RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

Într-adevăr, stabilirea şi cuantumul despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnităţii unei
persoane, presupun o apreciere subiectivă din partea judecătorului care, însă, trebuie să aibă în vedere
anumite criterii obiective, rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare al valorilor sociale
ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
Cum reclamanta deţine o poziţie socială şi profesională deosebit de respectabilă în cadru! comunităţii
publicistice şi literare, fiind membru marcant al unor organisme recunoscute şi respectate ale societăţii civile,
având în vedere gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei şi demnităţii sale, dublat şi de prejudiciul
de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care îşi desfăşoară activitatea, cât şi faţă de publicul
cititor, se apreciază că suma de 50 de milioane de lei acordată de instanţele de fond şi de apel cu titlu de
despăgubiri morale este mult prea mică faţă de valoarea reală a acestui prejudiciu.
Desigur, instanţa supremă are în vedere nu numai gravitatea afirmaţiilor făcute de pârât printr-un important
mijloc de comunicare în masă din ţară (cotidianul „N. ”), dar şi calitatea pârâtului de jurnalist, de formator
de opinie, calitate care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională,
folosirea unui limbaj cultivat şi reverenţios, nejignitor şi nonviolent. Căci jurnalistul, ca formator de opinie,
prin exerciţiul cotidian, îndeplineşte o funcţie socială, având şi obligaţia de a-i proteja pe alţii contra injuriei,
calomniei, violenţei verbale.
De aceea, pentru consideraţiunile arătate şi pentru acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a
prejudiciului, Curtea va majora cuantumul daunelor morale la 400 de milioane de lei.
in speţă, articolul în discuţie nu este un pamflet cu caracter satiric, ci un articol prin care pârâtul şi-a exprimat
în mod public opinia despre înfăţişarea reclamantei ca femeie, despre calitatea sa de publicist şi om de
cultură, negându-i aceste din urmă două calităţi, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără
ca ele să fie argumentate prin idei, informaţii ori comentarii critice.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator a! afirmaţiilor făcute prin
intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane se poate realiza chiar dacă informaţia respectivă este
prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în
contrariul ei. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti,
neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.
Afirmaţia conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu poate fi nici ea
primită, atâta vreme cât ea reprezintă o încercare a recurentului de a obţine exonerarea de răspundere
speculând dificultăţile de ordin probatoriu pe care, aparent, ea implică demonstrarea existenţei şi întinderii
unui prejudiciu moral.

în realitate, sancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă instituie
implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate a fost supusă, pe nedrept, oprobriului
public, a suferit un prejudiciu de ordin moral.
Aşa fiind, la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate şi, pe cât posibil, suficiente,
de reparare a acestui prejudiciu şi de protejare a valorilor morale vătămate.
Din acest punct de vedere obligarea recurentului la plata unei despăgubiri băneşti răspunde numai parţial
acestei cerinţe deoarece nu oferă victimei decât
o compensare limitată a suferinţelor îndurate.
(Secţia civilă, decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 29 aprilie 1999, reclamanta G.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul

1/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

I. C. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat la plata unor daune morale de
500.0. 000 de lei şi la suportarea de către acesta a costului publicării în trei cotidiene naţionale a hotărârii.
în motivarea cererii, reclamanta a susţinut că urmare publicării de către pârât, în cotidianul „N.” nr. 55 din
18.09.1997, a editorialului „0 doamnă căreia i-am putea spune: Fă!” i-au fost prejudiciate grav demnitatea,
onoarea şi reputaţia. în acest sens, reclamanta a a menţionat şi afirmaţiile calomniatoare şi jignitoare la
adresa sa:
a) „ajunsă la o înfăţişare când nu mai interesează, ca femeie, nici măcar pe marinarii staţi câteva luni
departe de ţărm şi de o fustă”;
b) „minijurnalistă şi miniscriitoare”;
c) „n-atinge în planul talentului publicistic, nici măcar nivelul unei nituitoare”;
d) „fiind o neica-nimeni în plan cultural, merita s-o tratez ca pe o doamnă căreia i-aş putea spune: făl”;
e) „şefa unei publicaţii care şi-a asigurat până acum existenţa nu prin tiraj, ci culcându-se cu tot felul de
Societăti si Fundaţii”.
învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti - secţia a lll-a civilă - prin sentinţa nr. 1325 din 16
noiembrie 1999, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 50 de milioane
de lei daune morale, precum şi la suportarea de către acesta a costului publicării în trei cotidiene naţionale
a hotărârii irevocabile.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin articolul semnat şi publicat pârâtul
i-a adus reclamantei un prejudiciu moral, expresiile folosite fiind de natură a-i afecta acesteia demnitatea,
onoarea şi reputaţia, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă - care, prin
decizia nr. 120 din 14 martie 2000, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârât
împotriva sentinţei primei instanţe.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul.
invocă motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.
Reţine, astfel, că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au apreciat şi aplicat greşit condiţiile şi
funcţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. cu referire la stabilirea cuantumului
prejudiciului (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).

