Les Petits Bollandistes, Vies des Saints, par m-er Paul Guerin, vol.

XVII, Paris, 1876

Dizertaţie asupra Calendarelor bisericeşti,

Etimologie. Calendar(Calendarium) vine de la cuvântul Calendae, prin care cei vechi

desemnau prima zi a anului sau a lunii. Etimologia este îndoielnică. Unii derivă cuvântul
de la grecescul καλεω – eu chem, convoc, deoarece la romani un preot chema adunarea
poporului la începutul fiecărei luni, pentru a-l învăţa, anunţa ce zi va începe asemenea şi
în ce zi vor fi sărbători; alţii susţineau provenienţa cuvântului din latină colo . eu onorez,
serbez, cu aluzie chiar la calendar, de aceea a fost preferat cuvântul colind, faţă de
calendă. De altfel expresia Calendă- Calendarium a fost mai folosit de latini, decât de
greci. În evul mediu se întâlneşte termenul de Compotus sau Computus care este mai
cunoscut decât Calendar Calendarul ave aca scop indicarea, pe parcusrul întregului an, a
epocilor sfinţilor, precum sărbătorile şi manierele în care se ţineau ele..Erau două feluri
de calendar : un Mic calendar, ce nu dădea decât unele explicaţii generale despre
sărbători şi epocile consacrate, fără să indice diviziunea anului în zile, săptămâni şi luni.
Nu era folosit decât la liturghie sau la practica internă a Bisericii, precum slujbele, etc., Şi
Marele calendar, care era împărţit pe zile, săptămâni şi luni.
Calendarele diverselor biserici. P. 12
Aranjamentul şi redactarea Calendarului bisericesc făcea parte din datoriile preoţilor.
Fiecare Biserică anunţa cu grijă ziua morţii episcopilor săi, sau zilele în care sf. Săi
martiri au suferit, adăugând câteva mici detalii legate de pătimirea lor. Episcopul
însărcina pe câţiva preoţi ai eparhiei să ţină evidenţa acestor zile şi să-i comunice lui
rezultatul muncii lor, mai întâi. Rezultă de aici că fiecare provincie trebuia să-şi aibă
Propriul Calendar al Martirilor şi Mărturisitorilor. Cel mai vechi pe care-l avem este
cel al savantului iezuit Bucherius (Părintele Boucher) care a fost redactat către
mijlocul secolului al IV-lea. Se compune din două părţi : Prima parte o constituie
numele papilor, de la Luciu I(259) până la Julius I ( 337), predecesorul lui Liberius.
Totuşi doi papi martiri, Sixt II (257-259) şi Marcel (304-310) lipsesc dintre ei, deşi au
murit martiric. Cea de a doua parte conţinea Martirii, printre care se găseau şi papii
Fabian, Calixt şi Pontian. Jean Fronto a publicat un alt Calendar roman, mai puţin
vechi, e adevărat, pe care l-a extras dintr-un manuscris din mănăstirea Sf. Genevieva din
Paris. Mai există unul al lui Edmond Martene (p. 12) care nu poate fi atât de vechi pe cât
pretinde. Fragmentele culese de Mingarelli nu pot fi atât de importante. Calendarul
cartaginez, descoperit de Mabillon şi publicat de Ruinard, aparţine de asemenea, după
opinia acestor autori, secolului al V-lea. Morcelli, care-l crede a fi din sec al VI-lea, nu
explică de ce lunile martie şi aprilie lipsesc din acest calendar. Raţiunea ar fi că în aceste
luni, fiind postul Paştelui şi Sărbătoarea Învierii nu mai rămânea loc şi pentru sărbătorile
martirilor. Dar mai sunt şi alte dificultăţi asupra acestui calendar, mai întâi că nu este nici
o sărbătoare dedicată Sf. Fecioare. Nu este un fapt singular că Fer. Augustin nu a
pronunţat nici un cuvânt asupra vreunei sărbători a Sf. Fecioare. Se poate presupune că
atunci încă nu se ţinea nici o sărbătoare închinată Sf. Fecioare în Africa, deşi această
dificultate dispare, dacă ne aducem aminte că în primele veacuri sărbătorile închinate Sf.
Fecioare se ţineau odată cu cele închinate Mântuitorului şi exista un Calendar separat al
acestora în unele ţări. Cum Calendarul cartaginez era destinat doar Martirilor şi

1
Episcopilor se explică de ce lipsesc sărbătoriel Sf. Fecioare. Ca şi Cartagina, în Africa şi
alte biserici particulare îşi aveau un calendar propriu. Fer.Augustin ne arată că la Hippo
se ţineau câteva sărbători ce nu se întâlnesc în calendarele Cartagineze. Calendarele
Bisericilor din Spania şi Galia diferă de cele precedente. Cum aceste biserici aveau, în
antichitatea creştină, propria lor liturghie şi martirii lor şi astfel aveau şi propriile
calendare. Suntem îndreptăţiţi la acest raţionament, cunoscând un fragment din
Calendarul gotic sau mozarab1 al savantului spaniol Francois de Pisa. Calendarul citat de
Achery2, aparţine Bis Galiei şi a fost compus către anul 826. sunt sărbători unice, precum
una închinată Sf. Petru, pe care, tot în Apus, în unele locuri o găsim de două ori.
Răspunsul îl găsim în scrisorile Fer. Ieronim, pe care le scrie pentru fiecare zi, într-un
dublu sens. Prima serie, de la A la G, indică zilele săptămânii. Aici sunt cuprinse
scrisorile duminicale.A doua serie cuprinde alfabetul complet şi se sfârşeşte de fiecare
dată fără întrerupere şi fără să regleze asupra începutului lunii. De ex. dacă luna ianuarie
sfârşeşte la litera L, luna februarie începe cu litera M. Cel mai vechi calendar englez se
găseşte în Schulting3, unde se citeşte, la ziua de 21 octombrie : XIII Kal, novembr,
sanctum virginum in colonia, fără indicaţia precisă a numărului acestor sfinte fecioare.
Calendarele germane nu depăşesc sec. al IX-lea, Garbert4 a publicat trei calendare din
această epocă şi le-a îmbogăţit cu note nsavante. (p.12) Hontheim5maminteşte cinci dintre
cele mai vechi aparţinând secolului al X-lea. Eckart6 citeză unul din secolul al XI-lea,
destinat special Bisericii din Freisingen, în care se găsesc câteva pasagii care interesează
istoria critică.

Autoritatea calendarelor; refelcţii critice asupra vechimii lor. Calendarele, prin ceea
ce serveau ele, în special a dirija liturghia ecleziastică, depindea numai de episcopul sau
reprezentantul său. O mână strină nu putea să se atingă de el şi cu atât mai puţinn să facă
interpolări arbitrare. Nici o modificare nu se putea face fără autoritatea ierarhului, căruia
îi era incredinţată conducerea liturghiei ; nici o alterare, nici o adăugare ori omitere nu
scăpau clerului, ordinul liturgic trebuia să se regleze pe calendar. De aici se poate deduce
marea autoritate pe care o avea Calendarele. Sunt primele fundamente ale
martirologiilor, căci acestea din urmă provin din calendare. Iată de ce sunt de o mare
valoare în ochii criticii. În afară de aceasta, martirologiile sunt compuse foarte adesea de
savanţi particulari, în timp ce Calendarele sunt opera autorităţii publice. Se poate deci
pune în numărul cărţilor liturgice propriu zise, conservate în primurile vremuri de
episcopi sau de funcţionari bisericeşti, desemnaţi de ei. Prin urmare, Calendarele făcură
parte din Sacramentarii şi au fost plasate când la început, când la sfârşitul acestor cărţi.
Aceasta arată din nou că erau estimate mai mult decât martirologiile, care nu aveau nici o
influenţă asupra cultului, dacă nu erau menţionate în liturghie sau în oficiul zilnic. Cu cât
Calendarul este mai vechi cu atât este mai de preţ pentru arheologia creştină.Deşi nu e

1
Bolandistul Pinius a îmbogăţit acest fragment cu note sanante, în al său Tratat asupra liturghiei mozarabe
(cap. X) Acest savant regretă pe bună dreptate că Francois de Pisa ne-a furnizat decât două luni, în timp
ce totul, din cauza venerabilei vechimi va fi a unei aşa de importante cutezanţe pentru istorie şi critică.
2
Terie X, pag 130 a Veterum aliquot scriptorium qui in Galliae bibliothecis, maxime Be nedictorum
latuerant, Spicilegium, 13 vol, Paris 1653-1677, reimprimată în 1723, 3 vol.
3
Bibliotheca ecclesiastica, vol. IV, partea a II-a, p. 175.
4
Monumenta lithurgica Alemannica , partea a III-a.
5
Prodromus historiaenTreuriensis
6
Comentarii de rebus FrancismOrientalis.

2
deloc uşor de stabilit vechimea şi regiunea căreia i-a aparţinut un calendar sau altul.
Criticii au stabilit unele reguli, dintre care menţionăm :
1. Ceea ce caracterizează vechimea este o indicaţie scurtă şi simplă a sărbătorii. Cei
vechi evitau elogiile şi titlurile întinse, se mulţumeau cu simplul nume, iar
titlulrile de sanctus, beatus, erau rare. Uneori toţi martirii unei regiuni erau
enumeraţi sub o rubrică generală.
2. În aveeaşi zi nu puteu fi mai multe sărbători ale credinţei. La început nu se putea
serba în fiecare biseerică decât o singură serbătoare pe zi. Comemorationes erau
necunoscute sau extrem de rare. Se pare că ceea ce acest lucru s-a schimbat în sec.
IX datorită înmulţirii sărbătorilor.
3. Antichitatea cunoştea puţine sărbători ale Fecioarei, deoarece aceste sărbători şi
cele ale Mântuitorului erau serbate împreună.
4. Nu se serbau deloc sărbători în timpul postului sau în lunile de post.Era în
obiceiul ambelor biserici, de Apus şi Răsărit.
5. Înainte de sec. V nu se serba nici un sf. Episcop sau mărturisitor, dacă nu era în
acelaşi timp şi mărturisitor. Dacă se găseşte în vreun calendar sărbătoarea unui sf.
Episcop, se poate trage concluzia cu certitudine că a fost introdus după sec. IV.
6. Dacă nu se găseşte nici o vecernie(vigiles) într-un calendar, cu atât e mai vechi.În
calendarul lui Bucherius şi chiar cel de la Cartagina nu se întâlnesc indicaţii,
referitoare la vecernie. Calendarium Frontonianum dimpotrivă, are patru astfel de
menţiuni, cel al lui Achery cinci, iar cel al lui Martene nouă..
Mult mai greu e să determini regiunea sau biserica căreia îi aparţine calendarul.
Cunoaşterea diferitelor epoci când aceste sărbători au fost instituită de sinoadele sau
episcopii pot să uşureze ac cercetare, dar nimic nu garantează rezultatele. Căci
sinoadele s-au ocupat mai ales de sărbătorile care erau celebrate cu solemnitate în
dioceze, celelalte abia erau menţionare.
Când martirii unei provincii sau dioceze se găseau citaţi în număr mare se poate
considera această circumstanţă ca o regulă mai sigură. Fiecare provincie, fiecare Biserică
acordă sfinţilor proprii o atenţie sporită faţă de cei străini. Este evident că erau cinstiţi
mai mult martirii ţării decât cei străini. Şi regula se aplică cu atât mai mult episcopilor
fiecărei Biserici, ceea ce dă o notă de certitudine sporită calendarelor. În unele calendare
se găsesc indicaţii asupra inceputului şi sfârşitului indictioanelor, ceea ce face posibilă
identificarea provinciei în care era folosit., sau îi aparţinea. Indictioanele imperiale, ce
au fost păstrate în Germania, începeau la 24 septembrie; cele romane începeau la 1
ianuarie. Aceste remarci ne ajută să înţelegem ce criterii trebuie să îndeplinească un
calendar şi cum să-l identificăm şi datăm, La aceasta să mai adăugăm şi informaţia că
cele mai multe calendare vechi au primit şi adiţionări, completări. Pe măsură ce se
stabileau noi sărbători, se înscriau în calendarele bisericeşti, în ziua respectivă. Nu se
poate distinge totdeauna cu precizie stilul, scrisul celui ce a făcut interpolarea, nici
cerneala. Cel ce poseda manuscrisul, sau care poate face cercetări după voia sa, poate
mai bine să judece vârsta, vechimea şi celelalte calităţi , decât cel ce trebuie să se
mulţumească cu o copie scrisă sau imprimată.

Studiul Calendarelor.

3
 În evul mediu ştiinţa calendarelor (Computus) era mai prezentă decât astăzi. Când era
vorba să fie numit un preot, cunoaşterea Computus era o exigenţă sau o condiţie esenţială. Se
studia calendarul în acelaşi timp şi mod cu gramatica. Şi lucrul acesta era cu atât mai necesar cu
cât nu existau calendare tipărite şi nici generale. Preoţii primeau de la episcopi indicaţii despre
Paşti sau altă sărbătoare nouă; restul trebuia să-l regleze ei înşişi. Astfel, sinodul de la Ravena
porunceşte preoţilor să composer leura Calendriera, să înscrie sărbătorile şi să le publice. Se
păstrează câteva astfel de exemplare de Computu ecclesiastico, din care se poate vedea că
această misiune, sarcină era privită ca foarte importantă pentru clerici. Cea mai bună lucrare este
a lui Raban Maur, arhiepiscop de Mayence. El dovedeşte mari cunoştinţe astronomice.(p. 14).

