Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

HOTĂRÂRI
prin care au fost soluţionate probleme de drept în materie penală şi procesual
penală

1. Şantaj. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei

Indice alfabetic: Drept penal
- şantaj

C. pen., art. 207

Legea nr. 78/2000, art. 131

Constrângerea persoanei care are calitatea de director al unei asociaţii să remită

o sumă de bani, prin agresiune fizică şi ameninţarea acesteia cu divulgarea, în mediul
familial şi la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei, săvârşită în
scopul de a dobândi în mod injust folosul patrimonial constând în suma de bani,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prevăzută în art. 207 alin.
(3) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr.
78/2000.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 82/A din 12 martie 2020

Prin sentința nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel
Timișoara, Secția penală s-a dispus, între altele, schimbarea încadrării juridice a faptei
reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 207 alin.
(3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr.
78/2000 în infracţiunea de ameninţare prevăzută în art. 206 C. pen.
În temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a
fost achitată inculpata B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută în art.
207 alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea
nr. 78/2000.
În temeiul art. 80 C. pen., s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de
inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută în art. 206 C. pen.
1
 În temeiul art. 81 C. pen., s-a aplicat sancţiunea avertismentului faţă de
inculpatul A. în raport cu infracţiunea menţionată și s-a atras atenția inculpatului
asupra dispozițiilor art. 82 C. pen.
Împotriva sentinței nr. 613/PI din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de
Apel Timișoara, Secția penală, au declarat apel, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial
Timișoara şi persoana vătămată C.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de apelanți, dar şi
din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca fiind întemeiate apelurile declarate de
parchet şi persoana vătămată C., între altele, pentru considerentele ce vor fi arătate în
cele ce urmează:
Referitor la criticile comune de netemeinicie invocate de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul
Teritorial Timișoara și persoana vătămată C. ce au vizat, pe de o parte, greșita achitare
a inculpatei B. sub aspectul comiterii infracțiunii de șantaj, iar, pe de altă parte, greșita
schimbare a încadrării juridice a faptei (în infracțiunea de amenințare, reținând doar
actul material din 22 decembrie 2016):
În concret, parchetul și apărătorul persoanei vătămate au susținut că instanța de
fond a dat relevanță juridică deosebită depozițiilor inculpaților, apreciind că se
coroborează între ele, a înlăturat declarațiile persoanei vătămate ca fiind contradictorii
și în scopul susținerii acuzațiilor aduse inculpaților, în considerarea faptului că toate
convorbirile purtate cu inculpații au fost înregistrate de persoana vătămată fără știrea
acestora, după formularea unei plângeri penale pentru comiterea mai multor infracțiuni
- șantaj, amenințare, loviri și alte violențe, hărțuire, a interpretat eronat conținutul
convorbirilor telefonice dintre inculpați și persoana vătămată, după cum nu a avut în
vedere că argumentele invocate în susținerea vinovăției inculpatului A. cu privire la
actul material din 22 decembrie 2016 sunt în contradicție cu aprecierile făcute în ceea
ce privește activitatea inculpatei B., ce viza același act material la care inculpații au
participat împreună și față de care a dispus o soluție de achitare, întemeiată pe
dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Raportat la argumentele invocate în susţinerea acestor critici, apelanții au
solicitat desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaților
sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, iar, sub aspectul laturii civile, au solicitat
admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatei B. la plata sumei de 20.000 euro către
persoana vătămată C.
În urma reexaminării actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie apreciază ca fiind întemeiată critica parchetului și a persoanei vătămate în ceea
ce privește vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea faptei de care sunt acuzați
(șantaj), în principal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Referitor la activitatea infracțională a inculpaților A. și B., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, față de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al
cercetării judecătorești, îşi însuşeşte argumentele de fapt şi de drept reţinute prin actul
de inculpare și constată că instanța de fond a interpretat, în mod eronat, atât depozițiile
persoanei vătămate și conținutul convorbirilor telefonice, pornind de la o ipoteză greșită
2
că au fost înregistrate de persoana vătămată după formularea plângerii penale, în scopul
susținerii acuzațiilor aduse inculpaților (când nu se mai punea problema raportului
agresor - victimă), fapt ce dovedește reaua-credință a acesteia, cât și declarațiile
inculpaților din cursul procesului penal.
Prin actul de sesizare din data de 6 decembrie 2017, întocmit de Direcţia
Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, în sarcina celor doi inculpați s-
a reținut comiterea infracțiunii de șantaj, prevăzută în art. 207 alin. (3) raportat la art.
207 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, constând în
aceea că, în perioada 21 decembrie 2016 - 16 martie 2017, inculpatul A. a exercitat
acte de violenţă fizică asupra persoanei vătămate C. (psiholog și director la Asociația
D.) și, împreună cu inculpata B., care s-a folosit de atitudinea violentă a inculpatului,
l-au ameninţat cu divulgarea împrejurării că are un copil cu aceasta, dintr-o relaţie
extraconjugală, pentru a-i afecta imaginea în faţa familiei şi la locul de muncă, cu
scopul de a-l constrânge la plata unei sume de 20.000 de euro. S-a reținut de acuzare
că actele de amenințare și violență fizică exercitate de cei doi asupra persoanei
vătămate s-au realizat la mai multe momente, respectiv la data de 21 decembrie 2016,
în municipiul Timișoara, când inculpatul A. a exercitat acte de violență fizică și,
împreună cu inculpata B., au proferat și amenințări la adresa lui C. în timp ce se afla în
autoturismul inculpatului, în cadrul discuțiilor telefonice ulterioare fiind exercitate acte
de constrângere prin amenințări asupra persoanei vătămate de către ambii inculpați,
respectiv la data de 22 decembrie 2016 și la data de 13 martie 2017, iar la data de 16
martie 2017 s-a realizat acțiunea de prindere în flagrant a inculpaților.
Având în vedere criticile formulate de apelanți și interpretarea dată de instanța
de fond acțiunilor inculpaților raportat la elementele constitutive ale infracțiunii pentru
care s-a dispus trimiterea lor în judecată, se impun a fi făcute câteva precizări de ordin
teoretic în legătură cu conținutul incriminării.
Infracțiunea de șantaj în noul Cod penal sancționează acele fapte care restrâng
libertatea psihică a persoanei, în sensul că o determină prin constrângere fizică sau
psihică să facă acte pe care nu ar fi dorit să le efectueze, constrângerea fiind făcută în
scopul obținerii în mod injust a unui folos nepatrimonial sau patrimonial de către acela
care exercită constrângerea (dacă folosul pe care îl urmărește autorul constrângerii este
un folos patrimonial fapta este sancționată mai grav).
Elementul material al laturii obiective se poate realiza în două modalități, prima
constă într-o acțiune de constrângere fizică (orice act prin care se înfrânge rezistența
fizică a celui agresat) sau morală (efectuarea unui act de natură să inspire temerea că,
pe viitor, ea sau orice persoană care îi este apropiată urmează să suporte un rău) de
natură să-i producă celui împotriva căruia se exercită o stare de temere, deoarece
numai în felul acesta fapta aduce atingere libertății morale a persoanei, iar
constrângerea să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (un act de remitere, de
autodeposedare), să facă (a acționa într-un anumit fel la cererea persoanei care exercită
constrângerea), să nu facă (să se abțină de la un act sau de la o acțiune) sau să sufere
ceva (suportarea unui prejudiciu material sau moral, fiind fără relevanță dacă pretenția
făptuitorului a fost sau nu satisfăcută de persoana constrânsă).
A doua modalitate de realizarea a laturii obiective poate consta într-o
amenințare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare
3
pentru persoana amenințată sau pentru un membru al familiei acesteia, care să aibă
aptitudinea de a aduce atingere onoarei, demnității, reputației persoanei la care se
referă.
Sub aspect subiectiv infracțiunea de șantaj se poate comite numai cu intenție
directă, întrucât făptuitorul săvârșește fapta cu scopul de a dobândi în mod injust un
folos nepatrimonial/patrimonial pentru sine sau pentru altul, folos ce poate proveni de
la orice persoană, nu numai de la cel constrâns, scopul prevăzut de lege fiind
dobândirea folosului și nu lezarea victimei. De asemenea, trebuie menționat că norma
de incriminare sancționează modul injust în care se urmărește obținerea folosului de
către făptuitor; prin urmare, există infracțiunea de șantaj și atunci când folosul i s-ar fi
cuvenit făptuitorului (era unul just dacă îl obținea pe o cale licită).
Consumarea infracțiunii de șantaj are loc în momentul exercitării acțiunii de
constrângere, când se produce și urmarea socialmente periculoasă constând în
încălcarea libertății morale a victimei. Rezistența victimei la presiunile agresorului
sau, dimpotrivă, satisfacerea pretențiilor acestuia nu influențează momentul
consumativ al infracțiunii.
Având în vedere considerațiile de ordin teoretic expuse anterior și faptul că în
interpretarea și aprecierea probelor instanța trebuie să aibă în vedere toate
împrejurările faptice în ansamblul lor, dar și faptul că valoarea probatorie a depoziției
unei părți nu poate fi apreciată decât prin coroborare cu alte elemente care să confirme
sau să infirme susținerile acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, contrar
celor reținute de instanța de fond, că, la data de 21 decembrie 2016, inculpații A. şi B.
s-au deplasat în municipiul Timişoara cu scopul de a-l constrânge pe C., ce deținea
funcția de psiholog și director al Asociaţiei D., să ofere şi să remită o sumă de bani,
astfel că, în momentul când persoana vătămată s-a întâlnit cu inculpații și a urcat în
mașina condusă de inculpatul A., a fost agresată fizic de acesta din urmă și ameninţată
de ambii inculpați cu provocarea unui scandal prin divulgarea, în mediul familial şi la
locul de muncă, a faptului că are un copil din afara căsătoriei cu inculpata B., dintr-o
relație pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani.
Împrejurarea că inculpații au exercitat acte de agresiune fizică și amenințări
asupra persoanei vătămate C., aflată în autoturismul condus de inculpatul A., sunt
