoria Piatra
Neamţ, s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc.
pen. şi art. 4 C. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire
a funcţiei pentru favorizarea unor persoane (fost conflict de interese) în formă
21
continuată, prevăzută în art. 301 C. pen. raportat la art. 308 C. pen., cu aplicarea art. 35
alin. (1) C. pen., întrucât faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală.
Prin decizia nr. 996 din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost
admise apelurile declarate de procuror şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr.
405 din 4 mai 2018 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ.
S-a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi, în
fond:
S-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 5 C. pen. şi, în consecinţă, s-au
reţinut ca lege penală mai favorabilă dispoziţiile art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, ca
normă de incriminare a faptei comise de inculpat.
A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de
interese, prevăzută în art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.
pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a suspendat condiţionat executarea acestei
pedepse pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, fixat în condiţiile art. 82
C. pen. anterior.
S-a interzis inculpatului exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării executării pedepsei,
s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. anterior.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs în casaţie inculpatul
A., considerând că norma penală în baza căreia a fost trimis în judecată nu mai păstrează
configuraţia juridică, prin verificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii reţinute în
sarcina sa, atât pe latură obiectivă (situaţia premisă, elementul material -
acţiunea/inacţiunea, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, locul şi timpul săvârşirii
infracţiunii), cât şi pe latură subiectivă (formele şi modalităţile vinovăţiei, mobilul,
scopul) şi a considerat ca sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. pen., privind aplicarea legii
penale de dezincriminare, ceea ce atrage achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza
I C. proc. pen.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în
casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Prin încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 23 ianuarie 2020 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a
admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva
deciziei nr. 996 din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie.
Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei
instanţei de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de
recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie constată recursul în casaţie declarat de inculpat ca fiind nefondat, în principal,
pentru considerentele ce se vor arăta:

22
 Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
că „hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care
nu este prevăzută de legea penală.”
Simpla abrogare a unor texte de lege nu echivalează cu dezincriminarea faptelor,
întrucât această operaţiune presupune doar ieşirea din vigoare a unei dispoziţii legale.
Dezincriminarea intervine însă atunci când, după abrogarea unui text de lege ce
sancţionează penal o faptă, aceasta nu îşi mai găseşte corespondent în legea nouă sau nu
mai este incriminată printr-o altă dispoziţie legală în vigoare.
De asemenea, s-a statuat în doctrină, dar şi pe cale jurisprudenţială că se
subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, întrucât legea nu
mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege,
singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective neputând fi decât acela prevăzut
în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I - „fapta nu este prevăzută de legea penală.” Acelaşi temei
include şi situaţiile referitoare la lipsa situaţiei premisă a infracţiunii sau neîntrunirea
condiţiilor privind subiecţii acesteia.
Din analiza cauzei rezultă că, prin decizia nr. 996 din 9 octombrie 2019, Curtea
de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a stabilit legea
penală mai favorabilă, faţă de momentul derulării activităţii infracţionale a inculpatului
A., respectiv perioada 2011-2013, infracţiunea având un caracter continuat, care s-a
epuizat în anul 2013, când erau în vigoare dispoziţiile art. 2531 C. pen. anterior.
Prin Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 598 din 25 iulie 2017, art. 301 a fost modificat, cu
următorul cuprins: „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane - art. 301 (1)
Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un
act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă
ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani. (2)
Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la
următoarele situaţii: a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b)
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de
lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.”
Aşadar, la momentul pronunţării deciziei arătate, instanţa a avut în vedere în
stabilirea legii penale mai favorabile dispoziţiile art. 2531 C. pen. anterior, faţă de
situaţia de fapt reţinută, prin raportare la dispoziţiile art. 301 C. pen., aşa cum au fost
modificate prin legea mai sus precizată.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că inculpatul, în calitate de asociat la societatea
D., societate ce oferea prestări servicii de evidenţă contabilitate către societatea C., a
continuat să presteze astfel de servicii şi după ce a fost desemnat de judecătorul-sindic
ca administrator judiciar prin încheierea din 23 februarie 2011 pentru debitoarea
societatea C., aflându-se astfel în stare de incompatibilitate, neputând cumula funcţia de
administrator judiciar şi de asociat în cadrul societăţii care presta servicii de evidenţă
contabilă pentru acelaşi debitor, stare care generează conflictul de interese.

23
 Or, prin Decizia nr. 6/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 284 din 24
aprilie 2017, s-a stabilit:
„Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau
indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale
intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015,
publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de
data îndepliniri actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data
raporturilor comerciale.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport cu situaţia de fapt stabilită,
în care s-a reţinut că inculpatul A. nu putea cumula funcţia de administrator judiciar şi
de asociat în cadrul societăţii care presta servicii de evidenţă contabilă pentru acelaşi
debitor, decizia invocată nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucât aceasta se referă la fapta
funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori
a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos
patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale.
Altfel spus, cumulul de funcţii deţinute de inculpatul A., respectiv de
administrator judiciar şi de asociat în cadrul societăţii care presta servicii de evidenţă
contabilă pentru acelaşi debitor, nu se circumscrie sintagmei de „raporturi comerciale”,
aşa încât decizia invocată excede cadrului procesual al cauzei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, faţă de situaţia de
fapt reţinută, a stabilit şi norma incriminatoare incidentă faptei comise de inculpatul A.,
ca fiind art. 2531 C. pen. anterior, iar în raport cu mijloacele de probă administrate, a
pronunţat soluţia condamnării inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de
interese, faptă prevăzută de legea penală, aşa încât nu este incident cazul de casare
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că recursul în casaţie este o cale
extraordinară de atac, care are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile, aşa încât criticile recurentului A. care tind spre reţinerea
unei alte situaţii de fapt, în contextul cauzei, nu pot fi avute în vedere, prin prisma
specificului şi naturii recursului în casaţie, prin niciunul din cazurile de casare
reglementate în art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 448
alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de
inculpatul A. împotriva deciziei nr. 996 din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

5. Contrabandă. Infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006.
Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi

speciale. Contrabandă
Indice alfabetic: Drept penal
24
 - contrabandă

Legea nr. 86/2006, art. 270 alin. (3)

Fapta de a prelua şi de a transporta bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un
regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă, în sensul că au fost introduse
în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori au fost introduse în
ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) din
Legea nr. 86/2006, indiferent de valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 60/RC din 14 februarie 2020

Prin sentinţa penală nr. 1237 din 26 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria
Constanţa, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de
contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 raportat la art. 274 din
Legea nr. 86/2006, cu reţinerea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa de 3 ani şi
6 luni închisoare.
În baza art. 66 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a interzis
inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 4 ani, exercitarea drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în interzicerea exercitării
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie,
drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 65
alin. (3) C. pen.
În baza art. 60 C. pen., pedeapsa se execută în regim de detenţie.
Prin decizia nr. 406/P din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală
şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit.
a) C. proc. pen., a admis apelul formulat de către inculpatul A., a desfiinţat în parte
sentinţa apelată şi, rejudecând, cu privire la inculpaţii A. şi B., a constatat că debitul
datorat de către inculpaţii A. şi B., în solidar, a fost achitat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulate, inculpatul a indicat, între
altele, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a
fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Secţia penală, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată
de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 406/P din 19 aprilie 2019 pronunţată de
Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele
prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, în principal, pentru
următoarele considerente:

25
 Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul
între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în
casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai
pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac
analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi
Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei
de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către
legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin.
(1) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438
alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost
condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o
corespondenţă deplină între fapta săvârşită și configurarea legală a tipului respectiv de
infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea
definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de
incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în
ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Critica formulată de recurent, în sensul că fapta săvârșită este o contravenţie, este
analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin
hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale
extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.
Analizând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reţine, în esenţă, în ceea ce privește situația de fapt, că inculpatul A., la data de 7
octombrie 2017, împreună cu inculpatul B., în urma unei înţelegeri telefonice prealabile,
a preluat cantitatea de 300 pachete ţigări marca C., fără timbru de accizare românesc, de
provenienţă Elveţia, neunionale, despre care aveau cunoştinţă că provin din contrabandă
sau sunt destinate contrabandei, de la inculpatul D., pe care le-a transportat cu
autoturismul pe raza Municipiului Constanţa, în vederea vânzării, prejudiciul creat
bugetului consolidat al statului fiind de 3.383 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal:
„(3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1)
colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea,
desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim
vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii
acesteia.”
Prin Decizia nr. 32/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M.
Of. nr. 62 din 28 ianuarie 2016), s-a statuat că noţiunea de „contrabandă” utilizată de
legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”, priveşte
contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie
26
plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal
ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru
controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că „se consideră că infracţiunea
asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu este condiţionată de
existenţa infracţiunii de contrabandă incriminate în art. 270 alin. (1) şi de art. 270 alin.
(2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, ci presupune, după caz, ca
bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal:
- să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în ţară prin alte locuri
decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în ţară prin locurile
stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la control vamal, indiferent de
valoarea în vamă a acestora;
- să fie destinate săvârşirii contrabandei, în sensul că sunt menite să fie scoase din
ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau prin locurile stabilite
pentru controlul vamal, dar prin sustragere de la control vamal, indiferent de valoarea
în vamă a acestora. (…)
În ambele situaţii, făptuitorul cunoaşte provenienţa sau destinarea bunurilor sau a
mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal.
Cunoaşterea provenienţei din contrabandă a bunurilor sau a mărfurilor care
trebuie plasate sub un regim vamal, ca şi cunoaşterea destinării acestora, respectiv
pentru săvârşirea contrabandei, înseamnă cunoaşterea caracterului ilicit al provenienţei
sau destinării lor, a faptului că a fost ocolit controlul vamal ori că bunurile sau mărfurile
de acest tip sunt menite să eludeze controlul vamal, aspecte care pot rezulta din diferite
împrejurări de fapt, instanţa urmând să ţină seama de aceste circumstanţe în procesul de
stabilire a încadrării juridice a faptei în infracţiunea asimilată prevăzută de art. 270 alin.
(3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.”
În speță, prin hotărârea recurată, s-a reținut, cu titlu definitiv, că bunurile provin
din contrabandă, iar inculpatul A. cunoștea această împrejurare.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpatul a beneficiat
de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul că şi-a însuşit situaţia de fapt
reţinută prin rechizitoriu, implicit şi faptul că avea cunoştinţă de provenienţa ţigărilor.
Prin urmare, critica recurentului, în sensul că fapta săvârşită nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 270 alin. (3) raportat la art. 274
din Legea nr. 86/2006, ci se încadrează în dispoziţiile art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal,
este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum s-a menţionat anterior, infracțiunea de
contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal
presupune ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal să provină
din contrabandă, în sensul că au fost introduse în țară prin alte locuri decât cele stabilite
pentru controlul vamal sau au fost introduse în țară prin locurile stabilite pentru controlul
vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că
fapta reţinută în sarcina recurentului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii
recurate, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de contrabandă,
prevăzută în art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, şi nu ale
contravenţiei prevăzută în art. 449 alin. (2) lit. k) C. fiscal.
27
 Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 406/P din
19 aprilie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu
minori şi de familie.

6. Competenţă teritorială. Locul săvârşirii infracţiunii. Mărturie mincinoasă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Participanţii în

procesul penal. Competenţa organelor judiciare. Competenţa teritorială a instanţelor
judecătoreşti
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţă teritorială

C. pen., art. 273

C. proc. pen., art. 41

În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 273 alin. (2) lit. c)
C. pen., săvârşită de către expert şi consumată prin depunerea raportului de expertiză la
un dosar civil al unei instanţe, locul săvârşirii infracţiunii care determină competenţa
teritorială, conform dispoziţiilor art. 41 C. proc. pen., este locul unde îşi are sediul
această instanţă.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 93 din 20 februarie 2020

Prin încheierea penală nr. 976 din 10 octombrie 2019 a Judecătoriei Râmnicu
Vâlcea, în baza art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 340 alin. (1) din acelaşi cod, a fost
declinată competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta societatea A., prin
Unitatea de Construcţii Montaj B., împotriva ordonanţei din 8 iulie 2019, dată de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în favoarea judecătorului de cameră
preliminară din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că, la data de 3
septembrie 2019, s-a înregistrat pe rolul său plângerea formulată de petenta societatea
A., prin Unitatea de Construcţii Montaj B., în contradictoriu cu intimaţii C., D. şi E.,
împotriva ordonanţei din 8 iulie 2019, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Râmnicu Vâlcea.
La termenul din data de 10 octombrie 2019, judecătorul de cameră preliminară a
pus în discuţie competenţa teritorială de soluţionare a plângerii ce formează obiectul
cauzei.
Examinând actele dosarului, judecătorul de cameră preliminară a reţinut
următoarele:
La data de 5 decembrie 2014, petenta societatea A. s-a adresat organelor de
urmărire penală prin plângere, solicitând tragerea la răspundere penală a numiţilor C.,
D. şi E., pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, constând în aceea că, în
calitate de experţi tehnici în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie, desemnaţi în
28
cauza ce a format obiectul dosarului nr. X. al Curţii de Apel Bucureşti, au făcut afirmaţii
mincinoase în cuprinsul raportului de expertiză şi al completărilor la acesta, pe care le-
au întocmit şi depus la Curtea de Apel Bucureşti, în acea cauză, astfel că, prin decizia
civilă nr. 309/A din 14 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
X., s-a decis anularea, în parte, a deciziei nr. 2674 din 23 ianuarie 2008, emisă de
societatea A., în sensul obligării societăţii la emiterea unei noi decizii, prin care să
restituie în natură moştenitorilor foştilor proprietari suprafaţa de 12.804 mp din
suprafaţa totală de 18.122 mp revendicată.
Prin ordonanţa din 8 iulie 2019, dată de procuror în dosarul nr. Y. al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b)
şi alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art.
16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea
de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen., reţinându-se că
fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.
Împotriva acestei ordonanţe de clasare petenta societatea A. s-a adresat cu
plângere organului ierarhic superior procurorului, respectiva plângere fiind respinsă prin
ordonanţa din 9 august 2019.
Ulterior, petenta societatea A., prin Unitatea de Construcţii Montaj B., a formulat
plângerea care formează obiectul prezentei cauze.
S-a reţinut că, potrivit art. 340 alin. (1) C. proc. pen., plângerea împotriva
soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se soluţionează de judecătorul de
cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece
cauza în primă instanţă.
Conform art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competenţa teritorială a instanţelor
judecătoreşti este determinată, în ordine, de:
a) locul săvârşirii infracţiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta;
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. pen., prin locul
săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în
totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
Prin urmare, s-a remarcat faptul că legiuitorul român a instituit mai multe criterii
pe baza cărora se stabileşte competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti de a
soluţiona cauzele penale privind infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, stabilind,
totodată, şi o ordine de prioritate, astfel încât competenţa teritorială să nu poată reveni
unei instanţe aflate într-o poziţie secundară, decât dacă nu se cunoaşte locul aflat în
poziţie principală.
În cauza de faţă, s-a constatat că locul săvârşirii pretinsei infracţiuni de mărturie
mincinoasă, reclamată de către petentă, este în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 4
Bucureşti, unde îşi are sediul Curtea de Apel Bucureşti, la această din urmă instanţă
fiind depuse, în dosarul nr. X., atât raportul de expertiză întocmit de către intimaţii C.,
D. şi E., cât şi completările la acesta, întocmite tot de către intimaţii sus menţionaţi, de

