Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Setul nr.

4/2020
Direcţia legislaţie, studii, documentare şi
informatică juridică

HOTĂRÂRI
prin care au fost soluţionate probleme de drept în materie penală şi procesual
penală

1. Legitimă apărare. Exces neimputabil. Neîndeplinirea condiţiilor

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea

Indice alfabetic: Drept penal
- legitimă apărare
- exces neimputabil

C. pen., art. 19 alin. (1) şi (2), art. 26 alin. (1)

1. Legitima apărare constituie o cauză justificativă care presupune, conform art.

19 alin. (2) C. pen., existenţa unui atac material, exercitat prin mijloace de natură să
pună în pericol fizic valoare socială împotriva căreia este îndreptat, iar nu existenţa
unui atac nematerial, exercitat prin acţiuni non-violente, cum sunt insulta, ameninţarea
scrisă sau verbală ori defăimarea.
2. Excesul neimputabil prevăzut în art. 26 alin. (1) C. pen. reprezintă o cauză de
neimputabilitate care implică îndeplinirea condiţiilor legitimei apărări privind existenţa
unui atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sau drepturile
acesteia ori un interes general, însă limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului sunt depăşite, din cauza tulburării sau temerii. Inexistenţa unui atac material,
direct, imediat şi injust, prin care să fie pusă în pericol o persoană sau drepturile
acesteia ori un interes general, conduce la imposibilitatea reţinerii excesului
neimputabil.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 99/A din 8 aprilie 2020

Prin sentinţa nr. 173/F din 19 august 2019 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80
C. pen., s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A., sub aspectul
săvârşirii a două infracţiuni de lovire sau alte violenţe aflate în concurs real, prevăzute
în art. 193 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a aplicat inculpatului un avertisment pentru ambele
infracţiuni.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel, între alţii, inculpatul A.
Examinând apelul declarat de inculpatul A., în conformitate cu dispoziţiile art.
417 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, între altele, următoarele:
Analizând motivele de apel care vizează fondul cauzei, instanţa de control
judiciar constată că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a reţinut în fapt, în baza
1
probelor administrate, că, fără niciun dubiu, apelantul inculpat A. a lovit, în data de 22
septembrie 2015, în jurul orei 21.00, în timp ce se afla în scara X. a blocului din Calea
B., persoanele vătămate C. şi D., cauzându-le vătămări ce au necesitat un număr de 6-7
zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform certificatului medico-legal nr. Y.
din 23 septembrie 2015, respectiv, un număr de 2-3 zile de îngrijiri medicale pentru
vindecare, conform certificatului medico-legal nr. Z. din 23 septembrie 2015.
Faptele întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de lovire sau alte
violenţe prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen, aflate în concurs real, potrivit art. 38
alin. (1) C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în baza probelor administrate în cursul
procesului, că, în seara de 22 septembrie 2015, în jurul orei 20,30-21,00, la uşa de
acces în scara X. a blocului situat în Calea B., inculpatul A. s-a întâlnit cu persoana
vătămată D. care locuia împreună cu persoana vătămată C. la etajul 4 al imobilului,
fiind vecini de palier cu inculpatul şi familia acestuia.
Pe fondul unor relaţii anterioare tensionate între părţi, în acea seară, inculpatul a
lovit-o pe D., cauzându-i vătămări corporale, constatate prin certificatul medico-legal
nr. Z. din 23 septembrie 2015 eliberat de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina
Minovici”, care a concluzionat că aceasta a prezentat leziuni traumatice care s-au putut
produce la data de 22 septembrie 2015, prin lovire cu corp dur şi care au necesitat 2-3
zile de îngrijiri medicale.
Auzind strigătul de ajutor al victimei D., persoana vătămată C., care se afla în
afara imobilului, pe o bancă, s-a deplasat la locul faptei, a cerut explicaţii inculpatului
în legătură cu motivul agresiunii exercitate asupra fostei sale prietene, actuala soţie, a
intrat într-un conflict fizic cu inculpatul şi a fost lovit de inculpat, fiindu-i produse
vătămări corporale, consemnate în certificatul medico-legal nr. Y. din 23 septembrie
2015 al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a concluzionat
că a prezentat leziuni care s-au putut produce la 22 septembrie 2015, prin lovire cu
corp dur şi au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale.
Motivele de apel formulate de inculpatul A. prin care a solicitat achitarea
motivat de faptul că a acţionat în legitimă apărare şi, în subsidiar, pentru că este
aplicabilă cauza de neimputabilitate prevăzută în art. 26 C. pen. a excesului
neimputabil, sunt neîntemeiate, probele dovedind fără dubiu comiterea infracţiunilor
de către inculpat.
Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea
penală săvârșită în legitimă apărare. Este în legitimă apărare persoana care săvârșește
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporțională cu gravitatea atacului.
Apelantul inculpat A. a susţinut că între el şi persoanele vătămate exista o relaţie
tensionată din cauza faptului că acestea i-ar fi adresat cuvinte/expresii jignitoare, de-a
lungul timpului, verbal sau prin scrieri efectuate pe pereţii din scara blocului şi ai
liftului, ar fi rupt majoritatea informărilor afişate în spaţiul imobilului de către
asociaţia de proprietari, inculpatul fiind preşedintele acestei asociaţii o anumită
perioadă de timp, şi i-ar fi cauzat neplăceri în contextul în care deţineau mai multe
animale în apartament, fiind vecini de palier, la etajul 4 al imobilului.
2
 Fără a aprecia asupra veridicităţii acestor susţineri, instanţa de apel consideră că,
şi reale dacă ar fi, aceste împrejurări nu constituie, în mod evident, un atac material
îndreptat împotriva inculpatului, condiţia prevăzută în art. 19 alin. (2) C. pen., ca
atacul să fie material, fiind neîndeplinită.
Atacul este material când se exercită prin mijloace de natură să pună în pericol
fizic valoarea socială contra căreia este îndreptat şi pentru efectuarea lui s-a recurs la
violenţă fizică ori s-a manifestat o atitudine pasiv agresivă prin care s-a creat un
pericol fizic pentru valoarea vizată.
Legea penală exclude de la aplicarea legitimei apărări atacurile nemateriale
produse prin acţiuni non-violente, cum sunt insultele, ameninţările scrise sau verbale,
defăimările, zvonurile etc., considerând că în aceste situaţii s-ar putea invoca cel mult
provocarea, ca circumstanţă atenuantă legală sau o circumstanţă atenuantă judiciară.
Ca atare, acţiunile de lovire exercitate de apelantul inculpat asupra persoanelor
vătămate D. şi C. nu sunt consecinţa unui atac material îndreptat împotriva acestuia,
din partea victimelor.
Împrejurarea invocată în apărare de inculpatul A., constând în aceea că ar fi
ripostat fizic împotriva persoanei vătămate D., deoarece aceasta i-a aplicat o palmă nu
se coroborează cu nicio probă credibilă dintre cele administrate în cauză, în cele două
faze procesuale.
Pe de altă parte, chiar dacă ar exprima realitatea faptul că persoana vătămată D.
i-a aplicat o palmă pe obraz inculpatului, riposta acestuia nu s-ar înscrie în limitele
proporţionalităţii dintre atac şi apărare, pentru a fi aplicabil art. 19 C. pen.
În evaluarea proporţionalităţii dintre atac şi apărare se ţine seama de natura
atacului, de mijloacele folosite de agresor, de scopul urmărit, de starea fizică a
persoanei agresate fizic (forţa fizică a combatanţilor) şi de împrejurările concrete în
care s-a produs atacul.
În cauză, persoana vătămată D. a relatat că a fost lovită de inculpat cu pumnul,
de două ori, în zona feţei, declaraţie care se coroborează cu certificatul medico-legal
nr. Z. din 23 septembrie 2015 eliberat acesteia, care a constatat „contuzie părţi moi
regiune malară dreaptă, contuzie atm bilateral”, leziuni care s-au putut produce prin
lovire cu corp dur şi care au necesitat 2-3 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Ca atare, loviturile aplicate de apelantul inculpat A. nu ar prezenta o gravitate
mai mică sau cel mult egală cu cea a presupusului atac, ceea ce înseamnă că
agresiunile fizice exercitate asupra persoanei vătămate D. ar fi, oricum,
disproporţionate în raport cu palma prezumtiv primită de inculpat.
Împotriva solicitării privind reţinerea legitimei apărări pledează inclusiv
comportamentul ulterior al apelantul inculpat A. care a continuat să exercite violenţe
fizice şi împotriva persoanei vătămate C., care s-a deplasat la locul faptei la strigătul de
ajutor al prietenei sale. Urmare a acţiunii de lovire realizată de inculpat, C. a suferit
leziuni (la nivelul arcadei drepte, malar stâng, ambele buze, membre superioare, torace
şi picior stâng), de natura tumefacţiilor şi excoriaţiilor, pentru vindecarea cărora a avut
nevoie de 6-7 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. Y. din
23 septembrie 2015.
Faţă de toate acestea, instanţa de apel consideră că apelantul inculpat A. nu a
săvârşit faptele reţinute în sarcina sa în condiţiile legitimei apărări şi, ca atare, este
3
neîntemeiată solicitarea acestuia de a se dispune achitarea pentru că faptele ar fi fost
justificate şi nu ar avea caracter penal.
În ceea ce priveşte apărarea apelantului inculpat A. prin care a solicitat achitarea
în temeiul art. 26 alin. (1) C. pen., se notează că, potrivit acestor dispoziţii legale, nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea atacului.
Din punct de vedere teoretic, în cazul excesului de apărare, cel care se apără se
află în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa,
a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dar mijloacele folosite în apărare
sunt exagerate, depăşesc pericolul pe care îl reprezintă atacul, din cauza tulburării sau
temerii.
În cauză, însă, după cum s-a arătat în cele ce preced, apelantul inculpat A. nu s-a
aflat în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust din partea niciuneia dintre
persoanele vătămate, prin care să fi fost pusă în pericol persoana inculpatului, nefiind
întrunite condiţiile prevăzute în art. 19 alin. (2) C. pen.
Ca urmare, aspectele indicate de inculpat ca generatoare de tulburare şi temere şi
care ar fi determinat lipsa de proporţionalitate dintre atac şi apărare nu prezintă
concludenţă prin prisma dispoziţiilor art. 26 C. pen. privind excesul neimputabil.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că activitatea inculpatului
constând în lovirea la nivelul feţei a persoanei vătămate D., care a continuat, apoi, cu
agresiunea îndreptată de inculpat împotriva lui C. (ce intervenise în sprijinul soţiei
sale), concretizată în aplicarea unor lovituri cu pumnii şi picioarele în mai multe zone
corporale, nu a fost desfăşurată în împrejurări care să probeze că faptele s-au derulat pe
tiparul legitimei apărări din care ar fi lipsit condiţia proporţionalităţii dintre atac şi
apărare datorită tulburării sau temerii provocate de atac.
În consecinţă, apare ca neîntemeiată şi cererea inculpatului A. de a fi achitat
pentru că ar lipsi caracterul imputabil al faptelor de care este acuzat, fiind dovedită fără
tăgadă săvârşirea infracţiunilor de către inculpat.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A.
împotriva sentinţei nr. 173/F din 19 august 2019, pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a II-a penală.

2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Munca neremunerată în

folosul comunităţii. Contestaţie la executare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea

pedepselor
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- munca neremunerată în folosul comunităţii
- contestaţie la executare

4
 C. pen., art. 93 alin. (3)
C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a
Legea nr. 253/2013, art. 48 alin. (1), art. 57 alin. (2)

În cazul în care constată că obligaţia de a presta o muncă neremunerată în

folosul comunităţii, prevăzută în art. 93 alin. (3) C. pen., nu poate fi executată în
cadrul entităţilor din comunitate stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare din
cauza stării de sănătate a persoanei condamnate, instanţa stabileşte o altă entitate din
comunitate, în cadrul căreia prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii este
posibilă în raport cu starea de sănătate a persoanei condamnate. În acest caz, înlocuirea
entităţii în cadrul căreia persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere prestează o muncă neremunerată în folosul comunităţii se realizează pe
calea contestaţiei la executare reglementată în art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C.
proc. pen., la sesizarea serviciului de probaţiune, formulată în temeiul art. 57 alin. (2)
raportat la art. 48 alin. (1) din Legea nr. 253/2013.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 120/A din 21 mai 2020