dovedite chiar de depozițiile acestora care se coroborează sub acest aspect, parțial, cu
depozițiile persoanei vătămate C., însă nu pot fi justificate, așa cum au susținut
inculpații și a reținut instanța de fond, de găsirea unei soluții privind situația minorului
E. și protejarea intereselor acestuia, după cum nici violențele fizice exercitate de
inculpatul A. nu pot fi explicate de sentimentele pe care le mai avea față de inculpată
și ca o reacție față de atitudinea persoanei vătămate care a făcut aprecieri cu privire la
posibili alți parteneri din viața inculpatei B., în contextul în care nu exista un test de
paternitate care să confirme că este tatăl minorului, iar despre existența acestui copil a
aflat după 12 ani.
Scopul deplasării inculpaților în municipiul Timișoara nu a fost acela de a aduce
la cunoștința persoanei vătămate despre existența minorului și rezolvarea situației
juridice a acestuia, ci de a-l constrânge pe C. să propună și să remită o sumă de bani,
aspect dovedit, pe de o parte, de insistența inculpaților de a-l găsi și purta o discuție cu
acesta în aceeași zi.
4
 Pe de altă parte, modalitatea în care inculpații au acționat după ce persoana
vătămată a revenit la autoturismul condus de A., respectiv prezentarea unor fotografii
cu minorul E., informarea acestuia că este tatăl minorului, sens în care i-au arătat chiar
și un act medical prin care se atesta faptul că fostul soț nu este tatăl copilului,
agresiunea fizică (prinderea și tragerea persoanei vătămate de gulerul cămășii) și
amenințarea verbală (cu referire la violențe fizice și distrugerea carierei și familiei)
realizată de inculpatul A., față de reacția firească a persoanei vătămate de a avea
rețineri legate de faptul că ar fi tatăl copilului în lipsa unui test de paternitate,
precizările făcute de inculpată că nu dorește să-i creeze probleme care să-i afecteze
cariera și familia, în cazul în care va găsi o soluție în rezolvarea situației, pentru care
inculpatul A. i-a dat „cinci minute”, opțiuni ce lăsau să se înțeleagă că persoana
vătămată trebuia să facă și să dea ceva, dovedește că scopul urmărit de inculpați a fost
de a obține un folos patrimonial de la victimă, cuantumul sumei fiind precizat în
discuțiile ulterioare de inculpata B.
Mai mult, alegerea inculpatei de a obține sprijin financiar de la persoana
vătămată C. ar fi fost justificată și în afara ilicitului penal, în condițiile în care se
stabilea pe calea unei acțiuni în justiție paternitatea acestuia în raport cu minorul și s-ar
fi ajuns la o înțelegere între părți (persoană vătămată - inculpată) privind plata unei
prestații lunare pentru creșterea și educarea minorului, ipoteză care nu se regăsește în
cauză. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legiuitorul sancționează prin norma de
incriminare de la art. 207 C. pen. modul injust în care se urmărește obținerea folosului;
or, varianta aleasă de inculpată se circumscrie acțiunilor sancționate de norma penală
și nu poate fi apreciată ca o opțiune corectă în obținerea unui sprijin financiar pentru
minor, așa cum a reținut instanța de fond, chiar dacă persoana vătămată ar fi avut o
obligație în creșterea și educarea minorului, câtă vreme nu a existat o înțelegere între
părți.
De asemenea, actele de constrângere fizică (tragerea persoanei vătămate de
guler și blocare ușilor de la mașină) și amenințările (provocarea unui scandal prin
divulgarea, în mediul familial şi la locul de muncă, a faptului că are un copil din afara
căsătoriei cu inculpata B., dintr-o relație pe care cei doi au avut-o în urmă cu 12 ani)
exercitate de inculpații A. și B. asupra lui C., în opinia instanței de control judiciar, au
fost de natură să creeze persoanei vătămate o stare de temere prin încălcarea libertății
morale în luarea unei decizii și să aducă atingere imaginii sale în familie și la locul de
muncă.
Această concluzie este susținută chiar de conduita persoanei vătămate care a
perceput încă din primul moment intenția și scopul ilicit urmărit de inculpații A. și B.,
acțiunile de constrângere psihică și amenințare fiind continuate de cei doi inculpați și
în discuția dintre părți din data de 22 decembrie 2016, astfel că la data de 23
decembrie 2016 a formulat o plângere penală sub aspectul comiterii infracțiunilor de
șantaj, amenințare, loviri și alte violențe și a solicitat, prin mai multe cereri, dispunerea
de către organul judiciar a unor măsuri de supraveghere tehnică - înregistrarea
comunicaţiilor dintre aceasta şi făptuitori, având în vedere modul de acțiune al
inculpaților, luarea unor măsuri de protecţie şi audierea sa, cereri asupra cărora
procurorul învestit cu soluționarea cauzei s-a pronunțat abia peste trei luni (16 martie
2017), apreciind că nu sunt întemeiate şi pot fi produse probe prin alte modalităţi, mai
5
puţin intruzive decât interceptarea comunicaţiilor, persoana vătămată având
posibilitatea, de care de altfel s-a și folosit, de a înregistra personal propriile
convorbiri.
În acest context au fost realizate înregistrările convorbirilor telefonice dintre
persoana vătămată și inculpații din prezenta cauză după data de 21 decembrie 2016,
înregistrări al căror conținut nu a fost contestat de niciuna dintre părți, astfel că modul
în care a acționat persoana vătămată nu poate fi apreciat ca fiind în scopul obținerii
unor probe în dovedirea faptei de șantaj ce a făcut obiectul sesizării organelor judiciare
și nici de a-i determina pe inculpații A. și B. să accepte împrejurări faptice care nu s-au
petrecut în realitate sau au fost percepute eronat de persoana vătămată (crearea unei
stări de temere, atingerea imaginii sale în familie și la locul de muncă), având în
vedere că acțiunile de constrângere și amenințare la care au recurs cei doi inculpați s-
au realizat deja cu ocazia întâlnirilor din 21 decembrie 2016 și din 22 decembrie 2016,
după care inculpații au păstrat aceeași conduită și în discuțiile ulterioare.
Reiterarea de către persoana vătămată a acțiunilor realizate de inculpați, în
conținutul discuțiilor ulterioare cu A. și B., chiar în varianta percepută de aceasta, nu
au fost respinse de inculpați, care au încercat să le justifice prin atitudinea persoanei
vătămate de a se eschiva de la obligațiile ce îi revin față de minor, indecizia acesteia
de a face un test de paternitate, conduita și folosirea unor expresii jignitoare față de
inculpata B. Ca atare, prin acest comportament, persoana vătămată a încercat și reușit
obținerea unor relatări din partea inculpaților cu privire la intenția și scopul urmărit,
respectiv de a obţine sume de bani în mod injust, prin constrângere, în condiţiile în
care i se solicitase să găsească o soluție (ce se deducea a fi de natură patrimonială,
confirmată ulterior și de inculpata B.) pentru a nu se face publică filiaţia faţă de un
minor.
Totodată, nu poate fi primită aprecierea instanței de fond că starea de temere a
fost doar o percepție a persoanei vătămată invocate ca atare în susținerea acuzațiilor,
câtă vreme nivelul de pregătire și experiența profesională a persoanei vătămate
(psiholog și director al unei asociații ce promova drepturile femeii în societate) au
permis acesteia, cel puțin la nivel teoretic, să facă o apreciere calificată asupra actelor
de constrângere și amenințare efectuate de inculpați și a scopului urmărit.
Faptul că inculpații au exercitat acte de constrângere și amenințare asupra lui C.
în scopul de a-l determina să ofere și să remită o sumă de bani, în modalitatea
susținută de acesta în depozițiile date în cursul procesului penal, este dovedit și de
conversația din data de 22 decembrie 2016.
Modul în care se poartă discuția între persoana vătămată și inculpată și la un
moment dat între aceasta și inculpatul A. care a intervenit în discuție, pe fondul unor
discuții contradictorii dintre cei doi, atitudinea lui A. față de soluția propusă de C.
pentru a oferi ajutor minorului, în sensul de a face un test de paternitate, după care nu
ar avea o problemă cu asumarea responsabilității, fapt ce l-a nemulțumit pe inculpat,
care a pretins ca ajutorul să se realizeze fără acel test, amenințând cu un scandal prin
divulgarea acelor împrejurări familiei persoanei vătămate, relevă constrângerea
exercitată de inculpați asupra persoanei vătămate, în scopul obținerii în mod injust a
unui folos patrimonial, contrar celor reținute de instanța de fond. De altfel,
argumentele instanței s-au fundamentat pe interpretarea selectivă a dialogurilor dintre
6
inculpați și persoana vătămată din data de 22 decembrie 2016, fapt ce a condus la
interpretarea eronată a conținutul acestei convorbiri și chiar la raționamente
contradictorii vizând aceleași împrejurări faptice.
Relevantă în dovedirea constrângerilor efectuate de inculpați asupra persoanei
vătămate este și convorbirea din data de 22 februarie 2017, în care persoana vătămată
încearcă să negocieze suma de bani propusă de inculpată și solicită o garanție pentru
suma pe care urma să o remită, readuce în discuție conduita și scopul urmărit de
inculpați la momentul sosirii la Timișoara, aspecte care nu sunt negate de inculpata B.
care precizează încă o dată că violent a fost doar A. și își justifică demersurile de
situația financiară dificilă în care se află. În continuarea discuției, persoana vătămată îi
reproșează că s-a folosit de A. pentru a veni la el și a face rost de bani și faptul că nu
putea obține acei bani în mod legal, dar persoana vătămată este dispusă să-i plătească,
contrar voinței sale, pentru a nu-i fi afectată familia și imaginea la locul de muncă.
Acest aspect este confirmat de inculpată.
Scopul urmărit de inculpați este relevat și de împrejurarea că propunerile
persoanei vătămate referitoare la conținutul actului și semnarea acestuia și de către
inculpatul A. sunt acceptate de inculpata B., care confirmă că minorul nu va mai avea
drepturi, că ea nu va mai avea pretenții, iar ca martor va semna și A. că a fost prezent,
precizare ce dovedește încă o dată, contrar susținerilor inculpaților, contribuția comună
a acestora în realizarea acțiunilor ilicite exercitate asupra persoanei vătămate, dar și
faptul că inculpata s-a folosit de atitudinea violentă a lui A. pentru a determina
persoana vătămată să remită o sumă de bani.
Faptul că inculpata B. nu a dorit să urmeze calea unei acțiuni în justiție pentru
stabilirea drepturilor minorului, ci scopul a fost obținerea unui folos patrimonial de la
persoana vătămată C. este dovedit și de modalitatea în care aceasta a acționat ulterior;
astfel, deși a recurs la serviciile unui mediator, a renunțat la mediere după ce a fost
sunată de persoana vătămată și au reluat discuțiile cu privire la remiterea sumei de
20.000 euro și încheierea actului solicitat de C. drept garanție că nu va mai fi obligat la
plata altor sume de bani.
De asemenea, recurgerea de către inculpată la serviciile inculpatului F. (achitat
în cauză), avocat, în scopul întocmirii actului prin care se garanta persoanei vătămate
că în schimbul sumei de 20.000 euro minorul va renunța la drepturi, că inculpata nu va
mai avea alte pretenții de la aceasta, dovedește că intenția inculpatei a fost doar
obținerea unui folos patrimonial în mod injust de la C. și nu protejarea minorului de
eventuale traume psihice dacă ar fi aflat despre tatăl său biologic. Chiar dacă
