https://www.juridice.ro/402284/cum-se-pot-face-referinte-asupra-unui-caz-rezumatul-de-caz.

html

se pot face referințe asupra unui caz.

Rezumatul de caz

02.10.2015 | Claudiu-Octavian ULICI

A înțelege pe deplin legea presupune însușirea de cunoștințe juridice din

cazurile anterioare, pentru care a fost deja pronunțată o soluție definitivă și
cunoașterea standardelor de citare a hotărârilor judecătorești, așa cum am
indicat în lucrarea ”Raport de Drept Ulici. Curtea de Apel Cluj trimestrul II
2015”. Pentru a face această sarcină mai ușoară, se poate folosi o metodă de
analiză a fiecărui caz, ce poate fi numită și ”rezumat”. În Statele Unite există o
procedură relativ standardizată, care poate fi urmată când se redactează un
”rezumat” pentru un caz, care a primit deja o soluție definitivă în instanța de
judecată. Trebuie pentru început să fie parcursă cu atenție hotărârea
pronunțată. Când considerați că ați înțeles cazul, puteți pregăti un scurt
rezumat al acestuia. Deși formatul de ”rezumat” poate varia, de obicei, se vor
prezenta elementele esențiale ale cazului, în rubrici, precum cele enumerate
mai jos.

1. Citarea. Se formulează citatul complet pentru fiecare caz, care poate

include numele părților, numărul hotărârii și data la care s-a decis, instanța de
judecată care a luat hotărârea și referințele asupra sursei oficiale în care poate
fi consultată decizia integrală. Citarea va include de asemenea și cuvinte cheie,
pentru identificarea instituției juridice și argumentarea citării. Pentru
referințe asupra modului de citare poate fi consultată lucrarea ”Forma
citatului juridic”, Cluj-Napoca, 2014, ISBN 978-973-0-18097-8.
2. În fapt. 

Se indică pe scurt:
(a) cauza litigiului;
(b) identitatea și argumentele expuse de reclamant și pârât, respectiv
(c) hotărârea instanței inferioare.

3. Diferendul. Frază concisă sub forma unei întrebări ce expune problema

esențială ridicată în fața instanței. În cazul în care sunt implicate mai multe
probleme de drept, fiecare va fi evidențiată separat. Am folosit noțiunea de
”diferend” pentru a face o oarecare distincție de cea de litigiu, observând aici
că litigiul ca atare este un termen mai complex și ar include orice referiri la
toate excepțiile ridicate în cauză, situația personală a părților și altele
asemenea, cu indicarea exactă a datelor de referință. Am înțeles, deci, prin
”diferend” numai acea parte a litigiului care pare a avea o mai mare relevanță
practică și care a reieșit cu o certitudine rezonabilă din speța prezentată.

4. Soluția. Indicați aici cu un simplu ”da” sau ”nu”, dacă aceasta este posibil,
răspunsul dat prin soluția instanței de judecată în litigiul, conform punctului
anterior. Dacă sunt mai multe probleme de drept implicate, fiecare va fi
evidențiată separat.

5. Motive. Se vor rezuma pe scurt motivele instanței de judecată pentru a

pronunța decizia și normele invocate în motivare. În cazul în care sunt
soluționate mai multe probleme de drept, fiecare va fi evidențiată separat.

Bibliografie: Kenneth W. Clarkson, Roger LeRoy Miller, Frank B. Cross,

Herbert D. Kelleher, ”Business Law. Text and Cases”. Thirteenth Edition,
2015, Library of Congress, Control Number: 2013946695 ISBN-13: 978-1-285-
18524-8, Stamford, CT 06902 USA, APENDIX A ”How to Brief Cases and
Analyze Case Problems”.

Exemple de decizii citate în ”Raport de Drept Ulici. Curtea de Apel Cluj

trimestrul II 2015”:
Daune morale. Evaluare persoană lipsită de libertate, 715R CCJ civ I 2015

ÎN FAPT
1. Reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul
Finanțelor la plata sumei de 10.833,33 lei cu titlu de despăgubiri morale,
pentru arestarea sa preventivă nelegală pe o perioadă de 30 de zile, din care
a fost încarcerat efectiv două zile. Cu privire la prejudiciul suferit,
reclamantul a invocat producerea unor daune morale pentru șocul resimțit
ca urmare a arestării sale nelegale și abuzive.
2. Prin Sentință pronunțată de Tribunal, a fost respinsă excepția lipsei
calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor
Publice și excepția inadmisibilității cererii, fiind admisă în parte acțiunea
civilă formulată de reclamantul și în consecință a obligat pârâtul la plata în
favoarea reclamantului a sumei de 2.500 lei cu titlu de despăgubiri morale. 