Prin decizia nr. 198/A din 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, în majoritate, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești
împotriva sentinței nr. 27 din 5 martie 2018 a Curţii de Apel Ploiești, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie.
A desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi, rejudecând, între altele:
În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o
pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă,
prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu
aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea
pedepsei aplicate de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 92 C. pen., a stabilit termen de supraveghere a condamnatului de
3 ani, termen care curge de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere,
condamnatului i s-a impus să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se
prezinte la serviciu de probaţiune la datele fixate de acesta; să primească vizitele
consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea; să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea
locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen., instanţa a impus condamnatului să nu
părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere,
condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de
60 zile la societatea Servicii de gospodărie urbană B. şi Administraţia parcului
memorial C.
5
 A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.
Prin decizia nr. 267/A din 12 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia penală a admis contestaţia la executare formulată de serviciul de
probațiune împotriva deciziei nr. 198/A din 4 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia penală privind pe condamnatul A.
A stabilit ca, în baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de
supraveghere, condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii
pe o perioadă de 60 zile la societatea Servicii de gospodărie urbană B. sau
Administraţia parcului memorial C.
La data de 3 martie 2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală a fost înregistrată cererea formulată de serviciul de probațiune, cerere prin care
se solicită ca instanţa să dispună cu privire la executarea de către condamnatul A. a
obligaţiei prevăzute în art. 93 alin. (3) C. pen., instituită acestuia prin decizia nr. 198/A
din 4 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, având în vedere
starea de sănătate a condamnatului, astfel cum reiese din actele medicale depuse la
dosarul de probațiune.
În motivarea cererii, la care s-au atașat în copie actele medicale depuse de
condamnat la dosarul de probațiune, serviciul de probațiune arată că în cursul
procesului de supraveghere pe care îl desfășoară privind pe condamnatul A., după
realizarea evaluării iniţiale, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, persoanei condamnate i-a fost
solicitată prezentarea unui certificat medical privind capacitatea de muncă, certificat
necesar începerii procedurii de efectuare a muncii neremunerate în folosul comunităţii.
În acest context, persoana supravegheată a declarat şi a depus, în susţinerea
declaraţiilor sale, mai multe acte medicale din care rezultă că prezintă probleme de
sănătate. Ulterior, în urma solicitării serviciului de probaţiune, a realizat un control
medical la un medic de medicina muncii în vederea stabilirii capacităţii de muncă.
Astfel, condamnatul A. a realizat primul control medical la un medic de
medicina muncii, depunând ulterior la dosarul de probaţiune fişa de aptitudini -
medicina muncii din data de 3 iulie 2019, eliberată de dr. D., medic specialist
medicina muncii, cu menţiunea „inapt temporar”, cu următoarele recomandări: inapt
lucru SGU - efort fizic mare, inapt lucru Parcul memorial C. - temperaturi extreme,
manipulare manual mase grele şi ortostatism prelungit.
Faţă de această situaţie, serviciul de probaţiune precizează prin aceeaşi cerere
că, în continuarea demersurilor întreprinse pentru punerea în executare a dispoziţiilor
deciziei nr. 198/A din 4 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală,
ţinând cont de prevederile legale în vigoare, consilierul de probaţiune manager de caz
a solicitat medicului de medicina muncii un punct de vedere cu privire la situaţia
persoanei supravegheate A., în sensul de a comunica dacă aceasta poate presta
obligaţia prevăzută în art. 93 alin. (3) C. pen. în cadrul unei alte instituţii din
comunitate existente în baza creată la nivel naţional, respectiv în cadrul Centrului
Judeţean de Cultură E., urmând a fi sesizată instanţa de judecată pentru modificarea
instituţiilor din comunitate cuprinse în decizia penală, cu o nouă instituţie unde
condamnatul ar putea presta munca neremunerată în folosul comunităţii.
6
 Urmare a acestei solicitări, medicul specialist de medicina muncii - dr. D. a adus
la cunoştinţă serviciului de probaţiune, telefonic, că pentru eliberarea unei noi fişe de
aptitudini medicale, conform reglementărilor legale, este necesar un nou examen clinic
de actualizare a stării de sănătate. Astfel, persoana supravegheată A. a realizat mai
multe investigaţii medicale la diverşi medici specialişti (cardiologie-medicină internă,
radiologie-imagistică medicală, neurochirurgie), depunând în acest sens acte medicale
care atestă cele de mai sus. De asemenea, la data de 9 ianuarie 2020 a realizat un nou
control medical la medicul de medicina muncii - dr. D., eliberându-se fişa de
aptitudini, cu menţiunea inapt (recomandări: inapt a presta activităţi ce presupun
manipulare manual mase grele şi eforturi fizice mari şi medii, lucru la înălţime).
Totodată, serviciul de probaţiune a precizat că, pe lista instituţiilor din
comunitate, se vor adăuga două noi instituţii publice unde persoanele supravegheate
pot presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, respectiv Biblioteca F. şi Clubul
Sportiv Municipal B. cu punct de lucru Hipodromul B., menţionând în acelaşi timp că
pentru acest caz s-au analizat activităţile pretabile a fi executate, iar acestea sunt
asemănătoare cu cele menţionate în fişa de aptitudini ca fiind neadecvate persoanei
condamnate A.
Examinând cererea serviciului de probaţiune, prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1) din
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, în situația în care, pe parcursul termenului de supraveghere, consilierul de
probațiune constată că se impune modificarea conținutului unora dintre obligațiile
stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligații sau încetarea
executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanța de executare, potrivit art. 87 din
Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, față de motivele expuse de serviciul de probaţiune, în sensul ivirii
unei imposibilități de executare a obligaţiei de prestare a muncii neremunerate în
folosul comunităţii de către condamnatul A. în cadrul instituţiilor stabilite prin decizia
nr. 198/A din 4 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, astfel
cum a fost lămurită prin decizia nr. 267/A din 12 septembrie 2019 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că temeiul
cererii îl reprezintă dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., potrivit
cărora „contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte
(…) vreo împiedicare la executare.”
Prin urmare, pe calea contestaţiei la executare formulată de serviciul de
probaţiune, instanţa de executare poate înlocui entitatea în cadrul căreia persoana
condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere va presta, conform
art. 93 alin. (3) C. pen., munca neremunerată în folosul comunităţii, în situaţia în care
apreciază că această înlocuire este justificată, înlăturându-se astfel împiedicarea
executării obligaţiei stabilite printr-o hotărâre de condamnare definitivă.
Analizând aspectele în baza cărora serviciul de probaţiune a formulat contestaţia
la executare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiată cererea de a se
dispune cu privire la executarea de către condamnatul A. a obligaţiei prevăzute în art.
93 alin. (3) C. pen., apreciind însă că executarea acestei obligaţii este posibilă, prin
7
prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în cadrul unei alte entități decât
cele stabilite prin decizia nr. 198/A din 4 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Secția penală, respectiv la Biblioteca F.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obligația prevăzută
în art. 93 alin. (3) C. pen. nu poate fi executată la societatea Servicii de gospodărie
urbană B. sau Administraţia parcului memorial C., în condiţiile în care controalele
medicale efectuate de condamnatul A. la medicul de medicina muncii dr. D., la data de
3 iulie 2019, respectiv la data de 9 ianuarie 2020, relevă că acesta nu poate presta
activităţi ce presupun manipulare manual mase grele, ortostatism prelungit, eforturi
fizice mari şi medii, temperaturi extreme, lucru la înălţime.
Având în vedere însă adresa din 11 februarie 2020 emisă de Biblioteca F., prin
care această entitate comunică serviciului de probaţiune care sunt serviciile şi
activităţile pretabile a fi desfăşurate în executarea obligaţiei prevăzute în art. 93 alin.
(3) C. pen., respectiv: amenajat spaţii (vopsit), carat/mutat rafturi şi cărţi, reparat
instalaţii sanitare, apă, reparat feronerie geamuri şi uşi, curăţenie interior/exterior
bibliotecă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că printre activităţile enumerate
există activităţi care nu se încadrează în interdicțiile pe care condamnatul A. le are din
cauza stării de sănătate.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că obligaţia de a presta muncă
neremunerată în folosul comunității poate fi executată la Biblioteca F., în contextul în
care apreciază că în cadrul acestei instituţii pot fi identificate în concret activităţi
pretabile a fi efectuate de către condamnatul A., altele decât cele la care este declarat
inapt.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (1)
din Legea nr. 253/2013 şi art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia la executare formulată de serviciul de
probaţiune împotriva deciziei nr. 198/A din 4 iunie 2019 pronunţată în dosarul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, condamnatul A. urmând a executa munca
neremunerată în folosul comunităţii, dispusă în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. prin
decizia penală nr. 198/A din 4 iunie 2019, la Biblioteca F.

3. Ultraj. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni privind

autoritatea şi frontiera de stat
Indice alfabetic: Drept penal
- ultraj

C. pen., art. 257

Fapta de a ameninţa cu folosirea violenţei un poliţist şi fapta de a lovi un

poliţist, producându-i leziuni traumatice care au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale
pentru vindecare, ambii aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrunesc
elementele de tipicitate ale unei infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) şi
8
(4) raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. şi ale unei infracţiuni de ultraj prevăzute în art.
257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., în concurs.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 84/RC din 5 martie 2020

I. Prin sentinţa penală nr. 57 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Judecătoria

Câmpina, în temeiul art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.,
cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o
pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o
durată de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin.
(1) lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, care se va
executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.
În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) C. pen., cu
aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o
pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o
durată de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin.
(1) lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute
în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, care se va executa dacă
pedeapsa principală va deveni executabilă.
În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., s-a
aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat
sporul de două luni, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor
art. 92 C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata
termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se
prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele
consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice
schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să execute
următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială desfăşurat de
serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere,
inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul uneia dintre

9
următoarele două instituţii: Primăria B. sau Centrul de Îngrijire şi Asistenţă pentru
Persoane cu Handicap C., pe o perioadă de 120 de zile.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. raportat la art. 67 C. pen., s-a aplicat
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în
art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, începând cu data rămânerii
definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 C. pen., s-a interzis
inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca
pedeapsă accesorie, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.
II. Prin decizia nr. 850 din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel
Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit.
a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 57
din 3 aprilie 2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, privind pe inculpatul A. şi, în
consecinţă:
S-a desfiinţat în parte sentinţa, în latură penală şi s-a pronunţat o nouă hotărâre,
în sensul că s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 91-93 C. pen. privind suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei şi s-a dispus executarea acesteia în regimul
prevăzut în art. 60 C. pen.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul
declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
III. Împotriva deciziei nr. 850 din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de
Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpatul A. a
formulat recurs în casaţie.
În susținerea recursului declarat, a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în
art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
IV. Examinând recursul în casație, se constată că acesta nu este fondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a
conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau
stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este
prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările
în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.
În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin.
(1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că faptele săvârşite nu sunt
prevăzute de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întrunește
elementele de tipicitate ale infracțiunii de ultraj, impunându-se achitarea sa, faţă de
probatoriile administrate în cauză.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport
cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă
ale infracţiunilor de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. raportat la art.
206 alin. (1) C. pen. și art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C.
pen.
În cauză, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de
instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate
10
obiectivă ale infracţiunilor de ultraj, pentru care a fost condamnat inculpatul,
corespund faptei reţinute în concret în sarcina sa:
Astfel, s-a reţinut, pe baza probelor, că, în noaptea de 19/20 decembrie 2016,
inculpatul l-a lovit pe D., poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale, elemente
care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii de ultraj.
Pe fondul agresivității verbale la adresa celor doi agenţi de poliţie care s-au
prezentat în urma sesizării soţiei sale - că a fost agresată fizic şi verbal de inculpat, în
prezenţa copilului minor -, inculpatul a aplicat o lovitură cu capul în gură agentului de
poliţie D., producându-i leziuni traumatice care au necesitat 6-7 zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare, iar faţă de celălalt agent de poliţie, E., a adresat ameninţări
cu folosirea violenţei. În aceste condiții, cei doi agenți nu au acționat abuziv, ci în
conformitate cu prevederile art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţei Române, prezentându-se la domiciliul comun al inculpatului şi al
soţiei sale, la solicitarea acesteia din urmă.
Prezenţa poliţiei la locuinţa inculpatului şi pătrunderea în domiciliul comun a
fost justificată de sesizarea soției inculpatului și în conformitate cu prevederile legale.
În consecință, acțiunea inculpatului de amenințare și lovire a celor doi agenți de
poliție, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, corespunde textului legal de
incriminare a faptei de ultraj, în modalitățile normative reținute de instanțe.
De altfel, se constată că fondul criticii formulate pe calea recursului în casaţie -
că fapta nu există, întrucât a fost o pătrundere abuzivă, ilegală a agenților de poliție -
porneşte de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului,
solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în
actualul stadiu procesual.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de
recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A.
împotriva deciziei nr. 850 din 7 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

4. Abuz în serviciu. Inexistenţa tipicităţii. Fals intelectual

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de

serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- abuz în serviciu
- fals intelectual

C. pen., art. 297, art. 321

1. În procedura executării silite a obligaţiei de a face, în cazul în care nu există

cererea creditorului prevăzută în art. 910 alin. (3) C. proc. civ. adresată executorului
judecătoresc, pentru ca acesta să sesizeze instanţa de executare în scopul aplicării
11
penalităţilor pentru neexecutarea obligaţiei de a face conform art. 906 alin. (1) C. proc.
civ., nu există o încălcare a dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei de executare
de către executorul judecătoresc, aptă să constituie infracţiunea de abuz în serviciu
prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
2. În procedura executării silite a hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori,
nerespectarea dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ. de către executorul
judecătoresc - în sensul că executarea nu s-a efectuat în prezenţa unui reprezentant al
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului competente, ci în prezenţa
reprezentanţilor direcţiei de asistenţă socială din cadrul primăriei, calificaţi în
domeniul protecţiei copilului - nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de
abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât nu există o vătămare a
drepturilor sau a intereselor legitime ale minorilor, în condiţiile în care scopul
dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ. constând în asigurarea unui cadru alcătuit
din persoane calificate în domeniul protecţiei copilului în procedura executării silite
este atins.
3. În conformitate cu dispoziţiile art. 913 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în
procedura executării silite a hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, dacă
executorul judecătoresc constată că minorul refuză în mod categoric să îl părăsească
pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, întocmeşte un proces-verbal în
care consemnează constatările sale şi îl comunică părţilor şi reprezentantului direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului, care sesizează instanţa
competentă, pentru ca aceasta să dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de
consiliere psihologică. În cazul intervenţiei unei înţelegeri între părţi cu privire la
modul de executare a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, care exclude
continuarea executării silite, omisiunea executorului judecătoresc de a urma procedura
prevăzută în art. 913 C. proc. civ. nu constituie o încălcare a legii şi, în consecinţă, nu
întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art.
297 alin. (1) C. pen.
4. În ipoteza existenţei unei înţelegeri între părţi cu privire la modul de
executare a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, omisiunea executorului
judecătoresc de a consemna în procesul-verbal prevăzut în art. 913 alin. (1) C. proc.
civ. refuzul categoric al minorului de a-l părăsi pe debitor sau manifestarea aversiunii
acestuia faţă de creditor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals
intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii subiective,
neputându-se reţine intenţia, ca formă a vinovăţiei.
5. În cazul nerespectării înţelegerii dintre părţi cu privire la modul de executare
a hotărârii judecătoreşti referitoare la minori, omisiunea executorului judecătoresc de a
consemna în procesul-verbal prevăzut în art. 913 alin. (1) C. proc. civ. refuzul
categoric al minorului de a-l părăsi pe debitor sau manifestarea aversiunii acestuia faţă
de creditor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual
prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 101/A din 14 aprilie 2020

12
 Prin sentinţa nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I
penală, s-au dispus următoarele:
În baza art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art.
76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de
abuz în serviciu.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art.
76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de
fals intelectual (fapta din data de 17 iunie 2016).
În temeiul art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi
art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de
fals intelectual (fapta din data de 1 iulie 2016).
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art.
76 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de
fals intelectual (fapta din data de 25 iulie 2016).
S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.
pen., art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (5) C. pen.
În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., s-au admis în
parte acţiunile civile formulate de partea civilă B. şi de părţile civile C., D., E., F. şi
G., prin reprezentant legal B.
A fost obligat inculpatul la plata către părţile civile B., C., D., E., F. şi G. a
sumei de câte 2.000 euro pentru fiecare, în echivalent în lei, la cursul BNR, la data
plăţii, reprezentând daune morale.
Împotriva sentinţei nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I
penală, a declarat apel, între alţii, inculpatul A.
Verificând sentinţa apelată, din perspectiva criticilor formulate, dar şi sub toate
aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc.
pen., se reţin, în principal, următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, similar rechizitoriului, în esenţă,
instanța de fond a stabilit în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de abuz în
serviciu prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, cu prilejul punerii în executare a sentinţei civile nr. 16278 din
18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, nu a respectat
procedura prevăzută în art. 910-914 C. proc. civ., respectiv nu a sesizat instanţa de
executare pentru a face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ. (aplicarea de
penalităţi în cazul nerespectării obligaţiei de a face), nu a efectuat executarea silită în
prezenţa unui reprezentant al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Ilfov, conform art. 911 alin. (2) C. proc. civ., nu a urmat procedura
prevăzută în art. 913 C. proc. civ. privind refuzul categoric al minorilor de a-l părăsi
pe debitor (ceea ce implica comunicarea procesului-verbal întocmit reprezentantului
Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov pentru sesizarea
instanţei în vederea stabilirii unui program de consiliere psihologică), prin această
modalitate de executare silită defectuoasă şi contrară legii cauzând o vătămare a
drepturilor şi intereselor legale ale persoanei vătămate B., în nume propriu, dar şi ale
copiilor săi minori C., D., E., F. şi G.