caracterul convenției încheiate nu are relevanță sub aspectul săvârșirii infracțiunii de
șantaj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispozițiile civile invocate de
instanța de fond nu pot fundamenta aprecierea că opțiunea aleasă de inculpata B. a fost
una legală și că, pe lângă drepturile minorului de stabilire a filiaței, sunt și drepturile
mamei la viață intimă privată. Potrivit dispozițiilor art. 425 C. civ., titularul acțiunii în
stabilirea paternității este minorul, iar dreptul de a exercita această acțiune este
recunoscut mamei, în numele acestuia, însă nu se poate renunța la acest drept în cazul
acțiunilor privitoare la filiație, conform prevederilor art. 437 C. civ., astfel că
înțelegerea părților privind plata unei prestații pentru creșterea și educarea minorului
nu poate interveni decât după momentul stabilirii filiației, ipoteză care nu se regăsește
7
în cauză și nu poate înlătura dreptul minorului de a fi întreținut și crescut de tatăl
biologic. Ca atare, nici dreptul mamei la o viață privată și nici interesul financiar al
minorului nu pot conferi un caracter legal demersului întreprins de inculpată în sensul
renunțării, pentru minor, la dreptul acestuia de stabilire a paternității în schimbul unei
sume de bani.
Totodată, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că inculpatul A. a acceptat să fie
menționat în cuprinsul actului întocmit de inculpatul F., la sugestia persoanei
vătămate, în care se preciza că inculpații se vor abține de la orice act de denigrare a
persoanei vătămate, orice demersuri de recunoaștere a copilului și nu îi vor spune
minorului nimic despre tatăl biologic, în schimbul sumei de 20.000 euro remise de C.,
ce reprezintă toate cheltuielile necesare creșterii și educării minorului E., sumă ce va fi
utilizată pentru achiziționarea unei garsoniere pe numele minorului, fapt ce dovedește
că inculpatul A. a urmărit, împreună cu inculpata B., obținerea unui folos patrimonial
în mod injust de la persoana vătămată. Față de toate aceste elemente probatorii,
apărarea inculpatului A., însușită și de către instanța de fond, în sensul că nu a urmărit
niciun moment determinarea persoanei vătămate să ofere și să remită o sumă de bani,
prin constrângerile exercitate, pe care nu le-a negat, dar le-a justificat de interesul său
de a rezolva problema minorului, în contextul demersului inițiat de inculpata B. față de
care avea numite sentimente, nu poate fi primită.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai subliniază faptul că rezistența persoanei
vătămate la presiunile și constrângerile efectuate de inculpați, tergiversarea remiterii
sumei la care a fost constrânsă nu influențează momentul consumativ al faptei de
șantaj, astfel că acțiunile persoanei vătămate de a-i determina pe inculpați să
recunoască actele de constrângere și amenințare la care l-au supus încă de la prima
întâlnire, precum și scopul urmărit, nu conturează reaua-credință a acesteia sau
provocarea inculpaților în realizarea acțiunilor de constrângere, având în vedere că
acestea s-au realizat deja, iar înregistrarea convorbirilor purtate cu inculpații A. și B. a
fost justificată de atitudinea pasivă a organelor judiciare până la momentul acțiunii de
prindere în flagrant care s-a realizat la data de 16 martie 2017.
Împrejurarea că, după prinderea inculpaților în flagrant la data de 16 martie
2017, B. a formulat, prin intermediul apărătorului F. care avea din partea acesteia un
mandat de reprezentare convențională, acțiune în justiție pentru stabilirea paternității
minorului E., nu are relevanță sub aspectul acțiunilor ilicite ale inculpatei în raport cu
persoana vătămată C., întrucât infracțiunea de șantaj se consumase deja, după cum nu
are relevanță nici faptul că s-a stabilit că persoana vătămată este tatăl biologic al
minorului, deoarece prin norma de incriminare este sancționat modul injust în care
făptuitorul urmărește obținerea folosului, chiar dacă acesta i s-ar fi cuvenit.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că
declarațiile persoanei vătămate exprimă realitatea, se coroborează cu conținutul
convorbirilor telefonice, astfel cum au fost analizate în considerentele deciziei și
necontestate de inculpați, care au dat doar o interpretare diferită sensului discuțiilor
purtate cu persoana vătămată în vederea exonerării lor de răspundere penală și nu pot
fi înlăturate din materialul probator ce face dovada certă a faptului că acțiunile de
constrângere fizică și amenințare a persoanei vătămate C. (psiholog și director al
Asociaţiei D.) cu divulgarea împrejurării că are un copil dintr-o relație extraconjugală
8
pentru a-i afecta imaginea în fața familiei și la locul de muncă, desfășurate de
inculpații A. și B., în perioada 21 decembrie 2016 - 16 martie 2017, cu scopul de a-l
constrânge pe acesta la plata sumei de 20.000 euro, se circumscriu atât sub aspectul
laturii obiective, cât și al laturii subiective infracțiunii de șantaj, prevăzute în art. 207
alin. (3) raportat la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr.
78/2000.
Raportat la argumentele expuse pe larg în considerentele deciziei și care susțin
vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea infracțiunii de șantaj, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod greșit instanța de fond a dispus schimbarea
încadrării juridice în cazul inculpatului A. din infracțiunea de șantaj (doar actul
material din data de 22 decembrie 2016) în infracțiunea de amenințare. Concluziile
instanței de fond privind existența unei acțiuni de amenințare exercitate de inculpatul
A. asupra persoanei vătămate C. care a fost de natură a crea o stare de temere, dar nu a
impus o anumită conduită și nu a vizat o stare de pericol pentru familia persoanei
vătămate sau vreo agresiune fizică, sunt infirmate de probatoriul administrat din care a
rezultat în mod cert că, prin constrângerea fizică și amenințările repetate, scopul
urmărit de inculpat a fost de a determina victima să ofere și să remită o sumă de bani
(de a obține un folos patrimonial). Or, fiind dovedit scopul urmărit de inculpat,
infracțiunea de amenințarea se absoarbe în conținutul infracțiunii de șantaj, astfel că
nici apărările inculpatului nu pot fi primite sub acest aspect.
În consecință, reținând vinovăția inculpaților A. și B. în comiterea infracțiunii
de șantaj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind întemeiate criticile
formulate de parchet și persoana vătămată sub acest aspect și apreciază că se impune
tragerea la răspundere penală a celor doi inculpați.
Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în
cursul cercetării judecătorești, la primul termen de judecată, persoana vătămată C.,
prin apărător ales, a formulat cerere de constituire parte civilă în cauză cu suma de
100.000 euro daune morale, reprezentând reparația suferinței pricinuite de acțiunile
ilicite ale inculpaților și a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata acestei sume
către persoana vătămată. Cu ocazia dezbaterilor apelului formulat, în concluziile orale,
apărătorul persoanei vătămate a solicitat să se dea curs solicitării parchetului și să fie
obligată inculpata B. la plata sumei de 20.000 euro către persoana vătămată C., cu titlu
de daune morale, sumă solicitată de inculpați în realizarea actelor de șantaj.
În conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă are
ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile
civilmente, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate prin infracţiune,
iar în alin. (5) al textului de lege se menționează că repararea prejudiciului material și
moral se face potrivit dispozițiilor din legea civilă referitoare la antrenarea răspunderii
civile și modalitatea în care aceasta se realizează (repararea în natură şi plata unei
despăgubiri băneşti).
În acest sens se reține că, potrivit prevederilor art. 19 și art. 20 C. proc. pen.
raportat la dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 1349 alin. (1) C. civ., angajarea
răspunderii civile a inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente este
determinată de existența unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective
sau a unor interese legitime ale unei persoane (în cazul de față prin infracțiune),
9
existenţa unei legături de cauzalitate între infracţiune şi încălcarea drepturilor
subiective sau a unor interese legitime şi manifestarea voinţei persoanei fizice cu
capacitate deplină de exerciţiu ori a celei juridice de a fi despăgubită.
Întrucât, în cauză, a fost stabilită doar vinovăția inculpaților A. și B. în
comiterea infracțiunii de șantaj asupra persoanei vătămate C., instanța de control
judiciar constată că prin natura ei această infracţiune este una de pericol, iar prin
acţiunile întreprinse împreună de cei doi inculpați (agresiune fizică și amenințări în
împrejurările reținute de instanță) au creat un prejudiciu nepatrimonial în plan psihic
persoanei vătămate, care a fost nevoită să apeleze la sprijinul organelor judiciare și să
ia unele măsuri prin care să dovedească constrângerile la care a fost supusă, astfel că i-
a fost afectată situaţia socială, familială și chiar profesională, care o îndreptățesc la
despăgubiri. Deși suferința pricinuită acesteia nu poate fi cuantificabilă în bani, suma
solicitată cu titlu de daune morale este nejustificat de mare, astfel că, în raport de
criteriile enunțate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că stabilirea sumei de
2.000 euro, echivalentul în lei potrivit cursului BNR din ziua plăţii, este suficientă
pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat părţi civile C.
Ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 397, art. 19 şi art. 25 alin. (1) C.
proc. pen., urmează să admită, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată
C., să oblige, în solidar, pe inculpații A. şi B. dată fiind contribuția egală a acestora în
comiterea faptei de șantaj, la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în echivalentul
în lei, potrivit cursului BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională
Anticorupţie şi persoana vătămată C. împotriva sentinței nr. 613/PI din 20 decembrie
2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.
A desfiinţat sentința penală atacată şi, rejudecând, între altele:
1. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpata B.
pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută în art. 207 alin. (3) C. pen. raportat
la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, art. 75
alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen.
2. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A.
pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută în art. 207 alin. (3) C. pen. raportat
la art. 207 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, art. 75
alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen.
În temeiul art. 397 C. proc. pen., art. 19 C. proc. pen. şi art. 25 alin. (1) C. proc.
pen., a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată C. și a obligat,
în solidar, pe inculpații A. şi B. la plata către aceasta a sumei de 2.000 euro, în
echivalentul în lei, potrivit cursului BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.

