Data publicarii: 2003-06-01

Sarcina probei revine in primul rand reclamantului, neavand

Tematica: Comercial
relevanta conduita procesuala a paratului.
Nota: 0

Probe. Sarcina probei.

Sarcina probei revine in primul rand reclamantului, neavand relevanta conduita procesuala a
paratului.

Prin sentinta civila nr.20.674/1999, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins, ca neintemeiata,

actiunea formulata de reclamanta S.C.?T.A.? ? Ploiesti 1 S.A., prin care s-a solicitat obligarea
paratei S.C. ?U.T.? ? S.R.L. la plata sumelor de 160 USD, c/val. transport international de marfuri,
160 dolari USD, dobanda comerciala, precum si a cheltuielilor de judecata aferente litigiului.
Prima instanta a retinut ca reclamanta nu a dovedit, in conditiile prevazute de art.1169 C.civ.,
temeinicia pretentiilor banesti deduse judecatii, neproband efectuarea transportului, respectiv plata
partiala efectuata de parata in contul prestatiei pretins executate.
Tribunalul Bucuresti ? sectia comerciala, prin decizia civila nr.172/2000, a respins, ca nefondat,
apelul promovat de reclamanta impotriva sentintei fondului, apreciind ca dovezile administrate in
aceasta cale de atac, au fost insuficiente, neputand proba ca intimata datoreaza suma de 160 USD, cu
titlul de taxe supratonaj, respectiv dobanda comerciala aferenta, cu o valoare egala cu debitul
principal.
Instanta de apel a constatat ca mentiunea inserata pe verso-ul scrisorii de transport ? CMR ? privind
facturarea separata a sumei de 160 USD poarta o semnatura indescifrabila, neputand a se identifica
cui apartine si faptul ca nu s-a probat comunicarea catre partea adversa a facturii anexate in
sustinerea pretentiilor, respectiv acceptarea sau refuzul acestui document de plata, nefiind dovedit
nici capatul de cerere privind plata dobanzii comerciale.
Impotriva deciziei civile nr.172/2000 a declarat recurs reclamanta S.C. ?T.A.? ? Ploiesti 1 ? S.A.,
criticile formulate vizand nelegalitatea si netemeinicia acesteia.
S-a invederat ca, prin actele anexate in primele doua faze procesuale, respectiv comanda de transport
si C.M.R., reclamanta a dovedit executarea transportului.
S-a aratat ca s-a probat neachitarea debitului de 150 USD - reprezentand taxe de supratonaj cu
factura FM nr.503087/19.04.1996, comunicata intimatei debitoare, si prin notificarea debitului catre
aceasta societate comerciala.
S-a evidentiat de recurenta reaua-credinta a pratei?intimte, care nu s-a prezentat la nici unul din
termenele de judecata fixate, solicitandu-se in final admiterea actiunii, astfel cum a fost formulata,
cererea de dobanzi fiind motivata pe dispozitiile art.43 C.com., respectiv O.G. nr.9/2000.
Examinand actele si lucrarile cauzei, in raport de motivele invocate in sustinerea recursului, Curtea
de Apel Bucuresti a constatat ca neintemeiate criticile formulate.
In conformitate cu dispozitiile art.1169 C.civ., dovedirea temeiniciei pretentiilor banesti deduse
judecatii revine initiatorului actiunii, respectiv reclamantei, neavand relevanta conduita procesuala a
paratei, respectiv neprezentarea acesteia in cursul judecatii.
Inscrisurile anexate in sustinerea cererii de chemare in judecata, pe parcursul primelor doua faze
procesuale, inclusiv in recurs, nu dovedesc decat emiterea unei comenzi de catre intimata-parata, in
scopul executarii unui transport.
Nu s-a dovedit ca, in afara valorii prestatiei, indicata de recurenta la 2000 USD, intimata-parata
datoreaza cu titlul de taxe supratonaj si suma de 160 USD.
Astfel, instanta de apel, in mod justificat, nu a putut retine realitatea debitului principal, din
cuprinsul mentiunii existente pe verso-ul C.M.R., atat timp cat nu s-au probat semnatarul si calitatea
persoanei care a inserat aceasta mentiune.
Obligatia de plata nu a fost dovedita in conditiile art.46 C.com., factura seria FM7,
nr.503087/19.04.1996, nefiind acceptata de catre intimata-parata, ori refuzata la plata.
Nu s-a probat ca acest inscris a fost comunicat partii adverse, nepurtand nici macar stampila,
respectiv semnatura reprezentantului recurentei-reclamante.
Nu se poate retine notificarea debitului, atat timp cat recurenta nu a dovedit inregistrarea acesteia
catre executorii judecatoresti, respectiv comunicarea catre partea adversa in litigiu.
Celelalte inscrisuri anexate in recurs nu au putut fi luate in cnsiderare, ele fiind redactate in limba
ungara, fara a fi atasata traducerea in limba romana, certificata pentru conformitate cu originalul.
In aceleasi conditii nu a fost probata nici cererea de plata a dobanzii comerciale, nefiind depus nici
macar modul de calcul al acestor pretentii, atestat de institutia bancara competenta.

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia comerciala, decizia nr.70/2000

Instanţa reţine de asemenea că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate

între avarierea respectivelor piese/repere auto şi accidentul rutier produs din culpa
persoanei asigurate RCA la pârâta SC ASIROM SA, probă care-i cădea în sarcină
conform art. 1169 C.civil. Chiar dacă s-ar susţine că respectivele avarii nu puteau fi
observate decât ulterior primelor constatări, prin demontarea sau repararea
autovehiculului, în cauză nu a fost întocmit un proces-verbal suplimentar în
conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. final din Ordinul nr. 9 emis de Comisia de
supraveghere a asigurărilor, motiv pentru care asigurătorul RCA nu poate fi obligat să
plătească valoarea acestora.
Pentru aceleaşi considerente, reţinând în principal nedovedirea legăturii de cauzalitate
dintre accident şi avarierea celor două repere auto, va fi respinsă ca neîntemeiată şi
cererea formulată împotriva pârâtei D.E.C.

RIL. Acţiunea în regres exercitată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de

producerea unui accident este de natură comercială, iar nu civilă

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XXIIIdin 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 15/02/2008