13
 Analizând în ce măsură au fost încălcate dispozițiile legale invocate în sentința
apelată, precum şi întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în
serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. şi de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin.
(1) C. pen., se reţin următoarele:
A. În ceea ce privește nerespectarea procedurii referitoare la sesizarea instanţei
de executare pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 906 C. proc. civ.:
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, după ce prin încheierea
nr. 2912 din 18 aprilie 2016 a Judecătoriei Buftea a fost încuviinţată executarea silită
în toate formele de executare prevăzute de lege a titlului executoriu reprezentat de
sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3
Bucureşti (ordonanţă preşedinţială), la data de 20 mai 2016, inculpatul A. a emis o
somaţie către debitorul B. întemeiată pe dispoziţiile art. 910 alin. (2) C. proc. civ., prin
care îi solicita acestuia să permită creditoarei H. să îşi exercite dreptul de a avea
legături personale cu minorii, conform programului stabilit de instanţa de judecată.
La data de 3 iunie 2016, creditoarea H. a adus la cunoştinţa inculpatului A. că s-
a prezentat, la aceeaşi dată, la adresa din oraşul Voluntari, unde locuiesc debitorul B.
şi copiii săi, cu scopul de a îi lua pe aceştia la domiciliul său, însă debitorul a refuzat
să îi încredinţeze copiii, motiv pentru care a solicitat executorului judecătoresc luarea
măsurilor legale pentru respectarea programului stabilit de către instanţa de judecată.
Instanţa a reţinut că, în aceste condiţii, potrivit art. 910 alin. (3) şi art. 906 alin.
(1) C. proc. civ., executorul judecătoresc trebuia să sesizeze instanţa de executare,
pentru obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere, însă inculpatul nu s-a
conformat acestor dispoziţii legale imperative, îndeplinind în mod defectuos actele de
executare silită în dosarul nr. X.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu erau îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de executare pentru a obliga
debitorul la plata de penalităţi.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ., „dacă în termen de 10
zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută
obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către
instanța de executare.”
De asemenea, conform art. 910 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.: „(2) (...) Executorul
judecătoresc va trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de
încuviințare a executării împreună cu o somație în care îi va comunica acesteia data la
care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor,
în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să
permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul,
potrivit programului stabilit în titlul executoriu.
(3) Dacă debitorul nu se va conforma somației executorului, acesta, la cererea
creditorului, va sesiza instanța de executare pentru a se face aplicarea prevederilor art.
906.”
Astfel cum rezultă cu claritate din dispoziţiile legale anterior redate, în această
materie operează principiul disponibilităţii, astfel că executorul judecătoresc nu poate

14
sesiza din oficiu instanţa de executare pentru aplicarea de penalităţi de întârziere
debitorului, ci numai în condiţiile în care este sesizat în mod expres de către creditor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi doctrina (ex. Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1084), dar şi Curtea Constituțională prin Decizia
nr. 847 din 13 decembrie 2018, publicată M. Of. nr. 177 din 5 martie 2019 -
„executorul nu va putea sesiza instanța de executare în lipsa unei cereri a creditorului
în acest sens, care, ad probationem, trebuie să îmbrace forma scrisă, această cerință
constituind o limitare a rolului activ al executorului judecătoresc și protejând
creditorul căruia, în mod corect, legiuitorul îi lasă posibilitatea să facă aprecieri de
ordin subiectiv în privința executării dispozițiilor privitoare la minori” (paragraf 18),
considerente reluate şi în Decizia nr. 364/2019, publicată M. Of. nr. 802 din 3
octombrie 2019 (paragraf 38).
Examinând actele dosarului de executare silită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că, în cauză, creditoarea H. nu a formulat o asemenea cerere, neputând fi
astfel calificată sesizarea executorului din 3 iunie 2016, prin care aceasta îi aducea la
cunoştinţă faptul că, la data respectivă, s-a deplasat la domiciliul debitorului, iar tatăl
copiilor a refuzat să îi încredinţeze minorii şi prin care îi solicita „să ia măsurile legale
necesare pentru obligarea lui la respectarea hotărârii judecătoreşti şi încredinţarea
minorilor în programul stabilit de instanţa de judecată la următorul termen din 17 iunie
2016.”
Rezultă cu evidenţă din conţinutul cererii adresate executorului judecătoresc
faptul că H. nu solicita recurgerea la procedura obligării debitorului la plata
penalităţilor de întârziere, ci concursul acestuia pentru punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti la următorul termen încuviințat prin sentinţa civilă nr. 16278 din 18
noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, data de 17 iunie 2016
reprezentând al treilea sfârșit de săptămână din luna iunie 2016 (instanţa stabilind ca
reclamanta să aibă legături personale cu minorii în primul şi al treilea sfârșit de
săptămână, din fiecare vineri începând cu ora 17 şi până duminică ora 20).
De altfel, fiind întrebată în mod expres cu ocazia audierii sale în calitate de
martor în faţa primei instanţe, H. a arătat că „nu m-a interesat să formulez acţiune în
instanţă pentru a-l obliga pe fostul soţ să plătească daune pentru nerespectarea
hotărârii judecătoreşti, ci mă interesa să îmi văd copiii.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că inculpatul A. nu a încălcat
dispoziţiile legale analizate anterior, neputând sesiza din oficiu instanța de executare
pentru obligarea debitorului la penalităţi de întârziere în lipsa unei cereri formulate de
creditoare, martora H.
B. În ceea ce priveşte încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor art. 911 alin. (2)
C. proc. civ., prima instanţă a statuat că actele de executare au fost îndeplinite, contrar
legii, în prezenţa unor reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari
(persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului) şi nu ai Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
De asemenea, se reţine în acuzare că inculpatul a procedat astfel, deşi prin
adresa din 29 august 2016 Direcţia de Asistenţă Socială Voluntari a comunicat
Biroului executorului judecătoresc A. că pentru punerea în executare a unei hotărâri
15
judecătoreşti referitoare la minori trebuie să se adreseze Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, într-adevăr, potrivit art. 911 alin.
(2) C. proc. civ., „executarea se va efectua în prezența unui reprezentant al direcției
generale de asistență socială și protecția copilului și, când acesta apreciază că este
necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta.”
Totodată, din actele dosarului rezultă neîndoielnic faptul că, la datele 17 iunie
2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, la domiciliul debitorului s-au prezentat
reprezentanţi ai Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Voluntari, care,
prin adresele emise de cabinetul executorului judecătoresc A., au fost solicitaţi „în
conformitate cu dispoziţiile art. 911 alin. (2) C. proc. civ.” să îl însoţească pe executor
la adresa din Voluntari unde „urmează a fi pusă în executare hotărârea judecătorească
referitoare la minori, constând în sentinţa civilă nr. 16278 din 18 noiembrie 2015
pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.”
În primul rând, se observă că adresa invocată de către parchet, ca dovadă a relei-
credinţe a inculpatului, este ulterioară datelor anterior menţionate, fiind emisă la
finalul lunii august, respectiv la 29 august 2016.
Pentru termenele din 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, au fost
comunicate adrese Primăriei Voluntari, Direcţia de Asistenţă Socială, iar din
declaraţiile martorelor rezultă că au fost desemnate de către directorul direcţiei pentru
a participa la actele de executare silită privind legături personale ale mamei cu copiii
minori.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că a existat o încălcare a
dispoziţiilor art. 911 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că la 17 iunie 2016, 1 iulie 2016
şi 25 iulie 2016 actele de executare au fost îndeplinite în prezenţa unor reprezentanţi ai
Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari şi nu ai Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
În continuare, se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
prevăzute de lege pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în
serviciu, respectiv dacă inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege
(intenție în ambele sale forme) şi dacă s-a produs urmarea imediată, respectiv
vătămarea drepturilor sau intereselor minorilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu există elemente care să
susţină concluzia că A. a acţionat cu intenţia de a încălca legea şi de a exclude de la
participarea la executarea silită pe reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, până la data de 29 august 2016,
reprezentanţii Direcţiei de Asistenţă Socială Voluntari nu au adus la cunoştinţă
executorului judecătoresc că au fost greşit sesizați şi că nu pot participa la actele de
executare silită a sentinţei civile nr. 16278 din 18 noiembrie 2015 a Judecătoriei
Sectorului 3 Bucureşti.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că în
sarcina inculpatului se poate reţine doar culpa, rezultată fie din semnarea, fără a
verifica adresele întocmite de personalul auxiliar din cadrul cabinetului său, fie dintr-o
verificare superficială a acestora, fie, posibil, şi dintr-o cunoaştere inexactă a
16
dispoziţiilor legale cu privire la atribuţiile diferite ale celor două direcţii, probatoriul
administrat nedemonstrând faptul că acesta ar fi acţionat cu intenţia de a împiedica
organul competent potrivit legii să participe la executarea silită.
Întrucât reţinerea culpei nu conduce la înlăturarea ilicitului penal (fapta putând
fi circumscrisă infracţiunii de neglijenţă în serviciu), analiza ce se impune în
continuare este aceea a existenţei urmării imediate prevăzute de lege, respectiv
vătămarea drepturilor şi intereselor minorilor.
Este de menţionat că, şi din perspectivă civilă, încălcarea dispoziţiilor art. 911
alin. (2) C. proc. civ., prin neparticiparea unui reprezentant al Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, atrage nulitatea executării, nulitatea fiind una
virtuală şi condiţionată de existenţa unei vătămări (în acest sens, Noul Cod de
procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, coordonatori Viorel Mihai Ciobanu,
Marian Nicolae, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1086, Executarea silită
directă, Ioan Gârbuleţ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 280).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici în rechizitoriu şi nici în
hotărârea primei instanțe nu se precizează concret în ce ar consta vătămarea produsă,
fiind redat practic conținutul normei de incriminare.
În primul rând instanţa de apel reţine că, potrivit legii, reprezentantul Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului nu are atribuţii specifice în cadrul
acestei proceduri, art. 911 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând doar necesitatea prezenţei
sale cu ocazia executării silite. În doctrină, s-a arătat faptul că prezenţa sa rezidă din
împrejurarea că, pe de o parte, executorul judecătoresc este un profesionist al dreptului
fără expertiză în creșterea, educarea, supravegherea și ocrotirea copilului, iar pe de altă
parte, schimbarea unei stări de fapt a copilului într-un mod rigid impune asigurarea
unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul protecției copilului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi nu avea competenţe în
executarea silită, personalul din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială din Primăria
Voluntari nu era lipsit de calificare în domeniul protecției copilului, ci, dimpotrivă,
avea ample atribuţii în această materie.
Astfel, din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei de Asistenţă
Socială - Voluntari (disponibil pe site-ul indicat în dosarul de urmărire penală,
www.primaria-voluntari.ro), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, printre
atribuţii, aceasta „are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale
comunităţii din domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure,
persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, persoane - victime ale violenţei în
familie, precum şi a oricăror altor persoane aflate în nevoie” (art. 7 lit. a).
În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în materie civilă, această
instituţie are competenţe chiar mai extinse decât cele ale Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, până
la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, raportul de
anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu
excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2) (cazul decăderii din exercițiul

17
drepturilor părintești), care se efectuează de direcția generală de asistență socială și
protecția copilului.
De asemenea, conform art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (în forma în
vigoare la data faptelor), primarul îndeplinea funcția de autoritate tutelară, iar potrivit
art. 65 din aceeași lege, atribuțiile de autoritate tutelară pot fi delegate secretarului
unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul de
specialitate cu competențe în acest domeniu, potrivit legii (în prezenta cauză, Direcţiei
de Asistenţă Socială).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit legii, efectuarea raportului de
anchetă psihosocială este obligatorie în litigiile care vizează minorii, după cum
urmează: art. 375 alin. (2) teza finală C. civ., care reglementează condițiile divorțului
prin acordul soților prin procedură notarială; art. 396 alin. (1) C. civ. - Raporturile
dintre părinții divorțați și copiii lor minori; art. 486 C. civ. - Neînțelegerile dintre
părinți; art. 496 alin. (3) C. civ. - Locuința copilului; art. 497 alin. (2) C. civ. -
Schimbarea locuinței copilului; art. 498 alin. (2) C. civ. - Schimbarea felului
învățăturii ori al pregătirii profesionale; art. 499 alin. (4) C. civ. - Obligația de
întreținere.
Or, în condiţiile în care, în toate aceste cauze cu posibil impact psihologic
negativ asupra copilului, autoritatea tutelară este competentă, potrivit legii, să
întocmească referatele de anchetă psihosocială pe baza cărora instanţele iau decizii cu
privire la situaţia minorului, nu se poate susţine că aceleaşi persoane nu ar avea
calificare în domeniul protecţiei copilului.
Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că martora inspector
superior în cadrul compartimentului de autoritate tutelară este chiar cea care a realizat
referatul de anchetă psihosocială în cursul procesului de divorț, cunoscând astfel
situaţia familiei. De asemenea, din declaraţii rezultă că martorele cunoșteau procedura
şi drepturile minorilor pe care le-au şi adus la cunoştinţa tuturor persoanelor prezente
la executare şi că au insistat ca părţile să se înţeleagă pentru a ajunge la un acord astfel
încât copiii să nu fie traumatizaţi.
În aceste circumstanţe, susţinerea din rechizitoriu că la actele de executare au
participat persoane lipsite de competenţe în materia protecţiei copilului este în afara
realităţii.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că,
deşi la actele de executare nu a participat un reprezentant al Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov, în cauză scopul urmărit prin instituirea
normei legale (asigurarea unui cadru alcătuit din persoane calificate în domeniul
protecției copilului) a fost atins, astfel că nu se poate reţine că s-a produs vreo
vătămare a drepturilor şi intereselor minorilor şi nici a părţii civile B. (de altfel, acesta
nici nu are calitatea de persoană vătămată în cauză, dimpotrivă, fiind persoana care a
generat toată această procedură).
Rezultă, aşadar, că încălcarea dispoziţiei art. 911 alin. (2) C. proc. civ. nu
îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de norma de incriminare, pentru a atrage
răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz sau neglijenţă în
serviciu.