29
altfel Curtea de Apel Bucureşti fiind şi instanţa care a pronunţat decizia civilă nr. 309/A
din 14 iulie 2014 în dosarul nr. X.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi luând în
considerare locul săvârşirii pretinsei infracţiuni de mărturie mincinoasă, judecătorul de
cameră preliminară, în baza art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 340 alin. (1) C. proc.
pen., a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta societatea
A., prin Unitatea de Construcţii Montaj B., împotriva ordonanţei din 8 iulie 2019, dată
de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. Y., în favoarea
judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în
temeiul art. 47 alin. (3) cu referire la art. 41 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. pen., a fost
admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti,
invocată din oficiu.
S-a dispus declinarea cauzei Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, spre competentă
soluţionare.
S-a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă.
În temeiul art. 51 alin. (2) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a reţinut că, prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, petenta societatea A. a
formulat plângere, pentru motivele expuse pe larg în cerere, împotriva ordonanţei de
clasare din 8 iulie 2019, emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, menţinută prin ordonanţa emisă la data de 9 august 2019,
solicitând desființarea soluției de clasare şi completarea urmăririi penale, cu consecinţa
punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva intimaţilor C., D. şi E.
Petenta și-a întemeiat plângerea pe dispoziţiile art. 340 şi urm. C. proc. pen.
La solicitarea instanţei, a fost înaintat dosarul nr. Y. al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Prin încheierea nr. 976 din 10 octombrie 2019, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a
admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu de judecătorul
de cameră preliminară şi, în baza art. 50 C. proc. pen. coroborat cu art. 41 alin. (1) lit.
a) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Sectorului 4 Bucureşti.
La data de 17 decembrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei
Sectorului 4 Bucureşti.
La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2020, a fost pusă în discuţia
părţilor, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, excepţia necompetenţei
teritoriale a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în raport cu locul săvârşirii infracţiunii
şi cu prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 41 alin. (5) din acelaşi
cod.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei invocate, judecătorul
de cameră preliminară a reţinut următoarele:
Potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. pen., „competenţa după teritoriu este determinată,
în ordine, de: a) locul săvârşirii infracţiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau
inculpatul; c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
30
inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; d) locuinţa sau, după
caz, sediul persoanei vătămate.”
Conform art. 41 alin. (2) C. proc. pen., „prin locul săvârșirii infracțiunii se
înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul
unde s-a produs urmarea acesteia.”
Potrivit art. 41 alin. (3) C. proc. pen., „în cazul în care, potrivit alin. (2), o
infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea
este competentă să o judece.”
Totodată, potrivit art. 41 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., „când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine
instanței mai întâi sesizate.”
Conform art. 41 alin. (5) C. proc. pen., „ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1)
se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea
penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.”
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, s-a observat că, în cazul
sesizărilor unice, se va aplica ordinea de preferinţă prevăzută în art. 41 alin. (1) C. proc.
pen.
S-a constatat că societatea A. a formulat plângere penală la data de 5 decembrie
2014 pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 273 C. pen.,
de către experţii C., D. şi E., desemnaţi să efectueze o expertiză tehnică de specialitate
topografie, cadastru şi geodezie în dosarul nr. X. al Curţii de Apel Bucureşti.
Prin ordonanţa din 20 noiembrie 2015 s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art.
315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, soluţia
fiind menţinută prin ordonanţa prim-procurorului din 14 ianuarie 2016.
Împotriva soluţiei de clasare a cauzei dispuse prin ordonanţa din 20 noiembrie
2015 a fost formulată plângere de către petenta societatea A., plângere ce a fost admisă
de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, fiind astfel desfiinţată soluţia de clasare şi trimisă cauza
la procuror pentru a completa urmărirea penală.
Ulterior, prin ordonanţa din 8 iulie 2019, emisă de procurorul din cadrul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost dispusă din nou clasarea
cauzei, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b)
teza a II-a din acelaşi cod, soluţia fiind menţinută prin ordonanţa emisă la data de 9
august 2019.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că plângerea penală nu vizează
anumite declaraţii date în faţa organului judiciar, ci aspectele consemnate în cuprinsul
raportului de expertiză tehnică şi în completarea la raportul de expertiză tehnică
judiciară, întocmite de experţii C., D. şi E. în cadrul dosarului nr. X. al Curţii de Apel
Bucureşti şi avute în vedere de instanţă la pronunţarea deciziei civile nr. 309/A din 14
iulie 2014. Astfel, instanţa a constatat, conform opiniei experților C., D. și E., exprimată
după încuviințarea obiecțiunilor și a completării lucrării din data de 15 mai 2014, că
apelanta societatea A. deține în fapt suprafața de 18.215 mp în punctul F., iar din această
suprafață 4.102 mp sunt neocupați și neîngrădiți, 14.113 mp îngrădiți, din care 1.384
mp stație PECO, inclusiv anexe; 1.524 mp platforme betonate; 783 mp suprafață
construită clădire pensiune; 1.720 mp parte din digul de protecție; restul de 8.702 mp
diferență până la cei 14.113 mp îngrădiți (HC1) este teren liber. Instanţa a reţinut prin
31
decizia civilă nr. 309/A din 14 iulie 2014 că, în opinia experților, suprafața totală liberă
de construcții este de 12.804 mp (4.102 mp + 8.702 mp), ce ar putea fi restituită în natură
din totalul de 18.122,66 mp, motiv pentru care a anulat în parte decizia nr. 2674 din 23
ianuarie 2008, emisă de societatea A. şi a obligat pârâta apelantă să emită o nouă decizie
prin care să restituie în natură contestatorilor teren în suprafaţă de 12.804 mp, astfel cum
a fost identificat prin raportul de expertiză şi schiţele anexe, efectuat în apel de către
experţii C., D. şi E.
Judecătorul de cameră preliminară a reţinut, atât din decizia civilă nr. 309/A din
14 iulie 2014, cât şi din raportul de expertiză tehnică şi completarea la raportul de
expertiză tehnică judiciară, că terenul în litigiu se află în comuna G. - punct F.
S-a constatat că expertiza s-a efectuat (locul expertizei) în comuna G., aici fiind
desfăşurate activităţile experţilor de identificare a terenului conform actelor de
proprietate şi în funcţie de ocuparea acestuia, măsurare şi stabilire a limitei proprietăţii,
primire a diferitelor acte depuse de părţi etc., pe baza situaţiei din teren rezultate în urma
măsurătorilor efectuate fiind întocmit raportul de expertiză.
De asemenea, s-a reţinut că măsurătorile, datele reţinute şi introduse în sistemele
de proiecţie utilizate de către experţi în vederea întocmirii raportului reprezintă în mod
cert „activitate infracţională” în sensul dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. proc. pen., prin
raportare la infracţiunea imputată numiţilor C., D. şi E., activitate desfăşurată în comuna
G. Având în vedere finalitatea urmărită de dispoziţiile art. 41 C. proc. pen. privind
competenţa teritorială (de a stabili instanţele ce au o legătură strânsă din punct de vedere
teritorial cu infracţiunea), s-a considerat că noţiunea de activitate infracţională prevăzută
în art. 41 alin. (2) C. proc. pen. nu trebuie interpretată în sensul că s-ar limita la acţiunile
şi inacţiunile ce reprezintă elementul material al infracţiunii, ci în sensul că ar cuprinde
toate activităţile conexe elementului material. Prin urmare, competenţa teritorială se
stabileşte potrivit art. 41 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., fiind
competentă oricare dintre instanţele Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi Judecătoria
Sectorului 4 Bucureşti.
Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că alegerea uneia dintre instanţele
competente s-a produs prin sesizarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea cu plângerea
împotriva ordonanţei de clasare din 8 iulie 2019, emisă de procurorul din cadrul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, această instanţă fiind competentă
să soluționeze prezenta cauză, ulterior acestui moment declinarea în favoarea unei alte
instanţe ce era competentă alternativ neavând o justificare prin raportare la dispoziţiile
legale menţionate, competenţa în acest caz revenind instanţei mai întâi sesizate.
Faţă de aspectele învederate, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a
Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în temeiul art. 47 raportat
la art. 41 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen.
Constatându-se existenţa conflictului negativ de competenţă, în temeiul art. 51
alin. (2) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea
soluţionării acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând conflictul negativ de competenţă, în
conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. (1) C. proc. pen., constată că instanţa căreia îi

32
revine competenţa să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, pentru
considerentele care urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C. proc. pen., „persoana a cărei plângere
împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă
conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competența să judece cauza în primă instanță. ”
Determinarea competenţei teritoriale a instanţelor de judecată se realizează în
funcţie de criteriile prevăzute în art. 41 alin. (1) C. proc. pen., text de lege potrivit căruia,
pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, competenţa după teritoriu este
determinată, în ordine, de: locul săvârşirii infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul
sau inculpatul; locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta şi locuinţa sau, după
caz, sediul persoanei vătămate.
Dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. pen. definesc locul săvârșirii infracțiunii ca
fiind „locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul
unde s-a produs urmarea acesteia.”
În speţă, prin plângerea formulată la data de 5 decembrie 2014, petenta societatea
A. a solicitat tragerea la răspundere penală a numiţilor C., D. şi E., pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă, constând în aceea că, în calitate de experţi tehnici
în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie, desemnaţi în cauza ce a format obiectul
dosarului nr. X. al Curţii de Apel Bucureşti, au făcut afirmaţii mincinoase în cuprinsul
raportului de expertiză şi al completărilor la acesta, pe care le-au întocmit şi depus la
Curtea de Apel Bucureşti, în acea cauză. Prin decizia civilă nr. 309/A din 14 iulie 2014,
pronunţată în dosarul nr. X., Curtea de Apel Bucureşti, reţinând concluziile raportului
de expertiză, a decis anularea, în parte, a deciziei nr. 2674 din 23 ianuarie 2008, emisă
de societatea A., în sensul obligării societăţii la emiterea unei noi decizii, prin care să
restituie în natură moştenitorilor foştilor proprietari suprafaţa de 12.804 mp din
suprafaţa totală de 18.122 mp revendicată.
În raport cu aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că
presupusa faptă de mărturie mincinoasă s-a consumat prin depunerea raportului de
expertiză la dosarul nr. X. al Curţii de Apel Bucureşti, astfel că locul săvârşirii faptei
este cel în care îşi are sediul Curtea de Apel Bucureşti, respectiv în Bucureşti, Sector 4,
situaţie în care competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petenta societatea A.
împotriva ordonanţei de clasare din 8 iulie 2019, emisă de procurorul din cadrul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, revine Judecătoriei Sectorului 4
Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (1) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei
privind pe petenta societatea A. în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, instanţă
căreia i s-a trimis dosarul.

7. Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 426 lit. a) C. proc. pen.

Inaplicabilitate
33
 Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile
extraordinare de atac. Contestaţia în anulare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie în anulare

C. proc. pen., art. 426 lit. a)

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. a) C. proc. pen. nu este
incident în ipoteza hotărârilor penale definitive pronunţate în procedura de recunoaştere
şi executare a hotărârilor de condamnare la pedepse privative de libertate emise în statele
membre ale Uniunii Europene şi de transferare a persoanelor condamnate, deţinute în
alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei privative de
libertate într-un penitenciar din România, reglementată în Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, întrucât în dispoziţiile art. 166
alin. (11) din Legea nr. 302/2004 se prevede că apelul se judecă fără citarea persoanei
condamnate, iar contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc.
pen. se referă exclusiv la ipoteza în care citarea părţii la judecata în apel este obligatorie.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4/A din 8 ianuarie 2020

Prin sentinţa nr. 101 din 13 septembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, Secţia
penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 154 alin. (6) lit. a) și b) din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a admis
sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, privind transferul
persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării
executării pedepsei închisorii şi, în consecinţă:
A recunoscut sentinţa penală cu nr. de referință T20157313, pronunțată în data de
6 mai 2016 de Curtea Coroanei Canterbury și a constatat că, prin această hotărâre
penală, persoana transferabilă A. a fost condamnată la pedeapsa principală de 13 ani și
3 luni închisoare, extinsă cu 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută în
secțiunea 226 A, capitolul 42 din Legea infracțiunilor sexuale 2003.
A constatat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea persoanei transferabile
este incriminată şi de legea penală română, prin art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen.
În temeiul art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, a adaptat pedeapsa
aplicată de statul solicitant și a redus cuantumul pedepsei principale de 13 ani și 3 luni
închisoare, extinsă cu 3 ani, până la maximul special al pedepsei în cuantum de 12 ani
închisoare, prevăzut de legea penală română pentru aceeași infracțiune.
A dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România,
în vederea continuării executării pedepsei principale de 12 ani închisoare, ca urmare a
adaptării pedepsei de 13 ani și 3 luni închisoare, extinsă cu 3 ani termen de extensie
(supraveghere), aplicată de Curtea Coroanei Canterbury prin sentința penală cu nr. de
referință T20157313, până la maximul special al sancțiunii prevăzut în art. 218 alin. (1)
și (3) lit. f) C. pen.

34
 Prin decizia nr. 335/A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana
condamnată A. împotriva sentinţei nr. 101 din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel
Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie.
Împotriva deciziei nr. 335/A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la data de 17 septembrie 2019, condamnatul A. a
formulat contestaţie în anulare.
În motivarea scrisă a cererii sale, condamnatul a invocat ca temei dispoziţiile art.
426 lit. a) şi lit. e) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor penale definitive
se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
aceasta imposibilitate;
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.
Contestatorul, prin apărător, a susţinut că, contrar principiului dreptului la apărare
şi al echităţii, judecata în faţa Curţii de Apel Bacău şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-a realizat fără citarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât în această perioadă era
arestat în Marea Britanie, neavând cunoştinţă de desfăşurarea dosarului, ce avea ca
obiect recunoaşterea hotărârii penale din Marea Britanie, situaţie în care trebuiau
aplicate prevederile art. 353 C. proc. pen. (citarea la judecată) şi art. 364 C. proc. pen.,
potrivit cu care judecarea cauzei are loc în prezenţa inculpatului, iar aducerea
inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a admis, în principiu, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A.
împotriva deciziei nr. 335/A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, numai cu privire ca cazul prevăzut în art. 426 lit. a) C.
proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţia în anulare formulată de
contestatorul condamnat A. împotriva deciziei nr. 335/A din 13 decembrie 2018,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, constată că aceasta este
nefondată, în principal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia sunt remediate
erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relative
la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de
lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula şi a motivelor ce pot
fi invocate în susţinere, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii
hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară de atac al contestaţiei în anulare constituie
o garanţie că aceasta nu trebuie să devină o posibilitate nejustificată şi nelegitimă de
înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
În consecinţă, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată decât împotriva unei
hotărâri definitive, a cărei anulare se poate cere numai pentru cazurile limitativ
determinate prin art. 426 C. proc. pen.

35
 În prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu soluţionarea
contestaţiei în anulare formulate de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 335/A din 13
decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală,
invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Condamnatul a susţinut că la judecarea apelului declarat împotriva sentinţei prin
care a fost recunoscută hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile din Marea
Britanie şi prin s-a dispus şi transferarea sa într-un penitenciar din România, în
procedura prevăzută de Legea nr. 302/2004, nu a fost citat, încălcându-i-se astfel dreptul
la apărare şi accesul liber la justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţa de faţă apelul condamnatului
A. s-a desfăşurat după procedura prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, care, la art. 154 alin. (11) [după republicarea
în M. Of. nr. 441 din 27 mai 2019, dispoziţiile art. 154 alin. (11) se regăsesc la art. 166
alin. (11)], prevede că: „(11) Împotriva sentinţei prevăzute la alin. (6) pot declara apel,
în termen de 10 zile, procurorul şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul
curge de la pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în termen de 3 zile, iar
apelul se judecă în 10 zile, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate.
Prezenţa procurorului este obligatorie.”
Totodată, procedurile reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală se întemeiază pe principiul încrederii şi
recunoaşterii reciproce şi presupun soluţionarea în termene foarte scurte a cererilor
formulate de autorităţile judiciare străine (împrejurare care exclude asigurarea prezenţei
la judecarea cauzei a persoanei solicitate, aflată în stare de deţinere în statul solicitant).
Textul de lege invocat de condamnat, respectiv, art. 426 lit. a) C. proc. pen. -
„când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi” - se referă la situaţia în
care judecarea cauzei în apel nu poate avea loc fără citarea părţii, ceea ce presupune că
citarea este obligatorie.
În speţa dedusă judecăţii, aşa cum s-a arătat, judecarea apelului a fost guvernată
nu de dispoziţiile Codului de procedură penală, ci de cele ale Legii nr. 302/2004, care
prevăd judecarea cauzei fără citarea persoanei condamnate.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că judecarea cauzei în apel a
avut loc cu respectarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care cererea de contestaţie în
anulare este nefondată.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr.
335/A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală.

8. Executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor civile. Ridicarea sechestrului

asigurător

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea

hotărârilor penale
36
 Indice alfabetic: Drept procesual penal
- executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor civile
- ridicarea sechestrului asigurător

C. proc. pen., art. 581

În raport cu prevederile art. 581 C. proc. pen. - conform cărora dispoziţiile din
hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile -, în
faza executării hotărârilor penale, competenţa de a constata executarea obligaţiei de
plată a despăgubirilor civile şi de a soluţiona cererea subsecventă de ridicare a
sechestrului asigurător instituit în vederea garantării reparării pagubei produse prin
infracţiune îi revine instanţei civile competente material şi teritorial.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 100 din 25 februarie 2020

Prin cererea formulată la data de 22 mai 2019 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 5 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând ridicarea
sechestrului asigurător aplicat asupra terenului înscris în Cartea funciară nr. X. a
localității B. și a imobilelor situate în București, Sector 5, motivat de împrejurarea că şi-
a executat integral obligațiile de plată instituite în sarcina sa, după cum reiese din
certificatul de atestare fiscală din 22 ianuarie 2019 şi din certificatul de atestare fiscală
din 21 ianuarie 2019.
Prin sentința civilă nr. 7628 din 1 noiembrie 2019, Judecătoria Sectorului 5
Bucureşti, Secția a II-a civilă a admis excepția necompetentei materiale invocată de
pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
şi, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul
A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, având ca obiect ridicarea sechestrului asigurător, în favoarea
Tribunalului Gorj.
În esență, în considerentele hotărârii de declinare, Judecătoria Sectorului 5
Bucureşti a reținut că dispozițiile art. 957 alin. (1) C. proc. civ. se coroborează în
procedura civilă cu cele ale art. 954 alin. (1) din același cod, potrivit cu care cererea de
sechestru asigurător se adresează instanţei care este competentă să judece procesul în
primă instanţă, respectiv aceeași instanță care l-a instituit.
A constatat că, în speță, reclamantul solicită ridicarea unui sechestru dispus prin
sentința penală nr. 213 din 23 aprilie 2014 a Tribunalului Gorj, invocând îndeplinirea
integrală a obligațiilor de plată instituite în sarcina sa, fără să critice acte întocmite
ulterior de organele fiscale în scopul realizării măsurilor asigurătorii dispuse; prin
urmare, nu formulează o contestație „asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii
asigurătorii” și astfel competența nu aparține instanței civile, potrivit art. 250 alin. (8)
C. proc. pen., ci Tribunalului Gorj, ca instanță ce a menținut sechestrul prin sentința
penală nr. 213 din 23 aprilie 2014.
Prin sentinţa penală nr. 11 din 15 ianuarie 2020, Tribunalul Gorj, Secţia penală, a
admis excepţia necompetentei materiale și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei
37
având ca obiect contestarea măsurii asigurătorii (art. 250 C. proc. pen.) - ridicarea
sechestrului asigurător formulată de către petentul A. în favoarea Judecătoriei Sectorului
5 București.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a se pronunţa în acest sens, a reţinut, în esenţă, că, după pronunțarea
hotărârii definitive în procesul penal, bunurile aflate sub puterea măsurii asigurătorii
urmează a fi supuse dispozițiilor prevăzute în hotărârea penală, respectiv urmează a fi
restituite proprietarului, confiscate sau valorificate în vederea executării obligațiilor
civile. Codul de procedură penală reglementează modalitățile speciale de valorificare a
bunurilor sechestrate înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în cadrul
procedurilor prevăzute în art. 2521 C. proc. pen., proceduri care nu îşi găsesc aplicarea
în cauza de față, întrucât hotărârea penală în cauză este definitivă.
A constatat că, potrivit art. 19 alin. (5) C. proc. pen., repararea prejudiciului
material sau moral se face potrivit legii civile. În consecință, orice aspect privind
repararea prejudiciului material sau moral în conformitate cu dispozițiile hotărârii
penale definitive se face potrivit legii civile, inclusiv aspectele privind executarea silită
a obligațiilor civile, implicit dispunerea asupra măsurilor asigurătorii instituite în cauză.
Având în vedere că prin sentința penală nr. 213 pronunțată la data de 23 aprilie
2014 de Tribunalul Gorj, Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1013 din 7
iulie 2015 a Curții de Apel Craiova, inculpatul A. a fost obligat la plata unor obligații
civile, iar asupra bunurilor sale a fost dispusă o măsură asigurătorie, soluționarea
oricăror aspecte privind plata obligațiilor civile, inclusiv eventuala constatare a stingerii
acestor obligații, o eventuală ridicare a sechestrului instituit asupra bunurilor sau
valorificarea bunurilor sechestrate urmează a fi soluționată de instanța civilă
competentă, la sesizarea persoanei interesate, fie că această persoană este proprietarul
bunului sechestrat, în speță inculpatul, părțile civile sau custodele bunului sechestrat
care are interes să fie descărcat de custodia bunului.
Codul de procedură penală reglementează doar luarea și menținerea măsurilor
asigurătorii în cursul procesului penal [art. 249 - 252; art. 397 alin. (2) și (5)],
necuprinzând însă nicio dispoziție privind ridicarea măsurilor asigurătorii, astfel că sunt
aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă.
A concluzionat că atributul instanței penale privind măsurile asigurătorii instituite
într-o cauză de această natură vizează, potrivit dispozițiilor art. 249 și art. 250 alin. (1)
- (7) C. proc. pen., soluționarea eventualelor contestații privitoare la aceste măsuri până
la rămânerea definitivă a hotărârii, după această dată competența în materie revenind
instanței civile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând conflictul negativ de competenţă ivit
între Tribunalul Gorj şi Judecătoria Sectorului 5 București cu privire la competenţa
materială de soluţionare a cererii formulate de petentul A., constată următoarele:
Petentului A. a solicitat, în temeiul art. 957 alin. (1) C. proc. civ., ridicarea măsurii
sechestrului asigurător care afectează anumite bunuri imobile proprietatea acestuia,
menținută prin sentința penală nr. 213 pronunțată la data de 23 aprilie 2014 de
Tribunalul Gorj, Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 1013 din 7 iulie 2015
a Curții de Apel Craiova, în scopul garantării recuperării prejudiciului produs
38
persoanelor vătămate constituite părți civile în procesul penal, urmare a admiterii unora
dintre acţiunile civile promovate în procesul penal şi obligării inculpatului A., în solidar
cu alţi coinculpaţi, la plata prejudiciilor reţinute în sentința penală nr. 213 din 23 aprilie
2014 a Tribunalului Gorj, Secţia penală. În motivarea cererii, petentul a susţinut că şi-a
executat, în mod integral, obligaţiile de plată instituite în sarcina sa.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în prezent, procesul penal în care a
fost inculpat petentul A. se află în faza de executare a hotărârii, context în care
constatarea executării obligaţiei de plată a prejudiciului cauzat părţilor civile se face în
conformitate cu dispoziţiile art. 581 C. proc. pen., care prevăd: „Dispozițiile din
hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite
părților se execută potrivit legii civile.”
Pe cale de consecinţă, cererea de ridicare a sechestrului, măsură subsecventă
constatării îndeplinirii obligaţiilor civile, urmează acelaşi regim, indiferent dacă
hotărârea definitivă a instanţei penale a fost sau nu pusă în executare, neexistând nicio
raţiune pentru care competenţa materială şi funcţională de soluţionare a cererii de
ridicare a sechestrului să fie condiţionată de începerea executării silite împotriva
condamnatului-debitor.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor normative privind măsurile asigurătorii în
procesul penal (art. 249 şi urm. C. proc. pen.) susţine concluzia că în faza de executare
a hotărârii competenţa cu privire la cererile privind despăgubirile civile este dată de
plano instanţei civile, cu excepţia contestaţiei la executare formulate în temeiul
dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. proc. pen., expres prevăzută în art. 600
alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care este reglementată competenţa instanţei penale
în ceea ce priveşte luarea, ridicarea, modul de aducere la îndeplinire a măsurii
asigurătorii a sechestrului doar în fazele de urmărire penală şi de judecată ale procesului
penal. Odată cu pronunţarea hotărârii, prorogarea de competenţă a instanţei penale cu
privire la acţiunea civilă încetează. Astfel, conform dispoziţiilor art. 250 alin. (8) şi art.
2524 alin. (4) C. proc. pen., în faza de executare a hotărârii penale, „asupra modului de
aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii” sau „împotriva modului de aducere la
îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătorești de valorificare a bunurilor mobile
sechestrate”, „se poate face contestație potrivit legii civile.”
Şi dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd competenţa exclusivă a
instanţei civile de a soluţiona cererile de revizuire a hotărârilor judecătorești penale
definitive cu privire la latura civilă, susţin prorogarea de competenţă a instanţei penale
cu privire la acţiunea civilă doar pentru faza de judecată a procesului penal, nu şi pentru
cea de executare.
Competența de ridicare a măsurii asigurătorii, în lipsa unei reglementări exprese,
nu se poate stabili în aplicarea principiului simetriei juridice, aşa cum solicită
reprezentantul Ministerului Public, pentru că, pe de o parte, acesta nu este aplicabil în
dreptul public, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea
Deciziile nr. 147/2007 şi nr. 731/2012), iar, pe de altă parte, în baza acestui principiu,
competenţa ar aparține organului care a instituit măsura asigurătorie, în speţă procurorul,
care nu mai poate dispune măsuri într-o cauză în care s-a dezînvestit prin întocmirea
rechizitoriului şi sesizarea instanţei.