Pentru a lua această decizie, Instanța a constatat că, prin Încheierea penală
pronunțată de Tribunalul Alba, a fost admisă propunerea formulată de
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia și s-a
dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile,
fiind emis mandat de arestare preventivă. Reclamantul a fost depistat în
Cluj-Napoca, ocazie cu care s-a întocmit procesul-verbal de depistare de
către IPJ – Serviciul de Investigații Criminale și s-a pus în executare
mandatul de arestare.

Printr-o nouă Încheierea penală pronunțată ulterior de Curtea de Apel Alba-

Iulia, s-a admis recursul reclamantului, s-a dispus casarea în întregime a
Încheierii penale a Tribunalului Alba, anularea mandatului de arestare
preventivă și punerea de îndată în libertate a reclamantului, reținându-se că
propunerea de arestare preventivă a reclamantului s-a soluționat în lipsa
citării acestuia.

Potrivit prevederilor Articol 541 alin. (3) CPP, pentru obținerea reparării
pagubei, reclamantul se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție
domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul
Finanțelor Publice, prin urmare, calitatea procesuală a Statului Român prin
Ministerul Finanțelor Publice este conferită acestuia de lege, sens în care
excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât, a fost respinsă.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată,
instanța a apreciat de asemenea ca fiind neîntemeiată, față de dispozițiile
articol 539 CPP, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul
procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

Tribunalul a mai reținut că Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul că

interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de ARTICOL 5
alin. (1) din CONVENȚIE are în vedere obligația de respectare a normelor
interne procedurale și de drept substanțial, ori la adoptarea măsurii
arestării preventive în cazul reclamantului, dispozițiile 146, 149, 150 CPP nu
au fost respectate cât timp în încheierea prin care s-a dispus această măsură
nu a fost soluționată cu citarea legală a reclamantului.

Instanța a apreciat că prejudiciul moral este indiscutabil și el constă în

atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și se
referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la
cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Sub
aspectul cuantificării prejudiciului moral suferit, Tribunalul a reținut
criteriile prevăzute de 540 alin. (1) CPP, reținând că o evaluare exactă a
daunelor morale nu este posibilă, iar întinderea despăgubirilor se poate face
ținând cont de criteriile legale și de elementele de fapt reținute, precum și de
principiul reparării integrale a prejudiciului suferit raportat la
dispozițiile art. 1349 CC. Acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să
reprezinte o sursă de îmbogățire fără just temei, dar în același timp să nu fie
golite de conținut dispozițiile art. 540 CPP, și să se acorde o satisfacție
morală reclamantului, motiv pentru care instanța a considerat că suma de
2.500 lei răspunde acestor cerințe.

3. Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel. Reclamantul a

arătat că sentința este nedreaptă pentru că a acordat despăgubiri morale în
cuantum mult mai redus, comparativ cu unele cazuri similare. Pârâtul a
solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, rejudecând,
respingerea acțiunii reclamantului, în concret, respingerea petitului de
acordare a unor daune morale pentru presupusa privare nelegală libertate
invocată în cauză. În motivarea apelului s-a arătat și că sentința atacată
este nelegală, pornind de la faptul că, pe de-o parte, acțiunea reclamantului
este inadmisibilă, iar pe de altă parte, suma acordată cu titlu de despăgubiri
morale, în primul rând, nu are la bază un suport probator (în cauză nu s-a
administrat un minim de probe care să justifice susținerile reclamantului),
iar în al doilea rând, pentru faptul că suma de 2.500 lei acordată pentru
două zile de arest preventiv este prea mare prin raportare la realitățile
prezentului, în sensul că această sumă reprezintă salariul minim pe
economie a unei persoane pe aproximativ 3 luni.

DIFERENDUL

Dacă pentru arestarea reclamantului pentru o perioadă de două zile poate fi

dispusă acordarea de daune morale. Dacă suma de 2.500 lei este una
echitabilă.

SOLUȚIA 

DA. Reclamantul este îndreptățit la daune morale. Despăgubirile trebuie să

prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă și nu să
reprezinte o sursă de îmbogățire injustă pentru cel ce le pretinde. Suma de
2.500 lei este una echitabilă.