2. Mărturie mincinoasă. Subiect activ

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra înfăptuirii

justiţiei
Indice alfabetic: Drept penal
10
 - mărturie mincinoasă

C. pen., art. 273

Persoana care a stabilit cu inculpatul relații asemănătoare acelora dintre soți,

audiată în calitate de martor, are calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie
mincinoasă prevăzută în art. 273 alin. (1) C. pen., dacă - deşi organele judiciare i-au
adus la cunoştinţă dreptul de a refuza să fie audiată în calitate de martor numai după
audiere şi i-au dat posibilitatea de a-şi retracta declaraţia în care a făcut afirmaţii
mincinoase în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost
întrebată - şi-a menţinut declaraţia, menţionând că i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a
refuza să fie audiată în calitate de martor şi că îşi menţine declaraţia.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 114/RC din 7 aprilie 2020

Prin sentinţa penală nr. 1176 din 27 iunie 2019, pronunţată de Judecătoria Arad,
în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., s-a stabilit în sarcina
inculpatului A. pedeapsa de 4.000 lei amendă penală, reprezentând 200 de zile-amendă,
în valoare de 20 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută
în art. 193 alin. (2) C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului
pedeapsa de 2.400 lei amendă penală, reprezentând 120 de zile-amendă, în valoare de 20 lei,
pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, prevăzută în art. 206 alin. (1) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., au fost contopite pedepsele
aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 4.000 lei, la care s-a adăugat suma de 800
lei, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 4.800 lei amendă penală, reprezentând 240
de zile-amendă, în cuantum de 20 lei.
În baza art. 83 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei amenzii
pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data
rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus
ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la
serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului
de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea
locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice
schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata B., la o
amendă penală de 4.000 lei, reprezentând 200 de zile-amendă, în cuantum de 20 lei,
pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) C.
pen.
În baza art. 63 C. pen., s-a atras atenția inculpatei că neplata cu rea-credință a
amenzii atrage înlocuirea acesteia cu închisoarea.
Prin decizia nr. 1076/A din 17 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, Secţia
penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile
11
declarate, între alţii, de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1176 din 27 iunie 2019
a Judecătoriei Arad.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de procuror, a
desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
A înlăturat dispoziţiile art. 83 şi urm. C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei
de 4.800 lei amendă penală faţă de inculpatul A.
A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei penale apelate.
Pe fond, s-a reţinut că, în data de 19 iulie 2017, în jurul orelor 20.20, inculpatul
A., în timp ce se afla în faţa imobilului situat în comuna C., str. D., nr. 40A, a lovit-o cu
pumnul în zona feţei pe persoana vătămată E., cauzându-i leziuni traumatice care au
necesitat spre vindecare un număr de 25 de zile de îngrijiri medicale.
În aceeași împrejurare, inculpatul A. a amenințat-o cu acte de violenţă pe
persoana vătămată F.
Totodată, în data de 2 octombrie 2017, între orele 10.00-13.40, în timp ce era
audiată de organele de cercetare penală în calitate de martor în dosarul penal nr. X.,
având ca obiect săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violenţe, faptă prevăzută în
art. 193 alin. (2) C. pen., respectiv ameninţare, faptă prevăzută în art. 206 alin. (1) C.
pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen., de către suspectul A., pentru a
evita tragerea la răspundere penală a acestuia, inculpata B. a declarat mincinos că, în
data de 19 iulie 2017, în jurul orelor 20.00-20.30, se afla în faţa imobilelor cu nr. 40A şi
40B de pe str. D. din comuna C., când, în urma unor discuţii, numitul E. s-a îndreptat
amenințător spre ea, cu intenţia de a o lovi, iar prietenul ei, A., l-a oprit cu mâinile, fără
a-l împinge sau a-l lovi, precum şi că numita F. nu se afla la faţa locului pe parcursul
derulării evenimentelor.
S-a constatat că împrejurările în privința cărora inculpata a declarat mincinos
erau esențiale în cauză, vizând tocmai comiterea infracțiunii de lovire, respectiv
amenințare de care era acuzat concubinul său.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie, între alţii,
inculpata B., invocând cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În motivarea recursului în casaţie, în esenţă, inculpata B. a susţinut că fapta
pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) C. pen., prin raportare la Decizia
Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017, intervenită în cursul procesului
penal, dat fiind faptul că este concubina inculpatului A.
Prin încheierea nr. 30/RC din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata B. împotriva
deciziei nr. 1076/A din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,
Secţia penală.
Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpata B., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată, în principal, următoarele:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul
între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în
casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare
prevăzute de lege. Controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de

12
nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc.
pen.
Se constată că inculpata B. şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă
casării în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că inculpata B. a fost condamnată pentru
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) C. pen.
Totodată, observă că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei constă în aceea
că, în data de 2 octombrie 2017, între orele 10.00-13.40, în timp ce era audiată de
organele de cercetare penală în calitate de martor în dosarul penal nr. X., având ca
obiect săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violenţe, faptă prevăzută în art. 193
alin. (2) C. pen., respectiv ameninţare, faptă prevăzută în art. 206 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen., de către suspectul A., pentru a evita
tragerea la răspundere penală a acestuia, inculpata B. a declarat mincinos că, în data de
19 iulie 2017, în jurul orelor 20.00-20.30, se afla în faţa imobilelor cu nr. 40A şi 40B de
pe str. D. din comuna C., când, în urma unor discuţii, numitul E. s-a îndreptat
amenințător spre ea, cu intenţia de a o lovi, iar prietenul ei, A., l-a oprit cu mâinile, fără
a-l împinge sau a-l lovi, precum şi că numita F. nu se afla la faţa locului pe parcursul
derulării evenimentelor.
Totodată, constată că instanţa de apel a reţinut că împrejurările în privința cărora
inculpata a declarat mincinos erau esențiale în cauză, vizând tocmai comiterea
infracțiunii de lovire, respectiv amenințare de care era acuzat concubinul său.
În motivarea recursului în casaţie, în esență, inculpata B. a susţinut că nu are
calitatea cerută subiectului activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, dat fiind faptul
că, în timpul procesului în care a fost audiată în calitate de martor cu privire la faptele
concubinului său, A., fără a i se aduce la cunoștință de către organele de urmărire
penală că are dreptul să refuze a fi audiată în această calitate, a fost pronunțată Decizia
nr. 562/2017 a Curţii Constituţionale, care nu era publicată în Monitorul Oficial al
României la data audierii sale și care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale,
produce efecte pe tot parcursul procesului penal în cauzele care se află în curs de
judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că art. 273 alin. (1) C. pen.
incriminează fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în
legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.
Totodată, reţine că, pentru a exista infracţiunea de mărturie mincinoasă, subiectul
activ al infracțiunii trebuie să aibă calitatea de martor.
Conform art. 115 alin. (1) coroborat cu art. 114 alin. (1) C. proc. pen., poate fi
audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, cu excepția părților și a
subiecților procesuali principali.
Potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în
calitate de martor următoarele persoane: soțul, ascendenții și descendenții în linie