Calendarul normal al Bisericii Romane

Calendarul roman, în uz în Biserică, este cel care a fost reformat succesiv de

Julius Cezar şi Grigore al XIII-lea şi se împarte în ore, zile, săptămâni, luni, ani, în care
succesiunea se calculează cu ajutorul tipilor determinaţi, vârstă, ere, cicluri, etc.
Orele. Timpul este succesiunea clipelor care pun lucrurile create să execute mişcarea lor
sau să furnizeze cursa lor. Primul lucru, ce ne frapează în timp, sunt momentele
succesive, a căror existenţă fugitivă formează trama vieţii noastre. Popoarele au dat
acestor clipe diferite denumiri şi le-au supus, urmând cunoştinţele lor astronomice, în
diverse clasamente. Biserica, fără să se abată de la aceste instituţii ale popoarelor, a dorit
totuşi să găsească, în unitatea naturală a zilei, şapte ore predestinate.
Alegerea celor şapte ore s-a făcut mai întâi pentru a-şi aminti de binefacerile
creaţiei. Dumnezeu în şapte clipe solemne, a adus din nefiinţă la fiinţă întreaga creaţie..
Noi, care suntem asociaţi atotputerniciei sale creatoare, avem, de asemenea, şapte ore de
fecunditate, creaţie. Fecunditatea gândirii pentru a medita; fecunditatea inimii pentru a ne
ruga; fecunditatea mâinilor pentru a munci; iată trei forţe pentru care Biserica înţelege, de
şapte ori pe zi, să se asocieze dorinţele Celui Prea Înalt şi să coopereze la operele sale.
În al doilea rând, alegerea celor şapte ore are scopul să onoreze principalele
circumstanţe ale restaurării supranaturale a umanităţii. După cădere umanitatea s-a
afundat 5 mii de ani în întuneric, a fost o noapte adâncă a omenirii. La capătul acestei
nopţi se naşte Mântuitorul; dimineaţa a înviat; la prima oră el se arată femeilor
mironosiţe; la ora a treia se pogoară Sf. Duh; la ora a şasea Mântuitorul este răstignit; la
ceasul al aIX-lea el moare; ora de seară este simbolul sfârşitului lumii, când Mântuitorul
va veni triumfal să judece vii şi morţii. Iată motivele pentru care au fost alese cele şapte
ore, sau ceasuri.
În al treilea rând, cele şapte ore ne amintesc că noi trebuie să consacrăm slujirii lui
Dumnezeu marile etape ale vieţii noastre. Sunt, intr-adevăr, între fazele vieţii noastre
orele de rugăciune, o adunare frapantă, o corespondenţă măreaţă. Oficiul miezonopticii,
sau slujba de noapte este timpul care precede naşterea noastră, ora când, îngropaţi în
sânul, pântecele maicii noastre, trebuie să oferim lui Dumnezeu primele tresăriri.(p. 15)
Laudele ce se oficiază la apariţia zorilor simbolizează timpul copilăriei, în timpul căreia
abia se zăreşte raţiunea, palida înţelepciune. (p.16)
Ziua şi noaptea - cele şapte ceasuri, ore sunt pentru noi ore semnificative, puncte
sau repere pentru activitate şi gândire.

4
Între suflet, p.d.o.p şi zi şi noapte pe de altă parte, există un raport intim, profund. A le
simţi este uşor, a le interpreta este mai dificil; totuşi este o datorie sau o binecuvântare de
a găsi în acestea mobilul pentru a săvârşi virtuţile.
Nu este inutil a preciza că sunt două zile: una naturală şi alta artificială. Ziua
naturală este căderea, scurgerea timpului, când terra se mişcă ea însăşi, se învârte în jurul
propriei axe, dar se translatează şi în jurul soarelui. Ziua artificială este spaţiul de timp,
când soarele rămâne pe orizont, de la răsărit şi până la apus. Se întinde astfel pentru a
distinge ziua de noapte, iar nopţile şi zilele se reunesc pentru a forma ziua astronomică.
Două lucruri profunde distingem aici: ziua este timpul luminii, noapte a întunericului,
ziua timpul muncii, noaptea a odihnei.
Liturgiştii, cu înţelepciunea lor ingenioasă şi uneori sublimă, au distins în zi şi în
noapte independent de orele rezervate rugăciunii, unele momente, în care gândeau mai
bine la recunoaşterea influxului divin asupra sufletelor şi concursul reflecţiei sau
spontaneităţii sufletelor faţă de această acţiune a lui Dumnezeu (p.17).
Primii creştini se rugau adesea noaptea şi chiar creştinii de la Roma, închişi în
catacombe, au făcut din viaţa lor o noapte eternă. Biserica s-a inspirat din aceste fapte şi
a rânduit multe din slujbele sale şi rugăciunile sale să se oficieze noaptea. Miezonoptica,
Laudele, Vecernia şi Compilatele sunt rugăciuni nocturne, cel puţin în virtutea instituirii
lor bisericeşti.
Săptămânile: Săptămâna încheie 7 zile naturale, a căror repetiţie formează lunile,
anii, secolele. În calendarul bisericesc aceste şapte zile sunt desemnate de şapte scrisori,
primele ale alfabetului. Se numesc scrisori duminicale, ceea ce corespunde duminicii. De
la începutul lumii zilele au primit numele planetelor. Prima a primit numele soarelui, care
este prinţul tuturor astrelor. A doua a zi a împrumutat numele de la lună, care prin lumina
sa se aseamănă foarte mult cu soarele. Cele cinci planete dau numele celorlalte zile:
Martie, Mercur, Jupiter, Venera şi Saturn. Aceste zile nu sunt aşezate în ordinea
planetelor, ci după influenţa lor. (18). Fiecare zi are semnificaţia ei, miercuri şi vineri,
amintrindu-ne de vinderea şi patima Mântuitorului. Sâmbătă de propovăduirea în iad a
dezrobirii.
Lunile. Luna e un spaţiu de timp, unde luna se lungeşte după soare, în aparenţă luna se
reuneşte cu el, după ce şi-a terminat cursul. Lună, în latină mensis vine de la măsură,
fiindcă luna vine de la măsurarea anului. Romulus, întemeietorul Romei, a divizat anul în
zece luni cărora le-a dat nume particulare, în timp ce evreii şi alte naţiuni le-au desemnat
cu numere. El a dat numele martie primei luni, în onoarea lui Martie, tatăl său; pe a doua
a numit-o Aprilie, amintindu-şi de Afrodita sau de Venus; a treia mai, de la nimpha Maia,
mama lui Mercur; a patra Iunie, probabil de la Junion. Următoarele şase au primit numele
de ordin în care s-au urmat: astfel a cincea a fost numit Quintilis, a şasea Sextilis, a şaptea
September, a opta Octomber; a noua Novenber, a zecea decembrie. La aceste zece luni,
Numai Pompiliu a adăugat alte două Ianuarie de la Junus şi Februarius de la Februaria
sau mai bine zis de la sacrificiile expiatorii care se făceau în această lună. Cele două luni
adăugate de Numa au făcut anul, care nu era compus decât din zece, ci din 12 luni sau din
354 de zile. Dar, pentru a se conforma credinţei naţionale, care privea numărul impar ca
de bun augur, a adăugat încă o zi, în aşa fel că anul avu 355 de zile. A adăugat la doi
ani(p. 20) o zi, o nouă lună, în aşa fel încât anul lunar se acorda cu anul solar; se numea
acea lună Mercedonius sau Mensis intercalaris. Le-a plasat între 23 şi 24 februarie şi
Pontiful a lungit-o sau a prelungit-o după bunul plac, în mijlocul a zece zile, 5 ore şi 49

5
de minute rămânând din anul solar. A ceasta a fost situaţia până la Iulius Cezar (101-44
î.d.Hr.) care, pentru a distruge confuzia care domnea în cronologie, l-a invitat la Roma pe
celebrul astronom Sosigene din Alexandria şi l-a însărcinat, ca pe secretarul Flavius, să
determine anul după cursul solar. Prin acest mijloc, fiecare lună ar fi avut zilele pe care
le are şi astăzi. Sosigene a luat ca bază în noua sa operă cursul soarelui în ecliptica
evaluare a 365 de zile şi 6 ore. El comite o uşoară greşeală, fiindcă după observaţiile
astrologice posterioare, revoluţia soarelui se face în 365 de zile, 5 ore şi 49 de minute.
Ceea ce face o diferenţă de 11 minute pe un an sau o zi la 134 de ani. Acesta se numeşte
Calendarul Iulian sau Perioada Iuliană. În timpul sinodului I de la Niceea deja rămăsese
cu câteva zile în urmă. Nu s-a îndreptat nimic şi în sec XVI a rămas cu 10 zile în urmă. În
1512 la un sinod ţinut în Lateran s-a încercat îndreptarea calendarului. Dar îndreptarea
calendarului crea probleme, în special legate de Liturghie şi martirologii. A venit sinodul
de la Trident(1545-1563) care nu a reuşit să rezolve problema. Abia sub Grigore al XIII-
lea(1572-1585) problema s-a rezolvat, aducând în jurul său mari savanţi, printre care
preotul Ciaconius, preot din Toledo, Cristof Clavius, iezuit din Bamberg, Louis Lilio sau
Lilius, matematician (p. 21) şi medic la Roma. Au muncit din anul 1577 şi până în anul
1581, când papa a supus lucrarea lor celor mai vestite universităţi. A emis apoi o bulă şi a
dispus aprobarea lui de către toţi. Statele catolice s-au supus repede iar protestanţii s-au
opus numai pentru că papa era autorul calendarului. Roma, în schimb, pentru a uimi
lumea, a scos o medalie cu efigia papei, cu inscripţia Gregorius XIII Pont. Max. Pe revers
era un cap de belier încoronat cu patru stele, sub care se găsea un dragon se mordant
la quene ( era armura familiei Buoncompagni sau a lui Grigorie). Pe cordon se putea citi
Anno restitutio MDLXXXII. De aceea calendarul îndreptat este cunoscut sub numele de
Calendarium Gregorianum sau Calendarium novum atquae perpetuum. În sfârşit
echinocţiul de primăvară se găsea iarăşi la 21 martie, ca în vremea sinodului I de la
Niceea, pentru care s-au suprimat 10 zile în luna octombrie 1581. Papa a ales ca sistemul
său să se aplice în luna octombrie, pentru a nu atinge sărbătorile cu dată schimbătoare şi
în special praznicele. Totuşi această suprimare de 10 zile nu a fost suficientă. S-a
descoperit, printr-un calcul aprofundat că rămâneau încă câteva minute, care în timp
puteau provoca iarăşi confuzie. S-a instituit o zi bisextilă, care să se adauge la o perioadă
de patru ani lunii februarie. De aici şi anul a primit numele de bisextil, annus bisextilius
sau s-a instituit denumirea romană de bisaexto calendae Martii, nu pentru că numărul
şase a fost multiplicat, ci pentru că ziua desemnată prin cuvintele sexto calendas Martii
era repetată. Dar nici această măsură nu era suficientă, deoarece tot mai rămâneau câteva
minute, la capătul a o sută de ani, când se forma o nouă zi; de aceea această zi a fost
omisă la capătul primelor trei secole; de aceea anii 1600, 1700 şi 1800, care trebuiau să
devină bisextili au rămas cu zilele obişnuite de 365. În fiecare lună erau trei zile
deosebite, remarcabile: calendele, nonele şi idele. Calendele sunt primele zile ale lunii,
nonele sunt cele de-a patra sau a VI-a zi ale lunii, iar idele sunt următoarele opt zile ce
urmează nonelor sau calendelor.
În afară de aceste zile mai erau cel puţin alte două, pe care cei vechi le numeau egiptene
cum s-ar zice zile nefaste. Biserica, care repudia prejudecăţile idolatre, a păstrat această
denumire, în amintirea planurilor lui Dumnezeu care a pedepsit Egiptul.
La consacrarea zilelor săptămânii, biserica a adăugat-o pe cea a lunilor.(p. 22).
Anul, în ipoteza gravitaţiei universale, este spaţiul de timp care pune pământul în
mişcarea sa de translaţie, rotaţie în jurul soarelui. Are 12 luni, 52 de săptămâni sau 365 de

6
zile. Sunt trei feluri de ani: solari, lunari şi marele an. Marele an se împlineşte când
toate planetele revin la locul creaţiei lor, ceea ce se petrece la 530 de ani. Anul lunar este
reglat de mişcarea lunii în jurul pământului. Cu ajutorul numerelor obişnuite, a epactelor,
a numărului de aur, a embolismelor, se cunoaşte vârsta lunii, fazele termenele pascale şi
revoluţiile unui ciclu particular. Anul solar are diverse perioade de început, diferite de
la popor la popor. Astfel, arabii şi egiptenii începeau anul din septembrie, deoarece se
cunoaşte că la începutul lumii arabii aduceau, purtau fructul şi că arabi se acoperă de
fructe coapte în acest timp. Romanii începeau anul în ianuarie, pentru că atunci soarele,
urmând mişcarea sa aparentă, începe a se apropia de noi. Iudeii începeau în martie,
deoarece, după concepţia lor lumea a fost creată în această lună. Cei care s-au ocupat de
calendar au imitat toate aceste popoare, în unele privinţe; căci ei au început să numere din
septembrie lunile, embolismele, epactele şi toate ale anilor lunari.; au început din ianuarie
numărul de aur şi unele scrisori duminicale; începând din martie numerele regulare,
obişnuite solare, numerele concurente şi unele scrisori duminicale.
În cursul acestui an, soarele părea să parcurgă un cerc numit zodiac şi să
traverseze 12 staţii marcate de semne naturale. Toată lumea cunoaşte aceste semne.
Părţile anului solar sunt în număr de patru, numite anotimpuri.(p. 23).
Secole, vârste, ere, date, cicluri. Principal este datarea cu ere. Sunt cunoscute
14 ere principale: 1 era de la creaţie; 2) era lui Moise sau a legii scrise; 3) era lui
Solomon sau a sfinţirii templului; 4) era olimpiadelor cu 776 ani î. d. Hr.; 5) era
fondării Romei 753 î.d.Hr.; 6) era lui Nabonasar 747 î.d.Hr.; 7) era Lagizilor sau a lui
Alexandru cel Mare, 324 î.d.Hr.; 8 ) era Seleucizilor 312 î.d.Hr.; 9) era Iuliană 45
î.d.Hr.;(p. 24) 10) era lui Iisus Hristos sau era vulgară, adoptată în general din sec VIII;
11) era lui Diocleţian sau a martirilor(283); 12 ) era Hegirei, 622; 13 ) era reformei
gregoriene (1582) şi 14) era Republicii Franceze, 1792 la 1805.
Ciclurile sunt perioade de ani, care pornesc de la un punct şi merg un număr de
ani, după care iarăşi se începe numărătoarea. Astfel, ciclul solar este o revoluţie de 28 de
ani, dintre care 21 sunt comuni şi şapte bisextili şi la începutul cărora anul reîncepe cu
aceleaşi zile. Începutul acestui ciclu concură cu anul 20 al lui Hristos, care este bisextil.
Ciclul de 19 ani sau numărul de aur, numără 12 ani comuni şi şapte intercalări
(intercalaţi); începe la 1 ianuarie, la 1 martie sau la 29 august; datează de la sinodul I
ecumenic. Ciclul lunar este, ca şi precedentul, de 19 ani, el datează din anul 335 şi diferă
de celălalt, doar că începe cu trei ani mai târziu. Ciclul solar fiind de 29 de ani şi ciclul
lunar de 19 ani, multiplicând aceste două cifre una cu alta, şi abţine cifra 532 care
formează ciclul pascal. Folosirea, uzul acestui ciclu este fondată pe următoarea remarcă:
după o perioadă de revoluţie, rotaţie de 532 de ani, se începe o serie nouă în care, de la
primul an şi până la al 532-lea, se reproduc întocmai, la fel identic în aceeaşi ordine
diferitele combinaţii pe care le prezintă calendarul. Acest ciclu începe cu un an înainte de
Iisus Hristos şi se numeşte era dionisiacă, Dionisie cel Mic fiind cel care a popularizat-o
şi reformat-o. Ciclul epactelor este o perioadă de treizeci de ani, după care epactele
revin aproximativ în aceeaşi ordine. Se numeşte epactă numărul de zile care se adaugă
anului lunar pentru a egala anul solar. Ciclul indictioanelor se compune din 15 ani şi
primul indiction a început cu 3 ani înainte de Hristos. Cu toate aceste încercări ale omului
de a stăpâni, cunoaşte, folosi etc., timpul el curge şi omul se stinge. Este o foarte
periculoasă pistă, pe care omul se amăgeşte că schiază, merge, în realitate el cade în