In acest sens, nu a fost respectat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a
pârâtului, principiu ce a fost consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în baza art. 998 C. civ. şi a fost invocată
funcţia sancţionatorie a răspunderii civile delictuale.
Prin cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. pr. civ., reclamanta susţine
că hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor
administrate.
în acest sens, arată că fiind evidentă gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei şi demnităţii sale,
dublat şi de văditul prejudiciu de imagine care
i- a fost pricinuit atât în mediul profesional cât şi faţă de publicul cititor, suma de 50 de milioane de lei
acordată de instanţele de fond şi de apel cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică faţă de valoarea
reală a acestui prejudiciu.
II. în recursul său, pârâtul I. C. susţine că hotărârile celor două instanţe se întemeiază pe o greşeală gravă
de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv de casare prevăzut de art. 304
pct. 11 C. pr. civ.
în motivarea recursului, susţine că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile
delictuale reglementate de art. 998 C. civ.
Aceasta, deoarece în articolul său a prezentat în stil pamfletar păreri cu privire la talentul şi activitatea

2/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

publicistică a reclamantei, o critică literară, neurmărind s-o jignească, să o prejudicieze pe aceasta.

Mai susţine că prin publicarea articolului nu a făcut decât să-şi exercite dreptul constituţional la libera
exprimare, drept cuprins în articolul 30 alin.
1 din Constituţie şi art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, adoptată de România
prin Legea nr. 30/1994.
Ca atare, remarcile făcute cu privire la reclamantă, nu se pot constitui într-o faptă ilicită prin care i s-ar fi
adus acesteia atingere la onoare şi demnitate, iar în ceea ce priveşte prejudiciul-ca element al răspunderii
civile delictuale - reclamanta nu a făcut nici o dovadă.
Solicită admiterea recursului, casarea acelor hotărâri şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
II. Referitor la recursul declarat de reclamanta
G. A., acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 998 C. civ. orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara.
Textul din lege citat enunţă principiul răspunderii civile delictuale, iar din punct de vedere al naturii
juridice, aceasta este o sancţiune de drept civil ce se aplică prin acordarea unor despăgubiri băneşti pentru
săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu chiar dacă acesta este numai moral (când aduce atingere
cinstei, reputaţiei, demnităţii, onoarei unei persoane).
Pe de altă parte, una din funcţiile răspunderii civile delictuale este funcţia educativ-preventivă, în sensul
că, fiind cunoscută posibilitatea aplicării sancţiunii constând în obligaţia de dezdăunare, ce previne
săvârşirea unor fapte ilicite, iar pe de altă parte, autorul faptei ilicite trebuie să suporte consecinţele
negative ale conduitei sale.
într-adevăr, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnităţii unei
persoane, persupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului care, însă, trebuie să aibă în vedere
anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare al valorilor sociale
ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
în speţă, în mod just au apreciat instanţele de fond şi de apel că, prin cuprinsul lui, articolul scris de pârât a
fost de natură a leza demnitatea, reputaţia şi onoarea reclamantei şi l-au obligat pe acesta la plata daunelor
morale.
Cum, însă, reclamanta deţine o poziţie socială şi profesională deosebit de respectabilă în cadrul comunităţii
publicistice şi literare, fiind membru marcant al unor organisme recunoscute şi respectate ale societăţii
civile, având în vedere gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei şi demnităţii sale, dublat şi de
văditul prejudiciu de imagine ce i-a fost pricinuit în sediul social în care îşi desfăşoară activitatea cât şi
faţă de publicul cititor, se apreciază că suma de 50 de milioane de lei acordată de instanţele de fond şi de
apel cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică faţă de valoarea reală a acestui prejudiciu.
Desigur, instanţa supremă are în vedere nu numai gravitatea afirmaţiilor făcute de pârât