Dosar nr. 40/2006
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în
conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la
natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător împotriva
persoanelor culpabile de producerea unui accident.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34
din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători
din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii,
cerând să fie admis, în sensul de a se stabili că, în raport cu
dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în
regres exercitată de asigurător împotriva persoanelor culpabile de
producerea unui accident este comercială, iar nu civilă.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere
unitar în stabilirea naturii juridice a acţiunii în regres exercitate de
asigurător, societate de asigurare, împotriva persoanelor culpabile de
producerea unui accident.
Astfel, unele instanţe au considerat că o asemenea acţiune, formulată
de asigurător împotriva persoanelor culpabile de producerea unui
accident, are natură juridică civilă şi nu comercială, invocând
dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, potrivit cărora acţiunea în
regres este inclusă în "activitatea de asigurare", distinctă de
operaţiunea de "asigurare", a cărei semnificaţie este explicată la pct.
3 din acelaşi articol, singura ce constituie faptă de comerţ obiectivă,
în sensul prevederilor art. 3 pct. 17 din Codul comercial, susceptibilă
să atragă incidenţa legii comerciale.
S-a relevat că din moment ce "activitatea de regres" este inclusă în
reglementarea prevăzută la art. 2 lit. A pct. 1 din Codul comercial, în
cadrul căreia i se dă semnificaţia unei activităţi de asigurare, nu
poate fi considerată, în acelaşi timp, că ar întruni şi trăsăturile faptei
de comerţ la care se referă art. 3 pct. 17 din Codul comercial.
S-a apreciat, de asemenea, că într-un astfel de caz nu sunt aplicabile
nici dispoziţiile art. 4 din Codul comercial, referitoare la faptele de
comerţ subiective, deoarece în însuşi conţinutul acestui text de lege
se precizează că obligaţiunile unui comerciant intră sub incidenţa sa
numai "dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi actul".
În fine, s-a argumentat că subrogarea asigurătorului în drepturile
asiguratului, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România, nu poate imprima
natură comercială dreptului său la repararea prejudiciului cauzat prin
fapta ilicită, întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil, cât
timp acest drept este prin excelenţă civil, nefiind născut dintr-o
activitate cu caracter comercial.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că acţiunea societăţii de
asigurare, prin care solicită obligarea persoanelor culpabile de
producerea unui accident la plata de despăgubiri, în limita sumelor
achitate terţilor cărora li s-a cauzat prejudiciul, are natură
comercială.
În sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 2
din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, relevându-se că atribuirea, în cadrul pct.
1 de sub lit. A a acestui articol, a semnificaţiei de "activitate de
asigurare" activităţii de regres, imprimă caracter comercial acţiunii în
regres având ca obiect recuperarea sumelor de bani plătite de
asigurător cu titlu de despăgubiri asiguratului, ca urmare a producerii
accidentului pentru care s-a asigurat.
S-a mai argumentat că, în raport cu prevederile art. 6 şi 56 din Codul
comercial, actele de asigurare, chiar dacă au caracter de fapte de
comerţ numai pentru asigurător, sunt supuse legii comerciale pentru
toţi contractanţii.
Ca urmare, s-a motivat că, din moment ce, în cadrul acţiunii în regres
ce tinde la soluţionarea raporturilor juridice dintre părţi reglementate
prin lege, astfel cum ele decurg nu numai din faptul producerii
accidentului de către persoana culpabilă, ci şi din contractul de
asigurare ce a fost încheiat anterior, natura juridică a litigiului prin
care asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului contra celor răspunzători de producerea pagubei nu
poate fi decât comercială.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect
dispoziţiile legii.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, astfel cum a fost modificat prin art. I pct.
10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2005, "în limitele
indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători
de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în
cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi
împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei
acestuia, conform art. 54 alin. 2 şi 3".
Pe de altă parte, prin art. 3 pct. 17 din Codul comercial, sunt
considerate "ca fapte de comerţ" şi "asigurările, chiar mutuale, în
contra daunelor şi asupra vieţii", iar, în conformitate cu prevederile
art. 6 alin. 1 din acelaşi cod, "asigurările de lucruri sau stabilimente
care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte
de comerţ numai în ce priveşte pe asigurător".
Aşa fiind, în raport cu prevederile art. 56 din Codul comercial,
potrivit cărora "dacă un act este comercial numai pentru una din
părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii
comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel", se
impune ca şi acţiunea în regres exercitată de asigurător, ca urmare a
subrogării sale în drepturile asiguratului, să fie supusă legii
comerciale, cu privire la toţi contractanţii, deoarece asigurarea ce a
fost încheiată constituie faptă de comerţ în ceea ce îl priveşte pe
asigurător.
Invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor
art. 998 şi 999 din Codul civil, aplicabile în conformitate cu
prevederile art. 1 alin. 2 din Codul comercial, nu poate imprima
caracter civil acţiunii în regres exercitate de asigurător, atâta vreme
cât această acţiune, îndreptată împotriva terţului vinovat de
producerea accidentului, îşi are temeiul în contractul de asigurare, iar
caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl priveşte pe
asigurător, atrage incidenţa legii comerciale, potrivit art. 56 din
Codul comercial, faţă de toţi contractanţii.
Caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de
incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile
dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt
calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi
cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea
normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără
să îl transforme într-un litigiu civil.
De altfel, dispoziţia art. 2 lit. A pct. 1 din Legea nr. 32/2000, prin
care "activitatea de regres şi de recuperare" este inclusă în
"activitatea de asigurare", imprimă şi ea caracter comercial
indiscutabil acţiunii în regres exercitate de asigurător, în temeiul art.
22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, împotriva persoanelor culpabile de producerea unui
accident.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art.
329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se stabili că natura juridică a acţiunii în regres
exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva
persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială,
iar nu civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii,

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, stabilesc:
Natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate
de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui
accident este comercială, iar nu civilă.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.
 DOMNULE DIRECTOR AL REGIEI AUTONOME
“ MONITORUL OFICIAL”

Subsemnata Ivaşcu Şosica, domiciliată în Comuna Moisei 981/A, judeţul

Maramureş, legitimată cu C.I. seria MM nr. 394033,

vă rog să publicaţi anunţul de pierdere a următorului act:

- CARTE DE MUNCĂ pe numele COMAN ŞOSICA
- Eliberată de către ÎNTREPRINDEREA DE PIELE ŞI MĂNUŞI TIMIŞOARA
- Data eliberării : octombrie 1977

Anexez prezentei dovada achitării sumei de 22,60 lei reprezentând taxa de

publicare – 21lei şi
contravaloarea ziarului 1.60 lei – al cărui exemplar vă rog să îl expediaţi prin poştă
imediat după apariţie.

Vă mulţumesc IVAŞCU ŞOSICA

14.04.2011

http://www.cevabun.ro/tort-de-branza-cu-fulgi-de-ciocolata-si-capsuni/
TORT DE BRÂNZĂ
CU FULGI DE CIOCOLATĂ ŞI CĂPŞUNI

Un tort simplu ca bună ziua, spectaculos şi gustos. Pregătit fără coacere,  pe bază de
brânză dulce şi smântână prin care zburdă vesel stracciatella de ciocolată, şi decorat cu
căpşuni proaspete, acest tort este gata să facă o impresie bună musafirilor
dumneavoastră.

Porţii: 8-10

Timp de preparare: 45 de minute (plus 2-3 ore la rece)

Ingrediente:

 1,4 kilograme brânză dulce (de vaci)

 400 ml smântână
  6-10 linguri zahăr pudră (în funcţie de cât de dulce doriţi să fie)
 2 plicuri de zahăr vanilat
 3 linguri gelatină
 100 ml lapte
 3 linguri fulgi  de ciocolată
 20 căpşuni
 250 grame biscuiţi digestivi
 2 linguri de zahăr
 50 grame unt

Preparare:

1. Pregătiţi o tavă de tort cu pereţi detaşabili.

2. Zdrobiţi biscuiţii şi amestecaţi-i cu zahărul tos şi untul topit.
3. Turnaţi amestecul de biscuiţi pe fundul tăvii şi nivelaţi-l uşor cu dosul unei
linguri.
4. Introduceţi tava cu blatul la rece.
5. Fierbeţi laptele, luaţi-l de pe foc şi dizolvaţi în el gelatina.
6. Cu ajutorul unui mixer, amestecaţi brânza dulce cu smântâna, zahărul vanilat şi
zahăr pudră după gust.
7. Amestecaţi brânza cu gelatina răcită.
8. Încorporaţi cu ajutorul unei linguri, amestecând uşor, fulgii de ciocolată.
9. Scoateţi tava din frigider, ungeţi marginile pe interior cu puţin ulei şi turnaţi
amestecul peste blatul de tort.
10.Nivelaţi amestecul din tavă şi decoraţi tortul cu căpşuni (vezi foto).
11.Introduceţi tava la rece pentru cel puţin 2,5 ore înainte de servire.

Feliaţi tortul cu un cuţit încălzit şi uşor umezit.

Înainte de a îndepărta inelul formei de tort, desprindeţi marginile cu un cuţit cu lamă

subţire.
Competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona o cerere cu caracter exclusiv
patrimonial. Condiţia ca cererea să aibă un caracter accesoriu celei în contencios
administrativ.
Legea nr. 554/2004, art. 19 alin. (1).

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Cerere cu caracter exclusiv patrimonial.
                             Competenţă materială.
                             
Din conţinutul art. 19 alin (1) al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,  care
prevede că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în
acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data
la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, rezultă că admisibilitatea
acţiunii în daune este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de
contencios administrativ.
În aceste condiţii, cererea reclamatului de obligare a autorităţilor publice la plata unor
despăgubiri, morale şi materiale, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea
nejustificată în eliberarea permisului de conducere, în lipsa dovedirii faptului că anterior
introducerii acestei cereri, s-a adresat instanţei de contencios administrativ competente cu o cerere
de recunoaştere a dreptului pretins ori a interesului legitim, va cădea în competenţa de soluţionare
a instanţei de drept comun, în speţă judecătoria.
 