7
mâinile morţii. Hristos ne-a atenţionat, de acest lucru, spunându-ne „Privegheaţi şi vă
rugaţi că nu ştiţi când va veni Domnul”.(p. 25).

Disertaţie asupra martirologiilor

Definiţia şi obiectul martirologiilor

Latinii au dat numele de Martirologii, greci pe cel de Menologii cataloagelor de

martiri. Martirologiile şi Menologiile diferă în calendare, în ceea ce conţin, nu numai
numele martirului, ci chiar asupra locului unde a suferit, genul morţii pe care a suferit-o
şi diverse circumstanţe la care se raportă. Îndrăznim să spunem că, în principiu, nu au fost
înscrişi în catalog decât cei ce au suferit martiriul, numai mai târziu au fost introduşi
mărturisitorii, apoi sf. episcopi, în sfârşit călugării, feciorele, religioşii şi toţi cei pe care
Biserica îi recunoaşte şi onorează ca sfinţi.

Primele martirologii

Originea acestor cataloage de martiri se confundă cu cea a Bisericii înseşi. Era o

cutumă, în antichitatea creştină, de a oferi în fiecare an, în ziua aniversară a morţii unui
martir, oficierea Liturghiei în cinstea, onoarea lui. În ajun, la priveghere, trebuia să se
indice numele lor credincioşilor reuniţi sub bolta templului, bisericii şi la un moment
oarecare din Sf. Liturghie trebuia să repete din nou acest lucru. Cataloagele speciale, în
care figurau listele obişnuite ale martirilor erau deci indispensabile; se făceau cum şi
astfel s-au născut martirologiile.
Care a fost primul tip de astfel de cataloage? Cine au fost primii redactori? Tipul
original al tuturor cataloagelor martirice este vechiul martirologiu roman, aşa cum a ieşit
între lucrările aghiografice ale primilor notari ai Bisericii romane. „în timp ce la umbra
palatului imperial, Iosif (37-95), ultimul dintre analiştii evrei, încheia, termina ciclul
Istoriei iudaice, Sf. Clement (67-76), în catacombe, deschidea pe cel al Istoriei
Creştine, prin stabilirea notarilor regionali, însărcinaţi să culeagă şi să înregistreze
Actele Martirilor. Roma păgână se împărţea în 14 regiuni sau cartiere, a căror
delimitare, limită, fusese stabilită de către August. Lucru important, remarcabil! Primul
act al pontifilor creştini, punând piciorul în această cetate unde trebuia să domnească
într-o zi, a fost substituirea unei împărţiri noi faţă de cea stabilită de împăraţi. Critica
modernă a taxat uneori o asemenea măsură ca fiind neverosimilă sau apocrifă. Astăzi,
când cele şapte catacombe de origine apostolică au fost recunoscute de cercetarea
ştiinţifică arheologică, sunt obligaţi, forţaţi să recunoască rigurozitatea şi exactitatea
tradiţiei. Cele şapte catacombe, una pentru două regiuni sau cartiere ale oraşului,
corespund (p.26) exact împărţirii septenare confirmată de Sf. Clement. Notarii ataşaţi
fiecărei regiuni erau, propriu zis, nişte stenografi. Ei reproduceau cuvintele cu o
rapiditate de necrezut şi prin semne prescurtate, note. Foarte răspândiţi la cei vechi, ei

8
nu au fost mai puţini printre creştini. Se ştie că martirul Cassian exersa astfel de funcţii.
Că avea chiar o şcoală unde se învăţa acest fel de scriere şi că a fost martirizat chiar cu
instrumentele de care se foloseau la scris. Cel mai important lucru era culesul actelor
martirilor. Modul lor de a scrie, atât de expeditiv, îi ajuta să exprime cu maximă
exactitate şi de asemenea cu mare secret, interogatoriile la care erau supuşi martirii,
răspunsurile, sfârşitul condamnării pronunţate împotriva lor, ultimele cuvinte, până la
cele mai minuţioase amănunte ale supliciului. Datorită acestor mijloace au parvenit
Actele ce sunt publicate, în mare parte, de Ruinart dintre care cele mai multe urcă până
la începutul celui de al II-lea secol. Date fiind aceste acte, astfel redactate,de notari
apostolici, se obţine primul catalog al martirilor extrăgând povestiri detaliate a acestor
documente oficiale numele şi calitatea eroilor lor, cu indicaţii sumarea locului şi datei
martirului lor. Nimic nu ne împiedecă să credem că notarii înşişi au fost autorii acestei
opere de analiză. Tipul de martirologiu a fost astfel creat.
Gravat pe table de ceară cu stilul de notarii apostolici, acest catalog era simultan
imobilizat şi ca stereotip pe cărămidă sau pe marmură cu dalta groparilor catacombelor.
Cei ce gravau pe închiderile, capacele mormintelor martirilor sau sfinţilor mărturisitori,
care-şi încredinţau rămăşiţele pământeşti pântecelui pământului, o pioasă legendă
desemna un nume, o zi, un titlu, cel mai adesea simbolizat de o palmă, un porumbel, o
monogramă şi redactau astfel, înţelegerea cu notarii oraşului superior, necrologul sacru al
mărturiilor lui Hristos, primul şi cel mai autentic dintre martiroloage.(p. 27).
Catacombele formau o stradă de trei sute de locuri în lungime, mărginite de 6 milioane de
morminte lăturalnice. Numele de catacombă vine de la κατα κομβος – loc apropiat de
morminte, denumire dată locului subteran, semicircular şi construit în piatră, unde au fost
depuse corpurile sf. ap. Petru şi Pavel. Mai târziu s-a aplicat această denumire tuturor
cimitirelor din Roma. S-a crezut mult timp, pe baza ipotezei unor erudiţi, că aceste
catacombe erau primitive excavaţii, făcute de păgâni, la sfârşitul extracţiilor de nisip şi
altor materiale, necesare construirii cetăţii. După aceste păreri, creştinii nu au făcut
altceva decât să-şi îngroape morţii lor în aceste catacombe şi să se adăpostească în timpul
persecuţiilor. Lucrul este neverosimil. Arhitecţii catacombelor au fost groparii, fiindcă
fiecare parohie din Roma avea câte 8-10 gropari. Misiunea lor era privită cu atât respect,
încât la început chiar mari matroane au făcut acest lucru. Revenind la martirologii,
trebuie să precizăm că numărul martirilor crescând, s-au făcut multe adăugiri succesive.
Fer. Ieronim (339-420) (p. 28) a fost primul continuator. El introdus mai ales martirii
Bisericii de Răsărit, servindu-se în acest scop de opera aghiografică, special compusă de
Eusebiu Pamfil, episcop de Cezareea Palestinei (270-338), sub titlul Colecţia vechilor
martiri. Aceste adiţionări importante ale Fer. Ieronim au făcut din opera primitivă a
notarilor apostolici o nouă şi originală operă şi martirologiul roman s-a numit de atunci
martirologiul Fer. Ieronim. Numeroase exemplare, ale acestui martirologiu au început
să se răspândească în toată Biserica; unele au rămas simple, altele s-au diversificat,
îmbogăţit, etc. Se credea că nu-i dificil de înserat numele martirului, locul şi felul
pătimirii, dar numărul martirilor şi al mărturisitorilor a crescut atât de mult încât nu mai
era posibil să fie amintiţi toţi într-o zi. S-a născut martirologii zonale, regionale. S-au
născut variante, care nu au făcut altceva decât să altereze lucrurile, să creeze confuzie. De
aceea s-a născut dorinţa unei munci de restaurare, din care s-a născut martirologiul
roman.

9
 Martirologiile evului mediu

1. Beda Venerabilul (673-735) din mănăstirea Jarow, în Anglia, comitatul

Durham, a compus un martirologiu pentru trebuinţele lui personale. Se distinge prin
aceea că dă numele guvernatorilor sub care martirii au fost condamnaţi şi detalii
minuţioase asupra felului în care au murit. După aceste două caractere distinctive se poate
cunoaşte martirologiul lui Beda. Mai mult, Usuard, în al său Martirologiu, spune că Beda
Venerabilul a lăsat mai multe zile fără indicaţii (p.29).
2. Florus (n. 779), diacon şi apoi preot al bisericii din Lyon, a refondat şi mărit
martirologiul lui Beda V. A creat o nouă operă, ceea ce a făcut să fie dată uitării cea
veche. Martirologiul său se găseşte în PL vol. XCIV, col. 798.
3. Sf. Adon, arhiepiscop de Viena(799-875) a întreprins, către mijlocul
secolului al IX-lea, redactarea unui nou martirologiu. El a dat biografia mai multor sfinţi
celebri(în special legaţi de Viena), iar în ceea ce priveşte pe sfinţii mai puţin cunoscuţi s-a
mulţumit doar să-i pomenească. De aici a rezultat o disproporţie regretabilă, ceea ce a dus
la necesitatea revizuirii lucrării. Cum a urmat metoda lui Beda cu suplimentele lui Florus,
opera sa este considerată ca un supliment al celor două şi se numeşte al doilea volum al
lui Florus7.
4. Usuard, preot şi călugăr benedictin de Saint-Germanin des Pres, la Paris
(mort între 869-877), a fost însărcinat de împăratul Carol Pleşuvul cu redactarea unui nou
martirologiu, care a devenit celebru8. Opera sa este originală: tot făcând numeroase
împrumuturi de la Fer. Ieronim, de la Beda V, de la Adon şi Florus, elobservă o mai bună
ordine şi o metodă mai regulată.
5. Raban-Maur, arhiepiscop de Mayence, după ce a fost abate de Fulda(776-
856)a muncit la completarea martirologiilor Fer. Ieronim şi Beda V. Opera sa nu a
depăşit zidurile mănăstirii9 şi se pare că nu a fost cunoscută de martirologiştii posteriori.
Completările făcute de le răspândesc destule inexactităţi.; se întâlnesc vieţi foarte pe larg

7
Martirologiul lui Adon a fost pentru prima dată publicat de Lipoman; după aceea Jean Mosander,
Chartreux, la Cologne şi continuat cu Vitae Sanctorum de Surius, care a dat o nouă ediţie. Trebuie să
mulţumim iezuitului Reaweyde care a colaţionat ediţiile imprimate cu mai multe manuscrise vechi, după
care s-a corijat. Cf. Docteur Binterim, Dissertation sur les Martyrologes.
8
Martirologiul lui Usuard a fost imprimat pentru prima dată în anul 1475, la Lubeck. A apărut apoi în mai
multe ediţii, dar toate cu mici sau mari defecţiuni. Bollandus a proiectat să publice un latul; dar nu a avut
ajutorul necesar pentru a duce la bun sfârşit proiectul său. Ideea a fost preluată şi pusă în operă de părintele
Sollier, care a dat o ediţie revizuită, după regulile celei mai severe critici şi colaţionă cu cele mai bune
manuscrise. Munca a fost enormă, a durat şase ani de aplicaţii; l-a plasat (în 1717) la sfârşitul vol VI din
iunie, după ce a imprimat separat la Anvers în 1714. Textul lui Usuard este extras dintr-un manuscris al sec.
XI, care a aparţinut Chartreux de Herines. După textul fiecărei zile vin principalele variante care se găsesc
în manuscrisele şi vechile ediţii. Aceste variante sunt urmate de docte observaţii asupra fiecărui sfânt
anunţat în text. În sfârşit, editorul a dat adăugirile şi măririle de care textul se găseşte îngroşat în
manuscrise şi imprimate. În fruntea lucrării se găseşte o prefaţă, în care părintele Sollier explică desenul şi
execuţia opere şi unde discută tot ceea ce are în raportat cu vechile martirologii. Dom Bouillard, călugăr la
Saint-Germain des Pres a dat, în anul 1718, o ediţie a martirologiului lui Usuard, după manuscrisul păstrat
în abaţia sa şi că-l pretindea f original. Totuşi ediţia pr. Sollier a prevalat cf. Binterim, Dissertation sur les
Martyrologes; Dom Rivet, Histoire litteraire de la France, vol. V, p. 436-445;
9
Viaţa lui Raban-Maur se află în Martirologiul roman la ziua de 4 februarie vol. II, p. 279-283. Henri
Canisius a tipărit pentru prima dată martirologiul lui Maur-Raban. Mabillon a înserat prologul în opera sa
Analevia, după un manuscris din biblioteca de Saint-Gall.