39
 Prin urmare, după rămânerea definitivă a hotărârii, soluţionarea cererii de ridicare
a sechestrului asigurător revine instanţei civile competente material şi teritorial, în speţă
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Secţia a II-a civilă.
În consecinţă, în baza art. 51 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a
stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, instanţă căreia i s-a trimis
dosarul.

9. Contestaţie la executare. Cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Inaplicabilitate. Decizia nr. 70/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea

hotărârilor penale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- contestaţie la executare

C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. c), art. 585 alin. (1) lit. a)
Decizia nr. 70/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri

definitive de condamnare nu poate fi realizată pe calea contestaţiei la executare
prevăzute în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu echivalează cu o
„nelămurire cu privire la hotărârea care se execută” sau cu o „împiedicare la executare”,
ci pe calea procedurii modificării pedepsei reglementate în art. 585 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen.
2. Efectele Deciziei nr. 70/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii sub imperiul Codului de procedură penală
anterior - potrivit căreia instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de
atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu
pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă,
în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă - se menţin,
conform art. 4741 C. proc. pen., întrucât problema de drept a constatării, direct în căile
de atac, a concursului de infracţiuni subzistă sub imperiul Codului de procedură penală
în vigoare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 272/A din 13 septembrie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală,
la data de 25 iulie 2019, condamnatul A., prin apărător ales, a formulat, în temeiul art.
40
598 alin. (1) lit. c) şi art. 278 C. proc. pen., contestaţie la executare şi cerere de îndreptare
de eroare materială împotriva deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
În argumentarea celei dintâi cereri, contestatorul a susţinut, în esenţă, că prin
decizia contestată a fost contopită pedeapsa de 5 ani închisoare care i-a fost aplicată prin
sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală
(definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa,
Secţia penală), cu pedepsele la care a fost condamnat în cauză, deşi anterior, prin
sentinţa penală nr. 59/P din 9 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,
Secţia penală (definitivă prin decizia penală nr. 295 din 31 mai 2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală), aceeaşi pedeapsă a fost contopită şi cu pedepsele la
care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel
Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).
Altfel spus, în prezent, pe numele său există două mandate de executare a
pedepsei: unul de 10 ani închisoare emis în baza deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie
2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, contestată în cauza
pendinte, şi unul de 7 ani şi 4 luni închisoare, emis în baza sentinţei penale nr. 59/P din
9 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală (definitivă prin
decizia penală nr. 295 din 31 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală), în condiţiile în care la calculul fiecăreia dintre pedepsele rezultante anterior
menţionate a fost avută în vedere pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa
penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală (definitivă
prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia
penală).
În considerarea aspectelor anterior menţionate, susţinând că prin decizia
contestată nu se putea contopi doar pedeapsa aplicată pentru unul dintre termenii
concursului de infracţiuni (respectiv infracţiunile pentru care a fost condamnat prin
sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală,
definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa,
Secţia penală), contestatorul a solicitat instanţei ca, în procedura prevăzută în art. 598
C. proc. pen., să lămurească dispozitivul deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în sensul stabilirii faptului
că pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare include şi pedeapsa ce face obiectul
mandatului de executare emis de Curtea de Apel Bucureşti în baza sentinţei penale nr.
148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 32/A
din 7 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, a solicitat instanţei ca, în interpretarea deciziei contestate, să stabilească
că legea penală mai favorabilă aplicabilă concursului de infracţiuni conturat este legea
veche, astfel că sporul facultativ de 2 ani închisoare aplicat prin hotărâre acoperă şi
pedepsele stabilite în sarcina sa prin sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de
Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În fine, ca o consecinţă firească a cererilor astfel formulate, condamnatul a adresat
instanţei şi solicitarea ca, în temeiul art. 278 C. proc. pen., să dispună îndreptarea erorii
41
materiale strecurate în decizia contestată, în sensul menţionării în dispozitivul acesteia,
ca pedeapsă concurentă, a pedepsei ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 148 din
10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7
februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, anularea mandatului de
executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 59/P din 9 aprilie 2019 pronunţată
de Curtea de Apel Constanţa (definitivă prin decizia penală nr. 295 din 31 mai 2019 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Analizând cererea formulată, între alţii, de condamnatul A., pe baza actelor şi
lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale cu relevanţă în materie, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată, în principal, următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 142/F din 29 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, îndreptată prin încheierea din data de 7 octombrie 2016, s-au
dispus, între altele, următoarele:
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 5
C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c)
(dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi
juridice de drept sau interes public) C. pen. anterior, pe o durată de 10 ani după
executarea pedepsei principale.
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior raportat
la art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 alin. (1)
lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de
12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art.
64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control
în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. anterior, pe o durată
de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior raportat
la art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 alin. (1)
lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de
7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art.
64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control
în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. anterior, pe o durată
de 10 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen.,
a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat
acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-a constatat că faptele ce fac obiectul cauzei sunt concurente cu faptele pentru
care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a
Tribunalului Constanţa, Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29
iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) C. pen. anterior, s-
au contopit pedepsele aplicate inculpatului în cauză cu pedeapsa de 5 ani închisoare
aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului
42
Constanţa, Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a
Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi i s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea,
de 12 ani închisoare, care a fost sporită cu 3 ani închisoare, în final inculpatul urmând a
executa pedeapsa de 15 ani închisoare.
În baza art. 35 alin. (2) şi (3) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele
complementare aplicate în cauză cu pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani, aplicată inculpatului
prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, Secţia
penală, definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel
Constanţa, Secţia penală şi s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes
public) C. pen. anterior, pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (dreptul de a ocupa o
funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau
interes public) C. pen. anterior.
În baza art. 88 C. pen. anterior, s-a dedus prevenţia.
S-a luat act de faptul că inculpatul este deţinut în altă cauză.
II. Prin decizia penală nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-au decis următoarele:
S-au admis apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr.
142/F din 29 iulie 2016 şi a încheierii de îndreptare de eroare materială din 7 octombrie
2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi în totalitate încheierea din data
de 7 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală şi,
rejudecând, în fond, între altele:
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 10 ani interzicerea
exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (dreptul de a ocupa o
funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau
interes public) C. pen. anterior, aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, care
au fost repuse în individualitatea lor şi sporul de 3 ani închisoare.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a
dispus achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor,
prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi
a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din
Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen.
S-a înlăturat din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate
inculpatului interzicerea dreptului de a alege, prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I
C. pen. anterior.
S-a redus durata pedepselor principale şi complementare aplicate inculpatului,
după cum urmează:
- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes
public) C. pen. anterior, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din
43
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.
pen. anterior, art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.;
- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes
public) C. pen. anterior, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 2481 C. pen.
anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.
anterior şi art. 5 C. pen.;
- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor
prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes
public) C. pen. anterior, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 2481 C. pen.
anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.
anterior şi art. 5 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) C. pen. anterior, s-
au contopit pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare şi 5 ani închisoare astfel
reduse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 387
din 28 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală, definitivă prin decizia
penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi s-a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani
închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani
închisoare.
În baza art. 71 C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie,
exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a
ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de
drept sau interes public) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 35 alin. (2) şi (3) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a,
b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei
entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. anterior, pe o durată de 5 ani după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
Evaluând, prioritar, contestaţia la executare formulată, între alţii, de condamnatul
A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează, în principal, următoarele:
Constituind un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul
executării hotărârii, prin contestaţia la executare nu se pot pune în discuţie legalitatea şi
temeinicia hotărârii penale definitive în baza căreia se face executarea, ci exclusiv
nelegalitatea ce ar rezulta din punerea în executare a acesteia.
Ca urmare, nelămurirea cu privire la hotărârea ce se execută - caz de contestaţie
la executare prevăzut în teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat în cauză,
ca şi împiedicarea la executare - caz de contestaţie prevăzut în teza a II-a a art. 598 alin.
(1) lit. c) C. proc. pen., trebuie să vizeze limitele în care se execută hotărârea contestată,
iar nu însăşi valabilitatea acesteia în privinţa soluţiei pe care o conţine, care a intrat în
puterea lucrului judecat.
44
 Procedând, în continuare, la evaluarea contestaţiei la executare formulată de
condamnatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o apreciază neîntemeiată.
În acest sens reţine că, prin cererea formulată, condamnatul A. a criticat, în fapt,
modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante aplicate în apel prin decizia contestată,
susţinând că instanţa de control judiciar trebuia să includă, în procesul de contopire a
pedepselor, şi pedepsele la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 148 din 10
iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7
februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar nu numai pedeapsa de 5 ani
închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a Tribunalului
Constanţa (definitivă prin decizia penală nr. 768/P din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel
Constanţa).
Altfel spus, invocând faptul că prin sentinţa penală nr. 59/P din 9 aprilie 2019
pronunţată de Curtea de Apel Constanţa pedeapsa de 5 ani închisoare anterior
menţionată a fost contopită cu pedepsele la care a fost condamnat prin sentinţa penală
nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr.
32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), contestatorul a solicitat,
în cadrul prevăzut în art. 598 C. proc. pen., contopirea celor din urmă pedepse, aplicate
de Curtea de Apel Bucureşti, cu pedepsele care au fost contopite prin decizia contestată,
precum şi stabilirea faptului că legea penală mai favorabilă aplicabilă concursului de
infracţiuni conturat este legea veche, astfel că sporul facultativ de 2 ani aplicat este
îndestulător în cadrul sancţionator nou conturat.
O astfel de solicitare nu poate fi însă valorificată prin prisma contestaţiei la
executare, procedeu jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează exclusiv
incidente prevăzute limitativ de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor
penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor
judecătoreşti, fără a se putea, însă, modifica soluţia pronunţată, care se bucură de
autoritate de lucru judecat.
Prin demersul judiciar de faţă, contestatorul A. nu invocă vreun incident ivit în
executarea deciziei contestate, ci critică însăşi soluţia dispusă prin aceasta cu privire la
regimul sancţionator aplicat pluralităţii de infracţiuni reţinute în sarcina sa.
O atare solicitare ignoră, însă, cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin Decizia nr. 70/2007, pronunţată în recurs în interesul legii (publicată în M. Of. nr.
539 din 17 iulie 2008), prin care s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că instanţele de
control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru
infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente,
pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă
de către prima instanţă.
Efectele acestei decizii obligatorii a instanţei supreme, pronunţată sub imperiul
Codului de procedură penală anterior, se menţin şi în prezent, conform art. 4741 C. proc.
pen., deoarece problema constatării, direct în calea de atac, a unei pluralităţi de
infracţiuni sub forma concursului subzistă şi în noua codificare procesual penală.
Or, situaţia particulară a contestatorului condamnat, pe numele căruia există două
mandate de executare a pedepsei închisorii: unul vizând pedeapsa 10 ani închisoare emis
în baza deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Secţia penală, contestată în cauza de faţă, şi unul vizând pedeapsa de 7 ani şi
45
4 luni închisoare, emis în baza sentinţei penale nr. 59/P din 9 aprilie 2019 pronunţată de
Curtea de Apel Constanţa (definitivă prin decizia penală nr. 295 din 31 mai 2019 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în ambele condamnări fiind avută în vedere pedeapsa
de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 387 din 28 octombrie 2015 a
Tribunalului Constanţa, nu poate fi circumscrisă vreunei nelămuriri cu privire la
hotărârea care se execută sau unei împiedicări la executarea acesteia, în înţelesul dat
acestor sintagme prin dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel
Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie) nu au fost avute în vedere în procesul de contopire realizat în primă
instanţă, prin sentinţa penală nr. 142/F din 29 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, astfel că pluralitatea de infracţiuni constatată prin acea sentinţă nu putea
fi valorificată direct de către instanţa de apel învestită cu soluţionarea căilor de atac
declarate împotriva acestei ultime hotărâri.
Situaţia invocată de condamnat este esenţial specifică ipotezei în care, în cursul
executării pedepsei, se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului
de infracţiuni între faptele pentru care au fost aplicate pedepse prin două hotărâri
definitive distincte, ipoteză de modificare a pedepsei expres reglementată în art. 585
alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În consecinţă, neaducând în discuţie caracterul echivoc sau lipsit de precizie al
hotărârii a cărei executare se contestă, solicitarea condamnatului A. nu poate fi tranşată
pe calea unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C.
proc. pen., ci, eventual, a unei cereri de contopire a pedepselor, în condiţiile prevăzute
în art. 585 C. proc. pen., demersul judiciar formulat în speţă fiind, în mod evident,
neîntemeiat.
Corelativ acestei concluzii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi cererea
de îndreptare a erorii materiale formulată de condamnatul A. este neîntemeiată.
Solicitarea de completare a dispozitivului deciziei contestate, în maniera invocată de
contestator, nu poate fi realizată în condiţiile prevăzute în art. 278 C. proc. pen., întrucât
se tinde, în realitate, la însăşi modificarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, iar nu
la îndreptarea unei simple erori materiale evidente strecurate, eventual, în hotărârea
definitivă ce se execută.
Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art.
599 raportat la art. 597 C. proc. pen., între altele, a respins, ca nefondate, contestaţia la
executare şi cererea de îndreptare de eroare materială formulate de condamnatul A.
împotriva deciziei penale nr. 239/A din 11 iulie 2019, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