13
directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului, precum și persoanele care au avut
calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în
M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, s-a statuat că au dreptul de a refuza să fie audiate
în calitate de martor și persoanele care au stabilit cu inculpatul relații asemănătoare
acelora dintre soți.
Dacă soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile
suspectului sau inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau
al inculpatului sau cele care au stabilit cu inculpatul relații asemănătoare acelora dintre
soți sunt de acord să dea declarații, după ce organele judiciare le comunică dreptul de a
nu da declarații în calitate de martor, acestea dobândesc calitatea de martor și le sunt
aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor, inclusiv obligația
de a da declarații conforme cu realitatea (art. 117 alin. 2 și 3 C. proc. pen.). Prin
urmare, persoanele care au stabilit cu inculpatul relații asemănătoare acelora dintre soți
pot fi audiate în calitate de martor, cu condiția de a li se aduce la cunoștință dreptul de a
refuza să dea declarații.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că recurenta inculpată B. a fost audiată în
prezența apărătorului ales la data de 2 octombrie 2017, după pronunțarea Deciziei
Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017, dar înainte de publicarea acesteia
în Monitorul Oficial al României (la 23 octombrie 2017), ocazie cu care nu s-a prevalat
de dreptul de a refuza să fie audiată, nici personal, nici prin intermediul avocatului său.
Totodată, constată că, deși înaintea audierii inculpatei nu i s-a adus la cunoștință
că are dreptul de a refuza să fie audiată în calitate de martor, susținerea acesteia că nu s-
a putut prevala de dispozițiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen. nu este reală, întrucât, în
aceeași zi, la scurt timp după semnarea declarației, organele judiciare au remediat
această omisiune și i-au dat inculpatei posibilitatea de a-și retracta declarația dată în
această calitate. Astfel, cu privire la această împrejurare, la finalul declarației date la 2
octombrie 2017, aceasta arată: „În continuarea declarației, azi, data de 2 octombrie
2017, orele 13.30, menționez faptul că mi s-a adus la cunoștință faptul că am dreptul să
refuz să dau vreo declarație de martor, respectiv cu privire la evenimentul din data de
19 iulie 2017, în jurul orelor 20.00. Arăt faptul că îmi mențin, în totalitate, declarația
dată anterior în cursul zilei, între orele 10.00 - 11.05, în calitate de martor și nu mai am
nimic de adăugat.”
Prin urmare, recurenta inculpată B. a ratificat declarația din data de 2 octombrie
2017, context în care are calitatea de martor în cauza în care a fost audiată, cerută
subiectului activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) C.
pen.
De altfel, este de remarcat că organele de urmărire penală au înțeles să aplice
dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017, deși aceasta
nu era încă publicată în Monitorul Oficial al României și că recurenta inculpată nu a
invocat încălcarea dreptului său de a refuza să fie audiată ca martor în cursul judecății
în primă instanță și în apel.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de

14
inculpata B. împotriva deciziei nr. 1076/A din 17 octombrie 2019, pronunţată de Curtea
de Apel Timişoara, Secţia penală.

3. Distrugere sau semnalizare falsă săvârşită din culpă. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei

publice. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
Indice alfabetic: Drept penal
- distrugere sau semnalizare falsă săvârşită din culpă

C. pen., art. 332

Fapta conducătorului unui autoturism care, din cauza omisiunii de a se asigura

la traversarea căii ferate, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată a ocupat gabaritul
de liberă trecere şi a intrat în coliziune cu un automotor pentru transport călători -
faptă prin care s-a pus în pericol siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau
intervenţie pe calea ferată - întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
distrugere sau semnalizare falsă săvârşită din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi
(4) C. pen., în modalitatea aşezării de obstacole pe linia ferată.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1/RC din 7 ianuarie 2020

Prin sentinţa penală nr. 400 din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi,
în baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit faţă
de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din
culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C.
proc. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.
În baza art. 83 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei de 8
luni închisoare pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2
ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere
inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se
prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d)
să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de
natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 85 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul să
presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 30 zile, la
Primăria Municipiului B. sau Primăria Comunei C., afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
15
 S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 88 C. pen. privind revocarea
amânării aplicării pedepsei ca urmare a neîndeplinirii măsurilor şi obligaţiilor impuse
de instanţă, precum şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni cu intenţie, pe perioada
termenului de supraveghere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din actele de urmărire penală
efectuate în cauză, a rezultat că, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a
condus autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția
Slobozia Sucevei. În pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit situat la intrarea
în HM Milișăuți, de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru
transport călători cu numărul de tren R-5635, care circula din direcția stația CF
Dărmănești spre stația CF Dornești, producându-se vătămarea corporală a două
persoane, ambele aflându-se în interiorul autoturismului în momentul impactului,
respectiv A., în calitate de conducător auto și soția sa, D., iar în urma acordării
primelor măsuri medicale de urgență s-a decis transportarea celor două victime la
spital.
În urma impactului dintre autoturism și locomotivă s-a produs avarierea
autoturismului în proporție de 50%, avarii la automotor și întârzierea trenului.
Evenimentul de cale ferată s-a produs din cauza neatenției și neopririi la
indicatoarele rutiere „STOP” și „Crucea Sf. Andrei” amplasate în pasajul de trecere la
nivel cu calea ferată nepăzit, de la km CFR 466+315, a autovehiculului condus de
inculpatul A.
Prin încheierea nr. 456 din 25 martie 2019, judecătorul de cameră preliminară a
constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de
urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.
Inculpatul A. a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat
ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cererea
sa fiind admisă.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanţa a
reţinut aceeaşi situaţie de fapt mai sus expusă.
În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului A., care la data de 24 iunie 2017, orele
16:15, a condus autoturismul pe drumul comunal DC 40 și, din cauza faptului că nu s-
a asigurat, în pasajul de trecere la nivel cu calea ferată nepăzit, de la km CFR
466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru transport călători cu numărul
de tren R-5635, urmare a accidentului de cale ferată punându-se în pericol siguranța
mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, prin ocuparea
gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată și producându-se
avarii la automotor și întârzierea trenului, întruneşte, sub aspectul laturii obiective şi al
celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere sau semnalizare
falsă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen.
Împotriva sentinţei penale nr. 400 din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria
Rădăuţi a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (1) şi (2), art.
420 C. proc. pen., Curtea de Apel Suceava a constatat că acesta este neîntemeiat, în
principal, pentru următoarele considerente:
16
 Prin hotărârea supusă analizei, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi
încadrarea în drept, dând o justă interpretare mijloacelor de probă administrate în faza
de urmărire penală.
Inculpatul apelant a comis, din culpă, în mod nejustificat şi imputabil, fapta
pentru care a fost trimis în judecată. Că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată s-a cantonat în sfera ilicitului penal în modalitatea imputată a rezultat din
atitudinea sa procesuală corectă, de recunoaştere şi regret (acesta uzând de procedura
simplificată a recunoaşterii învinuirii), dar şi din mijloacele de probă aflate la dosarul
de urmărire penală.
Astfel, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a condus
autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția Slobozia
Sucevei și, din cauza faptului că nu s-a asigurat, în pasajul de trecere la nivel cu calea
ferată nepăzit de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul pentru
transport călători cu numărul de tren R-5635, la intrarea în HM Milișăuți, care circula
din direcția stația CF Dărmănești spre stația CF Dornești, urmare a accidentului de
cale ferată punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau
intervenție pe calea ferată, prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de
obstacole pe calea ferată și producându-se avarii la automotor și întârzierea trenului.
Inculpatul a susţinut că în cauză nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile de
existenţă a infracţiunii prevăzute de textul incriminator, sub aspectul laturii sale
obiective. Astfel, elementul material al laturii obiective se realizează prin trei
modalităţi normative alternative: distrugere, degradare şi aducere în stare de
neîntrebuinţare, în speţă, a automotorului pentru transport călători implicat în
incidentul feroviar care a avut loc. Or, potrivit declaraţiilor martorilor şi a adresei
Sucursalei Feroviare de Transport Călători Iaşi, acesta a suferit doar avarii uşoare la
caroserie, care nu au împiedicat circulaţia sa ulterioară, fiind şi în prezent utilizat fără
a fi fost reparat.
Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, potrivit adresei la care s-a făcut referire
în paragraful precedent, reiese că autotrenul a suferit avarii uşoare, iar actele dosarului
nu confirmă că au fost până în prezent remediate ori că acesta nu ar fi, la acest
moment, funcţional şi utilizat potrivit destinaţiei.
Într-un atare context, se poate reţine temeinic că nu este dată în cauză
modalitatea normativă a elementului material al laturii obiective a infracţiunii
constând în oricare dintre cele trei variante arătate în cele ce preced, însă potrivit
art. 332 alin. (1) C. pen., distrugerea sau semnalizarea falsă prezintă şi o altă
modalitate normativă (alternativă) de săvârşire, şi anume prin acţiunea subiectului
activ de a aşeza obstacole pe linia ferată şi căreia în realitate i se circumscrie
activitatea inculpatului, prin aceea că, aflat la volanul maşinii, fără să se asigure la
traversarea căii ferate, a poziţionat autoturismul perpendicular pe şine, ocupând
gabaritul de liberă trecere a automotorului aflat în circulaţie. Or, prin rechizitoriu,
inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii tocmai în această
modalitate normativă a elementului material al laturii ei obiective, existenţa ei fiind
probată prin actele existente la dosar.
Inculpatul a mai arătat că pentru existenţa infracţiunii trebuia să se producă
urmarea imediată constând în punerea efectivă, şi nu doar ipotetică, în pericol a
17
siguranţei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, cerinţă
neîndeplinită însă în speţă.
Referitor la această critică, instanţa de apel a reţinut că, potrivit doctrinei şi
jurisprudenţei în materie, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca obstacolul în
cauză, prin dimensiune, greutate şi locul aşezării, să constituie un pericol real, care
poate conduce la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de
comunicaţii feroviare sau a oricăror altor bunuri aferente infrastructurii feroviare. Nu
este necesar să se producă şi impactul între un vehicul feroviar şi obstacol, în sensul ca
materialul rulant să lovească obstacolul, infracţiunea consumându-se în momentul în
care făptuitorul a aşezat pe linia ferată acel obiect.
Or, nu se poate reţine că un autoturism aşezat pe calea ferată, prin
caracteristicile sale fizice, nu ar fi de natură să producă astfel de consecinţe la impactul
cu un autotren, ştiut fiind că frânarea şi oprirea acestuia din urmă pe o distanţă scurtă
nu sunt practic posibile.
Prin urmare, s-a constatat că, în mod temeinic, instanţa de fond a stabilit că fapta
întruneşte, sub aspectul laturii ei obiective (şi a celei subiective), elementele
constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Reţinând vinovăţia (culpa) acuzatului, instanţa de fond a stabilit în sarcina
acestuia o pedeapsă cu închisoarea, individualizată în raport de criteriile generale
prevăzute în art. 74 C. pen., a cărei aplicare a amânat-o, în condiţiile art. 83 şi urm. C.
pen.
Pentru considerentele arătate, prin decizia nr. 747 din 11 septembrie 2019 a
Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.
împotriva sentinţei penale nr. 400 din 15 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi.
Împotriva deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 a Curţii de Apel Suceava,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.,
invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În esență, în motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat a susţinut că
fapta de a conduce autoturismul, ocazie cu care, din cauza neasigurării la trecerea la
nivel cu calea ferată, a fost surprins şi lovit de automotorul pentru transport călători,
nu constituie infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, în modalitatea
așezării de obstacole pe calea ferată.
Inculpatul a susţinut că traversarea liniei ferate cu autoturismul fără a se asigura
corespunzător nu poate echivala cu acţiunea de așezare a unui obstacol pe calea ferată,
cele două acţiuni având un înţeles fundamental diferit. A menţionat că legiuitorul nu
defineşte verbul „a aşeza”, nu-i atribuie un înţeles propriu în legea penală, distinct de
înţelesul comun al termenului, astfel încât acesta nu poate avea în contextul art. 332 C.
pen. o altă semnificație decât cea curentă.
Prin urmare, recurentul a arătat că acţiunea de a aşeza un obstacol pe linia ferată
presupune o activitate prin care un anumit bun, devenit astfel obstacol, este poziționat
pe calea ferată şi lăsat în acel loc o durată mai mare de timp, până la o eventuală
intervenţie contrară, prin care să fie îndepărtat, înlăturat şi fără de care bunul ar rămâne
în acelaşi loc. Acţiunea de a aşeza, ca element material al laturii obiective, presupune
18
poziționarea unui bun în chip statornic, durabil, stabil, depunerea sa într-un anumit loc
cu caracter durabil, lăsarea bunului într-o stare de nemișcare într-un anumit loc şi care
presupune intervenţia unei forțe externe pentru a fi îndepărtat. Spre exemplu,
infracţiunea poate fi comisă, în modalitatea aşezării unui obstacol, prin poziţionarea
unui bolovan pe calea ferată, a unui buștean sau a oricărui bun care prin mărimea şi
greutatea sa creează o stare de pericol pentru circulaţia feroviară. În opinia recurentului,
şi un autovehicul poate fi aşezat pe calea ferată, însă o asemenea ipoteză poate fi
reţinută doar în cazul în care este lăsat în nemişcare, abandonat în acest loc, nu şi la o
simplă trecere, traversare a căii ferate, când autovehiculul se află pe calea ferată doar pe
durata strict necesară traversării sale, aflându-se în permanentă mişcare.
Raportat la sensul verbului „a aşeza”, recurentul a solicitat să se observe că
acţiunea de traversare a căii ferate cu autovehiculul nu se subsumează ideii de aşezare,
conform normei de incriminare, astfel încât fapta pentru care a fost condamnat nu este
prevăzută de legea penală, impunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei
atacate şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă
din culpă (art. 332 alin. 1 şi 4 C. pen.), în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc.
pen.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 3 decembrie 2019 a fost
admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva
deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, cauza fiind trimisă completului, în vederea judecării
pe fond a recursului în casaţie.
În considerentele acestei încheieri s-a reținut că hotărârea recurată face parte din
categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă,
respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către recurentul
inculpat A. în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C.
proc. pen.
De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi
condiţiile de formă prevăzute în art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.,
cuprinzând numele şi prenumele părţii care a exercitat calea extraordinară de atac,
hotărârea care se atacă şi semnătura părţii. S-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia de
formă prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât a fost indicat temeiul
de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc.
pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că recursul în casaţie este o cale
extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor
definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ
prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii. Astfel, în ceea ce priveşte
condiţia prevăzută în art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru a putea fi considerată
îndeplinită, trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de
casare prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sunt
incidente în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală. Sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează
atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei
19
în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de
răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și
situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele
referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege.”
Prin raportare la cazul de casare invocat şi motivul de recurs în casaţie, astfel
cum a fost dezvoltat în scris de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a apreciat că
acesta se circumscrie, formal, cazului prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
(inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală),
tipicitatea reprezentând tocmai concordanţa între trăsăturile faptei concrete şi modelul
abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.
Prin urmare, s-a constatat că este admisibil recursul în casaţie formulat de
inculpatul A. referitor la criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii
pentru care a fost condamnat, precum și lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu
corespunde modelului abstract de incriminare, strict în raport cu situaţia de fapt, astfel
cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o
analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului
probator.
În aceste limite, soluționând recursul în casație formulat de inculpatul A., în
conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse
casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală.
Acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o
corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.
Astfel cum s-a menţionat şi în încheierea de admitere în principiu a recursului în
casaţie, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa
incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul
că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de
răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și
situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele
referitoare la „vinovăția prevăzută de lege.”
Drept urmare, verificarea tipicităţii faptei în calea extraordinară a recursului în
casaţie implică analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sub aspect
obiectiv, respectiv dacă se realizează o corespondență deplină între fapta comisă şi
tiparul de incriminare corespunzător infracțiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Având în vedere că recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin
intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de
drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, deci
care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică
doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate şi
conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau
la reaprecierea situației de fapt.