10
descrise , ca şi simple nume, care nu sunt totdeauna prea exacte. El primeşte, înserează
mai multe fabule acreditate în vremea sa.
6. Wandelbert (807-870) diacon şi călugăr benedictin în mănăstirea Pruny
(Rhenania) a compus după Beda şi Florus un martirologiu, în 940 versuri eroice.
Versurile şi metrica sa au fost probabil(p. 30) cauza pentru care el omite în întregime mai
mulţi sfinţi şi s-a înşelat de alţii faţăde ziua care le aparţinea.
7. Martirologiul lui Notker Gângavul, călugăr la Saint Gall, în Elveţia (mort
la 6 aprilie 912) este compus din cel al lui Raban şi Adon. Îi lipsesc lunile noiembrie şi
decembrie. Biserica germană l-a avut în uz o perioadă de timp.
8. Ditmar sau Theitmar de Saxa (976-1018) episcop de Mersobourg,
menţionează în Chronique, un martirologiu pe care l-a făcut şi care, după toate aparenţele
s-a pierdut.

Martirologiile moderne

În timpurile moderne, cu cât Biserica a fost expusă atacurilor ereticilor şi

apostaţilor, cu atât s-a îmbogăţit în sfinţi şi mărturisitori, fecioare şi călugări. Au apărut
astfel şi noi martirologii, după cum urmează:
1. Ştefan – Antoine Morcelli, savantul autor al Africa Christiana, a scos din
istoria Africii un martirologiu care conţine aproape pentru fiecare zi a lunii câte un sf.
martir din Africa.
2. Doctorul Molanus (1533-1585) decanul Facultăţii de Teologie din
Louvain a dat două opere preţioase pentru aghiografia Belgiei: Indiculus alphabeticus et
Vhronicon Sanctorum Belgii, urmat de ediţia sa a martirologiului lui Usuard, publicat la
Louvain în 1573 şi la Anvers în 1583; Natales Sanctorum Belgii et eorum chrinica
recapitulatio (Louvain 1595; Douai, 1616). Arnould de Raissa a publicat după aceea,
sub următorul titlu: Ad natales Sanctorum Belgii Joannis Molani Auctorum, în quo tam
Maryres quam alii Sancti, Beati aut venerabiles ac pietatis fama celebres homines
receasentur (Douai, 1626).
3. Walasser a imptrimat în 1562 şi Canisius în 1573, la Augsbourg, un
martirologiu al sfinţilor germani. Oricum, d’fusese imprimat altul mai înainte de
Frederic Beck, tot la Augsbourg, în 1687, care se evidenţiază prin comentariile ce le face.
4 Martirologium Gallicarum a fost redactat cu mai multă grijă, la ordinul
regelui Ludovic al XIII-lea, de către Andrei de Saussay(1589-1675). Această operă,
maltratată de Baiilet, lipseşte, într-adevăr, de critică şi exactitate; a primit, cu toate
acestea, de la public o recunoaştere caldă.
5. Martirologium Lusitanum este un martirologiu asemănător, ca cel galic,
dar pentru Spania şi Portugalia, tipărit la Coimbre.
6. Martirologiul sfinţilor Angliei a fost tipărit de Jean Wilson, în 1608.
Catalogul pe care Jean Alford îl adaugă Anales Britannorum, SAxorum et Anglorum,
poate să fie considerat de asemenea ca un martirologiu englez, deşi el urmăreşte
ordinea alfabetică şi nu a lunilor. Adam Regius a publicat un Martirologium Scoticum,
pentru Scoţia.

11
 7. Octav Cajetan a publicat un Martirologiu al sfinţilor Siciliei, sub titlul:
Idea operis de Vitis Sanctorum Siculorum (Palermo 1617). (p.31)
8. Alexis Symmachus Mazochius a scos la Neapoli lucrarea sa Commentarius
in vetus marmareum Neapolitanae Ecclesiae Calendarium şi o altă lucrare, intitulată:
Dissertatio de Sanctorum Ecclesiae Neapolitanae episcoporum cultu.
9. Sunt încă multe opre, ce pot fi privite ca mici martirologii, precum :
Florarium Sanctorum sive Promptuarum , care s-a crezut că este scris de Jean
Gillemans, prieur adjunct al mănăstirii Val-Rouge, aproape de Bruxeles; Viola
Sanctorum et Panis quotdianus (Haguenau, 1508); Topohraphia Sanctorum, de
benedictinul Francois Maurolycus, stareţ de Messine (Veneţia, 1586), etc., etc.
10. Sunt şi martirologii ale ordinilor religioase, precum: Martirologium
Benedictinum, compus de Arnould Wion şi apărut în anul 1595: Martyrologium
Praemonstratense, care a fost redactat de Constant Ghinius, în 1621; Calendarium
Ordinis Cisterciensis, imprimat în anul 1617; Martyrologium Ordinis Praedicatorum, în
1616; Martyrologium Franciscanorum, de Artus Moustier, în 1732.

Martirologiul roman modern

Martirologiul roman modern este publicat de papa Grigore XIII, a fost

redactat de şapte comisari aleşi de papă: 1). Silvio Antoniano, canonic de Sf. Petru,
apoi cardinal de Sf, Mântuitor din Laus, mort la 16 august 1603, îngropat la Sainte-
Marie de la Vallicelle; 2). Robert Bellarmin, iezuit, hirotonit preot la Grand de
către Jansenius, apoi cardinal de sainte marie în Via., apoi arhiepiscop de CApoua,
mort la Roma la 17 septembrie 1621 şi îngropat la Gesu. 3) Louis de Torres, născut la
Roma, apoi arhiepiscop de Montreal în Sicilia şi cardinal cu titlul de Saint-
Pancrace; 4) Cezar Baronius, preot de Oratoriu la Fer. Ieronim de Charite, apoi
cardinal cu titlul de Saint- Neree, mort la 30 iunie 1607, la vârsta de 69 de ani, înhumat
la Vallicelle; 5. Jean-Baptiste Blandini, canonic de Sf. Petru; 6) Mihael Ghislerio,
theatin ; 7) Barthelemy Gavantus, barnabist.
Ei au luat ca bază de lucru, pentru martirologiul lor, pe cel elaborat de Usuard şi
alte patru moderne; Belin de padova; Maurolycus, Molanus şi Galesini., încea mai mare
parte şi s-au oprit la Belin şi Molanus, la Belin pentru a se servi de canevas, la Molanus
pentru a admite mare parte adnotările. Atunci au introdus şi sfinţi răsăriteni, dinainte de
schismă, şi în special nume răsunătoare, precum Vasile, Ghrigore de Nazians, dar şi alţi
sfinţi, inclusiv nume găsite în catacombe.(p.32)
Grigore al XIII-lea a fost impresionat de lucrare şi a impus-o în toată biserica
catolică., printr-un Decret papal – scrisoare apostolică, dată în ziua de 14 ianuarie 1584.
În Scrisoare papa aproba ca acolo unde sunt şi alţi sfinţi locali, a căror viaţă nu a fost
cuprinsă în martirologiu, să se întocmească un catalog, distinct de martirologiul roman.
Interzicea orice modificare a acestuia,deoarece fuseseră îndreptate greşelile de oameni
cunoscători, folosindu-se de cele mai vechi manuscrise(p. 33).

12
 Tratatul de beatificate şi canonizarea sfinţilor
(Analiza operei papei Benedict al XIV-lea)

Cartea I - Principii generale şi noţiuni preliminare

Cap. I - Originea canonizărilor, sau onorurile date, în biserica primară, martirilor

şi cele datorate sf. confesori- mărturisitori.(p. 34)
Cap. II - Autoritatea papei în privinţa canonizării (p.35)
Cap. III – De la supunerea unui drept al judecăţilor la beatificare şi
canonizare(p.38)
Cap. IV - Autorizarea cultului prin beatificare şi canonizare (p. 38).
Cap. V - Congregaţia riturilor – tribunalul care discută dacă se încadrează sau
nu între sfinţi cineva(p. 39)
Cap. VI - vechi formalităţi Şinodul general dădea undă verde canonizării.
Cap. VII - noi formalităţi. Episcopul primeşte un rol important în procesul
canonizării. Întâi trebuie să se informeze asupra renumelui public al candidatului. Apoi
să se asigure că respectă decretul papal(p. 43)
Cap. VIII - Solemnităţile canonizării şi cheltuielile ce le implică (p. 45). Se
percepea o taxă de 500 ducaţi pt Sacristia Vaticanului, în cazul unei beatificări şi 1000 de
ducaţi pt o canonizere

Cartea a II-a - Formalităţi judiciare

Cap. I - Proceduri obişnuite, în general

Cap. II - Decretele lui Urban al VIII-lea, care observaţie trebuie prevăzută. 1625.
Cap. III . cazurile privilegiate (p. 51)
Cap. IV - Cele două instanţe asupra renumelui public al virtuţilor şi al minunilor
Cap. V - Examenul operelor şi comisia apostolică (p. 56)
Cap. VI .Comisari apostolici şi repriza - şedinţa instanţei. Congregaţia Riturilor
avea dreptul de a numi comisari apostolici şi a-i trimite în locurile unde erau semnalaţi
creştini ce erau propuşi spre canonizare. Făceau parte trei episcopi, din care nu lipsea cel
care avea în eparhia sa mormântul celui propus spre canonizare. Lucrurile se schimbau
când era vorba de vreun papă.(p.57)
Cap. VII Probe şi mărturii

Cartea a III-a Fundamentele societăţii, adică despre virtuţi eroice şi despre

martiri

Cap. I Gradul de eroism necesar virtuţilor sfinţilor (p. 61).

Cap. II Virtuţi teologice şi gradul de eroism care trebuie să fie în sfinţi(p. 62-66)
Cap. III Virtuţi morale şi gradul de eroism ce trebuie să-l aibă sfinţii.(p. 66).
Cap IV Virtuţile de stat şi gradul de eroism ce treb să-l aibă sfinţii (p. 69)

13
 Cap. V Martirul

Cartea IV - Probe ale sfinţeniei – adică minuni şi graţie extraordinară

Cap. I Minuni în general.(p. 73).

Cap II Caracterele adevăratelor minuni. (p.76)
Cap. III Minunile în raport cu cauzele beatificării şi canonizării (p.78)
Cap. IV Caractere extraordinare , adică minunile mormintelor, moaştelor, sau
prin simpla invocare(p. 80)
Cap. V Epilog (p. 82).

Istorie prescurtată a ştiinţei aghiografice cu

indicarea operelor ce se raportează direct sau indirect

O bogată parte a literaturii creştine este, fără îndoială, literatura aghiografică, cea
a scrierilor care tratează faptele sfinţilor. Bolandiştii au avut o predispoziţie spre aceasta.
(p.84). Cronologic vorbind, lucrările sunt următoarele:
1. Originile colecţiilor aghiografice
2. Diverse colecţii aghiografice care au precedat opera bolandiştilor şi i-au
pregătit calea
3. Aghiografia monumentală a bolandiştilor.
4. Aghiografia modernă şi contemporană.

Originile colecţiilor aghiografice

Roma este punctul (buricul) lumii creştine unde se întâlnesc cele mai vechi
vestigii creştine. Primele diptice, primele calendare, primele martirologii, primele acte
martirice redactate prin grija Bis romane, acestea au fost colecţiile aghiografice
primordiale. Sf. Clement Romanul, prin notarii săi a pus bazele acestei opere(66-77).
Opera, inaugurată sub auspiciile acestui zelos pontif, a fost continuată de Sf. Anterius
(235-236). Se spune despre el că a făcut o cercetare atentă a actelor martirice în
compilaţiile notarilor şi că le-a pus sub paza a 14 biserici; căci planul Romei se
dezvoltase, cele 7 biserici primare se dublase, încât erau acum 14 cartiere imperiale, ce
ascundeau 14 cartiere ale catacombelor, ce constituia Roma creştină. Pentru zelul său,
Anterius a plătit cu viaţa. Sf. Fabian (236-250) i-a luat locul şi a continuat opera. El a
adăugat notarilor subdiaconii care culegeau actele integral. Era asemenea unui tribunal de
canonizare, la care se distingeau 3 etape: notarii care sesizau primii numele unui martir,
pus în discuţie; subdiaconii care transcriau integral siglele notarilor; diaconii, care
prezidau şi care de la început duceau –supuneau unei judecăţi superioare şi supreme –
papa însuşi.

14
 Roma a fost de la început depozitoarea acestor mărturii glorioase. Sf. Luca a
încredinţat Faptele Apostolilor unui roman – Teofil. Primul istoric bisericesc cunoscut a
fost Sf. Hegesipp, care a venit de la Ierusalim la Roma, către anul 177, spre a recunoaşte
şi a se interesa de arhivele creştinismului. Jiulius Africanul a venit cu acelaşi gând la
Roma, unde a făcut o culegere specială a actelor martirilor din Roma şi din Italia.
Exemplul Romei a fost curând urmat de alte biserici din Occident şi Orient.