18
 C. Cea de-a treia încălcare a dispoziţiilor legale pe parcursul executării, reţinută
de prima instanţă, vizează nerespectarea procedurii prevăzută în art. 913 C. proc. civ.
incidentă în caz de refuz categoric al minorilor de a-l părăsi pe debitor.
În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să analizeze şi cele trei
acuzaţii de fals intelectual, prevăzute în art. 321 alin. (1) C. pen., constând în aceea că
inculpatul A., fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia întocmirii
proceselor-verbale din datele de 17 iunie 2016, 1 iulie 2016 şi 25 iulie 2016, a omis cu
ştiinţă a insera refuzul categoric al minorilor de a părăsi persoana vătămată B. şi de a
se deplasa la domiciliul mamei lor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 913 C. proc. civ.: „(1)
Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe
debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va
consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului
direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va
sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să
dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o
perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de
consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților
și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea
copilului rămân aplicabile. (...)”
În primul rând, din modul de redactare a textului, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că nu orice refuz al minorului constituie un impediment la executare
şi conduce la declanșarea procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ., executorul
judecătoresc dispunând de o marjă de apreciere în a stabili dacă opoziţia minorului
este una categorică, determinată de refuzul de a-şi însoţi părintele creditor, sau are alte
cauze. Scopul normei este, pe de o parte, de a împiedica executarea hotărârii asupra
persoanei minorului prin bruscarea acestuia şi, totodată, de a ajuta minorul, prin
consiliere psihologică, să își schimbe atitudinea faţă de părinte.
Analizând probatoriul administrat în cauză pentru a verifica în ce măsură se
impunea urmarea acestei proceduri, se constată următoarele:
Referitor la actele de executare ce au avut loc la data de 17 iunie 2016, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, din declaraţiile martorelor, faptul că inculpatul A. i-a
întrebat pe minori dacă vor să meargă în vizită la mama lor, C. şi D. spunând că nu
vor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în aceste circumstanţe, cei doi părinți
au ajuns la un acord, stabilind ca „tatăl, în zilele următoare, să se întâlnească cu mama
la şcoala copiilor unde avea loc o serbare, apoi să meargă în parc şi ulterior la locuinţa
mamei, pentru acomodarea copiilor cu aceasta.”
Aceleaşi împrejurări referitoare la înţelegerea dintre părinți rezultă şi din
procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 17 iunie 2016,
consemnându-se inclusiv acordul debitorului ca mama minorilor să aibă legături
personale cu aceştia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în aceste condiţii de înţelegere
dintre creditor şi debitor, executarea silită nu a mai avut loc. Existenţa acordului dintre
părţi asupra modului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti împiedica
19
continuarea procedurii şi excludea intervenţia statului, prin executor, în această
materie operând principiul disponibilităţii.
Totodată, se reţine că inculpatul A. nu a consemnat în procesul-verbal refuzul
minorilor C. şi D.
Deşi reţine refuzul minorilor C. şi D., instanţa de apel apreciază că, în condiţiile
înţelegerii dintre părţi, la acel moment nu era aplicabilă procedura prevăzută în art.
913 C. proc. civ. care presupunea intervenţia instanţei de judecată şi impunerea unui
program de consiliere psihologică, prin mijlocirea unei persoane calificate în acest
sens, dar străine copiilor, care să ajute la reluarea relaţiei cu mama. Aceasta întrucât
părinţii, de comun acord, au convenit să existe o perioadă de acomodare a copiilor,
pentru ca apropierea acestora de mama lor să se realizeze în mod natural, prin
participarea mamei la activităţile minorilor din perioada imediat următoare. De altfel,
acesta era şi interesul major al copiilor, respectiv de a fi încurajată interacţiunea cu
mama lor, pe care nu o văzuseră o perioadă îndelungată, timp în care, astfel cum
rezultă din sentința de divorţ, „au fost lăsaţi să creadă că mama lor i-a părăsit şi este
dezinteresată de ei”, pentru a putea fi reluate legăturile fireşti cu aceasta.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că, din perspectiva acuzaţiei de
abuz în serviciu, nu se poate reţine o încălcare a legii de către inculpat prin neurmarea
procedurii prevăzute în art. 913 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, constând în omisiunea de a
consemna în procesul-verbal refuzul celor doi minori, astfel cum în mod constant s-a
arătat în doctrină, deşi neprevăzută de lege în mod expres, este necesar ca acţiunea ce
constituie elementul material al laturii obiective, respectiv cea de atestare a unor
împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea de a insera date sau
împrejurări să fie producătoare de consecinţe juridice. În cauză, neconsemnarea
refuzului minorilor producea aceste consecinţe juridice, în condiţiile în care
constatarea „refuzului categoric” sau „a manifestării aversiunii față de creditor”
conducea la declanşarea procedurii de sesizare a instanţei şi obligarea celor doi minori
la un program de consiliere psihologică. Sub aspectul laturii subiective, pentru
reţinerea infracţiunii, este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie sub forma
intenţiei directe sau indirecte, ceea ce presupune că inculpatul a prevăzut rezultatul
faptei sale, respectiv lipsirea copiilor de această procedură de consiliere psihologică şi
l-a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii lui.
În speţă, în condiţiile în care părţile ajunseseră la o înţelegere care avea ca scop
acomodarea copiilor cu mama, procedura prevăzută în art. 913 C. proc. civ. nefiind
incidentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A. nu a acţionat cu
forma de vinovăţie prevăzută de lege (să prevadă şi să urmărească lipsirea copiilor de
terapia din partea unui psiholog). Executarea silită nu a continuat urmare a acordului
dintre părţi asupra modului de executare a dispoziţiei instanţei, inculpatul acţionând cu
bună-credinţă şi în interesul minorilor, astfel cum acesta a fost apreciat de ambii
părinţi, ca apropierea copiilor de mamă să aibă loc natural, în urma contactului cu
aceasta, într-un cadru neutru (serbare, parc) şi în prezenţa tatălui.
În aceste circumstanţe de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi
în procesul-verbal din data de 17 iunie 2016 executorul judecătoresc nu a consemnat
poziţia celor doi minori, în cauză, sub aspectul laturii subiective, nu sunt îndeplinite
20
condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1)
C. pen., astfel că, în baza art. art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a
II-a C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului.
Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa faptei comise la data de 1 iulie 2016.
În ceea ce priveşte actele de executare ce au avut loc la data de 25 iulie 2016,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
La data de 13 iulie 2016, creditoarea H. a sesizat din nou Biroul executorului
judecătoresc A., arătând faptul că debitorul nu a respectat înțelegerea anterioară. S-a
solicitat ca executorul să facă toate demersurile legale necesare pentru a obliga
debitorul să respecte hotărârea judecătorească, astfel încât în perioada vacanţei de vară
să poată lua minorii la domiciliul său (prin sentința civilă nr. 16278 din 18 noiembrie
2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a dispus ca mama să aibă legături
personale cu minorii în vacanţa de vară, în luna iulie din data de 1 iulie şi până la 31
iulie).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că procedura prevăzută în dispoziţiile
art. 913 C. proc. civ. nu a fost respectată în ceea ce priveşte consemnarea de către
inculpat, în procesul-verbal, a refuzului ferm al minorilor C. şi D. de a-şi însoţi mama.
Apărările inculpatului sub acest aspect au vizat faptul că a fost în imposibilitate
de a menţiona această poziţie, din cauza modului de desfăşurare a executării, care a
determinat părăsirea rapidă a locuinţei debitorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nimic nu oprea executorul să
consemneze în procesul-verbal, ulterior plecării de la domiciliul lui B., poziţia fermă a
celor doi minori, să menţioneze circumstanţele care au determinat să procedeze în
acest mod şi, ulterior, să procedeze la comunicarea acestuia către Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ilfov.
Toate datele în posesia cărora era inculpatul, rezultate din cererile formulate de
creditoare, conduceau la concluzia că debitorul nu a respectat înțelegerile anterioare şi
nu urmărea să faciliteze legăturile mamei cu copiii pentru ca reacomodarea acestora cu
cea care le-a dat viaţă să se realizeze cât mai natural cu putință. De altfel, chiar
inculpatul a recunoscut în faţa instanţei că a realizat că acordul lui B. pentru ca minorii
să meargă la domiciliul mamei era unul doar formal. De asemenea, poziţia celor doi
copii la termenul din data de 25 iulie 2016 a fost una fermă, de refuz de a-şi însoţi
mama. Actele de executare nu au fost sistate, ca în celelalte cazuri, de acordul părţilor,
ci nu s-au mai desfăşurat cu privire la minori din cauza refuzului acestora, împrejurare
ce impunea consemnarea poziţiei lor.
În aceste condiţii, deşi nu se poate reţine că inculpatul a acţionat cu intenție
directă, în sensul că a urmărit ca minorii să nu beneficieze de o eventuală consiliere
psihologică (ce putea să fie decisă de instanţă, în funcţie de vârsta copiilor), totuşi,
dată fiind pregătirea sa de specialitate, a prevăzut consecinţele acţiunii sale de
neconsemnare a refuzului celor doi minori C. şi D. de a-şi însoţi mama.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în privinţa faptei din data
de 25 iulie 2016 sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate, atât sub aspectul laturii
obiective (constând în omisiunea consemnării refuzului minorilor), cât şi sub aspectul
laturii subiective (fapta fiind comisă cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte) ale
infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen.
21
 Analizând în ce măsură aceleaşi fapte, constând în încălcarea dispoziţiilor art.
913 C. proc. civ. prin neconsemnarea poziţiei minorilor C. şi D., au produs o vătămare
drepturilor şi intereselor acestora, pentru a fi întrunite şi elementele constitutive ale
infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, între altele,
următoarele:
Singura vătămare care poate fi analizată în raport de dispoziţia legală nesocotită
de inculpat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constă în lipsirea minorilor C. şi D. de
un program de consiliere care să îi ajute să îşi schimbe atitudinea faţă de mamă. Însă,
pentru a constitui urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, această vătămare
trebuie să fie una reală, concretă, dovedită şi nu prezumată sau doar ipotetică şi,
totodată, trebuie să atingă o anumită intensitate pentru a atrage cea mai gravă formă de
răspundere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M.
Of. nr. 517 din 8 iulie 2016).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, nu s-au administrat
probe din care să rezulte că, într-adevăr, pentru cei doi minori ar fi fost nevoie de un
program de consiliere. Mai mult, din declaraţiile martorei H. a rezultat că, după
incidentul din data de 25 iulie 2016, la următoarea încercare de punere în executare a
hotărârii, fiica sa, C. a fost de acord să meargă la ea.
Se constată că, după incidentul din data de 25 iulie 2016, poziţia celor doi
minori a fost diferită, aceştia acceptând să o viziteze pe mama lor la domiciliu, vizite
ce au continuat săptămânal, până la pronunţarea hotărârii de divorț.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate reţine că prin
încălcarea de către executor a dispoziţiilor art. 913 C. proc. civ. minorii au fost
vătămaţi prin aceea că au fost lipsiți de consiliere de specialitate care să îi ajute să îşi
modifice atitudinea faţă de mamă, de vreme ce, la interval de mai puţin de o lună, fără
intervenţia unui psiholog, poziţia acestora s-a schimbat, acceptând să meargă la
locuinţa mamei.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în
cauză nu a existat o vătămare concretă adusă drepturilor minorilor C. şi D., astfel că,
sub aspectul laturii obiective, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate pentru
reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 913
C. proc. civ., fapta atrăgând, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea penală numai
în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual.
Pentru considerentele menționate anterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C.
proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul declarat de inculpatul A.
împotriva sentinţei nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia I
penală.
A desfiinţat, în totalitate, sentinţa nr. 91/F din 10 mai 2019 a Curții de Apel
Bucureşti, Secţia I penală şi, rejudecând:
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.,
a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută
în art. 297 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc.
pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual,
prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 17 iunie 2016).
22
 În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc.
pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual,
prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 1 iulie 2016).
În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul A., pentru infracţiunea de fals
intelectual, prevăzută în art. 321 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 25 iulie 2016).
În baza art. 81 C. pen., a aplicat inculpatului A. un avertisment.
A făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. pen.
A lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi de părţile
civile C., D., E., F., G., prin reprezentant legal B.