20
 În speță, faţă de inculpatul A. s-a stabilit pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de distrugere sau semnalizare falsă din culpă, prevăzută în
art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În fapt, s-a reținut că, la data de 24 iunie 2017, orele 16:15, inculpatul A. a
condus autoturismul pe drumul comunal DC 40, din direcția Gura Solcii în direcția
Slobozia Sucevei și, din cauza faptului că nu s-a asigurat, în pasajul de trecere la nivel
cu calea ferată nepăzit de la km CFR 466+315, a fost surprins și lovit de automotorul
pentru transport călători cu numărul de tren R-5635, la intrarea în HM Milișăuți, care
circula din direcția stația CF Dărmănești spre stația CF Dornești, urmare a accidentului
de cale ferată punându-se în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau
intervenție pe calea ferată, prin ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de
obstacole pe calea ferată și producându-se avarii la automotor și întârzierea trenului.
Potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., „(1) Distrugerea, degradarea
ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a
instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror
altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori așezarea de obstacole pe
linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport,
manevră sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi. (...) (4) Când faptele prevăzute în alin. (1) - (3)
sunt săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.”
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în art. 332 C. pen. este format
din relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu siguranţa circulaţiei şi
transporturilor pe calea ferată, relaţii ce presupun asigurarea funcţionării normale a
sistemului circulaţiei şi a transporturilor feroviare, prin ocrotirea mijloacelor prin care
se asigură executarea acestor activităţi.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiuni diferite, cum ar
fi distrugere, degradare, aducerea în stare de neîntrebuinţare, aşezarea de obstacole pe
linia ferată şi semnalizare falsă. Obstacolele la care se referă textul trebuie să fie de aşa
natură încât, prin dimensiunile, substanţa şi modul amplasării lor, să poată crea un
pericol pentru siguranţa circulaţiei.
Urmarea imediată constă în apariţia unei situaţii de fapt periculoase pentru
siguranţa mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată. Pentru
existenţa infracţiunii nu se cere ca acţiunea care constituie elementul material să fi
adus vreo vătămare mijloacelor de transport ale căilor ferate, întrucât urmarea
(rezultatul) nu constă într-o vătămare, ci într-o stare de pericol.
Cu privire la infracțiunea de distrugere sau semnalizare falsă din culpă,
prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., ce face obiectul cauzei de față, în
modalitatea constând în așezarea de obstacole pe linia ferată, în literatura de
specialitate s-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca obstacolul în
cauză, prin dimensiune, greutate şi locul aşezării, să constituie un pericol real, care
poate conduce la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
liniei ferate, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de
comunicaţii feroviare sau a oricăror altor bunuri aferente infrastructurii feroviare. Nu
este necesar să se producă şi impactul între un vehicul feroviar şi obstacol, în sensul ca