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

                                                                   Decizia nr. 2089  din 6 iunie 2006

 
 
P.V. a chemat în judecată Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova şi Inspectoratul de
Poliţie al Judeţului Dâmboviţa, solicitând obligarea  acestor autorităţi publice la plata sumei de 2.200
RON, reprezentând despăgubiri materiale şi morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin
neutilizarea autoturismului personal un număr de 22 zile, ca urmare a întârzierii nejustificate în
eliberarea permisului de conducere, provocată de funcţionarii acelor autorităţi.
            Printr-o petiţie depusă ulterior, reclamantul a precizat că îşi întemeiază acţiunea pe
dispoziţiile art.1 şi următoarele din Legea nr.554/2004.
            Judecătoria  Ploieşti a  admis  excepţia invocată de reclamant, declinându-şi competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, Secţia comercială şi de contencios
administrativ şi fiscal.
            La rândul său, această din urmă instanţă s-a dezinvestit în favoarea  instanţei de judecată
sesizată iniţial.
            Întrucât  s-a ivit un conflict negativ de  competenţă între  două instanţe de grade diferite, 
dosarul cauzei a fost înaintat pentru regulator, la Curtea de Apel Ploieşti, conform dispoziţiilor
art.22  alin.2 din C.proc.civ.
            Secţia comercială şi  de contencios administrativ a curţii respective prin sentinţa civilă nr.41
din 20 februarie 2006 a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei
Ploieşti.
            S-a reţinut că o atare soluţie se impune în raport de obiectul acţiunii formulată de reclamant
şi de reglementarea instituită de art.19 a Legii nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, care
condiţionează admisibilitatea unei asemenea cereri de sesizarea instanţei de contencios administrativ
competentă cu o acţiune pentru anularea unui act administrativ sau pentru recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim.
            Împotriva sentinţei P.V. a declarat recurs.
            Recurentul a susţinut  că în mod eronat Curtea de Apel Ploieşti a soluţionat conflictul negativ
de competenţă, deoarece după modificarea acţiunii, realizată în cadrul dosarului Judecătoriei
Ploieşti, competenţa materială şi teritorială pentru soluţionarea cauzei aparţine Tribunalului Prahova
- Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Că, în realitate nu a fost vătămat într-un
drept subiectiv printr-un act administrativ emis de pârâte, ci prin nesoluţionarea de către aceştia, în
termenul legal, a cererii sale pentru preschimbarea permisului de  conducere auto.
            Critica este neîntemeiată.
            Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, orice persoană care se  consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un  interes  legitim,  de  către o autoritate publică, printr-un act  administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate  adresa instanţei de  contencios
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
            În speţă, atât Tribunalul Prahova, cât şi Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de
contencios administrativ au reţinut în mod judicios că prin acţiunea introdusă, reclamantul a solicitat
obligarea celor doi pârâţi la plata unor despăgubiri materiale şi morale în sumă totală de 2200 RON,
pentru repararea prejudiciului cauzat prin neutilizarea automobilului propriu, timp de  22 de zile.
            Cererea de chemare în judecată are deci, un obiect pur patrimonial, nefiind precedată de o
acţiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act  administrativ, sau constatarea
refuzului nejustificat al pârâţilor de soluţionare a unei cereri în termenul legal.
            Condiţionarea admisibilităţii acţiunii în daune, de soluţionarea unei acţiuni anterioare de
către instanţa de  contencios administrativ rezultă din conţinutul art.19 alin.1 al legii organice mai
sus enunţată, conform căreia, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a
cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la
data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
            Or, reclamantul, care în drept a invocat  şi prevederile art.1 şi următoarele din Legea nr.
554/2004, nu a demonstrat faptul că anterior sesizării instanţei de drept comun s-a adresat instanţei
de  contencios administrativ competentă cu o cerere pentru anularea unui act administrativ sau
recunoaşterea dreptului pretins ori a interesului legitim.
            În aceste condiţii, în mod corect  curtea de apel investită cu regulatorul de competenţă a
apreciat că acţiunea în pretenţii a reclamantului trebuie soluţionată de instanţa de drept comun
competentă, respectiv Judecătoria Ploieşti.
            Având în vedere considerentele expuse recursul a fost respins ca nefondat.
Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept.
Plângere prealabilă. Momentul de la care curge termenul în care poate fi introdusă.

 Legea nr. 554/2004, art. 7, alin. (3) şi (7)

 
Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a
dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi
condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Din dispoziţiile  art. 7 alin. (3) al Legii nr. 554/2004, rezultă că este îndreptăţită să
introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.
Termenul de efectuare a plângerii prealabile este în limita celui prevăzut de art.7 alin. (7)
din aceeaşi lege şi începe să curgă din momentul în care partea a luat cunoştinţă pe orice
cale de existenţa acestuia.
                          
Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
                                                                   Decizia nr. 146 din 12 ianuarie 2007
 
            Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr.
12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanţii IE şi IMR au chemat în judecată pe
pârâţii SC I SRL Slobozia şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând
să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât.
            În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei
IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de 47 ha baltă şi 3 ha
intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Judeţului Ialomiţa –
Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la
data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.
            Au mai arătat că, prin sentinţa civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni,
Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost
obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafaţa de 3 ha, validată prin hotărârea
nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituţia Prefectului Judeţului
Ialomiţa a transmis documentaţia Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa,
care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existenţa certificatului de atestare a dreptului de
proprietate emis în favoarea societăţii pârâte.
            La termenul din 03.05.2006, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie
accesorie în interesul reclamanţilor formulată de Comisia judeţeană pentru stabilirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomiţa  conform art.49 şi următoarele
din Codul de procedură civilă.
            Prin sentinţa nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acţiunea
reclamanţilor, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea
nr.554/2004.
            Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor.
            În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, că reclamanţii nu au formulat plângere
prealabilă în termenul de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului administrativ,
prevăzut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004.
            Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamanţi
pentru motive pe care le-au încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.
            În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că raţionamentul
juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de fond este greşit, întrucât ipoteza prevăzută
de legiuitor în art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii
prealabile cu depăşirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru
situaţiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru
motive temeinice efectuează procedura după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut
de art.7 alin.(1).
            Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că pentru terţii cărora actul administrativ
unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii
prealabile curge de la momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă de existenţa
actului.
            În cazul de faţă, potrivit susţinerilor lor, recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de
existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii
şi Alimentaţiei în favoarea  SC I SRL la data de 03.11.2005, când, prin adresa nr.4001,
Oficiul  de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa le-a comunicat că nu le poate fi
eliberat titlul de proprietate întrucât pe acelaşi amplasament este înscris  certificatul de
atestare menţionat.
            Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi, ţinând
seama şi de prevederile art.4031 Cod procedură civilă Înalta Curte constată că recursul nu
este fondat.
            Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanţei de
contencios administrativ competente, persoana care se  consideră vătămată într-un drept
al său ori  într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite
autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului,
revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
            În temeiul art.7 alin.(7) din aceeaşi lege, plângerea prealabilă în cazul actelor
administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul
prevăzut la alineatul (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .
            Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripţie.
            Este adevărat că recurenţii-reclamanţi au calitatea de terţi în raport cu actul
administrativ individual în discuţie, fiind îndreptăţiţi să introducă plângerea prealabilă din
momentul în care au luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, potrivit art.7 alin.
(3) din Legea nr.554/2004.
            Şi în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea
actului, prevăzut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripţie
izvorând din considerente legate de respectarea principiului securităţii şi stabilităţii
raporturilor juridice.
            Înalta Curte reţine, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile
anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după
îndeplinirea procedurii prealabile, în condiţiile prevăzute de legea specială.
            Această prevedere legală, corelată cu dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004,
conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o
condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei
neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acţiunii.
            Constatând astfel că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.7
din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin.
(1) C.proc.civ.
              

RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. PREMII ŞI SPORURI -

FUNCŢII DE DEMNITATE PUBLICĂ. -Art. 3041, 306, 312 Cod
procedură civilă; -Legea 154/1998; -Legea 393/2004; -Legea 263/
SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. PREMII ŞI SPORURI - FUNCŢII DE

DEMNITATE PUBLICĂ.- art. 3041, 306, 312 Cod procedură civilă;- Legea 154/1998;- Legea
393/2004;- Legea 263/2005.Persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică nu
beneficiază de premii, spor de vechime ori alte sporuri prevăzute de lege; primarii şi
viceprimarii nu sunt îndreptăţiţi la încasarea celui de al 13-lea salariu şi nici la sporul de
dificultate de 45\% prev.de HG 498/2003.

Prin sentinţa nr.183 din 14.05.2008 pronunţată în dosar nr.4288/83/2007, Tribunalul

Satu Mare a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi excepţia lipsei
calităţii procesuale a unităţii administrativ - teritoriale invocată de pârâţi.

A admis în parte cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de SINDICATUL

PROAUTONOMIA S.M. A admis în parte încheierea nr.35/05.11.2007 a completului
constituit conform art.31 lit.b din Legea nr.94/1992 din cadrul CURŢII DE CONTURI A
ROMÂNIEI, CAMERA DE CONTURI SATU MARE împotriva pârâţilor D.O., B.G.I., T.V. şi
M.C., în sensul că a obligat pârâtul D.O., în calitate de ordonator principal de credite,
pârâtul B.G.I. în calitate de contabil şef la Primăria Oraşului A. şi pe pârâta T.V. la plata în
contul bugetului local al Oraşului A. a sumei de 5425 lei, reprezentând premii plătite
persoanelor cu funcţii de demnitate publică, la care se adaugă foloase nerealizate în sumă
de 309 lei calculate până la data de 12.10.2007 şi în continuare până la data plăţii
prejudiciului.A obligat pârâtul D.O., în calitate de ordonator principal de credite şi pârâtul
B.G.I. în calitate de contabil şef la Primăria Oraşului A. şi pe pârâta T.V. la plata în contul
bugetului local al Oraşului A. a sumei de 7356 lei reprezentând sporuri plătite nelegal
persoanelor cu funcţii de demnitate publică la care se adaugă foloase nerealizate în sumă
de 452 lei calculate până la data de 12.10.2007 şi în continuare până la data plăţii
prejudiciului.

A respins ca nefondate punctele nr.3 şi 4 din încheierea de sesizare privind obligarea

pârâţilor D.O., B.G.I., T.V. şi M.C. la plata sumelor reprezentând drepturi băneşti decontate
angajaţilor Primăriei.
 Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâţilor invocată prin prisma argumentelor potrivit cărora nu aceşti pârâţi ar fi
vinovaţi de săvârşirea vreunei fapte ilicite, ci alte persoane care nu au fost chemate în
judecată, este neîntemeiată, întrucât pârâţii sunt persoane a căror activitate este supusă
controlului Curţii de Conturi, aceasta poate solicita recuperarea prejudiciului cauzat
bugetului de stat şi bugetelor locale, de la orice persoană pe care o apreciază ca fiind
vinovată de cauzarea acestora, stabilirea acestei răspunderi este o problemă de fond şi nu
de procedură, iar chemarea în judecată doar a anumitor persoane este responsabilitatea şi
libertatea autorului actului de sesizare al instanţei potrivit dispoziţiilor de drept
comun.Excepţia lipsei calităţii procesuale a unităţii administrativ teritoriale a fost respinsă
având în vedere considerentele expuse de către instanţa de contencios administrativ cu
ocazia soluţionării excepţiei lipsei de parte prejudiciată a Primăriei/Consiliul Local.

În litigiile privind prejudiciile cauzate bugetului de stat respectiv bugetelor locale,

citarea persoanei juridice despre al cărei buget este vorba, este necesară pentru ca
hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă pentru ca, astfel, în măsura în care demersul
Curţii de Conturi se dovedeşte a fi justificat aceasta să poată trece la executarea silită.

1. Referitor la punctul 1 din încheierea de sesizare a instanţei prin care se solicită

obligarea primarului şi a contabililor la plata prejudiciului cauzat unităţii administrativ-
teritoriale prin acordarea premiilor anuale către primar şi viceprimar, instanţa a apreciat că
acesta este întemeiat.

Potrivit art. 3 alin. 4 şi 5 din OG nr. 3/2006 privind creşterile salariale ce se vor acorda
în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de
stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi
personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de
stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care
ocupa funcţii de demnitate publica, publicat în M.O. nr. 59/23.01.2006, potrivit căruia "(4)
Pentru persoanele care ocupa funcţii de demnitate publica, alese şi numite, indemnizaţiile
prevăzute în anexele nr. VII/1, VII/2, VII/3 şi Vil/la, VII/2a, VII/Ba, precum şi în anexele
nr. VII/1 b, VII/2b şi VII/3 b reprezintă unica forma de remunerare a activităţii
corespunzătoare funcţiei şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor care se determina în raport cu venitul salarial.

(5) în aplicarea prevederilor alin. (4) persoanele care ocupa funcţii de demnitate
publica, alese şi numite, nu beneficiază de premii, de sporul de vechime în munca şi nici de
alte sporuri prevăzute de lege".

De asemenea, au fost încălcate prevederile OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice
locale publicată în M.O. nr. 431/19 iunie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, art.
14 alin. 3, potrivit căruia (3) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la
art. 1 alin.(2) şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există
baza legală pentru respectiva cheltuială".
 În condiţiile în care prevederile legale de mai sus sunt exprese, în sensul că primarul şi
viceprimarul, persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite nu
beneficiază de nici un spor prevăzut de lege pentru alte categorii de salariaţi, indemnizaţie
prevăzută de lege fiind unica formă de remunerare a acestora s-a constatat că acordarea
acestuia este nelegală, iar cheltuiala angajată şi efectuată din bugetul unităţii administrativ
- teritoriale pentru plata acestora nu are o bază legală.

Astfel fiind, s-a constatat existenţa şi săvârşirea unei fapte ilicite de către persoanele
care au angajat şi aprobat plata premiilor către primar şi viceprimar respectiv de către
ordonatorul principal de credite, contabilul şef care a aprobat plata premiului şi contabilul
care a vizat pentru control financiar preventiv această plată pentru premii.

Consecinţa acestei fapte ilicite este prejudiciul cauzat în bugetul unităţii administrativ
teritoriale care poate fi cuantificat ca şi contravaloare a sumelor achitate cu titlu de premii
persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică.

Atitudinea subiectivă a persoanelor care au cauzat prejudiciul amintit este cea a culpei
constată de către instanţă prin prisma faptului că dispoziţiile legale încălcate nu lasă loc de
interpretare şi a faptului că practica judiciară în materie de contencios administrativ este
constantă în sensul aprecierii ca nelegale a actelor administrative emise de autorităţile
publice locale prin care s-a hotărât acordarea unor premii persoanelor care ocupă funcţii de
demnitate publică.

Excluderea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au cauzat prejudiciul amintit nu

poate fi exclusă prin referire la principiile egalităţii între cetăţeni şi al nediscriminării,
întrucât se constată că dispoziţiile art. 3 alin. 5 din OG nr. 3/2006 anterior citat se aplică
tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice identice, respectiv tuturor persoanelor care
ocupă funcţii de demnitate publică.

2. Referitor la punctul 2 din încheierea de sesizare a instanţei prin care s-a solicitat
obligarea primarului şi a contabilului şef la plata prejudiciului cauzat unităţii administrativ-
teritoriale prin acordarea către primar şi viceprimar a unui spor de dificultate de 45\% din
salariul de încadrare în baza HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, instanţa a apreciat că acesta este întemeiat.