printr-un important mijloc de comunicare în masă din ţară (cotidianul „N.”) dar şi calitatea pârâtului de
jurnalist, de formator de opinie, calitate care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi
deontologie profesională, folosirea unui limbaj cultivat şi reverenţios, nejignitor şi nonviolent. Căci
jurnalistul, ca formator de opinie, prin exerciţiul cotidian, îndeplineşte şi o funcţie socială, având şi el
obligaţia de a-i proteja pe alţii contra injuriei, calomniei, violenţei verbale.
De aceea, pentru consideraţiunile arătate şi pentru acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a
prejudiciului, curtea va majora cuantumul daunelor morale la 400 de milioane de lei.
Ca atare, faţă de cele ce precedă, în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursul reclamantei va fi admis, se va
casa în parte decizia atacată, se va admite apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei tribunalului, ce va fi
schimbată, în parte, în sensul că se va majora de la 50 de milioane de lei la 400 de milioane de lei

3/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantei şi se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei.
II. Referitor la recursul declarat de I. C.
Susţinerea pârâtului că în speţă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzută de art.
998 C. civ. întrucât prin articolul intitulat „O doamnă căreia i-aş putea spune: Fă!” a prezentat în stil
pamfletar opinii cu privire la talentul şi activitatea publicistică a reclamantei, neurmărind s-o prejudicieze
pe aceasta, nu poate fi primită.
In Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pamfletul este definit ca „Specie literară, în versuri sau în
proză, cu un pregnant caracter satiric, atacând, într-o tonalitate polemică, violentă şi agresivă, atitudini şi
trăsături de caracter, concepţii şi realităţi sociale, politice, religioase ş.a.".
în speţă, articolul în discuţie nu este un pamflet cu caracter satiric, ci un articol prin care pârâtul şi-a
exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea reclamantei ca femeie, despre calitatea sa de publicist şi
om de cultură, negându-i aceste două din urmă calităţi, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi
vexatorii, fără ca ele să fie argumentate prin idei, informaţii ori comentarii critice.
în aceeaşi categorie se încadrează şi expresia „fă” căreia pârâtul i-a atribuit o notă ridicată de jignire
socială şi culturală prin opoziţia creată între „doamnă” şi „fă” încă din titlu.
lată de ce articolul incriminat nu cuprinde o „părere”, „o critică literară" exprimată în stil pamfletar, ci
cuprinde afirmaţii calomnioase şi jignitoare, cu implicaţii grave asupra imaginii publice, reputaţiei şi
demnităţii reclamantei.
Folosirea unor artificii literare nu schimbă cu nimic caracterul denigrator al afirmaţiilor făcute prin
intermediul presei, întrucât defăimarea unei persoane, se poate realiza chiar dacă informaţia respectivă
este prezentată la adăpostul convenabil al pamfletului.
Faţă de violenţa evidentă a limbajului folosit de pârât, atât în titlu, cât şi în conţinutul articolului
incriminat, nu se poate reţine că acest articol exprimă o critică literară sau un stil literar.
Şi cea de-a doua susţinere a pârâtului este neîntemeiată.
într-adevăr, libertatea de exprimare este un drept recunoscut şi garantat prin articolul 30 alin. 1 din
Constituţia României conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor, a creaţiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt
inviolabile”.
în egală măsură, art. 10 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, garantează libera exprimare:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere.”
Deşi datoria presei este aceea de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public,
„ce nu trebuie să depăşească, între alte limite şi pe aceea a protecţiei reputaţiei altora”. (Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, Hotărârea din 9.07.1985 Lingens vs. Austria).
Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă
în contrariul ei. Dreptul la libera opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale
fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.
Astfel, articolul 30 alin.6 din Constituţia României prevede că”Libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine", iar, în
temeiul art. 54 din aceeaşi lege

fundamentală „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
în aplicarea ideii de abuz al dreptului la libera exprimare, jurisprudenţa şi doctrina din statele cu tradiţie în
domeniul libertăţii presei sunt consecvente în susţinerea ideii că: „Exerciţiul libertăţii în domeniul presei