5. Infracţiunea de spălare a banilor. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi

speciale. Infracţiunea de spălare a banilor
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
- infracţiunea de spălare a banilor
- recurs în casaţie

Legea nr. 129/2019, art. 49 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 12

1. Transferarea sumelor de bani obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală

către activităţi licite, în scopul disimulării originii ilicite a acestora, prin creditarea
societăţii la care făptuitorul are calitatea de director şi, ulterior, calitatea de asociat
unic, urmată de restituirea împrumutului din veniturile licite ale societăţii, întruneşte
elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 49 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 129/2019, activitatea infracţională fiind bine conturată şi
independentă de infracţiunea de evaziune fiscală.
2. În cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.
proc. pen., legalitatea pedepsei aplicate autorului se verifică exclusiv prin raportare la
încadrarea juridică reţinută prin hotărârea definitivă de condamnare cu privire la
acesta, indiferent de încadrarea juridică reţinută cu privire la participanţi. În
consecinţă, în cazul în care instanţa a reţinut cu privire la autor, prin hotărârea
definitivă de condamnare, săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma agravată
şi continuată prevăzută în art. 9 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., legalitatea pedepsei aplicate autorului se verifică prin
raportare la această încadrare juridică, indiferent dacă, din cauza imposibilităţii
stabilirii contribuţiei complicilor la producerea prejudiciului, instanţa nu a reţinut cu
privire la complici forma agravată a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9
alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 116/RC din 30 aprilie 2020

23
 a. Prin sentinţa penală nr. 215 din 27 iunie 2018 a Tribunalului Cluj s-au
hotărât, între altele, următoarele:
În latură penală:
1. A fost condamnat inculpatul A. la pedepsele de:
- 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută în
art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.
pen. şi art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 C. pen.
În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C.
pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a fi administrator al unor societăţi, pe o
perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.
În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a
fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat şi de a fi administrator al unor societăţi, de la rămânerea
definitivă a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale;
- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în
art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că aceste infracţiuni sunt
concurente, iar în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului
pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, care a fost sporită cu 1/3 din cealaltă
pedeapsă, adică 1 an închisoare, rezultând în final pedeapsa de 7 ani închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a
aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice
alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de
a fi administrator al unor societăţi, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.
În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca
pedeapsă accesorie, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la
terminarea executării pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66
alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
2. A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35
alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost
interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
24
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
3. A fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48
alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea
art. 35 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost
interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
4. A fost condamnată inculpata D. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută în art. 48 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35
alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpatei, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice
sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost
interzisă inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
5. Au fost condamnaţi inculpaţii E. şi F. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată,
prevăzută în art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost interzisă inculpaţilor, ca
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleşi în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., a fost
interzisă inculpaţilor, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleşi în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
b. Prin decizia nr. 33/A din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Cluj, Secţia penală şi de minori s-au admis apelurile declarate de inculpaţii A., C. şi D.
împotriva sentinţei penale nr. 215 din 27 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a
desfiinţat, în parte, hotărârea apelată, între altele, cu privire la reţinerea dispoziţiilor
25
art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 C. pen. în ceea ce îi priveşte pe
inculpaţii C. şi D. şi soluţia dată laturii civile în privinţa celor trei aplelanţi.
Împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, Secţia
penală şi de minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales,
invocând cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C.
proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost
introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art.
436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 16 aprilie 2020,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu,
dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe
fond.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în
art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că
acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac,
menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de
lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de
hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac
analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei
Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu
este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi
reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc.
pen.
În contextul obiectului său, astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului
în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei
inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau
o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul
propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv
dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de
apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de
cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute
în art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării
atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală.”
Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului Cod de procedură
penală a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care, fie fapta
concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește
elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a
ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele
26
vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre
elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o
corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului
respectiv de infracțiune.
În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să
analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel,
corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de
condamnare.
În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în
casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că starea de fapt reținută prin decizia
recurată, raportat la infracţiunea de spălare a banilor, constă, în esenţă, în aceea că, în
perioada 2011 - octombrie 2014, inculpatul A. a transferat suma de 1.440.173 lei sub
forma creditării societăţii G., astfel: în perioada în care nu era asociat al societăţii a
adus sume în calitate de director, maximul împrumutului fiind de 1.109.449 lei la 31
mai 2013, sumele fiind evidenţiate în contabilitate cu explicaţia „împrumut A.”, iar
ulterior, a finanţat firma în calitate de asociat unic. În acest fel, în perioada 2011 -
octombrie 2014, inculpatul A. a transferat o sumă de bani consistentă, respectiv
1.440.173 lei, sub forma creditării societăţii G., întocmind mai multe contracte de
creditare încheiate în nume personal, pe care le-a şi semnat, atât la împrumutat, cât şi
la împrumutător. Sumele de bani cu care a finanţat societatea au fost restituite
inculpatului în perioada 27 aprilie 2011 - 23 februarie 2015, întocmindu-se în acest
sens o dovadă.
Instanţa de apel a constatat că transferarea sumelor de bani obținute din
activitatea ilicită de evaziune fiscală către activități comerciale licite, prin care s-a
realizat o creștere a activităților comerciale și, totodată, o diversificare a preocupărilor
comerciale (prin deschiderea activității de turism), cumulându-se astfel capital
comercial licit și venituri licite prin exploatarea obiectelor de activitate ale societății,
reprezintă o activitate bine conturată și independentă de fapta de evaziune fiscală, dar
subsecventă acesteia și care se circumscrie unei fapte tipice de spălare a banilor
prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 129/2019.
Negând această situaţie de fapt, inculpatul A. susţine în cadrul prezentului
demers judiciar că fapta astfel descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale
infracţiunii de spălare a banilor, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada certă a
provenienţei ilicite a sumelor de bani cu care a fost finanţată societatea, iar pe de altă
parte, nu s-a dovedit că transferul de bani s-a făcut în scopul disimulării provenienţei
infracţionale a sumelor şi, prin aceasta, nu s-a făcut dovada mecanismului de spălare a
banilor.
Altfel spus, criticând concluziile instanţelor de fond şi de apel cu privire la
faptul că suma de 1.440.173 lei, cu care inculpatul a finanţat societatea G., inclusiv în
obiectivul de investiţie Complexul Turistic H., provine din infracţiunea de evaziune
fiscală pentru care acesta a fost condamnat în cauză, respectiv cu privire la constatarea
realizării acestei finanţări în vederea disimulării originii ilicite a banilor şi, prin
aceasta, chiar interpretarea dată de cele două instanţe materialului probator administrat
în cauză, recurentul inculpat neagă baza factuală care a condus la reţinerea infracţiunii
27
de referinţă în sarcina lui, solicitând, în mod implicit, reevaluarea materialului
probator sub aspectul conținutului faptic al acuzaţiei de spălare a banilor care îi este
adusă.
Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt
chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare
expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.
Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situații de
drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în
parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel și, implicit, cenzurarea stării de
fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu
probele administrate.
De altfel, plecând de la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea
recurată, din care rezultă argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat, pe de o
parte, că suma de bani cu care a fost creditată societatea G. îşi are provenienţa în
infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpat, iar pe de altă parte, că finanţarea
societăţii a constituit un mijloc de spălare a acestor bani, ei reintrând ulterior pe piaţă
ca urmare a faptului că au fost restituiţi, în integralitate, inculpatului, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată că cele două condiţii de tipicitate ale infracţiunii de spălare
a banilor invocate de recurentul inculpat sunt, în mod evident, îndeplinite, astfel că în
cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.
proc. pen.
În sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc.
pen., recurentul inculpat A. a susţinut, între altele, că pedeapsa ce i-a fost aplicată
pentru infracţiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât, în condiţiile în care
instanţa de fond nu a reuşit să stabilească care este întinderea prejudiciului la producerea
căruia au participat complicii, aplicând în favoarea acestora principiul in dubio pro reo şi,
în consecinţă, pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea în forma de
bază, acelaşi regim juridic trebuia aplicat şi inculpatului, care este singurul condamnat
pentru evaziune fiscală în formă agravată.
Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa
supremă a stabilit că el este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de
instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante
pentru tratamentul sancționator, este nelegală.
Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se
produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau
accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de
lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.
În aceste coordonate, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în cadrul
acestui caz de recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, între altele,
următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile recurentului inculpat A.
vizând nelegalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de
evaziune fiscală nu este întemeiată, sens în care reţine că acestea se fundamentează, în
concret, pe critica încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, raportat la
cea stabilită pentru ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză.
28
 Practic, recurentul inculpat susţine că pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru
infracţiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât se raportează la limitele de
pedeapsă prevăzute de lege pentru forma agravată a infracţiunii, prevăzută în art. 9
alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.,
deşi, în condiţiile în care instanţele au constatat imposibilitatea stabilirii în concret a
contribuţiei fiecăruia la producerea prejudiciului, în sarcina sa trebuia reţinută forma
de bază a infracţiunii, astfel cum s-a procedat în cazul complicilor.
Or, în jurisprudența constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi cenzurate
prin prisma dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în
legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni
neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului
sancționator. În toate cazurile, însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin
raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost
stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246,
249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63,
327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secția penală, publicate, www.scj.ro).
În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12
C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la
încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, criticile privind
nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a încadrării juridice a faptelor,
excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.
Încadrarea juridică a faptei este operațiunea de stabilire a corespondenței între
fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă,
cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare
sau agravare a răspunderii penale).
Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operaţiune care intră în
atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel,
ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al
instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru
care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie
prevăzute în art. 438 C. proc. pen.
Fără a proceda la evaluarea chestiunii în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie notează, însă, că instanţa de fond nu a constatat imposibilitatea stabilirii în
concret a contribuţiei fiecăruia dintre participanţi la producerea prejudiciului reţinut în
cauză, astfel cum susţine recurentul, ci numai raportat la complicii B., C., D., E. şi F.,
împrejurare faţă de care în sarcina acestora a reţinut forma de bază a infracţiunii de
evaziune fiscală (prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea
art. 35 alin. 1 C. pen.).
Referitor la inculpatul A., instanţa de fond a reţinut că acesta a fost persoana
care a gestionat integral activitatea ilicită şi singurul care, finalmente, a beneficiat de
pe urma acesteia, motiv pentru care, raportat la valoarea prejudiciului stabilit în cauză
(16.592.359 lei), în sarcina acestuia a reţinut forma agravată a infracţiunii de evaziune
fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., soluţie menţinută în apel.
29
 Or, în acest context este evident că nu există nicio neconcordanţă între reţinerile
instanţei şi soluţia pronunţată, cât priveşte încadrarea juridică dată faptei de evaziune
fiscală şi pedepsele rezultând dintr-o atare încadrare.
Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de
recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art.
448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de
inculpatul A. împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj,
Secţia penală şi de minori.

6. Încheiere prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra

măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Contestaţie. Competenţă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile

preventive şi alte măsuri procesuale
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- măsuri preventive
- judecător de drepturi şi libertăţi
- contestaţie

C. proc. pen., art. 204

Contestaţia împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi

dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează, conform art. 204 alin. (1) C.
proc. pen., de către judecătorii de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară
în raport cu instanţa în cadrul căreia funcţionează judecătorul de drepturi şi libertăţi
care a pronunţat încheierea contestată. În cazul căii de atac a contestaţiei împotriva
încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor
preventive, competenţa este exclusivă şi aparţine judecătorilor de drepturi şi libertăţi
de la instanţa ierarhic superioară, indiferent dacă, după pronunţarea încheierii
contestate, procurorul a sesizat prin rechizitoriu o altă instanţă decât cea în cadrul
căreia funcţionează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea
atacată pe calea contestaţiei.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 155 din 8 aprilie 2020

Prin încheierea nr. 29/CC/U din 9 martie 2020 judecătorul de drepturi şi libertăți
de la Curtea de Apel Brașov, Secţia penală, în baza art. 50 şi art. 224 alin. (2) C. proc.
pen., a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de inculpatul A.
împotriva încheierii nr. 28/UP din 4 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Braşov, în
favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunța această soluţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul
Curţii de Apel Brașov a reţinut că, prin încheierea nr. 28/UP din 4 martie 2020,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Braşov a respins cererea formulată
de inculpatul A., deținut în baza mandatului de arestare preventivă din 15 decembrie
30
2019 emis de Tribunalul Brașov, având ca obiect înlocuirea măsurii arestului
preventiv.
S-a mai arătat că, la termenul din data de 9 martie 2020, Ministerul Public a
invocat excepţia necompetenței teritoriale a Curţii de Apel Braşov, pe considerentul că
la data de 5 martie 2020 a fost emis rechizitoriul în cauză şi sesizată instanţa de fond,
respectiv Tribunalul Dâmboviţa, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei
aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Ploieşti.
Analizând competenţa de soluţionare a contestaţiei pendinte, judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Braşov a constatat că aceasta aparţine Curţii
de Apel Ploieşti, ca instanţă superioară a instanţei sesizate, având în vedere că
Tribunalul Dâmboviţa a demarat procedura camerei preliminare, potrivit art. 224 alin.
(2) C. proc. pen. Acest text legal, deşi are în vedere ipoteza propunerii de arestare
preventivă în cursul urmăririi penale, prevede soluţia de principiu, că aceasta se
prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat
săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea.
Fiind vorba de o competenţă alternativă, asemănătoare celei prevăzute în art. 41
C. proc. pen. (acest text stabileşte ordinea de prioritate a normelor de competenţă), s-a
constatat că locul săvârşirii infracţiunii are prioritate în raport cu celelalte criterii,
acesta fiind motivul pentru care a fost sesizat Tribunalul Dâmboviţa, ca instanţă de
fond. S-a menţionat că sesizarea instanţei de fond a avut loc după pronunţarea
încheierii atacate ce face obiectul prezentei contestaţii.
S-a mai reţinut că legea nu prevede o astfel de situaţie, dar, din interpretarea
teleologică a normelor ce reglementează competenţa instanțelor, s-a constatat că după
sesizarea instanţei de fond, fiind stabilit termen pentru verificarea măsurilor preventive
în cauză, aceasta este competentă să soluţioneze toate cererile ce fac obiectul dosarului
pendinte.
S-a concluzionat, astfel, că pentru soluţionarea contestaţiei competența aparține
Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă superioară în grad Tribunalului Dâmbovița.
Totodată, s-a mai analizat problema dacă această cauză ar trebui soluţionată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară. Din
această perspectivă, judecătorul de drepturi şi libertăți de la Curtea de Apel Braşov a
constatat că încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi şi libertăţi (în cursul
urmăririi penale) nu poate face obiectul unei căi de atac care să fie soluţionată de
judecătorul de cameră preliminară, având în vedere principiul separaţiei funcţiilor
judiciare.
Prin încheierea din data de 23 martie 2020 pronunțată de judecătorul de drepturi
şi libertăți din cadrul Curţii de Apel Ploiești, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi
de familie, în baza art. 47 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă excepţia de
necompetență, invocată din oficiu.
În temeiul art. 50 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 224 alin. (2) C. proc.
pen., a fost declinată competența de soluționare a contestaţiei formulate de inculpatul