Faţă de acest punct din actul de sesizare, instanţa a constatat că argumentele de fapt
şi de drept invocate de către reclamantă prin încheierea de sesizare sunt temeinice şi legale
reiterarea cestora fiind superfluă. De asemenea, instanţa a apreciat că, argumentele
expuse la punctul 1 din prezentele considerente cu privire la existenţa unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, a existenţei unui prejudiciu cert în patrimoniul unităţii
administrativ-teritoriale şi a culpei persoanelor fizice chemate în judecată, respectiv
motivele pentru care apărările pârâţilor au fost înlăturate sunt valabile şi pentru
argumentarea admiterii acestui din urmă capăt de cerere.
 3. Faţă de punctul 3 din încheierea de sesizare instanţa a reţinut următoarele:

În legătură cu susţinerile formulate de autorul actului de sesizare al instanţei de

judecată privind existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi îndeplinirea în cauză
a condiţiilor răspunderii civile delictuale, s-a constatat că această formă de răspundere este
prevăzută de art. 998 şi următoarele Cod civil şi că, pentru angajarea acestei forme de
răspundere, singura invocată prin actul de sesizare al instanţei, în mod constant, s-a reţinut
că este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: existenţa unei fapte ilicite, a
unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi culpa persoanei care
a săvârşit fapta ilicită.

În opinia autorului actului de sesizare, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost

săvârşită de către primar în calitatea acestuia de ordonator principal de credite şi a constat
în angajarea unor cheltuieli din bugetul local al unităţii administrativ teritoriale fără a avea
la bază o dispoziţie legală şi în semnarea unui acord/ contract colectiv de muncă, apreciat
de către reclamant ca nelegal.

Referitor la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii s-a constatat că acordul/contractul

colectiv de muncă invocat ca nelegal a fost confirmat, conform chiar dispoziţiilor cuprinse în
acesta, iar alocarea sumelor de bani necesare pentru plata drepturilor prevăzute prin
acesta a fost aprobată printr-o hotărâre a Consiliului Local al unităţii administrativ teritoriale
care a fost verificată pentru legalitate de către Prefectul Judeţului Satu Mare, nu a fost
atacată în justiţie şi în legătură cu care nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate.

Astfel, s-a constatat că actul juridic semnat de primar în calitate de angajator a fost
cenzurat sub aspectul legalităţii de către Consiliul local al unităţii administrativ teritoriale şi
de către prefect şi că nu acest acord/contract colectiv de muncă a stat la baza angajării
cheltuielilor bugetare, ci hotărârea consiliului local.

În condiţiile în care hotărârea consiliului local este un act administrativ cu caracter

normativ emis de către autoritatea publică locală în exercitarea atribuţiilor privind
aprobarea bugetului local, acest act administrativ nu a fost anulat de către o instanţă
judecătorească, s-a constatat că angajarea cheltuielilor de către primar au avut o bază
legală, respectiv Hotărârea de consiliu local.

În ce priveşte caracterul nelegal al drepturilor salariale stabilite prin acordul/ contractul

colectiv de muncă şi fapta primarului de a semna acest act juridic, s-a constatat că în ce
priveşte dispoziţiile cuprinse în acesta privitor la ţinută reclamanta confundă noţiunea de
ţinută cu cea de uniforme de serviciu, echipamente de protecţie. Ţinuta pentru care s-a
acordat decontarea sumei de 400 lei pe trimestru se referă la vestimentaţia zilnică a
personalului angajat care nu e identică pentru aceştia pentru a fi apreciată ca obligatorie.
Purtarea unei ţinute, a unui anumit tip de vestimentaţie este consecinţa naturii muncii
prestate de către personalul angajat în instituţii publice determinată de necesitatea
impunerii unei anumite prestanţe în relaţiile cu publicul. Purtarea unei ţinute adecvate este
o obligaţie a personalului angajat, iar decontarea cheltuielilor efectuate de angajaţi în limita
unui plafon de 400 lei pe trimestru nu prezintă un drept de natură salarială ci un aspect al
dreptului la condiţii de muncă adecvate, stabilit în favoarea acestuia în urma unor negocieri
colective între sindicat şi angajator. Prin urmare, nu se putea reţine, că drepturile privind
decontarea cheltuielilor cu ţinuta reprezintă drepturi reglementate prin alte dispoziţii legale,
astfel cum a susţinut reclamanta.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că analizarea legalităţii acestui acord este

superfluă întrucât starea de fapt de mai sus duce în mod inevitabil la concluzia că,
semnarea acestui document de către primar, este rezultatul unor negocieri colective
purtate cu organizaţia sindicală competentă, că acest acord/contract colectiv pentru a
produce efecte juridice era necesar să fie confirmat de către autoritatea publică
competentă să stabilească bugetul corespunzător plăţii drepturilor cuprinse în acesta, astfel
că nu se poate reţine natură de ilicită a faptei pârâtului de a semna acest acord şi nici
natura prejudicială a acestuia în condiţiile în care angajarea plăţilor nu s-a făcut în temeiul
acestuia.

Pentru angajarea cheltuielilor apreciate ca nelegale de către reclamantă, în condiţiile de

mai sus, nu se putea reţine vreo culpă a pârâtului. Chiar în situaţia în care, ipotetic, s-ar da
curs reţinerii reclamantei privind caracterul nelegal al acordului/ contractului colectiv sau s-
ar pune în discuţie legalitatea HCL, răspunderea pentru prejudiciu nu ar reveni doar
persoanelor chemate în judecată de către reclamantă, ci şi membrilor consiliului local care
au aprobat bugetul local, respectiv au aprobat angajarea acestor cheltuieli de către
ordonatorul principal de credite, ori acestea nu au fost chemate în judecată. Introducerea
acestora în cauză din oficiu nu este posibilă, în condiţiile în care, dispoziţiile art. 70 din
Legea nr. 94/1992 privind procedura de soluţionare a cererilor în faţa colegiilor
jurisdicţionale (cu excepţia celor privind atribuţiile completelor constituite conform art. 31
alin. 1 din lege de a sesiza instanţa competentă) au devenit caduce prin revizuirea
Constituţiei României.

În ce priveşte faptele săvârşite de către pârâtul secretar al unităţii administrativ

teritoriale, s-a constatat că acesta nu a semnat acordul/contractul colectiv de muncă a
cărei nelegalitate se invocă, ci HCL prin care acesta a fost aprobat.

Viza de legalitate" a secretarului unităţii administrativ teritoriale, exprimată prin

semnarea actelor administrative emise de autorităţile publice locale este exprimarea unei
interpretări personale a legii, adoptarea de către autoritate publică a actului administrativ
nemaifiind condiţionată de semnarea acestuia de către secretarul unităţii administrativ -
teritoriale. Pe de altă parte, s-a constatat că, actele administrative adoptate de către
autorităţile publice locale sunt supuse controlului de legalitate şi din partea Instituţiei
Prefectului, care are posibilitatea să solicite autorităţii publice emitente să revoce actul
administrativ apreciat ca nelegal şi chiar să introducă acţiune în contencios administrativ
pentru anularea acestora. Secretarul oraşului, pârât în prezenta cauză, a înaintat hotărârea
prin care consiliul local a aprobat acordul/contractul colectiv spre verificarea legalităţii şi la
Prefect, care nu l-a sesizat în sensul că actul administrativ ar fi nelegal.Pentru ca secretarul
unităţii administrativ-teritoriale să se poată face responsabil de aplicare unei vize de
legalitate, nu este suficientă aprecierea unui organ de control a faptului că actul vizat este
nelegal, ci este necesară stabilirea intenţiei persoanei de a viza spre legalitatea un act
despre care ştia că acesta este nelegal. Ori, constatându-se că în aplicarea legislaţiei
privind salarizarea şi drepturile cuvenite salariaţilor există interpretări diferite la nivelul
diferitelor instituţii ale statutului, că la baza adoptării HCL despre a cărui viză de legalitate
este vorba s-a aflat un act juridic cu aparenţă de legalitate în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 188/1999, respectiv ale Legii nr. 130/1996, se apreciază că, în sarcina pârâtului nu se
putea reţinere săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi cu atât mai mult o
culpă în săvârşirea acesteia.