MOTIVAREA

1. Curtea a stabilit că sentința instanței de fond este legală și temeinică. Cu

privire la excepția inadmisibilității acțiunii formulate, Curtea reține că, în
mod judicios, această excepție a fost respinsă de instanța de fond. Susținerile
apelanților referitoarea la neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de
art. 539 alin. (2) CPP nu pot fi primite, în speță s-a stabilit în concret și în
mod definitiv un eventual caracter nelegal al arestării preventive a
reclamantului, prin încheierea ulterioară a Curții de Apel Alba-Iulia.
2. Curtea reține că este fundamental în stabilirea dreptului la despăgubiri a
se verifica dacă măsura respectivă a fost constatată ca fiind nelegală pe
parcursul procedurilor. Or, în cauza de față, mandatul de arestare emis pe
seama reclamantului a fost anulat de către instanța de control judiciar,
reținându-se faptul că propunerea de arestare preventivă s-a judecat la
instanța de fond în lipsa reclamantului și în lipsa citării legale a acestuia,
deși erau cunoscute organelor judiciare mai multe adrese de domiciliu și de
reședință ale acestuia, atât în țară, cât și în străinătate. Este așadar pe
deplin dovedit, în interpretarea dată de instanță, faptul că nelegalitatea
măsurii privative de libertate a fost constatată prin hotărâre
judecătorească.

3. Curtea reține că simpla constatare a privării nelegale de libertate atrage

prezumția simplă a existenței unui prejudiciu moral. Dreptul la libertate este
proclamat de Constituție ca fiind inviolabil, restrângerea sa putând fi
făcută, pe cale de excepție, în condiții strict prevăzute de lege. Libertatea este
intrinsecă ființei umane, un atribut esențial al demnității sale. Lipsirea de
liberate, prin ea însăși, este o măsură de natură a crea un sentiment de
disconfort, o suferință psihică; în cazul în care această măsură este nelegală,
suferinței intrinseci i se adaugă un sentiment de nedreptate și frustrare ce
determină un prejudiciu moral ce trebuie reparat.

4. Curtea amintește, raportat la problematica generală a stabilirii

cuantumului daunelor morale, repere stabilite de jurisprudența Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Tolstoy Miloslovsky v.
Regatul Unit, aceasta a stabilit cu titlu de principiu că despăgubirile trebuie
să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă,
având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite,
intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Un cuantum exagerat al
reparației în raport de gravitatea faptei și consecințele sale efective ar
depăși funcția compensatorie a acestor daune, transformându-se ele însele
într-o inechitate, furnizând o sursă de îmbogățire injustă pentru cel ce le
pretinde.
Precedent CEDO așa cum a fost citat în cauză:

CREANGĂ v. ROMÂNIA (2003)

În ședința de Mare Cameră din 23 februarie 2012, a constatat două încălcări

ale dreptului la libertate, una de doar câteva ore în 16 iulie 2003, de la ora
12:00 la ora 22:00, iar alta începând cu data de 25 iulie 2003, pentru care
Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri morale în valoare de
8.000 de euro.

SÂNCRĂIAN v. ROMÂNIA (2010)

În paragraful 95 din hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor a reținut

următoarele: „În această privință, Curtea observă că, potrivit art. 504 C.
proc. pen., orice reparație este condiționată de constatarea nelegalității
detenției prin ordonanță a parchetului sau prin decizie a unei instanțe
(supra, pct. 36). Or, din dosar reiese că autoritățile române nu au considerat
niciun moment această măsură ca fiind ilegală sau contrară în alt mod art.
5 din Convenție. Teza Guvernului constă așadar în a afirma că detenția
reclamantei s-a produs în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare,
Curtea concluzionează că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în
temeiul dispoziției sus-menționate pentru încălcarea art. 5 § 1, în lipsa unei
recunoașteri a nelegalității detenției de către autoritățile naționale.

(…) la originea expresiei „potrivit căilor legale” se află conceptul de

procedură echitabilă și corectă, ideea că orice măsură privativă de libertate
ar trebui să fie emisă de o autoritate calificată, să fie efectuată de o astfel de
autoritate și să nu aibă un caracter arbitrar (a se vedea în special
hotărârea Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 45,
seria A nr. 33).

În plus, Curtea a decis că obligația de a garanta acuzatului dreptul de a fi

prezent în sala de judecată – fie în cursul primei proceduri inițiate împotriva
sa, fie în cursul noului proces – reprezintă unul din elementele esențiale ale
art. 6 (Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, pct. 56, 24 martie
2005).”

TOLSTOY MILOSLOVSKY v. REGATUL UNIT

CEDO a stabilit cu titlu de principiu că despăgubirile trebuie să prezinte un

raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere,
totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și
gravitatea atingerii adusă acestora.

ZIELONKA v. POLONIA (2005)

CEDO a acordat 500 de euro reclamantului, pentru trei zile de detenție

ilegală, situația fiind similară ca perioadă de timp – chiar mai mare – cu
cea a reclamantului.

Dr. Claudiu-Octavian Ulici