Diverse colecţii aghiografice care au precedat opera bolandină şi i-au

pregătit calea

În Biserica Răsăriteană aghigrafia a găsit interpreţi în trei idiomi, care se pot

numi sacri, care(p. 85) au fost afectaţi liturghiei ortodoxe: armeană, siriacă şi coptă
În Armenia totul începe cu Grigorie Luminătorul (257-323). Până la el urcă
începuturile liturghiei armene şi în consecinţă primele lucrări oficiale referitoare la
aghiografie. Moyse de Chorene, Mezrop, patriarhul Giout, Moyse II, Ştefan
arhiepiscop de Siunia, Kakici, stareţ al mănăstirii Adon, au dat ştiinţei aghiografice
primul impuls. Patriarhul Grigorie al II-lea, numit Veghajazer (adică prietenul
martirilor), a dus-o la apogeu. Au iluştri imitatori în Nerses de Lamfrone şi Grigorie de
Pahlavers. Primul a găsit pentru opera sa capitală o Viaţă a Părinţilor, conţinând
monumente, mahime şi istorii ale sfinţilor anahoreţi. Al doilea a dat ultima formă
menologului armean şi a completat mai multe acte importante. El a îmbogăţit, în afară de
asta, liturghia armeană cu mai multe imne, de o minunată suavitate, care se cântă încă.
Aghiografia în biserica antică chaldeo-siriacă a avut cel mai ilustru
reprezentant în persoana Sf. Maruthas, episcop de Tagrita, în Mesopotamia, (mort
către anul 449). El a cules şi redactat cu mare grijă actele martirilor ce au pătimit în
vremea lui Sapor. A avut norocul, binecuvântarea lui Dumnezeu, să fie înconjurat de
martori oculari, contemporani, participanţi la martiruil creştinilor de sub persecutorul
împărat Sapor. El a trăit în mijlocul lor, A scris sub dictarea episcopilor, bătrânilor preoţi,
bătrânilor cei mai demni de încrederea adevăratei credinţe. Opera sa a fost regăsită şi
publicată de savantul Assemani. Ucenicii Sf. Maruthas au trecut printr-o nouă persecuţie;
unul dintre ei a scris analele, din nefericire pierdute în mare parte. Pasionaţii de antichităţi
le-au descoperit în Thebaida şi le-au dus în Muzeul Britanic, iar altele sunt în Biblioteca
Franceză.
Biserica coptă a lăsat un impresionant număr de manuscrise aghiografice
contemporane anahoreţilor din Thebaida. În catalogul său, dela Biblioteca Borgia, de
Velletri, George Zoega, arheolog danez, a dat analecte destul de interesante, încă
necercetate.
Biserica greacă. Aghiografia greacă a cunoscut trei faze care par a urma
declinul succesiv al Bisericii a căror eroi celebrează. Prima perioadă poate fi numită a
notarilor, a doua cea a panegiricelor şi a treia cea a compilatorilor sau metafraştilor.
Ca şi Roma creştină, Grecia ortodoxă a avut notarii săi, însărcinaţi cu redactarea
actelor martirice. Luând ca bază a textelor lor actele proconsulare, în care fiecare pagină
era întinsă, pătată cu sângele martirilor, ei au respectat fondul religios şi forma primară,
primitivă şi au adăugat doar şi numai uneori un prolog, o dedicaţie a sincronismelor de
date, scurte apendice asupra morţii şi mormântului martirilor, întemeierea-construirea

15
unei biserici, o mutare, minuni (p 86). Cea mai importantă adăugare, aditionare a fost o
omilie, care însoţea lectura publică. Se făcea cu mare pompă, din înălţimea amvonului,
în mijlocul adunării credincioşilor, promulgarea aniversară a actelor martirilor. Un
sacelar sau un cenzor, cel care era recomandat de ştiinţa şi înţelepciunea sa, supraveghea
cu asprime revizuirea textelor admise citirilor de pe amvon în faţa clerului şi a
credincioşilor; diaconii şi ipodiaconii prezidau aceste lecturi solemne şi reglau
ceremonialul psalmodiei care însoţea festivitatea.
Când pacea a domnit în biserică, actele martirilor au fost înlocuite de actele
sfinţilor mărturisitori. Întocmirea acestor acte a fost încredinţată panegiriştilor. Iluştri
sfinţi mărturisitori ei înşişi, au trasat planul acestor noi acte. E suficient să cităm pe Sf.
Atanasie al Alexandriei(+373), Evagrie (+399), Heraclid, călugăr din pustirul
Sceitic(+402), Palladie, episcop de Helenopol(+420), pr. Rufin (+410), Fer. Ieronim
(+420), Asterie al Amasei(+ sev. V), Timotei al Alexandriei (sec.V), Casian (+440), sf.
Nill, anahoret(+450), Theodoret de Cyr(+458), Dionisie Exiguul(+540), Grigorie de
Tours(+595). Grigorie cel Mare(+604), Ioan Climax(+605), Sf. Sofronie al
Ierusalimului(+619), Jean Moschu (+620), Beda Venerabilul (+735).
Epoca disputelor de întâietate şi a schismei a fost mai sterilă, în această privinţă
şi au avut loc parafraste, metafraste sau compilaţii. Celebrul Simeon Logothetul din
Constantinopol (sec. X) a fost unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai aghiografiei
acestei epoci. El a cules un mare număr de vieţi de sfinţi(p. 87) rămase până atunci
răspândite în arhivele bisericilor şi mănăstirilor. Maltratate de autorii moderni, care au
reproşat că au primit fără discernământ fabulele cele mai ridicule şi că au suprimat faptele
autentice raportate de contemporani, a fost recuperat de părintele Bollandus. Principalele,
în număr de 122 au fost de altfel înserate, în greacă şi latină, în Acta Sanctorum.
Biserica latină – aghiografia Bisericii latine a încercat să facă două lucruri
deodată: să scrie colecţia Pătimitorilor şi Vieţile Părinţilor. Pătimitorii sau Pasionarele
conţineau vieţile martirilor, ale Apostolilor şi Fecioarelor. Erau citite public în bisericile
din Roma şi nu numai, ci şi în Anglia, Galia, Spania, Africa. Vieţile Părinţilor este o
operă colectivă, constituită din imense lucrări redactate şi traduceri a primei societăţi
aghiografice pe care o cunoaştem. A avut Roma ca centru, papii ca protectori. Fer.
Ieronim, Rufin, Supliciu Sever, Casian, Grigore cel Mare şi o mulţime de alţi autori. S-au
păstrat actele martirilor şi ale confesorilor pe secole. Astfel,
Sec. VII a cunoscut unele colecţii generale. În timp ce în Spania diaconul Paul
de Merida a reprodus, pentru patria sa, dialogurile Sf. Grigore în Galii, Sf. Ceraune
(+621), arhiepiscop de Paris, a făcut o culegere de geste de martiri; sf. Fortunat(530-
600), episcop de Poitiers, a făcut istoria episcopilor sfinţi; sf. Prix (+674), episcop de
Clermont, s-a apropiat în mod special de panegiricele martirilor.
Sec VIII două nume sunt suficiente pentru a evidenţia acest secol. Diaconul
Paul Warnefride (740-801), într-o revistă a lumii creştine, a devenit istoricul de
serviciu al Bisercii, scriind viaţa Sf. Grigore cel Mare, Sf. Benedict de Nursia, Sf.
Scolastic, Sf. Maur de Glanfeuil, Sf. Ciprian, Petru Damaschinul; Beda Venerabilul
(+673-735) a lăsat memorabilul Martirologiu şi viaţa Părinţilor Angliei.
Sec. IX este epoca marilor martirologii. Totuşi şi aghiografia îşi face loc. Sf.
Ludger (743-809) (p. 88) apostolul de Saxa, a compus Faptele apostolilor Germaniei;
Raban Maur (776-856) a redactat viaţa Sf. Magdalena şi Sf. Ecaterina; Rudolf (+865),
ucenicul său, călugăr de Fulda, publică actele unor vieţuitori ai mănăstirii sale; Anastasie

16
Bibliotecarul (+888) reia tot ciclul aghiografic în recenzia sa Liber Pontificalis,
introducând numeroase legende greceşti; papa Nicolae I (+867) a pus în ordine, în două
volume, lecţii în greacă şi în latină pentru Propre du temps et des Saints pe tot anul. Acest
lecţionar s-a pierdut. (p.89)

Aghiografia monumentală a bolandiştilor

Părintele Heribert Rosweyde avea obiceiul să treacă în vacanţele sale de profesor

pe la bibliotecile abaţiilor flamande. În vacanţele anului 1599, parcurgând biblioteca
mănăstirii benedictine de la Liessies (care se ridica lângă micul oraş Avesnes, în dioceza
Cambrai), a început să caute câteva vieţi de sfinţi. Î-au căzut în mână un mare număr de
Passionnaires, creionându-se în mintea lui atunci Acta Sanctorum. Nu era o pasiune ci o
vocaţie, care izbucnea în sufletul părintelui Rasweyde să studieze actele sfinţilor. Cum
superiorii i-au dat undă verde, el a cutreierat toate bibliotecile din Belgia. S-a înconjurat
de fel şi fel de persoane, dornice să-i susţină visul, dela copişti până la corespondenţi şi
colaboratori. În anul 1607 a publicat introducere în aghiografie. Anunţa 17 de volume in
folio, două asupra vieţii şi sărbătorilor lui Hristos şi Sf. fecioară, unul asupra sărbătorilor
solemne ale sfinţilor, unul asupra sărbătorilor non chome – nelibere ale altor sfinţi sau
asupra actelor lor liturgice; douăsprezece pentru acta sincera a sfinţilor din toate lunile,
unul pentru martirologii şi în sfârşit două pentru opt categorii de note şi 13 table. După
planul său, nu era nimic altceva decât dorinţa de a cuceri din orice parte – conquirere
undequaque, vieţile cunoscute şi necunoscute ale sfinţilor; să coreleze toate manuscrisele
cu cele mai vechi cărţi; să le restituie stilul primar şi părţile integrale; să le ilustreze
notele, să le lumineze părţile mai obscure, că împace contradicţiile; să vorbească despre
numele autorilor, despre sfinţi, despre riturile sacre şi profane, despre cronologie şi
cronografie, despre glosa. Încercă singur timp de 20 de ani, să coordoneze şi să execute
planul şi în 1620 a început, în sfârşit să redacteze marea sa operă. Nu a cerut decât 12 ani
pentru a termina opera sa, dar moartea l-a surprins la 5 octombrie 1629.
Compania lui Iisus a vegheat asupra moştenirii lui Rosweyde şi l-a însărcinat pe
părintele Bolland (născut în oraşul Bolland, aproape de Julemont, în Limbourg, la 18
august 1596 şi a murit la 12 septembrie 1665), să urmărească această lucrare. Noul
aghiograf a găsit mai mult o decepţie, parcurgând materialul predecesorului său. Asupra
celor 17 volume anunţate, a întâlnit pentru primele trei, titrate, pentru cele 12 , texte abia
cu concordanţe, dar nimic critic despre partea importantă a lucrărilor. De altfel, el a
schimbat planul, hotărând să însoţească viaţa fiecărui sfânt de un comentariu. Înaintea
tuturor a aşezat martirologiul să (p. 92). S-a oprit întâi asupra martirologiul roman,
plasând sfinţii nu după rangul ierarhic, ci după dată, a completat, adăugat, corectat,
eliminat, deplasat atc, un mare număr de medalioane. A completat, în acelaşi timp, cu
martirii din martirologiile particulare şi pentru faptul că părintele Roswyide nu explorase
decât Belgia. Am putea spune că el a universalizat martirologiul şi acest lucru a fost
posibil prin antrenarea multora, care au trimis, din toate părţile lumii, informaţii atât de
utile. Casa din Anvers a noului aghiograf s-a transformat peste noapte într-un depozit de
explorat. Totuşi 12 luni a trudit singur, sperând să nu moară până nu termină totul.
Abatele de Liessies nu voia să moară înainte de a apărea ceva, de aceea i-a dat ajutor pr.
Bolland pe Godefroi Henschenius de Venrad (1600-1681) şi Daniel Papebroch d’Anvers.
Aceştia au fost cei trei patriarhi ai aghiografiei monumentale, visată de părintele

17
Rosweyde. Planul definitiv al colecţiei Acta Sanctorul fusese făcut, urma ca fiecare să-şi
ia sarcina în primire şi să treacă la treabă. Bolland a rămas la Anvers, însărcinat cu munca
de cabinet, Henschenius şi Papebroch au explorat în mai multe rânduri Franţa, Germania,
Ungaria, Boemia, Italia, Spania, culegând lucruri minunate, pe care le transmiteau lui
Bolland. Când ei au revenit, la capătul a mai mulţi ani, au compus un mare muzeu şi o
mare bibliotecă aghiografică. Aici şi acum s-a născut Acta Sanctorum, dar nu fără
incidente. Astfel, la 20 septembrie 1773, comisari imperiali au apărut în aceeaşi zi în
toate casele iezuite, pentru a citi aici bula papei Clement al XIV-lea şi scrisorile patentate
ale Mariei Tereza, pronunţând disoluţia Societăţii. Bolandiştii au fost expulzaţi din casa
lor din Anvers, iar muzeul lor transformat în Academie Militară. Un abate de Caudenberg
cerea să adăpostească pe aghiografi şi biblioteca lor; dar în 1780 Gaudenberg a fost
suprimat, la rândul lui şi aghiografii replasaţi în (p. 93) vechea casă a iezuiţilor din
Bruxeles. În 1788, consiliul aulic a ordonat suprimarea pensiunilor şi a încetat să mai
recunoască societatea aghiografică. Muzeul Sfinţilor a fost vândut cu 21000 de florini
abatelui de Tongerloo; dar la 6 decembrie 1796, această abaţie a fost închisă şi călugării
au fost expulzaţi. Ce a devenit muzeul ? În lipsă de călugări, a devenit adăpost pentru
săraci, analfabeţi şi abia în 1825 a fost aşezat ca muzeu.
După o linişte de 40 de ani (1796-1836), bolandiştii au reluat munca lor; camerele
belgiene au decretat continuarea lucrării Acta Sanctorum, şi au fost condamnaţi cei ce au
oprit munca bolandiştilor, Succesorii lui Bolland, Henschenius şi Paperbroch au întins
antenele lor către colegii lor de la Saint-Michel din Bruxeles. Primul volum a continuat să
apere în 1847(a început prin faptele Sfintei Tereza, 16 octombrie; ultimul volum scos de
sub presă a fost al XII-lea, de octombrie (s-a oprit la 29 octombrie)(p. 94)

Aghiografia modernă şi contemporană

Se împarte în următoarele clase.