În ce priveşte pârâta contabil şef al Primăriei s-a constatat că viza de control financiar
preventiv s-a aplicat înainte de adoptarea HCL şi nu înainte de încheierea
acordului/contractului colectiv de muncă. De asemenea s-a apreciat că argumentele
invocate mai sus în favoarea pârâtului secretar al unităţii administrativ teritoriale, în sensul
că în sarcina acestuia nu se poate reţine săvârşirea din culpă a unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii sunt valabile şi în favoarea persoanei cu atribuţii de control financiar
preventiv.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de contencios administrativ a constatat că, în privinţa
pârâţilor indicaţi în acest punct din actul de sesizare nu sunt îndeplinite elementele
răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 şi următoarele din Codul civil, astfel
că solicitarea reclamantei privind obligarea acestora la plata prejudiciului calculat de către
organul de control este neîntemeiată, motiv pentru care aceasta a fost respinsă.

4. Referitor la punctul 4 din actul de sesizare al instanţei privind solicitarea ca pârâţii să

fie obligaţi la plata prejudiciului cauzat ca urmare a achitării personalului contractual a
primelor de vacanţă aferente anului 2006 s-a constatat că starea de fapt şi argumentele
juridice descrise la punctul trei din prezentele considerente privind lipsa de culpă a pârâţilor
în crearea prejudiciului invocat de reclamant în bugetul unităţii administrativ - teritoriale,
sunt pe deplin aplicabile întrucât pe de o parte, plata acestora s-a efectuat în baza unei
practici judiciare constante a instanţelor judecătoreşti privind îndreptăţirea personalului
angajat al aparatului de specialitate al unei unităţi administrative de a beneficia de prime
de vacanţă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii D.O.M., B.G.I., T.V. şi unitatea
păgubită Primăria A.

Pârâţii au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii în

întregime a Încheierii nr.35 din 5.11.2007 a Curţii de Conturi a României - Camera de
Conturi Satu Mare cu menţinerea în rest a dispoziţiilor sentinţei.
 În dezvoltarea motivelor de recurs au arătat că instanţa de fond a respins în mod
greşit, cu încălcarea dispoziţiilor legale apărările formulate de pârâţi cu privire la sesizarea
Curţii de Conturi şi cu privire la punctele 1 şi 2 din sesizare, care trebuiau respinse.

La punctul 1 din sesizare s-a reţinut că în mod greşit s-au efectuat plăţi reprezentând
premii pentru primar şi viceprimar, respectiv al 13-lea salariu.

Pentru a efectua plăţile privind cel de-al 13-lea salariu pentru primar şi viceprimar,
persoane cu funcţii de demnitate publică, alese şi numite, s-a avut în vedere Hotărârea
Consiliului Local Ardud nr.39/2005 hotărâre care nu a fost atacată de instituţia prefectului
sau de alte persoane interesate, fiind executorie.

Şi practica judiciară a Tribunalului Satu Mare şi a Curtea de Apel, în alte dosare a

confirmat dreptul primarilor de a beneficia de cel de-al 13-lea salariu.

Tribunalul Satu Mare a apreciat că în mod greşit a statuat că persoanele ce ocupă

funcţii de demnitate publică alese sau numite, nu pot beneficia decât de indemnizaţiile
expres prevăzute în lege, nu şi cele stabilite prin Hotărâri ale Consiliului Local.

La punctul 2 din Încheierea Curţii de Conturi, punct menţinut de Tribunalul Satu Mare,
s-a reţinut în esenţă, că primarul şi viceprimarul persoane care ocupă funcţii de demnitate
publică, alese sau numite, nu pot beneficia de sporurile acordate membrilor comisiilor de
aplicare a Legii 10/2001 şi a Legii 18/1991 cu modificările ulterioare.

Acest spor acordat legea îl defineşte în OUG 209/2005 şi Legea 263/2006 ca spor de
dificultate.

Aceste sporuri au fost acordate în baza Hotărârii Consiliului Local A. şi în baza art.111
prin derogare de la dispoziţiile Legii 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor în
sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţia de demnitate
publică alese sau numite în funcţii - din administraţia publică centrală sau locală,
beneficiază lunar de un spor de dificultate de până la 50\% din indemnizaţia
corespunzătoare funcţiei respective sau din salariul de încadrare în cazul în care sunt
implicate în aplicarea următoarelor acte normative - Legea 10/2001 şi Legea fondului
funciar 18/1991".

Ori, potrivit legii primarul şi viceprimarul sunt implicaţi direct în aplicarea acestor legi,
considerente pentru care şi acest punct din Încheierea Curţii de Conturi a fost menţinut
eronat prin aplicarea greşită a legii.

Recurenta Primăria oraşului A. a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a

hotărârii atacate şi în consecinţă respingerea în tot a încheierii de sesizare nr.35 din
5.11.2007 a Curţii de Conturi a României, Secţia control financiar ulterior Direcţia de control
Financiar Ulterior Satu Mare cu privire la obligarea d-lor. D. O.M., B.G.I. şi T.V. la plata
sumelor de 5.425 lei reprezentând premii plătite persoanelor cu funcţii de demnitate
publică, la care se adaugă suma de 309 lei foloase nerealizate şi 7.356 lei reprezentând
sporuri plătite persoanelor cu funcţii de demnitate publică.

În ceea ce priveşte acordarea premiului anual pentru persoanele ce ocupă funcţii de

demnitate publică a arătat că având în vedere aplicabilitatea legii în timp, poziţia instanţelor
judecătoreşti, care prin soluţiile date constituie o autoritate de lucru judecat, că în anii
anteriori s-au acordat drepturi băneşti constând în premii, spor de vechime şi tichete de
masă, susţinute de sentinţe judecătoreşti, creându-se o cutumă a apreciat ca fiind legală
acordarea de drepturi băneşti.

Indemnizaţiile persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică alese şi numite

precum şi ale celor care ocupă funcţii asimilate cu funcţii de demnitate publică sunt
prevăzute în anexele VII/1a, VII/2a, VII3a şi VIII a pentru perioada 1 februarie - 31 august
2006 şi respectiv, în anexele VII/1b, VII/2b, VII3b şi VIII b pentru perioada 1 septembrie -
31 decembrie 2006.

Pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite

îndemnizaţiile prevăzute în anexele VII/1, VII/2, VII/3 şi VII/1a, VII/2a, VII73a precum şi
în anexele VII/1b, VII/2b, VII3b reprezintă unica formă de remunerare a activităţii
corespunzătoare funcţiei ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

În România, stat de drept, democratic şi social, drepturile şi libertăţile cetăţenilor

reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege - Principiul egalităţii între cetăţeni, al
excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în ceea ce priveşte dreptul la muncă, la
libera alegere a ocupaţiei, la condiţiile de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la un salariu
egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată
pe categorie socială, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii
folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.

În ceea ce priveşte acordarea sporului de comisie, astfel cum îl denumeşte legea spor
lunar de dificultate, persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică a arătat că a fost
confundat atât de organul de control fiscal cât şi de instanţa de judecată cu dreptul
primarului şi viceprimarului la indemnizaţie.

Însă textul de lege recunoaşte şi susţine faptul că participarea primarului şi

viceprimarului în comisiile de proprietate nu este o atribuţie specifică funcţiei de demnitate
publică, ci o consecinţă firească a unor atribuţii suplimentare stabilite de legiuitor, altele
decât cele stabilite de Legea 215/2001, temeiul naşterii dreptului la indemnizaţie în
condiţiile legii 154. Asta în cazul primarului. În ceea ce priveşte viceprimarul nici măcar
legea specială nu-i stabileşte o astfel de atribuţie, atribuţiile lui fiind stabilite prin dispoziţia
primarului.

În concluzie OUG 136/2006 confirmă şi subliniază că acordarea dreptului la spor de

dificultate demnitarilor este o măsură legală.

A apreciat că instanţa de fond a analizat superficial fondul cauzei încălcând unele

prevederi legale şi nesocotindu-le pe altele iar hotărârea a fost pronunţată fără a cuprinde
motivele pe care se sprijină pe de o parte iar pe de altă parte a fost dată cu aplicarea
greşită a legii.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu în temeiul
art.3041 şi 306 Cod procedură civilă Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate şi le-a
respins în consecinţă.