10. Preluarea judecăţii. Procedură

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale.

Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- preluarea judecăţii
46
 Legea nr. 302/2004, art. 131

În conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004,
procedura de preluare a judecăţii implică două etape, atribuite în competenţa unor
instanţe distincte şi soluţionate prin hotărâri diferite, supuse distinct controlului judiciar.
Prima etapă a procedurii priveşte admisibilitatea cererii de preluare a judecăţii, atribuită
în competenţa curţii de apel, care se pronunţă prin încheiere, supusă căii de atac a
contestaţiei, iar a doua etapă a procedurii priveşte judecata, care se realizează de către
instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, conform Codului de procedură
penală, pronunţându-se prin sentinţă, supusă căilor de atac reglementate în acelaşi cod.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 155 din 4 martie 2020

Prin încheierea din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel

Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 131 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (2) lit.
j) din Legea nr. 302/2004, a fost respinsă cererea de preluare a procedurii formulată de
autorităţile din Republica Slovenia cu privire la intimata A. în ceea ce priveşte dosarul
penal II K 16223/2018 al Judecătoriei din Koper.
Împotriva încheierii din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală, în termen legal intimata A. a declarat contestaţia de faţă,
solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea încheierii şi, pe fond, în rejudecare, admiterea
cererii de preluare a procedurii formulată de autorităţile din Republica Slovenia.
Examinând contestaţia declarată de intimata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că acesta este întemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Procedura de preluare a judecăţii implică, în conformitate cu dispoziţiile art. 131
alin. (5) şi (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, o primă etapă privind admisibilitatea
cererii de preluare a judecăţii şi o a doua etapă privind judecata.
Potrivit art. 131 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, republicată, curtea de apel este
instanţa competentă să dispună, prin încheiere motivată, cu privire la admisibilitatea
cererii de preluare a judecăţii, încheiere supusă căii de atac a contestaţiei, în termen de
5 zile de la pronunţare.
Conform art. 131 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care
cererea de preluare a judecăţii a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură penală. Prin urmare, după pronunţarea încheierii prin
care curtea de apel a stabilit admisibilitatea cererii de preluare a judecăţii, judecata
continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală privind competenţa
materială.
Sintetizând, rezultă din analiza dispoziţiilor legale invocate, că legiuitorul a
stabilit, în cadrul procedurii de preluare a judecăţii, două etape: prima, propriu-zisă,
vizează admisibilitatea cererii, iar cea de-a doua priveşte judecata ce trebuie efectuată
de către autorităţile judiciare române competente, fiecare etapă fiind guvernată de norme
procedurale proprii. Astfel, după ce curtea de apel constată că cererea de preluare a
judecăţii este admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
penală, astfel cum prevede alin. (6) al art. 131 din Legea nr. 302/2004. Or, judecata, în
47
primă instanţă, obligă la soluţionarea fondului cauzei de către instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece potrivit legii naţionale, în speţă judecătoria, conform dispoziţiilor
art. 35 C. proc. pen.
Existenţa a două feluri de hotărâri - încheiere pentru admisibilitatea cererii de
preluare a judecăţii, respectiv sentinţă pentru fondul cauzei - cu prevederea unor căi de
atac diferite, conduce, în mod evident, la concluzia că procedura de preluare a judecăţii
implică două etape distincte, pentru prima etapă competenţa aparţine curţii de apel, iar
cea de-a doua etapă, judecarea pe fond a cauzei, aparţine instanţei competente să judece
în primă instanţă potrivit legii naţionale.
Prin urmare, în cauza de față, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală a
dispus în mod corect prin încheiere asupra cererii de preluare a judecății, astfel cum
prevăd dispoziţiile art. 131 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, analizând condiţiile de
admisibilitate, motiv pentru care criticile formulate de contestatoare, prin apărător ales,
referitoare la primul motiv de contestație, nu sunt întemeiate.
În ceea ce privește cererea de preluare a procedurii formulată de autorităţile din
Republica Slovenia cu privire la intimata A. în ceea ce priveşte dosarul penal II K
16223/2018 al Judecătoriei din Koper, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală
reține următoarele:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, republicată, această lege se aplică următoarelor forme de cooperare
judiciară internaţională în materie penală:
a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
La art. 4 din actul normativ amintit se prevede că această lege „se aplică în baza
şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală,
cuprinse în instrumentele juridice internaționale la care România este parte, pe care le
completează în situaţiile nereglementate.”
Prin O. G. nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, România a ratificat
Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 15 mai 1972, care în art. 8 pct. 1 prevede următoarele:
„Un stat contractant poate solicita unui alt stat să înceapă urmărirea în unul sau
mai multe dintre cazurile următoare:
a) dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
b) dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său
de origine;
c) dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă
de libertate în statul solicitat;
d) când acuzatul face obiectul, în statul solicitat, al unei urmăriri judiciare pentru
aceeaşi infracţiune sau pentru alte infracţiuni;