4/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

necesită ca cel care vorbeşte sau scrie pentru public să fie în măsură să-şi asume acţiunea sa. [...]
Afirmaţia conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu poate fi nici ea
primită, atâta vreme cât ea reprezintă încercarea recurentului de a obţine exonerarea de răspundere
speculând dificultăţile de ordin probatoriu pe care, aparent, le implică demonstrarea existenţei şi întinderii
unui prejudiciu moral.
în realitate sancţionarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârşite în speţă instituie
implicit o prezumţie conform căreia cel a
cărui onoare sau demnitate au fost supuse, pe nedrept, oprobriului public, a suferi un prejudiciu de ordin
moral.
Aşa fiind, la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate şi, pe cât posibil suficiente,
de reparare a acestui prejudiciu şi de protejare a valorilor morale vătămate.
Din acest punct de vedere obligarea recurentului la plata unei despăgubiri băneşti răspunde numai parţial
acestei cerinţe deoarece nu oferă victimei decât o compensare limitată a suferinţelor îndurate.
Victimele, ca de altfel şi opinia publică în general, pot deci obiecta faţă de imperfecţiunea sistemului legal
care nu sancţionează în suficientă măsură acest gen de fapte antisociale.
Ţine însă de o logică elementară că o asemenea critică nu poate fi formulată în mod legitim de făptuitorul
care a acţionat împotriva valorilor sociale aflate în discuţie.
Drept urmare, faţă de considerentele expuse, recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

NOTA

1. Situaţie de fapt, procedură şi probleme juridice. în cauza finalizată cu hotărârea reprodusă mai sus,
reclamanta, director al unei publicaţii culturale şi personalitate activă a societăţii civile, l-a chemat în
judecată pe pârât, director al unui cotidian naţional de mare tiraj, solicitând acordarea unei despăgubiri în
valoare de 500 de milioane de lei şi suportarea de către pârât a costului publicării în trei cotidiene
naţionale a hotărârii irevocabile. în acţiune, reclamanta a invocat prejudiciul moral suferit ca urmare a
unui editorial, publicat de pârât în ziarul pe care îl conduce, sub titlul «O doamnă căreia i-aş putea spune:
Făl». Editorialul conţinea aprecieri injurioase cu privire la calităţile fizice şi profesionale ale reclamantei.
Instanţele de fond au admis parţial acţiunea dispunând acordarea de despăgubiri în valoare de 50 de
milioane de lei şi suportarea de către pârât a costului publicării în trei cotidiene naţionale a hotărârii
irevocabile. Hotărârea dată în apel, prin care era confirmată soluţia primei instanţe, a fost atacată cu recurs
atât de către reclamantă, cât şi de către pârât. Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 şi 11 C.
pr. civ. arătând că s-a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului şi că suma acordată cu titlu de
despăgubiri nu este suficientă. în susţinerea propriului recurs, pârâtul a invocat, de asemenea, art. 309 pct.
11 C. pr. civ. pretinzând că, prin editorialul incriminat, el nu a făcut decât să-şi exercite dreptul
fundamental la liberă exprimare, articolul constituind o critică literară în stil pamfletar. Curtea Supremă de
Justiţie a admis recursul reclamantei şi a respins recursul pârâtului.
Speţa ridică prezintă interes cu privire la unele aspecte ale răspunderii civile pentru defăimarea prin presă:
- limitele interne şi limitele externe ale dreptului la liberă exprimare;
- proba prejudiciului moral şi a legăturii sale de cauzalitate cu fapta ilicită;
- stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral;
- repararea mixtă a prejudiciului moral.
în opinia noastră, soluţia instanţei supreme, în principiu justă, merită fie nuanţată, fie accentuată sub
fiecare dintre aceste aspecte.
2. Fapta ilicită. Limite interne şi limite externe ale dreptului la liberă exprimare.
Din datele speţei rezultă fără îndoială caracterul injurios al afirmaţiilor editorialistului pârât referitoare la