Criticile recurenţilor D.O.M., B.G.I., T.V. vizând respingerea greşită, cu încălcarea

dispoziţiilor legale a apărărilor formulate de către pârâţi cu privire la sesizarea Curţii de
Conturi şi cu privire la punctele 1 şi 2 din sesizare care trebuiau respinse sunt nefondate.

Astfel instanţa de fond a reţinut în mod corect că argumentele de fapt şi de drept

invocate de reclamantă prin încheierea de sesizare sunt temeinice.

În fapt în anul 2006 au fost achitate premii anuale (al 13-lea salariu) primarului şi
viceprimarului, persoane care ocupă funcţii de demnitate publică în sumă de 5.425 lei din
care 2.967 lei reprezintă contravaloarea celui de-al 13-lea salariu achitat primarului aferent
anului 2006 şi 2.458.

Drepturile de care beneficiază persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică sunt
prevăzute în mod expres în art.3 alin.4 şi 5 din OG 3/2006 privind creşterile salariale ce se
vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul
contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor II şi III la Legea
154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a
indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.

Pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, alese şi numite, cum este
situaţia primarului şi viceprimarului, indemnizaţii prevăzute în anexele VII/1, VII/2, VII/3 şi
VII/1a, VII/2a, VII3a precum şi în anexele nr. VII/1b, VII/2b şi VII3b reprezintă unica
formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei şi reprezintă baza de calcul
pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

În aplicarea prevederilor menţionate persoanele care ocupă funcţii de demnitate

publică, alese şi numite, nu beneficiază de premii, de sporul de vechime în muncă şi nici de
alte sporuri prevăzute de lege.
 Acordarea premiilor anuale primarului şi viceprimarului s-a făcut deci cu încălcarea
prevederilor actelor normative menţionate iar prin plata sumei de 5.425 lei s-a creat o
pagubă în bugetul Primăria oraşului A., persoanele răspunzătoare de crearea prejudiciului
fiind recurenţii cum corect a reţinut prima instanţă.

Referirile recurenţilor la Hotărârea Consiliului Local nr.39/2005 în temeiul căreia ar fi

fost efectuate plăţile privind cel de-al 13-lea salariu nu au fi reţinute întrucât Hotărârea
nr.39/2005 a Consiliului Local A. vizează ţinuta obligatorie a funcţionarilor publici precum şi
a personalului administrativ angajat în regim contractual, altul decât personalul de
întreţinere şi pază şi cuantumul asigurării acestei ţinute.

Nici practica judiciară nu putea fi reţinută ca temei legal pentru acordarea acestor
drepturi astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi acceptată susţinerea
recurenţilor.

Referitor la criticile vizând modul de soluţionare a punctului 2 din Încheierea de sesizare

a instanţei prin care se solicita obligarea primarului şi a contabilului şef la plata prejudiciului
cauzat unităţii administrativ-teritoriale prin acordarea de către primar şi viceprimar a unui
spor de dificultate de 45\% din salariul de încadrare Curtea de Apel a apreciat de
asemenea că sunt nefondate.

În mod corect instanţa de fond a menţinut acest punct al sesizării, reţinând că atât
primarul cât şi viceprimarul, persoane ce ocupă funcţii de demnitate publică alese şi
numite, nu pot beneficia de sporurile acordate membrilor Comisiilor de aplicare a Legii
10/2001 şi Legii 18/1991 cu modificările ulterioare pentru perioada din litigiu.

Potrivit prevederilor Legii 263/2005 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr.209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din
domeniul proprietăţii, de acest sport beneficiază doar salariaţii instituţiilor publice implicaţi
în mod direct în aplicarea legilor din domeniul proprietăţii, membrii în comisiile constituite
în baza dispoziţiilor conducătorului unităţii.

Ori, conform Legii 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, primarul şi viceprimarul nu
sunt salariaţi ai instituţiei publice, prin urmare în perioada septembrie - noiembrie 2006 -
nu puteau beneficia de acest spor, prin plata sumei de 7.356 lei creându-se o pagubă în
dauna Primăriei A. culpa persoanelor fizice fiind corect stabilită prin actul de sesizare.

Prin urmare corect au fost înlăturate apărările şi argumentele pârâţilor cu privire la

acest punct al sesizării.

Este adevărat că prin OUG 136/22.12.2006 începând cu luna decembrie devine legală
acordarea sporului şi pentru persoanele cu funcţii de demnitate publică, însă aşa cum s-a
arătat mai sus pentru perioada septembrie - noiembrie 2006 prevederile legale nu
permiteau acordarea acestui spor decât strict angajaţilor.
 Cum şi motivele de recurs invocate de Primăria A. vizează în esenţă aceleaşi aspecte
pentru cele ce preced nu au fost reţinute.

Apreciind în consecinţă că motivele de recurs invocate de recurenţi sunt nefondate, în

cauză nefiind incidente nici prevederile Ordonanţei 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare invocate de recurenta Primăria A., în temeiul
art.312, 316 Cod procedură civilă recursurile au fost respinse ca nefondate.

(Decizia nr.460/CA/4.12.2008 a Curţii de Apel Oradea - Secţia comercială şi de

contencios administrativ şi fiscal).

Tags:
← curtea de apel oradea secţia comercială
← primari

Consecinţele încălcării competenţei funcţionale a unei secţii din cadrul tribunalului.

Competenţa funcţională a unei secţii nu este reglementată prin norme de ordine publică
Conflict de competenţă între două secţii ale aceluiaşi tribunal. Inexistenţă
 EVOLUŢIA MODALITĂŢILOR DE ABORDARE
A PERSONALITĂŢII ÎN SFERA MUNCII