31
A. împotriva încheierii nr. 28/UP din 4 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Brașov,
în favoarea Curţii de Apel Braşov.
În baza art. 51 C. proc. pen., s-a dispus sesizarea Înaltei Curte de Casaţie şi
Justiţie, ca instanţă ierarhic superioară comună, în vederea soluţionării conflictului
negativ de competenţă.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel
Ploieşti a arătat că la termenul din data de 23 martie 2020, în baza art. 47 alin. (4) C.
proc. pen., a invocat din oficiu excepţia de necompetență cu privire la soluţionarea
prezentei contestaţii formulate împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Braşov,
în raport cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., care reglementează
competenţa de soluţionare a căii de atac împotriva încheierilor prin care se dispune
asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.
Astfel, analizând în mod prioritar excepţia invocată, curtea de apel, în complet
de drepturi şi libertăţi pentru soluţionarea contestațiilor, a reţinut că, în ceea ce
priveşte competenţa de soluţionare a căii de atac declarate împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, contrar opiniei
instanţei care şi-a declinat iniţial competenţa, norma legală aplicabilă este art. 204 alin.
(1) teza a II-a C. proc. pen. şi nu art. 224 alin. (2) din acelaşi cod, care reglementează
competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă.
Or, potrivit textului legal aplicabil, respectiv art. 204 alin. (1) teza a II-a C. proc.
pen., contestația formulată împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și
libertăți dispune asupra măsurilor preventive se depune la judecătorul de drepturi și
libertăți care a pronunțat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul
cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen
de 48 de ore de la înregistrare.
S-a constatat, așadar, că în acest caz, al căii de atac împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, competenţa este
una exclusivă, şi nu alternativă cum s-a apreciat de instanţa sus-amintită, şi aparţine
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.
Aşa fiind, reținând că judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel
Ploieşti nu este competent să se pronunţe cu privire la o hotărâre pronunţată de un
judecător de la o instanţă care nu se află în raza sa de competenţă, în baza art. 47 alin.
(4) C. proc. pen., a fost admisă excepţia de necompetenţă, invocată din oficiu şi, în
temeiul art. 50 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 204 alin. (1) C. proc. pen., s-a
dispus declinarea competenței de soluţionare a contestaţiei formulate de inculpatul A.
împotriva încheierii nr. 28/UP din 4 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, în
favoarea Curţii de Apel Braşov, iar în baza art. 51 C. proc. pen., s-a dispus sesizarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă ierarhic superioară comună, în vederea
soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Examinând conflictul negativ de competență ivit între Curtea de Apel Braşov şi
Curtea de Apel Ploieşti, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei privind pe
contestatorul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 51 C. proc.
pen., constată că instanţa competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel Braşov,
pentru următoarele considerente:
32
 La data de 5 martie 2020, inculpatul A., prin avocat ales, a declarat contestație
împotriva încheierii nr. 28/UP din 4 martie 2020, pronunţată de judecătorul de drepturi
şi libertăţi de la Tribunalul Braşov, prin care i-a fost respinsă cererea de înlocuire a
arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu.
Contestaţia inculpatului a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, care
şi-a declinat competenţa de soluţionare Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă superioară
celei sesizate cu rechizitoriu, având în vedere că la data de 5 martie 2020 (imediat
după pronunţarea încheierii contestate) instanţa sesizată cu rechizitoriul a fost
Tribunalul Dâmboviţa, care a demarat procedura de cameră preliminară.
Conform art. 3 alin. (5) C. proc. pen., asupra actelor şi măsurilor din cadrul
urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertățile fundamentale ale persoanei,
dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 203 alin. (3), (5) şi (7) C. proc. pen., rezultă
că, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile şi contestațiile privitoare la
măsurile preventive se soluționează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cameră de
consiliu, prin încheiere motivată.
Referitor la instanţa competentă să soluţioneze calea atac împotriva încheierilor
prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, dispoziţiile
art. 204 alin. (1) C. proc. pen. prevăd expres că împotriva încheierilor prin care
judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și
procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după
caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care
a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei,
judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48
de ore de la înregistrare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, prin urmare, că, în cazul căii de atac
declarate împotriva încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care dispune
asupra măsurilor preventive, competenţa este una exclusivă şi aparţine judecătorului
de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.
Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate anterior şi având în vedere actele
şi lucrările dosarului, respectiv cererea inculpatului din data de 5 martie 2020 prin care
a declarat contestație împotriva încheierii nr. 28/UP din 4 martie 2020 pronunţată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a contestaţiei
întemeiată, în cazul de faţă, pe dispoziţiile art. 204 C. proc. pen., aceasta revine
instanţei ierarhic superioare celei la care se află judecătorul de drepturi şi libertăţi care
a pronunțat încheierea contestată, respectiv, în speţă, Curţii de Apel Braşov.
Pentru aceste considerente, în baza art. 51 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul A.
în favoarea Curții de Apel Brașov, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

33
7. Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.
Competenţă după calitatea persoanei

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
- competenţă după calitatea persoanei

C. proc. pen., 438 alin. (1) pct. 1

Cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. nu
este incident în ipoteza în care, ca efect al modificării competenţei după calitatea
persoanei prin intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, judecătorul de
cameră preliminară de la curtea de apel, învestit conform art. 6 din Legea nr.
255/2013, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei,
constatând că noile dispoziţii privind competenţa curţii de apel după calitatea
persoanei nu sunt incidente. În această ipoteză, pierderea calităţii inculpatului care
determina competenţa curţii de apel sub imperiul reglementării anterioare nu prezintă
relevanţă pentru stabilirea competenţei şi nu atrage aplicabilitatea art. 48 alin. (1) C.
proc. pen., întrucât declinarea competenţei de soluţionare a cauzei operează în temeiul
noilor dispoziţii privind competenţa curţii de apel după calitatea persoanei, ca efect al
modificărilor legislative, iar nu ca efect al pierderii calităţii inculpatului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 71/RC din 21 februarie 2020

Prin sentinţa penală nr. 35 din 6 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria

Cornetu, printre altele, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În temeiul art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit.
a) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie.
În temeiul art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) C.
pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea a cinci infracţiuni de
lipsire de libertate în mod ilegal (persoane vătămate B., C., D., E. şi F.).
În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art.
33 lit. a) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii
de fals intelectual în formă continuată.
În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art.
33 lit. a) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii
de uz de fals în formă continuată.
S-a făcut aplicarea art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, coroborat cu art. 33 lit.
a) C. pen. anterior.

34
 Prin decizia nr. 941/A din 22 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, printre altele, s-au admis apelurile declarate de procuror și
de inculpatul A. cu privire la individualizarea pedepsei.
Împotriva deciziei nr. 941/A din 22 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, în termen legal, printre alţii, a formulat recurs în casaţie
inculpatul A.
Prin încheierea nr. 376/RC din 11 octombrie 2019, constatând că cererea de
recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de
lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, iar pe cele prevăzute în art.
437 şi art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul criticilor vizând necompetenţa după
calitatea persoanei a instanţei de fond invocate în cadrul cazului de recurs în casaţie
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menţionate.
În acest context, redând în continuare criticile formulate de recurentul inculpat
A. în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.,
în raport de care s-a dispus soluţia parţială de admitere în principiu a cererii de recurs
în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea vizează necompetenţa
după calitatea persoanei a instanţei de fond, recurentul susţinând că trecerea dosarului,
la data de 6 februarie 2014, ulterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii penale şi
procesual penale, din competenţa de judecare a Curţii de Apel Bucureşti, în
competenţa Judecătoriei Cornetu, unde s-a desfăşurat procedura de cameră preliminară
şi judecata în fond a cauzei, conform dispoziţiilor noului Cod de procedură penală, s-a
făcut cu încălcarea prevederilor art. 48 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., în condiţiile
în care faptele de care este acuzat au legătură cu atribuţiile exercitate în calitatea pe
care a deţinut-o, de comisar de poliţie, iar învestirea Judecătoriei Cornetu s-a făcut
după citirea actului de sesizare a instanţei.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele admiterii lui
în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac,
menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de
lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de
hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac
analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi
Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci
limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare,
în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse
casării atunci când „în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost
efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.”

35
 Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că acest caz de recurs
în casaţie este incident atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei
legal competente, după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea
dispoziţiilor privind competenţa intervenind în cursul judecăţii.
În sfera acestui caz de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. invocă
necompetenţa după calitatea persoanei a instanţei de fond (Judecătoria Cornetu),
susţinând că învestirea acesteia cu judecarea cauzei, ulterior intrării în vigoare a noilor
dispoziţii penale şi procesual penale, ca urmare a soluţiei de declinare a competenţei
dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 48 alin.
(1) lit. a) şi b) C. proc. pen., în condiţiile în care faptele de care este acuzat au legătură
cu atribuţiile exercitate în calitatea pe care a deţinut-o, aceea de comisar de poliţie, iar
învestirea judecătoriei s-a făcut după citirea actului de sesizare a instanţei.
Susţinerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele
argumente:
La data de 16 ianuarie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, a înaintat Curţii de Apel
Bucureşti, în temeiul art. 264 alin. (4) C. proc. pen. anterior, rechizitoriul din 21
noiembrie 2013 prin care a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, printre
alţii, a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunilor ce au făcut obiectul cercetărilor
în prezenta cauză.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală,
cu termen fixat pentru data de 13 februarie 2014.
Urmare a intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a noilor dispoziţii
procesual penale, care au instituit procedura camerei preliminare, ca etapă prealabilă
soluţionării pe fond a dosarelor cu rechizitoriu, prin rezoluţia din data de 3 februarie
2014, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea cauzei a dispus luarea
măsurilor premergătoare prevăzute în art. 344 C. proc. pen.
În consecinţă, la termenul fixat în cauză, 13 februarie 2014, în prezenţa tuturor
inculpaţilor trimişi în judecată, instanţa învestită a adus la cunoştinţa acestora faptul
că, întrucât, începând cu data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare noul Cod de
procedură penală, în cauză s-a dispus efectuarea procedurii de cameră preliminară,
prevăzută în art. 342 şi urm. C. proc. pen.
Luând act de acest fapt, recurentul inculpat A. a formulat cereri şi excepţii în
cauză, atât prin apărător ales, cât şi personal.
În acest context, prin încheierea din 1 aprilie 2014, în procedura prevăzută în
art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (în varianta în vigoare la momentul de referinţă,
respectiv în cameră de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpaţilor),
evaluându-şi, prioritar, propria competenţă, judecătorul de cameră preliminară de la
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că începând cu data de 1 februarie 2014 nu mai
este competent să judece cauza.
În acest sens a reţinut că, deşi la momentul sesizării instanţei cu rechizitoriu, 16
ianuarie 2014, calitatea de comisar cu atribuţii de poliţie judiciară a inculpatului A.
atrăgea competenţa personală a Curţii de Apel Bucureşti, în condiţiile art. 28 1 pct. 1 lit.
d) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora „curtea de apel: 1. judecă în primă instanţă:
(…) d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa”, raportat la art. 27 alin. (3) lit.
36
b) din Legea nr. 218/2002, conform cărora „infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au
calitatea de organe ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de către: (…) b)
curtea de apel, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. I lit. e)-j) din Legea
nr. 360/2002”, începând cu data de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul Cod
de procedură penală şi când, ca efect al dispoziţiilor art. 52 pct. 3 şi art. 104 din Legea
nr. 255/2013, au fost abrogate prevederile art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr.
218/2002, această calitate a inculpatului nu mai are acelaşi efect în planul competenţei
personale a curţii de apel, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. g) teza
finală din noul Cod de procedură penală, „curtea de apel judecă în primă instanţă: (…)
g) (…) infracţiunile săvârşite de chestori.”
Ca urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 255/2013, potrivit
cărora: „(1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în
vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de
către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi
lege.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), instanţa pe rolul căreia se află cauza o
trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din
Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente”,
a art. 35 şi a art. 41 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., judecătorul de cameră
preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu.
Recurând această hotărâre, recurentul inculpat A. susţine în cadrul prezentei căi
extraordinare de atac că declinarea cauzei la Judecătoria Cornetu s-a făcut cu
încălcarea prevederilor art. 48 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., în condiţiile în care
faptele de care este acuzat au legătură cu atribuţiile exercitate în calitatea pe care a
deţinut-o, de comisar de poliţie, iar învestirea Judecătoriei Cornetu s-a făcut după
citirea actului de sesizare a instanţei.
Susţinerile recurentului sunt, în mod evident, neîntemeiate, întrucât, pe de o
parte, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a dispus
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei ca urmare a
modificărilor legislative în materia competenţei personale a curţilor de apel, în cazul
infracţiunilor săvârşite de poliţişti, intervenite pe fondul intrării în vigoare a noilor
dispoziţii procesual penale, deci avându-se în vederea calitatea inculpatului de comisar
de poliţie, iar nu aspectul factual al pierderii acestei calităţi, situaţie în care ar fi
devenit incidente dispoziţiile invocate de acesta.
Pe de altă parte, declinarea de competenţă s-a făcut în procedura de cameră
preliminară, deci anterior citirii rechizitoriului şi a începerii cercetării judecătoreşti,
motiv pentru care pierderea calităţii de comisar de poliţie a recurentului inculpat nu
putea avea relevanţă asupra competenţei personale a curţii de apel, în condiţiile art. 48
alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Practic, constatând că, începând cu data de 1 februarie 2014, în cauzele penale
vizând inculpaţi poliţişti, curtea de apel este competentă, după calitatea persoanei,
numai în cazul infracţiunilor săvârşite de chestori, în toate celelalte cazuri operând
competenţa generală a judecătoriei, în cadrul examenului prevăzut în art. 342 C. proc.
pen., judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat
37
necompetent, motiv pentru care, în temeiul art. 346 alin. (6) raportat la art. 50 C. proc.
pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei în a cărei
rază teritorială s-au săvârşit faptele.
Procedând în acest fel, judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel
Bucureşti a pronunţat o soluţie în deplină conformitate cu dispoziţiile legale în
materie, astfel că susţinerile recurentului inculpat privind judecarea cauzei în fond de
către o instanţă necompetentă după calitatea persoanei sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în
casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 941/A din 22 iunie 2018,
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

8. Mandat european de arestare. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- mandat european de arestare
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele
statelor membre ale Uniunii Europene

Legea nr. 302/2004, art. 84 şi urm., art. 171 şi urm.