1. Aghiografia generală tratează indiferent de sfânt sau distincţie

naţională, data, categoria, etc.,etc.
2. Aghiografia naţională, sfinţi naţionali.
3. Aghiografia provincială, tratează sfinţi ai unor provincii
4. Aghiografia diocezană
5. Aghiografia locală.
6. Aghiografia diverselor ordine, apostoli, martiri, religioase, etc.
7. Aghiografia cronologică, pe secole.
8. Aghiografia indivizilor sau monografii.(p. 95)

În Orient a scris despre sfinţi:

Părintele Zinguerle a scris : Actes sinceres des Martyrs de l’Orient, Muhldorf,
1836, 2 vol. şi Goriun, la Vie des Saints de l’Armenie, Tubingen, 1841.

18
În acest Tabel topografic, Dacia apare creştinată de Sf. Metodie şi Chiril III, 310,
p. 168
Epirul este încreştinat de Andrei, XIII, 682, p. 170
Goţii, evanghelizarea acestui popor în IV, 818., p. 174.
Hunii, - sf. Udaut, preot şi martir, apostol al acestui popor, V, 447, p. 176.
Marissa – Capadocia, patria sf. teodosie cenobiticul I, 269. p. 184.
Scythia – evanghelizată de Sf. Filip apostolul V, 165 şi sf. Andrei apostolul
XIII, 682., p. 209.
Thyana – evangheliaztă de ap. Petru, VII. 438, p. 213.
Tomis: sf. Betranion, I, 613, Sf. Theotim IV, 550. p. 213.

Tabel Aghiografic

Abepas – martir în România, 26 martie, p.222

Absalon, martir în C Capadocia, 2 martie, p. 222
Acution, Acutus- martir la Sirmium, - 2 ianuarie, p. 223
Agathador, martir în Thyana, capadocia, serbat – 2 februarie, p. 227.
Agnite – Agnitus , martir la Tomis, Misia, 9 iulie, p. 228.
Agripin, martir în Sirmich, Panonia, 15 iulie, p. 228
Alexandra, fecioara, în Ancyra, martir – V, 628, p. 231
Alexandru, martir în C Capadociei, 29 mai şi 10 sept., p. 232
Alexandru martir la Tomes (astăzi Analdolkos ) în Pont, 1 octombrie, p. 232
Allade, Alladius, martir în România, sub principele Jungerik, 26 martir, p.
233.
Alopone – Aloponus, martir în Cezareea capadociei, 10 sept. p. 233
Ammia, martir în Cezareea capadociei, 31 august, p.236
Ammone, martir în Cezareea Capadociei, - 9 sept. p. 23 6
Ampode, martir în capadocia, 14 octombrie, p. 237.
Animaide- animais, martir în România, 26 martie, p. 240.
Anna martir în România sub prinţul Jungerick, 26 martie, p. 240.
Antigona, martir în Panonia, 23 februarie, p. 242
Antinee, Antinaeus, martir la Ancyra, în Galatia, 31 august, p. 242
Antonie, martir la Ancyra sub Iulian Apostatul, 7 noiembrie, p. 244.
Areste, martir la Tomis, în Scythia, la 3 aprilie, p. 247.
Argeus, martir la Tomis în Pont, 2 ianuarie. P 248
Ariston, martir la Tomis în Pont, 27, aug. P. 248.
Arpylas, martir în România, 26 martie, p. 249.
Artaxe, martir în Sirmium, Panonia, 2 ianuarie, p. 249
Athenodor, episcop de Neocezareea, şi martir sub Aurelian, 11 noiembrie, p.
250.
Athenogen, teolog, martir în Pont, I, 462, p. 250.
Athenogen, martir la Tomis, în Pont, 27 august, p. 250.
Aurelian, martir la Tomis în Misia, 10 iulie, p. 254.

19
 B

Babilas, martir la Tomis în Pont, 27 august, p. 256.

Barida, Baride, martir în România, sub prinţul Jungerick, 26 martir, p. 258.
Barlaam, martir în Cezareea Capadociei, 19 noiembrie, p. 258.
Basile de Ancyra, soldat, martir la Cezareea capadociei, 2 ianuarie, p. 259.
Basile cel Bătrân, tatăl sf. Vasile, cinstit la Cezareea, 30 mai, p. 259
Basile cel Mare, arhiep al Cezareii Capadociei, VII, 6, - 14 iunie
Basile episcop de Amasa, în Pont, martir sub Licinius, 28 martie şi 26 aprilie,
p. 259.
Basile, mărturisitor, cinstit la Parium, în Mysia, 12 aprilie, p.259.
Basilisc, episcop de Comana, în Pont şi martir – 22 mai şi 30 iulie, p. 259.
Basiliscus, soldat martir la Comane, în Pont, 3 martie, p. 259.
Basse, Bassus, martir la Durostorum în Mysia, 18 iulie, p. 260.
Bathuse, Bathusius, martir în România, sub prinţul Jungerick, 26 martie, p,
260.
Benigne, martir la Tomis, în Scythia, 3 aprilie, p. 261.
Blaise episcop şi martir la Cezareea capadociei, 3 februarie, p. 268.
Bretanion, episcop de Tomis, I, 613, 25 ianuarie, p. 272

Calliste, Callista, penitent, martir la Cezareea capadociei, II, 323, - 6 aprilie,

p. 276.
Canide, Canides reclus în Capadocia, 10 iunie, p. 277.
Capitolin, Capitolina, martir în Capadocia, 27 octombrie, p. 277
Carelle, Carellus martir la Cezareea Capadocia, 29 mai, p. 278.
Carinas martir la Ancyra în Galatia, 7 noiembrie, p. 278.
Caste, marti în Tomis, Pont, 1 octombrie, p. 280.
Cecilia, martiră la Sirmium, în Panonia, 8 iulie, p. 280
Cerneuf, Serenus, grădinar, martir la Sirmium, în Panonia, II, 626, 23
februarie, p. 283.
Cerosic, Cupsicus, Cuspicus, martir la Cezareea Capadociei, 10 septembrie,
p. 283.
Cezar, medic, frate al Sf. Grigore de Nazians, III, 27, 25 februarie, p. 283
Chariton, diacon şi martir în Ancyra, 23 ianuarie, p. 284.
Chiron, martir la Tomes în Pont, 27 august, p. 285
Chretiene, Christiana, martir în Cezareea Capadociei, penitentă, II, 323, 6
februarie, p. 286
Christ, Christus, martir la Tomes în Pont, 3 aprilie, p. 286
Christofor, martir şi diacon la Ancyra, 23 ianuarie, p. 286.
Claudia, fecioară şi martiră la Ancyra, V, 628, 18 mai, p. 288.
Claudon, Claudo, martir la Tomes în Pont, III, 336, 10 martie, p. 288.
Cleasse, Cleassus, martir la Cezareea capadociei, 9 septembrie, p. 288
Clement, episcop de Ancyra, martir, I, 518, 23 ianuarie, p 288

20
 Cleonic, Cleonicus, soldat şi martir la Amasa, în Pont, 3 martie, p. 289.
Constant, martir în România, 26 martie, p. 292
Cornie, Cornius, Corninsius, martir la Cezareea capadociei, 12 iulie, p. 293.
Corninsie, martir la Cezareea capadociei, 12 iulie, p. 293.
Cottidius, diacon, martir în Capadocia, 6 septembrie, p. 294.
Cupsique, Cuspicus, martir la Cezareea Capadociei , 10 septembrie, p. 296
Cyriac, martir la Tomes, în Pont, 20 iunie, p. 297.
Cyrill, copil, martir la Cezareea Capadociei, VI, 300, 29 mai, p. 297.
Cyrill martir la Amasa, în Pont, 19 august, p. 298.

Dase, Dasius, serbat la Galaţi, în Moldova, epocă incertă, 4 octombrie, p. 299

Dasius, episcop şi martir la Durostorum, Mysia, sub Diocleţian, 20
noiembrie, p. 299
Datie, Dathius, martir la Galaţi, în Moldova, 5 august, p. 299.
Demergotie, Denegothia, Demergotia, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie,
p. 301.
Denegothie, Denegothia, Demergotia, martiră la Tomes, în Pont, 1 octombrir,
p. 302.
Die, martir la Cezarea Capadociei, 12 iulie, p.304
Digne, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 305.
Diogene, martir la Tomes în Pont, 3 ianuarie, p. 305.
Diomed, martir la Tomis în Mesia, eposcă încertă, 10 iulie, p. 305.
Dive, Dius, Divus, martir la Cezareea Capadociei, 12 iulie, p. 306.
Domitian, diacon şi martir la Ancyra, 28 decembrie, p. 307.
Domne. Domnus, martir la Tomes în Mesie, 10 iulie, p. 308.
Domnin, martir la Tomes în Pont, 27 august, p. 308.
Donat, Donatus, martir în Cezareea Capadociei, 21 mai şi 9 septembrie, p.
309
Donat, martir la Ancyra, în Galatia, 4 septembrie, p. 309
Donat, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 309.
Donat martir la Durostorum în Mysia, 18 iulie, p. 309
Dorotheea, fecioară şi martiră la Cezareea Capadociei, II, 323, 6 februarie, p.
310.

Egathrace, Hegatrax, martir în România, 26 martie, p. 314.

Eleasse, Cleassus, martir la Cezareea capadociei, 9 septembrie, p. 314.
Eleuse, Eleusus, Eleusius, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 314.
Eleutherie, martir la Cezareea capadociei, 27 septembrie, p. 315.
Elpide, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 316.
Emelin, Emelinus, martir la Ancyra, 30 aprilie, p. 316.

21
 Emil, martir la Tomes, înPont, 29 iunie, p. 317.
Emilian, martir la Durostorum, în Mysia, 18 iulie, p. 317
Emilia, soţia lui Vasile cel Bătrân, 30 mai, p. 317.
Eoprobe, Eoprobus, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 318
Eperence, Eperentius, martir la Sirmium, 8 iulie, p 318
Epictet, preot martir la Almiris în Scythia, 8 iulie, p. 318
Eraclie, Eraclius, martir la Syrmium, 8 iulie, p. 319.
Eraclie, martir la Galaţi, în Moldova, epocă incertă, 5 august, p. 319.
Erotheida, martir în Capadocia, sub împăratul Diocleţian, 27 octombrie, p.
320.
Eugenda, Eugendo, martir la Sirmium, 2 ianuarie, p. 323
Eugenius, martir la Tomes în Pont, 3 ianuarie, p. 323
Eugem, martir în Neocezareea, epocă incertă, 24 ianuarie, p. 323.
Eugen, martir în capadocia, epocă incertă, p. 6 septembrie, p. 323.
EugentEugentius, martir la Tomes în Pont, epocă incertă, 3 ianuarie, p. 323.
Eufrasia, fecioară, martir la Ancyra, V, 628, 18 mai, p. 324.
Euple, Euplius, martir la Cezareea Capadociei, 10 septembrie, p. 324.
Euplie, Euplius, martir la Cezareea Capadociei, 10 septembrie, p. 324.
Euprobius, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 325.
Eupsychius, martir la Cezareea Capadociei, sub împăratul Iulian, 9 aprilie,
p. 325.
Eupsyc, martir la Cezareea capadociei, sub împăratul Adrian, 7 septembrie,
p. 325.
Eusebiu, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 325.
Eusebiu episcop de Cezareea Capadociei, mărturisitor, 21 iunie, p. 326.
Eustahie, martir la Ancyra, epocă incertă, 28 iulie, p. 326.
Eusticus, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 326.
Eustochius, preot, cinstit la Ancyra, 23 iunie, p. 326.
Eutropiu, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 327.
Eutychie, preot martir la Ancyra, 28 decembrie, p. 328.
Evagrie, martir la Tomis, în Scythia, epocă incertă, 3 aprilie, p. 328.
Evagrie, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 328.
Evangel, martir la Tomis în Mysia, 9 iulie, p. 328.

Faina, fecioară şi martir la Ancyra, V, 628, 18 mai, p. 330.

Faustin, martir la Tomes, Pont, 1 octombrie, p. 332.
Feliciana, martir la Tomes, Pont, 20 iunie, p. 332
Felix, martir la Tomes, în Pont, 20 iunie, p. 334.
Feste, martir în Pont, 27 august, p. 335.
Findus, martir la Cezareea Capadocxiei, 29 mai, p. 336.
Firmilian, episcop de Cezareea Capadociei, 28 octombrie, p. 336.

22
 Florentin, martir la Ancyra, 31 august, p. 339.
Florianus, martir la Sirmium, epocă incertă, 8 ianuarie, p. 339
Florus, martir la Sirmium, 8 ianuarie, p. 339.
Fortunat, martir la Cezareea Capadociei, 9 septembrie, p. 340

Gaddas, martir la Amasa, în Pont, 19 august, p. 345

Gemella, martir la Ancyra, sub împăratul Iulian, 10 decembrie, p. 349.
George, martir la Cezareea Capadociei, 2 martie, p. 351.
Germain, martir la Cezareea capadociei, sub împăratul Deciu, 3 noiembrie,
p. 353.
Gissinus, martir la Cezareea Capadociei, 29 mai, p. 255
Glafira, fecioară la Amasa din Pont, 13 ianuarie, p. 255.
Gorde, Gordius, martir la Cezareea Capadociei, I, 111, 3 ianuarie, p 357
Gordian, martir la Tomis în Mesia, cu mai mulţi alţii, 13 septembrie, p. 357
Gothia, martiră la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 358.
Gotia, martiră la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 358.
Grigorie taumaturgul, episcop de Neocezareea, mărturisitor, XIII, 468, 17
noiembrie., p. 360

Hagna, martir în România, 26 martie, p. 365.

Heleutherius, Eleuterie, martir la Cezareea Capadociei, 24 septembrie, p. 366
Heli, martir la Tomis, Mesia, 13 septembrie, p. 366.
Heliana, fecioară, martiră la Amasa, în Pont, 18 august, p. 367.
Hermenegildus, regele vizigoţilor, martir, IV, 369, 13 aprilie, 369
Hermes, martir la Galaţi, în Austria, 18 oct. P. 369
Hermias, soldat martir la Comana, în Pont, 31 mai, p. 370
Herolus, Heraclius, martir la Cezareea Capadociei, 2 martie, p. 370.
Hescous, martir în România, 26 martie, p. 370.
Hesychius, Zsicius, soldat martir la Durostorum, 15 iunie, p. 370
Hirene, martir la Galatz în Austria, 5 august, p. 373.
Hyacinthe, martir la Cezareea Capadociei, 3 iulie, p. 376.
Hysichius, martir la Cezareea Capadociei, 10 sept, p. 376.