21
materialul rulant să lovească obstacolul, infracţiunea consumându-se în momentul în
care făptuitorul a aşezat pe linia ferată acel obiect.
Raportând considerentele teoretice anterior menţionate la speţa dedusă judecăţii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este neîntemeiată susţinerea recurentului,
în sensul că acţiunea de traversare a căii ferate cu autovehiculul nu se subsumează ideii
de aşezare a unui obstacol pe linia ferată în sensul normei de incriminare (art. 332 alin.
1 şi 4 C. pen.).
În speţă, se constată că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut comiterea faptei de
distrugere sau semnalizare falsă, prevăzută în art. 332 alin. (1) și (4) C. pen., prin
ocuparea gabaritului de liberă trecere și așezarea de obstacole pe calea ferată, iar
activitatea inculpatului, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de
apel, se circumscrie acestei modalităţi normative (inculpatul, aflat la volanul maşinii,
fără să se asigure la traversarea căii ferate, a poziţionat autoturismul perpendicular pe
şine, ocupând gabaritul de liberă trecere a automotorului aflat în circulaţie).
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa în materie. Astfel, prin sentinţa penală nr. 37
din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie nr. 238 din 5 septembrie 2014, s-a reţinut că este îndeplinit
elementul material în modalitatea constând în așezarea de obstacole pe calea ferată în
cazul inculpatului care, conducând autovehiculul compus din cap tractor (...) şi
semiremorca cisternă (...), nu a manifestat o prudenţă sporită la apropierea şi
traversarea liniilor de cale ferată la trecerea la nivel a autovehiculelor peste calea
ferată a tronsonului CF nr. 203 (Braşov - Zărneşti) situat la km feroviar 21+350,
conduită ce a condus la ciocnirea trenului automotor 14705 ce circula pe ruta Braşov -
Zărneşti cu autovehiculul indicat, urmarea accidentului fiind deraierea trenului
automotor 14705, avarierea acestuia şi a semiremorcii în proporţie de 80%, pierderea a
4.000 litri de motorină şi afectarea circulaţiei trenurilor de călători pe această rută.
De asemenea, prin decizia nr. 1505/1980 (Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 94-95),
Tribunalul Suprem a reţinut că fapta inculpaţilor de a fi aşezat, în mod repetat, pe
calea ferată doi stâlpi pe care înfăşuraseră o plasă de sârmă, provocând oprirea a 4
trenuri din cauza decuplării tuburilor de aer de la locomotive şi de la vagoane,
constituie infracţiunea prevăzută în art. 276 alin. (1) C. pen. anterior, atâta vreme cât,
aşa cum rezultă din probele administrate, obstacolele aşezate pe linia ferată ar fi putut
pune în pericol siguranţa circulaţiei materialului rulant.
Într-o altă speță s-a reținut că, pentru încadrarea juridică a faptei în infracţiunea
de distrugere din culpă având ca rezultat o catastrofă de cale ferată prevăzută în
art. 276 alin. (4) teza a III-a raportat la art. 277 C. pen. anterior, nu prezintă relevanţă
natura obstacolului, nici modul în care acesta a fost aşezat pe calea ferată înainte de
impact, astfel că orice corp, static sau în mişcare, constituie obstacol dacă prin
dimensiunile şi structura sa poate determina punerea în pericol a mijloacelor de
transport. (...) Ca urmare, fapta unui conducător de autobuz de a nu respecta obligaţia
de a se asigura la o trecere de nivel de cale ferată, care a dus la surprinderea
autobuzului de un tren, constituie infracţiunea de distrugere din culpă având ca rezultat
o catastrofă de cale ferată, în măsura în care s-au produs consecinţe de natura celor
prevăzute în art. 277 alin. (2) C. pen. anterior. (...) (În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 3
22
martie 1996, la o trecere de nivel de cale ferată, inculpatul nu a oprit autobuzul cu
călători pe care îl conducea, pentru a se asigura că nu este pericol, deşi există indicator
de avertizare, precum şi semnalizare acustică şi luminoasă. În aceste condiţii,
autobuzul a fost surprins pe calea ferată de un tren care circula în acel moment. În
urma impactului, autobuzul a fost distrus în proporţie de 70 %, locomotiva a fost
avariată, 7 persoane au decedat şi s-au cauzat vătămări mai multor persoane) - Curtea
Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 3162/1998 în Revista de drept penal, nr.
2/2000, p. 149-150.
Față de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reținută
în sarcina recurentului, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate,
întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de distrugere sau
semnalizare falsă din culpă, prevăzută în art. 332 alin. (1) şi (4) C. pen., în modalitatea
normativă constând în așezarea de obstacole pe linia ferată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de
inculpatul A. împotriva deciziei nr. 747 din 11 septembrie 2019 a Curții de Apel
Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

4. Sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Inexistenţa tipicităţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra siguranţei

publice. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
Indice alfabetic: Drept penal
- sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

C. pen., art. 337

Elementele de tipicitate ale infracţiunii de sustragere de la prelevarea de mostre

biologice, prevăzută în art. 337 alin. (1) teza a II-a C. pen., nu sunt întrunite în ipoteza
în care nu există o cerere expresă a autorităţilor competente adresată conducătorului de
vehicul de a se supune prelevării de mostre biologice şi nu există o dispoziţie legală
incidentă în cauză care să prevadă obligaţia conducătorului de vehicul de a se supune
acestei prelevări.

I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia nr. 285 din 9 decembrie 2019

- extras -

[...] Instanţa de control judiciar reaminteşte că o faptă este prevăzută de legea

penală (tipică) atunci când legiuitorul o descrie într-o anumită dispoziție
incriminatoare și o interzice sau o impune sub sancțiune penală. Tipicitatea presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei fapte concrete; b)
existența unui model legal (a unui tipar abstract); c) existența unei concordanțe între
elementele - obiective și subiective - ale faptei concrete și modelul legal.
23
 Prin modelul legal se descrie fapta atât în elementele ei obiective, cât și în
elementele ei subiective. Descriind o faptă, legea penală determină conținutul
infracțiunii, iar, cu ajutorul conținutului infracțiunii, se realizează încadrarea juridică a
faptei concrete. Elementele faptei concrete trebuie să corespundă cu cele ale faptei
descrise în norma de incriminare. Concordanța se stabilește în urma comparării faptei
concrete cu modelul legal, sub aspectul conținutului obiectiv și subiectiv.
Raportând consideraţiile teoretice speţei de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Completul de 5 judecători, reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată
pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 337 C. pen., constând în aceea că la data
de 11 ianuarie 2018, după producerea accidentului rutier cauzat de încălcarea de către
acesta a normelor de circulaţie rutieră pe fondul faptului că se afla sub influenţa
băuturilor alcoolice, s-a sustras prelevării probelor biologice, prin aceea că, după
transportarea sa la spital cu ambulanţa SMURD, nefiind internat, a părăsit unitatea
medicală fără aviz şi nu a revenit la locul accidentului.
Astfel cum a reținut și prima instanță, potrivit art. 337 C. pen., „refuzul ori
sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de
instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se
supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a
prezenţei unor substanţe psihoactive”, constituie infracţiune care se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
Obiectul juridic specific al infracţiunii prevăzute în art. 337 C. pen. este
constituit din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere şi din relaţiile sociale
privind înfăptuirea justiţiei.
Subiectul activ este calificat, conducătorul unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
Subiectul pasiv este statul.
Elementul material al laturii obiective poate fi realizat prin modalitatea
refuzului sau a sustragerii de la activitatea de prelevare a unor mostre biologice
necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive.
Refuzul subiectului activ constă într-o respingere sau neacceptare a propunerii
organului de poliţie de a se supune prelevării de mostre biologice, ceea ce presupune
existenţa unei solicitări exprese în acest sens.
În cazul modalității de săvârşire a infracţiunii constând în sustragerea de la
prelevarea de mostre biologice este necesar ca autorul să se eschiveze, să fugă, să
scape sau să amâne suficient de mult timp executarea obligaţiei legale de prelevare a
mostrelor biologice, astfel încât rezultatul să nu mai fie concludent.
Conform art. 185 - 188 din H. G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a O. U. G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, prelevarea mostrelor biologice este obligatorie în vederea stabilirii
alcoolemiei atunci când rezultatul testării aerului expirat arată o concentraţie mai mare
de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat; în eveniment este implicat un vehicul care
transportă mărfuri sau produse periculoase; atunci când rezultatul testării preliminare
cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate indică prezenţa în organism a substanţelor
24
ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare; în cazul
accidentelor de circulaţie din care au rezultat numai pagube materiale, dacă rezultatul
testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei arată o concentraţie mai mare
de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau indică prezenţa în organism a substanţelor
ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare, conducătorii de
vehicule sunt obligaţi să se supună recoltării probelor biologice; în cazul implicării în
accidente de circulaţie din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale
ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.
Potrivit art. 38 din O. U. G. nr. 195/2002, conducătorii vehiculelor (…) sunt
obligaţi să se supună testării aerului expirat şi/sau recoltării probelor biologice în
vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive, la solicitarea
poliţistului rutier, iar dispoziţiile art. 88 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002 prevăd că
recoltarea mostrelor biologice se face numai în prezenţa unui poliţist rutier.
În acord cu prima instanţă, Completul de 5 judecători apreciază că situaţia
premisă pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 337 alin. (1) teza a II-a C. pen. o
constituie existenţa unei cereri exprese din partea autorităţilor competente cu privire la
prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Ca atare, sustragerea de la prelevarea probelor biologice poate fi reținută atunci
când există o dispoziție legală care obligă persoana în cauză să se supună examinării
probei cu alcooltestul sau prezentării în vederea prelevării mostrelor biologice şi când
există o cerere în acest sens.
Probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că în urma accidentului de
circulaţie produs la data de 11 ianuarie 2018, o singură persoană a fost rănită, respectiv
conducătorul autovehiculului care l-a cauzat, şi anume inculpatul A. La faţa locului s-a
deplasat un echipaj SMURD care i-a acordat primele îngrijiri medicale şi un poliţist.
Audiat de instanţa de apel la data de 9 decembrie 2019, martorul B. a declarat
că, atunci când a ajuns la faţa locului, ambulanţa sosise deja, iar inculpatul se afla în
interior, aşezat pe scaun, acordându-i-se îngrijiri medicale. „Nu am discutat deloc cu
inculpatul, ci doar cu unul dintre membrii echipajului SMURD, care mi-a înmânat
actul de identitate. Eu i-am restituit actul de identitate şi nu le-am impus nimic celor de
la echipaj în sensul de a nu părăsi locul în care se aflau, întrucât nu depinde de mine
dacă aceştia iau decizia de a pleca. I-am cerut totuşi să îmi spună când pleacă la spital
şi la ce spital se duc. Aceştia mi-au spus, însă nu mai reţin spitalul la care s-au
deplasat. (…) Având în vedere starea în care se afla, respectiv că era plin de sânge pe
faţă, nu am procedat la prelevarea de probe biologice pentru a evita pătrunderea
sângelui în aparatul etilotest.”
Nici membrii echipajului SMURD, audiaţi în apel, nu au auzit ca poliţistul să îi
ceară inculpatului să se supună prelevării de probe biologice în vederea stabilirii
alcoolemiei sau să îi impună vreo obligaţie inculpatului pe care, acesta din urmă, să nu
o respecte.
Martorul C. a declarat că: „În timp ce îi acordam îngrijiri s-a prezentat agentul
de poliţie, care a întrebat care este starea de sănătate a pacientului şi dacă îl
transportăm la spital. Am spus că în funcţie de pacient, dacă doreşte să meargă, iar
dacă se va decide vom anunţa la ce spital îl transportăm. Agentul de poliţie a cerut
buletinul inculpatului pentru a-i lua datele după care mi l-a restituit tot mie, întrucât eu
25
am întocmit fişa de caz a pacientului. Precizez că în tot acest timp agentul de poliţie nu
a discutat direct cu pacientul, respectiv inculpatul în cauză. Când s-a luat decizia de a-l
transporta la spital, eu i-am comunicat agentului de poliţie că urmează să procedăm în
acest fel, agentul de poliţie neavând nimic de spus.”
De altfel, martorul a subliniat că „Nu a existat nicio interacţiune între poliţist şi
pacient, aşa cum am arătat deja.”
D., membru al echipajului SMURD, întrebat de procuror dacă a primit indicaţii
concrete de la agentul de poliţie în sensul de a rămâne la faţa locului, a arătat că nu. De
asemenea, a menţionat că decizia de a pleca la spital a aparţinut inculpatului, la
insistenţele doamnei care l-a însoţit.
Martora E. a declarat că: „Din câte îmi amintesc agentul de poliţie nu s-a adresat
deloc inculpatului şi doar a luat actul de identitate, s-a dus cu el la maşina cu care
venise, după care s-a întors şi a restituit actul de identitate inculpatului. Nici cu această
ocazie agentul de poliţie nu i-a spus nimic inculpatului. După ce inculpatul a fost
transportat către spital pentru acordarea de îngrijiri medicale, am mai rămas la locul
accidentului.”
Faptul că inculpatul a părăsit spitalul, deşi medicul curant, după ce l-a investigat
medical, i-a adus la cunoştinţă că organele de poliţie au fost sesizate şi că urmează să
apară în scurt timp, nu echivalează cu o solicitare provenind din partea autorităţii
competente pentru a considera realizată situaţia premisă a infracţiunii prin acțiuni de
sustragere de la recoltarea probelor biologice. Indiferent de persoana care i-a
comunicat inculpatului să nu părăsească spitalul până la venirea organelor de poliţie,
această împrejurare nu prezintă nicio relevanţă în cauză sub aspectul întrunirii
elementelor constitutive ale infracţiunii, în condiţiile în care nu a existat o solicitare
expresă a organelor de poliţie rutieră de a se supune recoltării de mostre biologice.
Doctrina şi practica susţin, fără echivoc, că este necesar ca inculpatului să i se
solicite, de către un organ abilitat, să se supună prelevării de probe biologice. Or,
cadrul medical, fie el medic sau asistentă medicală, nu este organ abilitat în acest sens.
Supunerea necondiţionată la recoltarea iniţială a probelor biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei este prevăzută numai pentru conducătorii de vehicule sau de
animale implicaţi în accidente de circulaţie din care a rezultat moartea sau vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, în conformitate cu
prevederile art. 187 din Regulamentul de aplicare a O. U. G. nr. 195/2002.
Însă, prin Decizia nr. 8/2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „definiţia
accidentului de circulaţie, ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului
accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu are în vedere şi
autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului
autovehicul implicat în accident.”
În aceste condiţii inculpatul, ca protagonist al unui accident rutier, conform art.
79 din O. U. G. nr. 195/2002 avea obligaţia doar de a se prezenta la unitatea de poliţie
competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de 24 de ore de la
producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare.
Ca atare, probele administrate, şi avem în vedere în principal declaraţia dată de
agentul de poliţie care investiga cauza, în calitate de martor, conduc la concluzia că
26
nimeni nu i-a pus în vedere inculpatului să se supună recoltării de probe biologice în
vederea stabilirii alcoolemiei, motiv pentru care fapta, astfel cum a fost reţinută în
sarcina inculpatului A., nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute
în art. 337 alin. (1) teza a II-a C. pen. [...]