5/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

reclamantă. Este indiscutabil că, vizând în mod direct calităţi fizice, intelectuale şi profesionale ale
persoanei reclamantei, şi numai în mod cu totul vag şi marginal opera sa, comentariile incriminate ale
pârâtului nu puteau reprezenta o critică literară. Cât priveşte stilul pamfletar al editorialului - pe care, de
altfel, instanţa supremă îl neagă - acesta nu ar fi avut în nici un caz aptitudinea de a-l exonera de
răspundere pe autor. Din punct de vedere juridic, un articol denigrator este o faptă ilicită, chiar dacă, din
punct de vedere literar, el reprezintă un pamflet.
Pentru a califica fapta ilicită, instanţa supremă a apreciat că prin afirmaţiile sale pârâtul a depăşit «limitele
fireşti» ale libertăţii de exprimare. în sprijinul acestei teze, se citează hotărârea Lingens a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, prevederile constituţionale potrivit cărora libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a unei persoane, imperativul constituţional al
exercitării cu bună-credinţă a drepturilor fundamentale şi practica franceză în materia abuzului de dreptul
la liberă exprimare. Rezultă că în opinia instanţei supreme, insulta reprezintă o formă de exerciţiu abuziv
al dreptului la liberă exprimare.
în opinia noastră, faptele speţei şi textele aplicabile nu îndreptăţesc recursul la noţiunea de abuz de drept.
Când această noţiune devine incidenţă, «nu este vorba despre încălcarea nemijlocită a prevederilor legale
sau despre un exerciţiu nelicit propriu sensu al dreptului subiectiv, căci aceasta este imaginea tipică a
faptei ilicite». Abuzul de drept poate fi în discuţie numai atunci când dreptul este exercitat cu rea-credinţă
ori în mod contrar scopului său economic şi social, iar nu atunci când sunt depăşite limitele externe
ale dreptului. în această ultimă ipoteză, fapta este ilicită pentru că nu există drept, iar nu pentru că dreptul a
fost exercitat abuziv.
Cu alte cuvinte, limitele externe ale unui drept circumscriu sfera actelor materiale prin intermediul cărora
se poate exercita acest drept. Executarea oricărui act material cuprins în această sferă este în principiu
licită. Prin excepţie, dacă împrejurările acestei executări atestă că actul material s-a înfăptuit cu rea-
credinţă sau contrar scopului economic şi social al dreptului, atunci exerciţiul dreptului este abuziv.
Limitele externe fixează conţinutul obiectiv al dreptului; limitele interne conturează conţinutul său
subiectiv.
Limita impusă libertăţii de exprimare de dreptul altuia la propria imagine, la protecţia demnităţii, onoarei
şi reputaţiei sale decurge în primul rând din textul expres al art. 30 alin. 6 din Constituţia României. Textul
constituţional nu limitează numai exerciţiul dreptului, ci însăşi întinderea acestuia: «Libertatea de
exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine». Observăm că criteriul limitei este unul obiectiv, iar nu unul subiectiv. Dacă prin afirmaţiile sale
o persoană prejudiciază onoarea, demnitatea ori reputaţia altuia, atunci indiferent de intenţia ori scopul lor,
acele afirmaţii sunt ilicite. Ele se află în afara limitelor externe ale dreptului la liberă exprimare.
în consecinţă, afirmaţiile incriminate ale pârâtului nu concretizează exerciţiul unui drept, fie şi abuziv, ci
reprezintă pur şi simplu o faptă săvârşită fără drept, ipso facto ilicită, care va antrena răspunderea civilă
delictuală a autorului dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii necesare angajării sale.
3. Prezumţia existenţei prejudiciului moral şi a legăturii sale de cauzalitate cu fapta ilicită în cazul actelor
de defăimare. în teoria răspunderii civile delictuale este unanim admis că, de regulă, sarcina probei
îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie revine reclamantului-victimă, potrivit art. 1169 C.
civ. Invocând această regulă pârâtul a arătat că în speţă reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit
şi nici a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Utilizând un raţionament care nu este singular în practica noastră judecătorească referitoare la repararea
prejudiciului moral, Curtea Supremă a respins obiecţiile pârâtului, constatând numai că fapta săvârşită era
«de natură a leza demnitatea, reputaţia şi onoarea reclamantei», că «sancţionarea de către lege a unor fapte
antisociale de natura celor săvârşite în speţă instituie implicit o prezumţie conform căreia cel a cărui
onoare şi demnitate au fost supuse pe nedrept oprobriului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral» şi