Ionocent, martir la Sirmium, 4 iulie, p . 378

Inocent, copil martir, într-un loc necuniscut, sub Diocleţian şi Maximian, 23
august, p. 378
Irineu, martir episcop de Sirmium, sub Diocleţian, III, 630, 25 martie, p. 379.

23
J

Janvier, martir la Cezareea Capadociei, 2 martie, p. 382

Janvier martir la Tomes în Pont, epocă incertă, 1 octombrie, p. 383.
Jean, martir la Tomis, Mesia, 10 iulie, p. 385
Jean, copil, martir în Tomes, din Pont, 27 august, p. 386.
Jecond, martir în Cezareea Capadociei, 29 mai, p. 390
Jucundus, martir la Sirmium, 8 ianuarie, p. 392.
Jules, soldat, martir la Durostorum, în Mysia, 27 mai şi 5 iunie, p. 393.
Julie martir în cezareea Capadociei, IX, 128, 30 iulie, p. 393
Julian de Capadocia, martir în Cezareea Palestinei, 17 febr, p. 393
Julitta, fecioară şi martiră la Ancyra, V, 628, 18 mai, p. 394
Julitta, martiră la Ancyra, IX, 128, 30 iulie, p. 394
Just martir la Durostorum în Mysia, 18 iulie, p. 396.
Justa martiră la Ancyra, 31 august, p. 396.

Lauce, Lautiana, fecioară şi martiră la Amasa Pontului, 18 august. p. 401.

Laventius, martir la Cezareea Capadociei, 12 iulie, p. 402.
Leontius episcop de Cezareea capadociei, I, 323, 13 ianuarie.p, p. 405
Leonţiu, martir în Amasa, Pont, 19 august, p. 406
Longin, martir la Cezareea Capadociei, III, 425, 15 martie, 23 august), p. 411
Lorgius, martir la Cezareea Capadociei, 2 martie, p. 411
Lup, martir în Capadocia, 14 octombrie, p 412.
Luc, episcop martir la Cezareea capadociei, 2 martie, p. 412.
Lucian, martir la Cezareea capadociei, 7 iunie, p. 414.
Lucian, martir la Ancyra, 31 august, p. 414.
Lucian, martir la Tomis, în Mesia, 13 septembrie, p. 414.
Lucius, episcop de Cezareea Capadociei, 2 martie, p. 414

Macrina, bunica Sf. Vasile 14 ianuarie, p. 417

Macrina de Cezareea, fecioară, sora sf. Vasile, VIII, 43919 iulie, p. 417
Macrobiu, martir la Tomes, în Pont, sub împ. Liciniu, 13 septembrie, p. 417
Mamant, Mamas, martir la Cezareea capadociei, IX, 635, 17 august, p. 420
Mammas, martir la Cezareea Capadociei, IX, 635, 17 august, 16 iulie, p. 420
Mamyca, martir în România, 26 martie, p. 420

24
 Mannea, martir la Tomes, în Pont, 27 august, p 421.
Marcel, martir la Ancyra, 4 septembrie, p, 422.
Marcellinus, martir la Tomis, sub Licinius, 2 ianuarie, p. 422
Marcelin, tribun, martir la Tomes, în Pont, în 303, 27 aug, p. 423.
Marcian, martir la Tomis, în Mesia, 10 iulie, p. 423.
Marciana, fecioară şi martiră la Amasa, 18 august, p. 423.
Mardonius, Mardonie, martir la Neocezareea, în Pont, 24 ianuarie, p. 424
Marin, martir la Tomis în Scythia, 5 iulie, p. 427
Marin, martir la Durostorum, în Mysia, 18 iulie, p. 427
Martial, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie, p. 428.
Martiri, în provincia Pont, 5 februarie, p. 429
Martiri, în Capadocia şi Mesopotamia, 23 mai, p. 430.
Matroana, fecioară, martiră la Ancyra, V, 628, p. 431.
Maxim, martir la Sirmium, în Panonia(sic!), 15 iulie, p. 434
Maxim, martir la Durostorum, în Mysia, 178 iulie, p. 435
Maxim, martir la Cezareea Capadociei, 19 noiembrie, p. 435.
Maxima, martiră la Sirmium, în Panonia, 26 martie, p. 435.
Maximianus, martir la Sirmium în Panonia, 2 ianuarie, p. 435
Maximin, martir la Cysique, în Mesia, 20 septembrie, p. 436.
Melasippus, martir la Ancyra, 7 noiembrie, p. 437.
Meletie, martir la Tomes, în Pont, 27 august, p. 437.
Meletie, episcop şi mărturisitor în Pont, 4 decembrie, p. 437.
Memnon, martir la Tomes în Pont, 27 august, p. 438.
Mercurie, martir la Cezareea Capadociei, sub împăratul Deciu, 25 noimbrie,
p. 439
Meletie, martir la Neocezareea, în Pont, 24 ianuarie, p. 440
Mimia, martir la Tomis, în Mesia, 9 iulie, p. 441.
Modest, martir în Capadocia, epocă incertă, 14 octombrie, p. 442
Moica, Moico, martiră în România sub regele Jungerick, 26 martir, p. 443.
Montanus, martir la Sirmium, 26 martie, p. 444
Mose, Moseus, soldat martir în Pont, p. 18 ianuarie, p. 445
Musonius, martir la Neocezareea, în Pont, 24 ianuarie, p. 445.
Mutien, martir la Cezareea capadociei, sub Diocleţian, 19 noiembrie, p. 446.

Narcis, martir la Tomes, în Pont, sub împ Licinius, 2 ianuarie, p. 446.

Nectarie, cinstit la Neocezareea în Pont, 22 august, p. 447
Niceta de remesiana, episcop, 22 iunie, p. 449
Nichita gotul, martir onorat la Goţi, la 15 septembrie, p. 449
Nona, mama sf. Grigorie de Nazians, 5 august, p. 452

25
Oreste, martir la Tyana, în Capadocia, sub Diocleţian, 9 noiembrie, p. 495.
Ostrate, Ostratus, Soostratus, martir la Sirmium, 8 iulie, p. 495.

Pafficus, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 496.

Passicus, martir la Tomes, în Pont, p. 500.
Patriciu, martir la Tomes, în Pont, 3 aprilie, p. 500
Paul, martir la Tomes, în Pont, 20 iunie, p. 501.
Paul, martir la Durostorum în Mysia, 18 iulie, p. 501.
Paul martir în Cezareea capadociei, 16 iulie, p. 501.
Paul de Constantinopol, martir la Cuens, în Capadocia, 8 noiembrie, p. 502
Paula martiră la Tomes în Pont, 20 iunie, p. 502.
Philga, martiră în România, 26 martir, p. 507.
Philomen, martir în Ancyra, sub Aurelian, 29 noiembrie, p. 508.
Petru, martir la Sirmium, 8 ianuarie, p. 509.
Pigre, Pigra, martiră în Tomes, Pont, 1 octombrie, p. 513.
Placide, martir în Capadocia, 14 octombrie, p. 513.
Pollion, martir în Panonia, sub Diocleţian, 23 aprilie, p. 514.
Polyeuct, Polioctus, martir în Cezareea capadociei, 21 mai, p. 515.
Ponteme, Pontemus, martir, la Amasa, în Pont, 18 august, p. 515.
Propus, Prepus, martir la Tomes, în Pon, 1 octombrie, p. 517.
Prima, martiră la Tomes, în Pont, 3 ianuarie, p. 517.
Prim, martir la Tomes în Pont, 1 octombrie, p 518.
Primitivus, martir la Cazereea Capadociei, 2 martie, p. 518.
Primolus, martir la Cezareea Capadociei, 29 mai, p. 518.
Prisc, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 519.
Procopie, martir la Cezareea Capadociei, sub Diocleţian, 8 iulie, p. 520
Propus, Prepus, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 520.

Quartus, martir la Cezareea Capadociei, 8 iulie, p. 521.

Quindeus, Quindee, martir la Axiopolis, în Bulgaria(sic!), 9 mai, p. 522
Quirille, martir la Axiopolis, în Bulgaria,(sic!) , 9 mai, p. 523.
Quirin, episcop de Sissei, în Panonia, şi martir, VI, 442, 4 iunie, p. 523.
Quottidus, martir, diacon, la Capadocia, 6 septembrie, p. 524.

26
 Ratis, Ratitis, martir la Sirmium, în Panonia, cu mai mulţi alţii, 8 ianuarie,
p. 525.
Rode, Rhodon, Rhodus, martir la Tomes, în Capadocia, 3 ianuarie, p. 528.
Rhye, Rhyas, martir în România, sub goţi, 26 martie, p. 528
Rogatien, martir în Panonia, 2 februarie, p. 531.
Romulus, martir la Amasa, în Pont, 19 august, p. 532.
Rufin Taumaturgul, diacon şi martir în Sinope, în Pont, 7 aprilie, p. 535.
Rufin, martir la Tomis, în Mysia, 9 iulia, p. 535.
Rufin, martir la Amasa, în Pont, 19 august, p. 535.
Rufin, martit la Ancyra, 31 august, p. 535
Rufin, copil, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 535.
Rufina, fecioară, martiră la Cezareea Capadociei, 31 august, p. 535.
Rufus, martir la Tomes, în Pont, 3 aprilie, p. 535.
Rutil, Rutilius martir în Panonia, 23 februarie, p. 536.

Sava Gotul, martir în Capadocia sub împ. Valens, IV, 340, 12 aprilie, p. 536.
Satur, Saturus, martir în Capadocia, epocă nedeterminată, 14 octombrie, p.
540,
Saturnin, martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 540
Saturnin şi Saturnina, martiri la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 540.
Saturnin, martir la Capadocia, 14 octombrie, p. 540.
Sebastia, martiră la Sirmium, 4 ianuariem, p. 542, p. 542.
Secund, martir la Sirmich, PAnonia, 15 iulie, p. 542.
Secund, martir la Durostorum, în Mysia, sub Iulian Apostatul, 18 iulie, p.
543.
Sedopha, martiră la Tomes, în Schitia, 5 iulie, p. 543.
Seleucus, martir la Tomis, Scythia, sub împ. Liciniusm 13 septembrie, p. 544.
Senerotes, martir în panonia, epocă incertă, 23 febr, p. 544.
Severus, martir la Cezareea capadociei, 23 oct., p. 544.
Serapion, martir la Tomes în Pont, 27 august, p. 545
Severus, Seures, martir la Cezareea Capadociei, 23 octombrie, p. 546
Sev, martir la Neocezareea, în Pont, epocă incertă, 22 august, p.546
Severs, Severus, martir la cezareea Capadocia, 23 octombrie, p. 548.
Sigetza, Sigetzas, martir în România, sub princepele Jungerik, 26 martie, p,
549.
Silvan, martir la Ancyra, 31 august, p. 549
Silvan, copil martir la Ancyra, 4 septembrie, p. 549
Silvan, martir la cezareea capadociei, epocă nedefinită, 10 septembrie, p. 549
Simplicius, martir în Capadocia, epocă nedefinită, 14 octombrie, p. 551.
Sinnidia, martiră la Tomes, în Pont, epocă indeterminată, 3 aprilie, p. 551.
Sisisnius, martir la Mesia, epocă indeterminată, 10 iulie, p. 551.
Sostrates, martir la Sirmium, 8 iulie, p. 553.
Spe, Speus, Spes, martir la Tomes, în Pont, 1 octombrie, p. 553.

27
 Spire, Exuperius, martir la Sirmium, 8 iulie, p. 554.
Stratonic, martir la Singidon, în Mysia, sub Liciniu, 13 ianuarie, p. 554
Snerile, Suerilas, martir în România, sub Jungerik, 26 martie, p. 555
Suimblas, martir în România, sub Jungerik, 26 martie, p. 555
Sylviu, martir la Amasa, Pont, 19 august, p. 556

Tatia martiră la Sirmium, 8 ianuarie, p. 557

Tatiana, fecioară, martiră la Amasa, în Pont, 18 august, p. 557.
Taxem Taxiusm martir la galatz, în Panonia, 18 octombrie, p. 558.
Teodol, martir la Amasa, Pont, epocă indeterminată, 19, aug. P. 560
Teodot, cârciumar, martir la Ancyra, V, 628, 18 mai, p. 562
Theodot, martir la Tomis, în Scythia, epocă nedefinită, 10 iulie, p. 562
Theodot, martir la Cezareea Capadociei, sec. III, 31 august, p. 562
Theophil, avocat, martir la Cezareea Capadociei, II, 323, 6 hebruarie, p. 563.
Theophil, martir la Cezareea Capadociei sub Deciu, 3 noiembrie, p. 564
Theotim Filozoful, episcop la Tomis, în Scythia, IV, 550, 20 aprilie, p. 564
Therma, martir în România, sub Jungerik, 26 martie, p. 564.
Thespesius, martir în Capadocia sub Alexandru Sever, 1 iunie, p. 564.
Tiberius, martir în Cherson, în apropiere de Beziers, 10 noiembrie, p. 564
Tredentheus martir la Cezareea, în Capadociam . 29 mai, p. 565
Tilis, martir la Sirmium, 8 ianuarie, p. 565.
Timothei, martir la Sirmium, 2 ian uarie şi 15 mai, p. 565
Timothei, martir la Amasa, Pont, 19 august, p. 565
Thredenthee, Tredentheus, martir la Cezareea Capadociei, 29, mai, p. 566.
Tobias, martir la Sirmium, 2 ianuarie, 568
Troade, Troadius, martir la Neocezereea, în Pont, sub împ Diocelţian, 22
ianuarie, p. 569

Udaut, Audaldus, martir, apostol al hunilor dela Dunăre, V, 447, 11 mai, p.