În mod obisnuit, prin personalitate se înţelege subiectul uman considerat

integral ca unitate bio-psiho-socio-culturalã. Conceptul de personalitate se referã la
subiectul uman în integralitatea lui, ca o sintezã unicã a caracteristicilor sale
biologice, a structurilor sale psihice, a mijloacelor culturale de care dispune si a
valorilor dupã care se conduce, a capacitãtilor sale de a actiona eficient în societate,
de a creea şi de a transforma mediul.
Conceptul de personalitate este folosit în psihologie pentru a explica diferenţele
eseţtiale dintre indivizii umani, sub aspectul conduitei lor caracteristice şi, pe de altã
parte, pentru a descrie aspectele stabile din conduita cuiva, “consistenţa stilisticã”a
comportamentului sãu. Unicitatea si stabilitatea conduitei reprezintã, aspectele cele
mai importante la care se referã conceptul de personalitate. Prin unicitate se întelege o
modalitate particularã (unicã) de ajustare a comportamentului la cerintele mediului de
viatã. Prin stabilitate se are în vedere, mai degrabã, o anumitã constantã a atitudinilor,
a tendintelor, si nu o permanentã a stãrilor (care ar exclude ideea de dezvoltare a
omului ca personalitate).
Munca, exercitarea unei profesii îşi pun amprenta asupra structurii şi dezvoltării
personalităţii, astfel încât aceasta, va oglindi „cultura specifică profesiei respective”.
Oamenii cu fond cultural diferit intră în câmpul profesiei cu propriul set de
reprezentări şi de valori legate de aceasta. Persoanele se aseamănă şi se deosebesc în
raport cu sistemul respectiv de reprezentări şi valori, iar studiul aspectelor de ordin
diferenţial ca şi al comunalităţilor poate constitui sursa unor achiziţii importante
privitoare la succesul - insuccesul în diferite zone profesionale şi instituţionale.
 În personalitatea totală, integrală a omului semnificaţie au nu atât însuşirile,
„configuraţiile de trăsături", structurile, sistemele şi subsistemele personalităţii, ci
modul particular de integrare şi utilizare comportamentală a acestora. Astfel, o mare
importanţă are ce este omul în realitate, ce crede el că este, ce doreşte să fie, ce
gândeşte despre alţii, ce consideră că gândesc alţii despre el, comportamentul său
manifestat fiind în funcţie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul
particular de integrare şi funcţionare acestora. Se ştie din experienţa cotidiană că unii
oameni se comportă aşa cum sunt, în timp ce alţii, aşa cum îşi închipuie că sunt sau
cum cred că aşteaptă ceilalţi să se comporte.
Pe de altă parte, în relaţiile interpersonale contează nu atât cum este omul în
realitate, ci cum se manifestă el în contactele cu ceilalţi, deci nu atât însuşirile sau
trăsăturile sale ascunse, „ţinute sub cheie” ci cele care se exteriorizează, care sunt
făcute „publice”. În personalitatea totală a omului există de fapt, mai multe „faţete”
ale acesteia: 1. personalitatea reală, aşa cum este ea în realitate 2. personalitatea
autoevaluată, adică imaginea pe care individul o are despre sine; 3. personalitatea
ideală, adică cea imaginată, cea dorită, cea pe care individul aspiră să şi-o formeze; 4.
personalitatea percepută), imaginea individului despre alţii; 5. personalitatea
proiectată, adică ce crede individul că gândesc alţii despre el; 6. personalitatea
manifestată, cea exteriorizată, obiectivată în comportament. Toate aceste „faţete” ale
personalităţii nu deţin o valoare în sine, ci aceasta apare din interacţiunea lor.
Psihologia muncii şi organizaţională studiază subsistemul uman dintr-o
organizaţie, asa numitul comportament pe care îl derulează personalul acesteia cu
ocazia prestării diferitelor activităţi de muncă. Echipa de muncă, relaţiile cu colegii,
retribuţia, sarcinile de muncă etc., sunt exemple de stimuli sau variabile care intră în
aria de interes a psihologului. De asemenea, organizaţia, postul de muncă,
generează o suită de răspunsuri din partea operatorului uman. Aceste răspunsuri pot
să se refere la satisfacţia în muncă, nivelul performanţei profesionale, absenteism,
atitudinea faţă de superiori etc.
În accepţiunea sa mai largă termenul de personalitate defineşte fiinţa umană
considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Personalitatea integrează
în sine ca sistem organismul individului, structurile psihice umane şi, totodată,
relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale de care dispune.
Personalitatea este, la nivelul omului integral, un sistem bio-psiho-socio-
cultural, care se constituie fundamental, în condiţiile existenţei şi activităţii din
primele etape ale dezvoltării în societate.
Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate implicate în desfăşurarea activităţilor de
muncă este necesară pentru a stabili acordul dintre om şi muncă, a constata în ce
măsură individul răspunde solicitărilor activităţii de muncă, dar şi consecinţele pe care
abaterile acestora de la normale au pentru procesul muncii.
În succesul profesional sunt implicate o serie de trăsături de personalitate ale
individului, toate punându-şi amprenta asupra randamentului şi productivităţii acestuia
la locul de muncă. Dintre aceste trăsături de personalitate menţionăm : temperamentul,
abilităţile, aptitudinile, caracterul, creativitatea, motivaţia în muncă. Astfel, fiecare
dintre cele patru tipuri de temperamente în funcţie de trăsăturile care le caracterizează
se corelează cu anumite comportamente profesionale. Acelaşi lucru se poate observa
şi în cazul tipurilor de personalitate (sangvinică, colerică, flegmatică, melancolică,
respectiv extrovertă şi introvertă) la care comportamentele şi atitudinile la locul de
muncă şi în colectiv sunt dictate de caracteristicile acestora. Motivaţia poate fi şi ea un
factor care contribuie la succesul profesional. Dintre factorii motivaţionali amintim:
salariul, condiţiile de muncă, facilităţile, climatul psihosocial, cadrul organizatoric,
etc. Aptitudinile condiţionează performanţa şi succesul în muncă, şi reprezintă
particularităţi individuale ale oamenilor care constituie o condiţie a realizării anumitor
activităţi la un nivel superior.
 Toate trăsăturile de personalitate menţionate mai sus determină un anumit
comportament profesional în mediul şi la locul de muncă care, la rândul său,
condiţionează performanţele în muncă.
Aptitudinile sunt însuşiri fizice şi/ psihice cu un anumit grad de dezvoltare bazate
pe predispoziţii ereditare care se formează şi se dezvoltă în cursul unei activităţi, şi
care condiţionează performanţa şi succesul în muncă.
Atitudinile sunt stări de pregătire mentală şi morală, facilitate prin experienţă şi
care dinamizează şi direcţionează comportamentul persoanei în diferite situaţii, prin
componentele cognitive şi afective.
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căreia contribuie
trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile
şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii cu bază
fiziologică.
Motivaţia este o stare internǎ dinamizatoare, energizatoare şi direcţionatǎ în
acelaşi timp care îl împinge pe individ să-şi atingă anumite scopuri.
Creativitatea este potenţialul individual sau colectiv de a crea şi inventa, care
reflectă unitatea dintre factorii interni şi externi ce au ca efect realizarea unui produs
original şi cu utilitate socială.
Variabilele de personalitate implicate în activitatea de munca au fost
evaluate în raport cu anumite criterii pentru a se stabili importanţa lor în
adaptarea, integrarea, reuşita şi stabilitatea profesională.
Au fost evidenţiate mai multe caractenistici de personalitate:
a) Echilibrul emoţional (stabilitatea emoţională). Această caractenistică este
implicată în integrarea persoanei atât în sarcina de muncă cât şi în ambianţa
socială şi fizică a muncii. Echilibrul emoţional semnifică maturitatea emoţională,
capacitatea de a tolera situaţiile frustrante, deoarece munca este, în adevăr o
situaţie, care implică, alături de satisfacţie şi unele frustrări. Instabilitatea
emotionala, numită “nevrotism”este considerata una din cauzele neadaptarii,
mai ales în activităţile cu potential de risc şi de accidente. Emotivitatea, în sine
dacă nu atinge valori înalte, asociată cu inteligenţa poate sa constituie un element
de buna prognoză în anumite activitati deoarece combinarea lor asigura
dinamizarea activitatii. Emotivitatea este, in limitele normalitatii, asociată cu
anumite trasatuni caracteriale: constiinciazitate, prudenta.
b) Factorul motivational. Aspectul motivational joacă un rol important nu numai
în reuşita profesională, nu numai în alegerea profesiunii dar şi în stabilitatea
profesională. Motivatia este o caracteristica educabilă. Cercetările efectuate în
ultimele decenii, din perspectiva teoriei condiţionării instrumentale sau operante,
au arătat că programele de întărire (Skinner) realizate in diverse strategii pot
duce la crearea unor obisnuinţe favorabile integrării optime în sarcinile de
muncă.
Dincolo de nivelurile bazale ale piramidei, omul este animat şi de trebuinţele
de creştere, de metamotive : trebuinta de autorealizare, interese legate de
profesiune etc.
Interesele, de asemenea au un rol important în reuşita profesională. Totuşi şi
în cazul lor s-a dovedit că nu exista o relaţie liniară între interese şi reuşita
profesională. Ele au un rol important în alegerea profesiunii şi în realizarea
stabilităţii în profesiunea respectivă. Interesul profesional poate fi împărţit într-o
componentă specifică, legată de conţinutul muncii şi o altă componentă bazată pe
motivaţia generală, legată de profesiune, respectiv ataşamentul faţă de firma,
faţă de ambinata psihosocială a grupului de apartenenţă, faţă de colegi etc.
Unii cercetatori timpurii ai personalităţii au crezut că, pentru a înţelege persoanele
fizice, trebuie să spargem tiparele de comportament în serii de trăsături observabile.
Conform teoriei, combinarea acestor trăsături observabile într-un grup formează
personalitatea unui individ. Acesti teoriticieni au sustinut că pentru a înţelege
individul, modelele comportamentale pot fi defalcate într-o serie de trăsături general
observabile. O clasificare populară a modelelor de personalitate este denumita şi
“Big Five”. Aceste modele includ: extrovertirea, agreabilitatea, conştiinciozitatea,
stabilitatea emoţională şi deschiderea faţă de experiente noi. Dintr-o cercetare
preliminară ştim că angajaţii introvertiţi şi cei conştiincioşi sunt mai puţin susceptibili
de a absenta de la locul de muncă. Extrovertiţii tind să aibă salarii mai mari, să
primească mai multe promovări şi sunt mai multumiţi de cariera lor. Oameni care sunt
constiincioşi sunt mult mai motivaţi şi obţin performanţe mai bune.