În procedura recunoaşterii şi a executării hotărârilor judecătoreşti de

condamnare pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene în cazul în
care persoana condamnată se află în România, în ipoteza în care autorităţile
competente ale statului membru al Uniunii Europene au emis anterior un mandat
european de arestare în scopul executării aceleiaşi pedepse privative de libertate cu
privire la care instanţa română a dispus executarea şi amânarea predării, instanţa
sesizată în procedura reglementată în art. 171 şi urm. din Legea nr. 302/2004 trebuie
să solicite autorităţilor competente din statul emitent care au cerut recunoaşterea şi
executarea hotărârii de condamnare să comunice dacă îşi menţin sau nu mandatul
european de arestare, întrucât o persoană nu poate fi subiect atât al procedurii de
predare în baza unui mandat european de arestare, cât şi al procedurii de recunoaştere
şi executare a hotărârii de condamnare, privind aceeaşi pedeapsă privativă de libertate.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 123/A din 22 mai 2020

Prin sentinţa nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie 2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 172 din Legea nr. 302/2004, republicată,
cu referire la art. 167 din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost admisă sesizarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cererea formulată de către
autorităţile judiciare italiene de recunoaştere şi executare a unei hotărâri judecătoreşti
38
pronunţate în alt stat membru al Uniunii Europene privind-o pe persoana condamnată
A.
A fost recunoscută şi pusă în executare sentinţa penală nr. 6552/2017 din 28
iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, definitivă prin
decizia nr. 3008/2018 pronunţată la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din
Milano, Secţia a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea persoanei condamnate A.,
cetăţean român, pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, tăinuire şi spălare a
banilor, prevăzute şi pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 şi 7, art. 648 şi art.
648 bis C. pen. italian, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani şi 6 luni închisoare,
în regim de detenţie.
S-a constatat că persoana condamnată A. se află în România.
S-a dispus executarea în regim de detenție pe teritoriul României a pedepsei de
6 ani şi 6 luni închisoare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel persoana condamnată
A.
Analizând apelul declarat de persoana condamnată A., sub toate aspectele de
fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, în principal,
pentru următoarele considerente:
În cauză, prima instanţă a fost sesizată cu cererea autorităților judiciare din Italia
privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine de condamnare, definitive,
pronunţate împotriva persoanei condamnate A. şi executarea în România a pedepsei de
6 ani şi 6 luni închisoare.
O atare procedură judiciară de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătorești
pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana
condamnată se află în România - obiectul speţei pendinte -, este reglementată în
cuprinsul dispozițiilor art. 171 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, se reţine că în speţă instanţa de fond a fost învestită cu solicitarea
autorităţilor judiciare italiene de a dispune cu privire la recunoaşterea sentinţei penale
nr. 6552/2017 pronunțată în data de 28 iunie 2017 de Tribunalul Ordinar din Milano,
Secţia a VII-a, definitivă prin decizia nr. 3008/2018 pronunţată la data de 26 aprilie
2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea
persoanei condamnate A. la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani şi 6 luni
închisoare, pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat, tăinuire şi spălare a banilor,
prevăzute şi pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 şi 7, art. 648 şi art. 648 bis C.
pen. italian.
Anterior sesizării instanţei române competente în vederea recunoaşterii, punerii
în executare a unei hotărâri judecătoreşti transmise de statul emitent şi executării
pedepsei într-un penitenciar din România, în condiţiile Legii nr. 302/2004, republicată,
persoana condamnată A. a făcut obiectul procedurii privind punerea în executare a
unui mandat european de arestare emis pe numele acesteia de către autorităţile
judiciare italiene în vederea executării pedepsei rămase de executat de 8 ani, 2 luni şi
19 zile închisoare şi amenda de 9.720 euro, aplicată prin sentinţa penală nr. 6552/2017
din 28 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a,
confirmată prin decizia nr. 3008/2018 emisă la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de
Apel din Milano, Secţia a IV-a.
39
 Această procedură vizând cererea autorităților judiciare din Italia cu privire la
executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a Republicii
din Milano la data de 16 septembrie 2019 a format obiectul dosarului nr. X. al Curţii
de Apel Oradea, în procedura prevăzută în dispozițiile art. 104 şi urm. din Legea nr.
302/2004, republicată, care reglementează executarea mandatului european de
arestare.
Prin sentinţa penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel
Oradea a dispus admiterea cererii formulate de autorităţile judiciare din Italia cu
privire la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a
Republicii din Milano - Italia, privind persoana solicitată A. şi, totodată, a dispus
amânarea predării persoanei solicitate până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face
obiectul dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.
De asemenea, instanţa a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile
judiciare din Italia, potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
republicată, predarea urmând a se realiza în termen de 10 zile de la data încetării
motivelor care au justificat amânarea predării. S-a mai dispus arestarea persoanei
solicitate A. pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încetării motivelor ce
justifică amânarea predării, potrivit art. 109 alin. (3) din Legea nr. 302/2004,
republicată. Totodată, s-a revocat măsura arestării provizorii şi s-a dispus punerea de
îndată în libertate a persoanei solicitate.
În concret, prin sentinţa penală anterior menţionată, instanţa a avut în vedere că
autorităţile judiciare italiene au emis un mandat european de arestare în privinţa
persoanei solicitate A. în vederea executării pedepsei principale de 8 ani, 2 luni şi 19 zile
închisoare, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017
pronunţată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secţia a VII-a, confirmată prin decizia nr.
3008/2018 emisă în data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secţia a IV-a,
definitivă.
Pe de altă parte, în speţă, prin sentinţa penală atacată, Curtea de Apel Oradea a
dispus recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare, definitive, pronunţate
împotriva persoanei condamnate A. cu privire la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare,
fără a face demersurile necesare clarificării situaţiei persoanei condamnate în condiţiile
în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, se impunea efectuarea unor diligenţe în
vederea identificării pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare ce forma obiectul
procedurii de recunoaștere cu care instanţa era învestită în cauza de faţă, implicit, şi cu
privire la situaţia deducerii din pedeapsă a măsurilor preventive.
Solicitarea informațiilor necesare lămuririi cauzei sub aspectul situaţiei juridice a
apelantului se impunea în cauză în condiţiile în care din cuprinsul actelor dosarului
rezultă o neconcordanță cu privire la pedeapsa stabilită prin sentinţa penală de
condamnare nr. 6552/2017 pronunțată la data de 28 iunie 2017 de către autorităţile
judiciare din Italia, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 din data de 26 aprilie 2018 a
Curţii de Apel din Milano, hotărâre ce a stat la baza atât a procedurii privind punerea în
executare a mandatului european de arestare (din dosarul nr. X. al Curţii de Apel Oradea,
soluţionat prin sentinţa penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019), cât şi la baza
procedurii de faţă vizând recunoașterea acestei hotărâri judecătorești străine şi executarea
pedepsei în România de către persoana condamnată A.
40
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit Legii nr. 302/2004,
procedura privind executarea mandatului european de arestare şi, respectiv, cea
privind recunoașterea şi executarea în România a hotărârii pronunţate în străinătate
sunt două proceduri distincte, cu obiect, finalitate şi garanţii procesuale distincte, astfel
încât acestea se exclud reciproc.
În concret, dacă procedura mandatului european de arestare are ca obiect
predarea efectivă a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale sau a
executării unei sancţiuni privative de libertate, având corelativ posibilitatea persoanei
de a formula apărări, cereri sau căi de atac în faţa autorităţilor judiciare străine,
procedura recunoaşterii hotărârii străine are ca finalitate executarea sancţiunii în
România, cu excluderea posibilităţii de a mai contesta hotărârea ce se execută. Prin
urmare, având în vedere finalitatea diferită a celor două instrumente de cooperare
judiciară internaţională, o persoană nu poate fi subiect, simultan, al ambelor proceduri,
atât de predare în baza unui mandat european de arestare, cât şi de recunoaştere a
hotărârii străine, vizând aceeaşi sancţiune privativă de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi că diferenţele dintre cele două
instrumente de cooperare judiciară internaţională sunt evidenţiate de una dintre
raţiunile care au stat la baza adoptării Deciziei-cadru 2008/909/JAI privind aplicarea
principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală
care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în
Uniunea Europeană, respectiv cel ca executarea condamnării în statul de executare să
sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate, reținându-se că „ar
trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare,
faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de
care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip”
(paragraful 9 din Preambul). Transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului
din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de
libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană s-a realizat în cadrul Titlului
VI al Legii nr. 302/2004, din care face parte şi Capitolul II - Secţiunea a 3-a,
„Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre
ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România.”
Or, având în vedere aceste considerente, în cauză trebuie lămurit dacă
autorităţile judiciare ale statului emitent urmăresc ca sancţiunea privativă de libertate
să fie executată pe teritoriul acestuia, corespunzător procedurii de executare a
mandatului european de arestare sau pe teritoriul statului al cărui cetăţean este
persoana condamnată, corespunzător procedurii de recunoaştere a hotărârii străine.
Desigur, recurgerea la una dintre cele două proceduri la care s-a făcut referire
este lăsată la latitudinea statului solicitant, iar în considerarea principiului încrederii şi
recunoaşterii reciproce, statul de executare va aduce la îndeplinire obligaţiile
prevăzute de lege, însă este imperios necesar ca într-un asemenea caz să fie clarificate
natura şi obiectul solicitării de învestire a autorităţii judiciare a statului de executare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor
art. 105 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „dacă informarea prevăzută la alin. (1)
intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei
41
solicitate către statul emitent, curtea de apel competentă, la sesizarea procurorului,
dispune prin sentinţă definitivă revocarea executării mandatului european de arestare
şi, dacă este cazul, revocarea măsurii privative dispuse anterior.” Din interpretarea
textului legal evocat rezultă că retragerea mandatului european de arestare poate
interveni în timpul procedurii de soluţionare a cererii de executare sau după finalizarea
acesteia prin hotărâre definitivă, dar nu mai târziu de predarea efectivă a persoanei
solicitate.
În consecinţă, dacă raţiunile care au stat la baza emiterii mandatului european de
arestare au dispărut sau s-au modificat, iar statul emitent apreciază că predarea nu mai
este necesară, cum este şi situaţia în care se solicită ca persoana să execute sancţiunea
privativă de libertate pe teritoriul statului al cărui cetăţean sau resortisant este
condamnatul, autorităţile judiciare din statul străin vor retrage mandatul european emis
şi vor învesti autorităţile statului de executare cu solicitarea de recunoaştere a hotărârii
străine. În caz contrar, dacă persoana solicitată ar fi predată în baza sentinţei prin care
a fost admisă executarea mandatului european de arestare, cererea de recunoaştere a
hotărârii străine nu ar mai putea fi soluţionată conform procedurii prevăzute în art. 171
şi urm. din Legea nr. 302/2004, iar în ipoteza în care recunoaşterea hotărârii ar fi
admisă s-ar genera o situaţie în care persoana condamnată ar fi în executarea unei
sancţiuni privative de libertate care obligă şi la predarea sa către statul solicitant, în
vederea executării aceleiaşi sancţiuni.
Prin urmare, în raport cu cele anterior reţinute, în cauză se impunea ca instanţa
fondului să solicite relaţii cu privire la împrejurarea dacă autorităţile judiciare din
Italia care au solicitat recunoașterea hotărârii de condamnare ce formează obiectul
prezentei cauze îşi mai menţin sau nu mandatul european de arestare emis pe numele
persoanei condamnate A., în acord cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 şi în considerarea procedurilor distincte ce au format obiectul învestirilor
succesive ale autorităţilor judiciare române.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în raport
cu actele şi lucrările dosarului şi în raport cu obiectul pricinii, se impune trimiterea
cauzei spre rejudecare, instanţa de control judiciar constatând că instanţa de fond nu a
făcut demersuri necesare pentru a verifica situaţia juridică reală a persoanei
condamnate A.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, într-o astfel de procedură
specială, cu caracter de urgenţă, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele
constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părţii, garantat
prin prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii, în condiţii de
echitabilitate, în faţa aceleiaşi instanţe, din perspectiva asigurării respectării dreptului
la un recurs efectiv, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut în această procedură
calea de atac a apelului.
Aceasta întrucât faza punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, indiferent că
aparţine instanţelor naţionale sau celor străine, face parte din procesul penal, astfel
încât dispoziţiile legislaţiei europene privind dreptul la un proces echitabil şi
garantarea caracterului efectiv al exercitării unei căi de atac îi sunt pe deplin
aplicabile.
42
 Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2
din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelul
formulat de apelantul condamnat A. împotriva sentinţei nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie
2020 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la Curtea de Apel Oradea.

9. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele

statelor membre ale Uniunii Europene. Concurs de infracţiuni. Adaptarea
pedepsei. Limite

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi

speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele
statelor membre ale Uniunii Europene

Legea nr. 302/2004, art. 166

1. În procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti de

condamnare la pedepse privative de libertate pronunţate de instanţele statelor membre
ale Uniunii Europene, operaţiunea de adaptare a pedepsei rezultante a închisorii
reglementată în art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în caz de concurs de
infracţiuni, se realizează în ipoteza în care durata pedepsei rezultante aplicate prin
hotărârea transmisă de statul emitent depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru
infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de
legea penală română, iar nu şi în ipoteza în care durata pedepsei rezultante aplicate
prin hotărârea transmisă de statul emitent depăşeşte pedeapsa rezultantă aplicabilă
conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
2. Instanţa nu poate dispune respingerea cererii de recunoaştere şi executare a
hotărârii judecătoreşti de condamnare la pedeapsa rezultantă a închisorii pronunţată de
o instanţă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, cu motivarea că pedeapsa
rezultantă, calculată conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., este executată, în condiţiile
în care pedeapsa rezultantă aplicată în mod efectiv prin hotărârea transmisă de statul
emitent nu este integral executată şi nu depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru
infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de
legea penală română.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 84/A din 18 martie 2020

Prin sentinţa nr. 4/F din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă cererea autorităților judiciare
din Germania de recunoaștere a sentințelor penale pronunţate de Tribunalul Regional
43
Frankfurt (Oder) în dosarele nr. 22 KLs 7/04, nr. 23 KLs 15/03 și nr. 22 KLs 46/02,
privind persoana condamnată A.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut, între altele, următoarele:
Prin adresa din 16 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi
a sesizat instanţa, în temeiul art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu
cererea de asistenţă judiciară internaţională formulată de autorităţile judiciare
germane, având ca obiect transferarea condamnatului A. dintr-un penitenciar din
Germania într-unul din România.
1. Prin sentința penală nr. 22 KLs 46/02 din 20 martie 2003, definitivă la 28
martie 2003, a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), s-a aplicat condamnatului A. o
pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de extorcare prin
violență în formă agravată, prevăzută în paragraful 253, paragraful 255, paragraful 250
alin. (1) cifra 2, alin. (2) C. pen. german. Infracţiunea reţinută în sarcina
condamnatului A. are corespondent în legea penală română în infracțiunea de tâlhărie
calificată, prevăzută în art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) C. pen. român, cu
aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român.
2. Prin sentința penală nr. 23 KLs 15/03 din 22 octombrie 2003, definitivă la 14
septembrie 2004, a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), s-au aplicat
condamnatului A. pedepsele de:
- 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă agravată,
prevăzută în paragraful 249 alin. (1), paragraful 250 alin. (1) cifra 2 C. pen. german.
Infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului A. are corespondent în legea penală
română în infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută în art. 233 - art. 234 alin. (1) lit.
d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român;
- 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de adoptare a unei înțelegeri în
vederea săvârșirii unei tâlhării în formă agravată, prevăzută în paragraful 249 alin. (1),
paragraful 250 alin. (1) cifra 2, paragraful 30 alin. (2) alternativa 3 C. pen. german.
Infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului A. are corespondent în legea penală
română în infracțiunea de tentativă la tâlhărie calificată, prevăzută în art. 32 C. pen.
român raportat la art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77
lit. a) C. pen. român;
- conform paragrafului 53 şi paragrafului 54 C. pen. german, s-a aplicat
inculpatului A. o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare.
3. Prin hotărârea din data de 8 iulie 2004 a Curții Federale de Justiție,
pronunțată în dosarul nr. 213/03, s-a casat sentința penală nr. 23 KLs 15/03 din 22
octombrie 2003 a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder) doar cu privire la stabilirea
pedepsei rezultante de 7 ani închisoare și trimiterea la prima instanță pentru ca la
stabilirea pedepsei rezultante să se aibă în vedere și pedeapsa de 2 ani și 6 luni
închisoare aplicată prin sentința penală nr. 22 KLs 46/02 din 20 martie 2003, definitivă
la 28 martie 2003, a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder).
4. Prin sentința penală nr. 22 KLs 7/04 din 14 septembrie 2004 a Tribunalului
Regional Frankfurt (Oder), definitivă la 14 septembrie 2004, s-au contopit pedepsele
de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 22 KLs 46/02 din 20
martie 2003, 5 ani închisoare și 3 ani închisoare, aplicate prin sentința penală nr. 23

44
KLs 15/03 din 22 octombrie 2003, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 8 ani
închisoare.
Pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare, 5 ani închisoare și 3 ani închisoare,
aplicate pentru cele două infracțiuni de tâlhărie calificată și, respectiv, o infracțiune de
tentativă la tâlhărie calificată, pot fi recunoscute, întrucât nu depăşesc maximul special
al pedepsei prevăzut de Codul penal român.
Însă, în ce priveşte pedeapsa finală, se impune o adaptare a acesteia conform
legislaţiei române în vigoare.
Astfel, în caz de concurs de infracţiuni, art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. român
prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa
cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite.
Chiar dacă dispoziţiile art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004,
republicată, permit calcularea pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni
prin totalizarea pedepselor individuale (soluţie compatibilă cu dispoziţiile Codului
penal anterior în materia concursului de infracţiuni), curtea de apel consideră că aceste
dispoziţii legale au fost modificate implicit prin intrarea în vigoare a noului Cod penal
român.
Prin urmare, s-a apreciat că se impune o adaptare a pedepsei finale pe care o are
de executat A., în sensul ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani
închisoare, la care se va adăuga o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an
și 10 luni închisoare [(3 ani + 2 ani și 6 luni)/3], în total 6 ani și 10 luni închisoare;
transformată în zile pedeapsa este de 2.490 zile închisoare.
Din certificatul și hotărârile trimise de autoritățile germane rezultă că persoana
condamnată este în executarea pedepsei de mai sus, în total persoana condamnată A.
executând un număr de 2.710 zile închisoare.
Având în vedere că pedeapsa rezultantă, stabilită potrivit Codului penal român,
este de 2.490 zile închisoare, condamnatul A. nu ar mai avea de executat nicio
pedeapsă în România.
Art. 162 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că hotărârile judecătoreşti
pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se
execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în
conformitate cu dispoziţiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte
juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român.
Întrucât condamnatul A. nu ar mai avea de executat nicio pedeapsă în România,
practic, lipsește scopul recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine de condamnare,
acela de executare a restului de pedeapsă, aplicată prin hotărârea străină, în România.
Prin urmare, recunoașterea sentințelor penale solicitată de autoritățile judiciare
germane nu produce efecte juridice în România, pedeapsa rezultantă care s-ar fi aplicat
condamnatului A., conform legislaţiei penale române în vigoare, neputând fi executată
în România, întrucât se consideră a fi executată în Germania.
Împotriva sentinţei nr. 4/F din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel
Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, condamnatul A. a formulat apel,
solicitând să fie transferat în România.

45
 Analizând apelul formulat de condamnatul A. în raport cu conţinutul actelor şi
lucrărilor din dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta este
întemeiat, urmând a fi admis, în principal, pentru considerentele ce se vor arăta în
continuare:
Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, hotărârile judecătorești pronunțate de
instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe
teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu
dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit
legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român.
Alin. (3) al art. 166 din Legea nr. 302/2004 arată că obiectul procedurii îl
constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 167 și, în cazul în care sunt
îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent.
(...)
(4) În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni,
verificarea condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte. Atunci când
condițiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracțiuni, instanța poate dispune
recunoașterea parțială a hotărârii judecătorești. În acest caz, anterior pronunțării
sentinței prevăzute la alin. (6), instanța solicită statului emitent, direct sau prin
intermediul direcției de specialitate din Ministerul Justiției, să precizeze dacă și în ce
condiții este de acord cu recunoașterea parțială, precum și dacă își retrage
certificatul. (...)
(6) Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările
dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții:
a) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța
statului emitent;
b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu
corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru
infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului
emitent, potrivit alin. (8) și (9);
c) dispune, prin sentință, respingerea cererii de executare în România a
hotărârii judecătorești transmise de statul emitent.
(7) În vederea pronunțării uneia din soluțiile prevăzute la alin. (6), instanța
poate consulta, direct sau prin intermediul direcției de specialitate din cadrul
Ministerului Justiției, autoritatea competentă a statului emitent, fără ca procedura
consultărilor să prelungească durata prevăzută la alin. (1).
(8) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanța de judecată adaptează pedeapsa
aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:
a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu
pedepsele reglementate de legea penală română;
b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei
prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă
generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când
durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește
totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală
a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de
46
judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei
până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.
(9) Pedeapsa stabilită de instanța română potrivit alin. (6) trebuie să
corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea
aplicată de statul emitent și nu va agrava situația persoanei condamnate. Pedeapsa
aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.
Potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată ca, în afară
de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept.
Adaptând textele de lege mai sus evocate la speţa de faţă, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că
dispoziţiile Legii nr. 302/2004 au fost modificate prin intrarea în vigoare a noului Cod
penal român.
Procedând astfel instanţa de fond a adaptat pedeapsa finală pe care o are de
executat condamnatul A., după dispoziţiile Codului penal, apreciind că art. 166 alin.
(8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 ar fi fost modificat „implicit prin intrarea în vigoare a
noului Cod penal român.”
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că:
- pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată condamnatului pentru comiterea
infracțiunii de extorcare prin violență în formă agravată, prevăzută în paragraful 253,
paragraful 255, paragraful 250 alin. (1) cifra 2, alin. (2) C. pen. german, are
corespondent în legea penală română în infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută în
art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen.
român, fiind pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani;
- pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă
agravată, prevăzută în paragraful 249 alin. (1), paragraful 250 alin. (1) cifra 2 C. pen.
german, are corespondent în legea penală română în infracțiunea de tâlhărie calificată,
prevăzută în art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a)
C. pen. român, fiind pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani;
- pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de adoptare a unei
înțelegeri în vederea săvârșirii unei tâlhării în formă agravată, prevăzută în paragraful
249 alin. (1), paragraful 250 alin. (1) cifra 2, paragraful 30 alin. (2) alternativa 3 C.
pen. german, are corespondent în legea penală română în tentativă la infracțiunea de
tâlhărie calificată, prevăzută în art. 32 C. pen. român raportat la art. 233 - art. 234 alin.
(1) lit. d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român, fiind pedepsită cu
închisoare de la 1 an și 6 luni la 5 ani.
Or, potrivit art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004, instanța de judecată
adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:
- durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei
prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constată că pedepsele stabilite condamnatului pentru infracţiunile săvârşite nu
depăşesc maximul special al pedepsei prevăzute de legea penală română pentru
aceleaşi infracțiuni, respectiv, 10 ani şi 5 ani închisoare.

47
 - limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală
română. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată pedeapsa stabilită nu depăşeşte
maximul prevăzut de lege de 30 de ani închisoare.
- durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni
depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă
generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
Or, pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare stabilită prin sentința penală nr. 22
KLs 7/04 din 14 septembrie 2004 a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), definitivă
la 14 septembrie 2004, prin care s-au contopit pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare,
aplicată prin sentința penală nr. 22 KLs 46/02 din 20 martie 2003, 5 ani închisoare și 3
ani închisoare, aplicate prin sentința penală nr. 23 KLs 15/03 din 22 octombrie 2003,
nu depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita
maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
Totodată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu încalcă prevederile art. 418 alin. (1) din acelaşi cod
potrivit cu care „nu poate crea o situaţia mai grea pentru cel care a declarat apel.”
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art.
421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de persoana condamnată A.
împotriva sentinţei nr. 4/F din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A desfiinţat hotărârea atacată şi, procedând la o nouă judecată, în principal:
A admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi
privind cererea de transfer într-un penitenciar din România referitor la persoana
condamnată A., cerere formulată de autorităţile judiciare germane şi, în consecinţă:
I. A dispus recunoaşterea sentinței penale nr. 22 KLs 46/02 din 20 martie 2003,
definitivă la 28 martie 2003, a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), prin care
persoana A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru
comiterea infracțiunii de extorcare prin violență în formă agravată, prevăzută în
paragraful 253, paragraful 255, paragraful 250 alin. (1) cifra 2, alin. (2) C. pen.
german, fapta având corespondent în legea penală română în infracțiunea de tâlhărie
calificată, prevăzută în art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) C. pen. român, cu
aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român.
II. A dispus recunoaşterea sentinței penale nr. 23 KLs 15/03 din 22 octombrie
2003, definitivă la 14 septembrie 2004, a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), prin
care persoana A. a fost condamnată la pedepsele de:
- 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă agravată,
prevăzută în paragraful 249 alin. (1), paragraful 250 alin. (1) cifra 2 C. pen. german,
fapta având corespondent în legea penală română în infracțiunea de tâlhărie calificată,
prevăzută în art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a)
C. pen. român;
- 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de adoptare a unei înțelegeri în
vederea săvârșirii unei tâlhării în formă agravată, prevăzută în paragraful 249 alin. (1),
paragraful 250 alin. (1) cifra 2, paragraful 30 alin. (2) alternativa 3 C. pen. german,
fapta având corespondent în legea penală română în tentativă la infracțiunea de

48
tâlhărie calificată, prevăzută în art. 32 C. pen. român raportat la art. 233 - art. 234 alin.
(1) lit. d) C. pen. român, cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. român.
III. A dispus recunoaşterea sentinței penale nr. 22 KLs 7/04 din 14 septembrie
2004 a Tribunalului Regional Frankfurt (Oder), definitivă la 14 septembrie 2004, prin
care s-au contopit pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală
nr. 22 KLs 46/02 din 20 martie 2003, 5 ani închisoare și 3 ani închisoare, aplicate prin
sentința penală nr. 23 KLs 15/03 din 22 octombrie 2003, stabilindu-se pedeapsa
rezultantă de 8 ani închisoare.
A dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România,
în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare.

49