48
 e) dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a
descoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc
în statul solicitat;
f) dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul solicitat
este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;
g) dacă se consideră că prezența acuzatului la audieri nu poate fi asigurată în statul
solicitat;
h) dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală
condamnare, chiar atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este în măsură
să o facă.”
Trebuie precizat că termenul „urmărire” utilizat în Convenție are un sens mai larg,
referindu-se atât la urmărirea penală, cât și la judecarea cauzei.
Totodată, art. 133 din Legea nr. 302/2004 prevede, referitor la cererea de preluare
a procedurii penale, următoarele:
„(1) Cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale se
respinge dacă exercitarea urmăririi penale este contrară principiului non bis in idem sau
dacă, la data menţionată pe cerere, prescripţia răspunderii penale este împlinită potrivit
legii române.
(2) Totodată, cererea statului străin de preluare sau iniţiere a procedurilor penale
poate fi respinsă, în tot sau în parte, în următoarele cazuri:
a) motivul pe care se bazează cererea nu este justificat;
b) făptuitorii sunt necunoscuţi;
c) persoana cercetată nu are reşedinţa obişnuită în România;
d) persoana cercetată nu este cetăţean român şi nu avea reşedinţa obişnuită pe
teritoriul României în momentul săvârşirii faptei;
e) infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic sau
este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;
f) există motive serioase să se creadă că cererea de urmărire penală este
determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;
g) legea penală română este deja aplicabilă faptei şi, potrivit acestei legi,
răspunderea penală este prescrisă la momentul primirii cererii;
h) urmărirea penală este contrară angajamentelor internaţionale ale României;
i) urmărirea penală este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice
române;
j) faţă de împrejurările cauzei, preluarea urmăririi penale nu este oportună.”
Raportat la textele de lege invocate și la actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie constată faptul că persoana care face obiectul cererii a fost trimisă în judecată
de către autorităţile judiciare ale statului solicitant pentru săvârşirea infracţiunii de
deturnare şi utilizare nejustificată a patrimoniului străin prevăzută în art. 209 alin. (1)
C. pen. sloven, constând în aceea că, „în perioada 4 septembrie 2017 - 15 septembrie
2017, pe vasul de croazieră B., în portul Piram, unde a lucrat în baza contractului de
muncă pentru navă, încheiat cu societatea C., la locul de muncă „purser”, persoană
responsabilă cu îndatoriri financiare şi administrative, în care se încadrează şi primirea
numerarului în seifuri, numita a luat suma de 21.689,11 euro şi 3.872,14 USD (3.119.93
euro) şi astfel şi-a însuşit pe nedrept în dauna societăţii C. în total suma de 24.809,04
49
euro”, faptă ce corespunde infracţiunii de delapidare, prevăzută în art. 295 raportat la
art. 308 C. pen., fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări.
De asemenea, se constată că cererea statului solicitant de preluare a judecăţii nu
este contrară principiului non bis in idem, nefiind pronunţată o hotărâre definitivă pentru
aceleaşi fapte nici în Republica Slovenia şi nici în România, după cum rezultă din fişa
de cazier judiciar a persoanei în cauză.
În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, se constată că aceasta nu a
intervenit, întrucât termenele prevăzute de legea penală conform art. 155 şi art. 154 alin.
(1) lit. d) C. pen. nu au fost depăşite.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că persoana cercetată
are cetăţenie română; în urma consultării bazei de date a Direcţiei pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a rezultat că figurează cu domiciliul în
Municipiul Bucureşti.
Astfel, având a analiza şi ipoteza prevăzută în art. 133 alin. (2) lit. j) din Legea
nr. 302/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, contrar primei instanțe, că
cererea este întemeiată sub aspectul oportunităţii desfăşurării procedurii penale în
România, în condiţiile în care intimata, de cetățenie română, se află pe teritoriul
României unde își desfășoară și activitatea profesională, astfel că executarea unei
eventuale condamnări în România ar fi susceptibilă să amelioreze posibilitățile de
reintegrare socială a acesteia.
Totodată, întrucât se pretinde că intimata A. a săvârșit fapta pe vasul de croazieră
B., în portul Piram, administrarea probelor constând în audierea martorilor se poate
realiza în egală măsură de instanţa slovenă sau de instanța română prin videoconferinţă,
în al doilea caz, în baza unui ordin european de anchetă.
Prin urmare, apreciind esențială în cauză asigurarea prezenței persoanei acuzate
la judecarea cauzei și constatând, totodată, că executarea unei eventuale pedepse în
România ar asigura posibilități reale de reintegrare socială a acesteia, văzând că sunt
îndeplinite astfel cerinţele Convenţiei europene privind preluarea de proceduri în
materie penală adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, cu referire la art. 2 (existenţa unei
solicitări a unui alt stat contractant), art. 6 şi art. 7 (dubla incriminare a faptelor), art. 8
pct. 1 lit. a), b) şi f) (acuzata are reşedinţa obişnuită în statul solicitat, respectiv România;
aceasta este cetăţean român; există posibilitatea ca în cazul unei condamnări în statul
solicitat să se amelioreze posibilitatea de reintegrare socială a celor condamnaţi),
instanța de control judiciar, în temeiul art. 131 și urm. din Legea nr. 302/2004, consideră
admisibilă cererea de preluare a procedurii penale privind judecata intimatei de către
autorităţile judiciare române.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite
contestaţia formulată de intimata A. împotriva încheierii din data de 14 noiembrie 2019,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
Va desfiinţa încheierea atacată şi, rejudecând cauza, va admite cererea de preluare
a judecăţii formulată de autorităţile din Republica Slovenia cu privire la intimata A. în
cauza ce formează obiectul dosarului penal II K 16223/2018 al Judecătoriei din Koper,
referitor la infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 295 C. pen.
Cum art. 131 alin. (6) din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care cererea a fost
declarată admisibilă, judecata continuă potrivit Codului de procedură penală, făcând
50
aplicarea art. 41 alin. (1) lit. c) din acest cod, se va stabili că Judecătoria Sectorului 4
Bucureşti este competentă să judece în fond cauza, instanţă în a cărei rază de competenţă
teritorială locuiește intimata inculpată.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia formulată de
intimata A. împotriva încheierii din data de 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de
Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
A desfiinţat încheierea atacată şi, rejudecând, a admis cererea de preluare a
judecăţii formulată de autorităţile din Republica Slovenia cu privire la intimata A. în
cauza ce formează obiectul dosarului penal II K 16223/2018 al Judecătoriei din Koper,
referitor la infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 295 C. pen.
A stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului
4 Bucureşti, instanţă căreia i s-a înaintat dosarul.

51