5. Măsuri asigurătorii. Măsuri asigurătorii dispuse prin sentinţă. Apel.

Contestaţie

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Apelul

Indice alfabetic: Drept procesual penal
- măsuri asigurătorii
- apel
- contestaţie

C. proc. pen., art. 409 alin. (1) lit. f)

În temeiul dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., împotriva
dispoziţiei cuprinse în sentinţă, prin care prima instanţă a luat o măsură asigurătorie,
persoana fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate prin luarea
măsurii asigurătorii poate exercita exclusiv calea de atac a apelului, iar nu şi calea de
atac a contestaţiei, contestaţia fiind inadmisibilă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 55 din 23 ianuarie 2020

Notă: În acelaşi sens, decizia nr. 1533 din 13 decembrie 2016, publicată.

Prin sentința nr. 267/F din 28 decembrie 2018, Curtea de Apel București, Secţia
I penală, între altele, în temeiul dispoziţiilor art. 249, art. 254, art. 255 şi art. 256 C.
proc. pen.:
1. A menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa din 23 august 2012
dispusă în dosarul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a extins această măsură asupra
tuturor bunurilor mobile şi imobile, aparţinând următoarelor persoane fizice: A., B.,
C., D. şi persoane juridice: societatea E., societatea F. şi societatea G., până la
restituirea integrală a terenului în suprafaţă de 224,6 hectare şi a construcţiilor, precum
şi a sumei de 1.418.646,6 lei şi dobânzii legale aferente acesteia, de la data rămânerii
definitive a prezentei şi până la achitarea integrală a acesteia.
2. A dispus înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor aparţinând
următorilor inculpaţi: A., B., C. şi D. şi a părţilor responsabile civilmente societatea
E., societatea F. şi societatea G., până la restituirea integrală a terenului în suprafaţă de
224,6 hectare, evaluat prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în cauză la
suma de 6.194.722.180.586,5 lei (echivalent a 180.821.091 dolari USA, la nivelul
27
anului 2006), precum şi a sumei de 1.418.646,6 lei (contravaloarea construcţiilor
demolate).
3. S-a menționat că sumele de bani datorate cu orice titlu condamnaţilor: A., B.,
C., D. şi părţilor responsabile civilmente societatea E., societatea F. şi societatea G., de
către terţii cu care aceştia au încheiat acte juridice, vor fi poprite în mâinile acestora în
limitele prevăzute de lege, de la data primirii prezentei hotărâri, prin care s-a înfiinţat
sechestrul şi poprirea.
4. S-a menționat că sumele de bani vor fi consemnate de către debitori, fie la
dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în
termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate instanţei de judecată, în
termen de 24 de ore de la consemnare.
Împotriva măsurii asigurătorii dispusă prin sentința nr. 267/F din 28 decembrie
2018 a Curții de Apel București, Secția I penală şi a modului de aducere la îndeplinire
a acestei măsuri de către A.N.A.F au formulat contestații prin apărător ales
contestatoarele H., I., Î., J., K. şi L.
La termenul de judecată din 23 ianuarie 2020, reprezentantul Ministerului
Public a invocat excepția inadmisibilității.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată
inadmisibilitatea contestaţiilor formulate.
Art. 397 alin. (2) C. proc. pen. prevede posibilitatea dispunerii măsurilor
asigurătorii prin sentință, cu prilejul soluționării laturii civile a cauzei penale, numai în
vederea asigurării reparațiilor civile. Astfel, conform dispoziției legale anterior
referite, când instanța admite acțiunea civilă, examinează necesitatea luării măsurilor
asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.
Este adevărat că, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, se
impune, ca o cerință fundamentală, asigurarea dreptului persoanei interesate de a
contesta măsura asigurătorie dispusă cu privire la bunurile pe care le are în patrimoniu,
aspect ce implică supunerea acestei măsuri unui control judecătoresc efectiv, prin
exercitarea unei căi de atac.
Or, împotriva sentinței prin care au fost dispuse măsurile asigurătorii poate fi
formulat apel, conform dispozițiilor art. 408-425 C. proc. pen., cale de atac integral
devolutivă și deci care poate privi inclusiv contestarea măsurilor asigurătorii.
Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia
căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu
poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de norma aplicabilă. Legalitatea
căilor de atac este totodată şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat
în art. 129 din legea fundamentală, conform căruia: „Împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că împotriva sentinței nr. 267/F din 28
decembrie 2018 a Curții de Apel București, Secția I penală, contestatoarele din
prezenta cauză, societăţi bancare care reclamă că le-au fost vătămate prin măsura
asigurătorie luată de către instanţa de fond drepturile legitime, au deschisă, conform
art. 408 raportat la art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., calea de atac a apelului, în ceea
ce priveşte dispoziţiile care le-au provocat această vătămare.
28
 De altfel, legiuitorul nu a înţeles să reglementeze în favoarea persoanelor care
au suferit o vătămare prin luarea măsurilor asigurătorii prin sentință două căi de atac
devolutive paralele, respectiv apelul şi contestaţia, aceasta fiind inadmisibil din punct
de vedere al logicii juridice.
Aşa cum s-a menţionat anterior, posibilitatea provocării unui control judiciar al
hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală, însă hotărârile
judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt
supuse numai căilor de atac determinate de lege.
Or, în cauză, contestaţiile au fost declarate împotriva unei sentinţe pronunţate de
instanţa de fond, hotărâre ce este supusă căii de atac a apelului pe care, de altfel,
contestatoarele din prezenta cauză au şi exercitat-o.
Cum în afara căilor de atac prevăzute de lege nu pot fi folosite alte mijloace
procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătoreşti, recunoaşterea admisibilităţii contestaţiilor ar constitui o încălcare a
principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă
în ordinea de drept.
Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca
inadmisibile, contestațiile formulate de contestatoarele H., I., Î., J., K. şi L. împotriva
măsurii asigurătorii dispusă prin sentința nr. 267/F din 28 decembrie 2018 a Curții de
Apel București, Secția I penală şi a modului de aducere la îndeplinire a acestei măsuri
de către A.N.A.F.

29