6/8
RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

că «rezultă... în mod evident existenţa raportului de cauzalitate între faptă... şi vătămarea adusă reclamantei
prin atingerea demnităţii şi onoarei acesteia.»
La prima vedere, acest raţionament trădează un laxism deconcertant. în loc să fie obligată să probeze
îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii, victimei i se oferă situaţia favorabilă în care proba faptei ilicite
este suficientă urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumat. Tot din elementele
materiale ale faptei ilicite se va deduce desigur şi vinovăţia autorului, la care, de altfel, instanţa de recurs
nu mai face nici o referire.
Considerăm totuşi că, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii civile, această soluţie este în
esenţa sa justificată. Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă este
practic imposibilă. O dată admis principiul reparării prejudiciului moral, aplicarea lui nu poate fi
zădărnicită prin insurmontabile dificultăţi de ordin procedural cum ar fi acelea legate de sarcina probei. Cu
excepţia cazurilor extreme, prejudiciul moral constând în atingerea onoarei, demnităţii ori reputaţiei nu se
obiectivează ca atare în elemente materiale, aparţinând lumii fizice, susceptibile de a fi probate. în schimb,
pe baza legilor ştiinţelor sociale, psihologia şi sociologia mai ales, nu va fi dificil să se demonstreze că, în
cele mai multe cazuri, actele de defăimare determină o lezare a demnităţii umane şi o deteriorare a
percepţiei celorlalţi asupra persoanei defăimate, cu consecinţe privind statutul său social. Aceste efecte
sunt, statistic, normale. Or, dreptul prezumă normalul. Celui ce invocă o situaţie de excepţie, de abatere de
la normal, îi revine sarcina să o demonstreze.
Prezumţia legală implicită - şi relativă - despre care vorbeşte instanţa supremă se deduce deci, pe cale de
raţionament, din două premise: caracterul ilicit al defăimării şi principiul reparării prejudiciului moral
4. Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral. Limitele
aprecierii subiective a judecătorului. Doctrina juridică subliniază că criteriul de distincţie între prejudiciul
moral şi prejudiciul material este posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului. Aşadar, prin
chiar definiţia sa, dauna morală nu se pretează, strict vorbind, unei evaluări pecuniare. în stabilirea
cuantumului despăgubirii, judecătorul este chemat doar să fixeze o sumă de natură să ofere victimei o
satisfacţie cu caracter compensatoriu în raport cu prejudiciul moral suferit.
După cum a precizat instanţa supremă în una din primele ocazii în care s-a confruntat cu acestă problemă,
eliberată de constrângerile ideologiei comuniste, compensaţia se stabileşte «prin apreciere, dar nu o
apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret supus judecăţii». Pe
când aprecierea judecătorului este subiectivă, criteriile care stau la baza sa sunt obiective şi luarea în
considerare a acestor criterii face obiectul controlului instanţei de recurs.
Reluând această idee în speţă, Curtea evocă, în trei formulări diferite, unul şi acelaşi criteriu general:
«gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, (...) intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora».
Comensurarea gradului (intensităţii, gravităţii) de lezare (atingere) a valorilor sociale ocrotite presupune
însă examinarea cazului concret dedus judecăţii. în acest sens, instanţa supremă ia în considerare poziţia
socială a reclamantei, calitatea pârâtului, gravitatea afirmaţiilor acestuia. Aceşti factori determină
dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamantă.
Pe de o parte, prejudiciul moral presupune atingerea unei valori morale. Pentru a evalua gravitatea
atingerii este deci pertinentă aprecierea importanţei valorii lezate. Valoarea presupune un subiect
valorizator. Importanţa individuală a unei anumite valori morale se determină în raport cu concepţiile
subiectului valorizator; aceste concepţii sunt decisiv influenţate de educaţie, de poziţia socială, de mediul
social în care evoluează. Pe fundalul acestor premise, instanţa de recurs a apreciat în mod corect că, în
raport cu poziţia respectabilă a reclamantei în comunitatea publicistică şi în societatea civilă, cu mediul
intelectual elevat în care activează aceasta, demnitatea, reputaţia şi imaginea propriei persoane reprezintă
valori fundamentale, astfel încât atingerea adusă lor a fost resimţită acut de către victimă.
Pe de altă parte, impactul unei anumite afirmaţii asupra imaginii unei persoane depinde în mod direct atât

7/8
 RĂSPUNDERE DELICTUALĂ. DEFĂIMARE PRIN PRESĂ. DISTINCŢIE PAMFLET-INSULTĂ.

de influenţa exercitată de autorul afirmaţiei asupra publictului, cât şi de numărul de potenţiali receptori.
De aceea, în speţă, pentru a aprecia intensitatea atingerii, instanţa supremă nu s-a limitat la examinarea
conţinutului propriu-zis al afirmaţiilor denigratoare, ci a luat în considerare şi calitatea autorului lor şi
mijlocul prin care acestea au fost propagate către public. Considerăm că această viziune aşază în termenii
săi fireşti relaţia între autoritatea socială şi răspunderea socială a formatorului de opinie. în opinia noastră
numai o presă responsabilă poate servi scopului său social de tribună a ideilor, mijloc de difuzare a
informaţiei şi de educare a publicului. Credibilă poate fi numai o presă responsabilă. Din acest punct de
vedere, decizia pe care o analizăm este reprezentativă şi pentru aplicarea funcţiei educativ-preventive a
răspunderii civile delictuale, pe care instanţa a evocat-o expressis verbis în susţinerea soluţiei sale.
5. Reparaţie integrală şi reparaţie adecvată. în finalul argumentării, completul de recurs a recunoscut în
schimb că funcţia reparatorie a acestui tip de răspundere prezintă limite şi inconveniente atunci când fapta
ilicită a antrenat prejudicii morale: «la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate
şi, pe cât posibil suficiente, de reparare a acestui prejudiciu şi de protejare a valorilor morale vătămate.
Din acest punct de vedere, obligarea recurentului la plata unei despăgubiri băneşti răspunde numai parţial
acestei cerinţe, deoarece nu oferă decât o compensare limitată a suferinţelor îndurate» (s.n. - R.D.).
Repararea prejudiciului moral nu trebuie însă redusă la acordarea de despăgubiri băneşti. Dimpotrivă,
prejudicul moral dedus judecăţii în speţă este unul dintre acele prejudicii morale care sunt susceptibile şi
de reparaţie în natură sub forma publicării hotărârii judecătoreşti de sancţionare a autorului defăimării. De
altfel, instanţa supremă a menţinut soluţia instanţelor de fond prin care pârâtul a fost condamnat să suporte
costul acestei publicări în trei cotidiene naţionale.
Unii autori au susţinut că, luând în considerare caracterul adecvat al acestei forme de reparare, acordarea
unei reparaţii băneşti suplimentare nu se justifică. Considerăm că soluţia contrară, promovată de decizia pe
care o analizăm, este corectă având în vedere cel puţin două argumente.
în primul rând, este statistic improbabil ca toţi cei care au citit editorialul denigrator să citească şi
hotărârea de sancţionare a autorului acestui editorial. Cititorul ocazional de presă care a receptat editorialul
nu va recepta (cel mai adesea) şi hotărârea reparatorie, chiar dacă, după aproape doi ani, aceasta este
publicată în trei cotidiene naţionale.
în al doilea rând, chiar dacă s-ar presupune că imaginea reclamantei ar fi integral restabilită prin publicarea
hotărârii, nu trebuie să uităm că, în timpul scurs între apariţia articolului şi publicarea hotărârii de
sancţionare, imaginea reclamantei a fost afectată în mod nelegitim. Prejudiciul moral suferit de reclamantă
în această perioadă nu poate fi înlăturat. Prin urmare, singura soluţie pentru a compensa efectele
defăimării pe care reclamanta le-a receptat anterior publicării hotărârii reparatorii, rămâne acordarea unei
compensaţii băneşti de natură să îi ofere victimei o satisfactie substitutivă.

LegeAZ.net

8/8

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)