571.
Ulfila, evanghelizatorul goţilor, IV, 348, 12 aprilie, p. 572.
Ursicius, Ursicinius, martir în Iliyria, sub împ Maximian, 14 august, p. 572

Valentin, Valention, martir la Durostorum, 25 mai, p. 574

Valerian, martir la Tomis, Mesia, sub Licinius, 13 septembrie, p. 575.

28
 Venuste, martir la Cezareea Capadociei, sec. III, 29 mai, p. 577.
Verocianus, martir la Cezareea Capadociei, 22 noiembrie, p. 578.
Victor, martir la Tomes, în Pont, sub Diocleţian, 27 august, p. 580.
Victorius, martir la Cezareea Capadociei, 21 mai, p. 581.
Vincent, martir la Ancyra, 31 august, p. 583.
Vircus, martir în România, sub Jungerick, 26 martie, p. 584.
Vital, martir în Tomis, Mesia, epocă incertă, 9 iulie, p. 584
Vital, martir în Cezareea Capadociei, în 250 sub Deciu, 3 noiembrie, p. 584
Vitalicus, copil martiră la Ancyra, 4 septembrie, p. 585.
Vitalica, martiră la Ancyra, 31 august, p. 585.
Vitus, martir la Sirmium, 2 ianuarie, p. 585
Vrise, Ebricius, martir la Tomis, în Mesia, 9 iulie, p. 585

Zelat, Zelatus, martir în Amasa, Pont, 19 august, p. 590.

Zenon, martir la Axiopolis, nedefinită epoca, 9 mai, p. 590.
Zenon, martir la Tomis, în Mesie, 9 iulie, p. 590.
Zoil, martir la Tomes în Pont, în 303, 27 august, p. 591.
Zophorus, martir la Cezareea Capadociei, sub Diocleţian, 19 noiembrie, p.
591
Zotic episcop şi martir la Comana în Capadocia, 2 iulie, p. 591.
Zotic, martir la Tomis, în Mesia, sub Licinius, 13 septembrie, p. 591.
Zozim, martir la Tomes în Pont, 3 aprilie, p. 591.

Scythia, notiţe asupra acestei regiuni la I, 613

Jules Baudot, Le Martyrologe, Paris, 1911,

Noţiunea. Etimologia grecească a cuvântului Martyrologe, μαρτυρος λογοσ, pe

care un manuscris din sec.olul IX10 în redă prin martyrum logus, implică în sens primar, o
povestire sau un discurs privind martirii. Folosirea lui a modificat sensibil sensul, astfel
că, povestirea sau discursul a devenit o scurtă indicaţie a timpului, locului şi persoanei.

Manuscris latin, 1518, în Biblioteca Regală din Miunchen, un reprezentant al primei famlii a
10

martirologului lui Beda Venerabilul.

29
Martirologiul prezenta o simplă listă a martirilor după ordinea cinstirii lor, un fel de tabel
dispus urmând zilele din calendar şi trimiţând la actele ce se păstrau în fiecare biserică 11.
Apoi s-a admis în povestire şi altte nume decât ale martirilor, dar denumirea de
martirologiu s-a păstrat, deoarece lista martirilor forma partea cea mai consistentă, a
sfinţilor propuşi spre cinstire.
Astfel, Martirologiul poate să fie definit: „cartea cinstirii martirilor şi, prin
extensie, a sfinţilor în general, a minunilor şi evenimentelor ce trebuie cinstite anual în
Biserică”12. (p. 3)
Martirologiul este folosit uneori ca sinonim cu Calendarul, deşi între ele este o
deosebire. Calendarul are înscris simplu numele martirului sau al sfântului, ziua morţii
sale, care este serbată ca zi a naşterii la veşnicie, aşa cum erau celndarele dela Roam şi
Cartagina; Martirologiul menţionează, în afară de asta, locul şi timpul martiriului, numele
judecătorului. Fiecare biserică avea calendarul său propriu; dar erau puţine cele care
aveau şi un martirologiu. Martirologiile cuprindeau martirii şi mărturisitorii din toate
părţile cunoscute ale lumii creştine, ale căror nume erau împrumitate diverselor
calendare13.
Folosirea Martirologiului ca şi carte liturgică.
Din cele mai vechi timpuri se obişnuia, în cadrul Sf. Liturghii, să se citească
actele martirilor. Astfel se petreceau lucrurile în Africa, în sec. IV. Canonul XL al
sinodului de la Hippo-Regius, din 393 spune că, în zilele comemorării martirilor, trebuie
să se citească actele lor14. Se pare că acest obicei exista şi în Galia. Totuşi, pentru a găsi
vestigiile practicilor actuale trebuie să căutăm secolul al VIII-lea, în special la catedrale şi
mănăstiri. (p. 4) .În acest sens, întâlnim o precizare la sinodul de la AIx-la-Chapelle, din
anul 817, în canonul LXIX, prin care se recomanda citirea actului martiric în prima parte
a Sf. Liturghii.
Dezvoltarea martirologiului.
Pioasa curiozitate a credincioşilor, prin care doreau să aibă mai multe detalii
despre sfinţi, a obligat pe alcătuitorii de martirologii să alăture numelor sfinţilor câteva
detalii asupra circumstanţelor vieţii lor; simplelor liste le succed martirologiile istorice.
Foarte puţini credincioşi şi chiar preoţi, cunoşteau istoria acestor culegeri interesante, şi
unora şi altora prezentul întunecat le dădea o idee generală, expunând în mod sumar, în
cinci capitole, care au fost:
1. Primele începuturi ale martirologiului sau calendarele bisericii primare;(p.
5)
2. Martirologiul hieronymian, sursele, stadiul în care ne-a parvenit şi ce
conţine.
3. Martirologiile istorice sec. VIII şi IX
4. Martirologiul lui Usuard în timpul secolelor X-XVI
5. Martirologiul roman, din sec. XVI şi până astăzi.

11
Aceste acte erau cititte în ziua cinstirii naşterii sau morţii martirului respectiv. Orientalii dădeau acestor
acte numele de Minee de unde denumirea de menologii.
12
Dom H. Quentin, Les Martyroloes historiques, Paris, 1908, p. 1.
13
Martigny, Dictionnaire des Antiquites chretiennes, p. 455.
14
Hefele-Leclerque, Histoire des Conciles, vol. II, p. 89.

30
Primele martirologii sau calendarele biseericii primare

Distincţii fundamentale. Trebuie să precizăm că au fost martirologii locale şi

martirologii generale. Primele dădeau lista sărbătorilor unei biserici particulare sau a unui
grup restrâns de mai multe biserici; aşa sunt, de exemplu, calendarul şi catalogul lui
Dionisie Filocalus, ferialul roman al cronografului din 35415, calendarul din Cartagina,
publicat de Mabillon16. Martirologiile generale sunt rezultatul combinării mai multor
martirologii locale şi acoperirii unei întinderi geografice mai mari: regiune, provincie,
parte a imperiului sau chiar lumea creştină întreagă; astfel, Martirologiul siriac, (p.6) din
anul 41217, Martirologiul hieronimian, tributar precedentului18.
Denumirile martirologiilor locale.
Adesea martirologiile sunt numite calendare, fiind în fapt o carte mică, unde
zilele de cinstire ale sfinţilor sau praznicilor împărăteşti sunt dispuse în ordinea serbării
lor, pe parcursul întregului an. Denumirea, de origine păgână, vine, fără îndoială, din
aceea că în ziua calendelor Pontiful convoca poporul pentru a anunţa zilele de sărbătoare
ale lunii respective. Tertulian dă acestei cărţi numele de Fastes19, iar scrisoarea atribuită
Fer. Ieronim, plaseată în fruntea martirologiului ieronimian, poartă cuvântul de feriale.
Grecii numesc această culegere Menologes, unde se găsesc, ca şi în martirrologiile latine,
faptele sau pătimirile sfinţilor, expuse sumar pentru fiecare zi a lunii; culegerea a fost
prescurtată sau îmbogăţită după locuri şi timpuri.
Originea şi elementele martirologiilor locale20.
Încă din primele secole(p. 7) fiecare biserică sau comunitate particulară de creştini
cinstea un număr de sfinţi: destul de rare la început, aceste zile se pot grupa astfel: 1) cele
mai vechi sunt zilele de cinstire ale martirilor, care se numeau memoriae sau
depositiones (ziua de îngropare) sau natalia (naşterea la cer) maryrum. La mijlocul
secolului II, o scrisoare-circulară a bisericii din Smirna redă martirul Sf. Policarp;
autoruii scrisorii se felicitau pentru faptul că reuşise să salveze moaştele marelui episcop
şi astfel să poată serbaziua aniversară a martiriului său: natalem martyrii eius celebrare21.
În Africa, Tertulian semnala, printre practicile primare creştine, celebrarea aniversărilor
martirrilor: pro nataliis annua die facimus22. Sf. Ciprian confirmă practica şi recomandă
clerului său exemplul mărturisitorilor închişi pentru credinţă:”Aveţi grijă să notaţi ziua
morţii lor – Denique et dies eorum quibus excedunt adnotate, ut commemorationes
eorum inter memorias maryrum celebrare possimus23, îi îndemna ierarhul. Sozomen a
păstrat amintirea acestei practici; el remarcă, un lucru petrecut după furtuna adusă în
Biserică de Iulian Apostatul, în comunităţile din Gaza şi Maiuma, anume, fiecare biserică
a continuat să serbeze aniversarea martirilor şi comemorarea episcopilor săi: utraque
seorsum habet dies festos martyrum suorum et comemorationes episcoporum qui ipsis

15
Duchesne, Liber Pontificalis, vol. I, p. 10-11; Dom Baumer, Histoire du Breviaire, vol. II, p. 236.
16
P.L. vol. XIII, col. 1217.
17
W. Wright, Martyroloium syriacum, după un manuscris de la British Museum, n. 12150.
18
Mgr. Duchesne et M. Rossi, Acta Sanctorum, noimbrie, vol. II, Bruxelles, 1894.
19
Tertulian, De Corona, c.XII, P.L. vol. II, col.116.
20
A se vedea pe larg H. Delehaye, Le temoignage des Martyrologes, dans Analecta Bollandiana, an 1907,
vol. XXVI, p. 80 ş. u.
21
Martyrium Polycarpi, P.G.vol. V, col. 1042.
22
Tertulian, De Corona, c. III, P.L. vol. II, col. 99.
23
S. Cypriani Epist. 37, P.L, vol. IV, col. 337.

31
praefuerunt24 . Şi Roma a avut propriul catalog al martirilor, numit Depositio martyrum,
căruia i se adaugă, la jumătatea secolului al III-lea cel al episcopilor, Depositio
episcoporum. (p. 8). 2) Cele două liste aniversare – martiri şi episcopi, la început
separate, nu au întârziat să se îngemăneze şi astfel să se pună bazele primelor martirologii
locale. Urmele aceste fuziuni se găsesc chiar în titlul calendarului din Cartagina: Hic
continentur dies nataliciorum maryrum et depositiones episcoporum quos Ecclesia
Carthaginensis aniversaria celebrant. După cuvântul lui Mabillon, acest document este
foarte vechi şi foarte rar; el numenţionează nici pe episcopul Fulgenţius nici martirii
persecuţiei vandalilor; se găsesc sfinţi africani şi câţiva din Italia.; nu se găseşte nici o
sărbătoare în cinstea Maicii Domnului; anul începe la XIII calende ale lui mai, adică după
Paşti şi sfârşeşte la XIII calende ale lui martie; pentru tot postul mare nu e nici o
sărbătoare indicată. Se poate vedea că bisericile locale începeau să serbze nu doar martirii
ei, ci şi pe cei ai bisericilor vecine. Solidaritatea şi fraternitatea creştină erau realităţi şi nu
deziderate, căci la Roma se serbau, la 7 martie martirele africane Perpetua şi Felicitas, la
14 septembrie Sf. Ciprian, iar la cartagina se serbau la 29 iunie Sf. Apostoli, la 6 august
Sf. Sixt, episcop şi martir al Romei(p. 9), la 10 august diac. Laurentiu, la 13 august Ipolit
etc.
3) un al treilea element, care s-a introdus în martirologiile locale, este
aniversarea sfinţirii bisericilor. Cel mai vechi vestigiu al acestei practici ni-l furnizează
Peregrinatio Sylviae, în termenii următori: „Dies encaeniarum appelantur quando sancta
ecclesia quae în Golgotha est, quam martyrium vocant, consacrata est Deo”25. De atunci
astfel de evenimente au fost înserate în martirologiişi urme ale acestei practici se
întâlnesc şi înmartirologiul ieronimian. Mai târziu, au fost asimilate sfinţirilor de biserici
şi mutările moaştelor sfinţilor – translationis de reliques; şi unele şi altele au fost înscrise
în martirologiile locale. Trebuie precizat că aceste sărbători nu au nimic comun cu
depositiones martyrum, numele acestora putând, astfel, fi înscris de mai multe ori, în zile
diferite, în acelaşi martirologiu.
4) unele biserici au înscris în calendarul lor pe binefăcătorii lor, menţiunea este
uşor de recunoscut după insemnarea ce o însoţeşte, anume: tituli conditor. Astfel, în
martirologiul ieronimian, la 14 aprilie, se poate citi: „Cornili conditoris” (p. 11); la 14
august: „Eusebii tituli conditoris”26. Odată sfârşite persecuţiile, evlavia credincioşilor s-a
mutat de la martiri, eroi ai credinţei, la asceţi, eroi ai pocăinţei; numele acestora din urmă
au fost înscrise de asemenea în calendar, se vizita mormântul lor şi se ridicau chiar
biserici.
Astfel, începând cu secolul V, se întâlnesc patru elemente ale martirologiului
lolcal; fără a lua în calcul sărbătorile închinate minunilor, după cum urmează: 1)
aniversările martirilor locali sau străini, cărora li se face în mod special pomenirea,
cinstirea; 2) aniversările episcopilor ; 3) sfinţirile bisericilor şi mutărrile moaştelor;
4) aniversarea persoanelor ilistre, prin binefaceri ori virtuţi.

IV Caracterul şi valoarea Martirrologiilor locale din punct de vedere liturgic.

Aceste prime documente care nu au supravieţuit deloc epocii când au apărut, dar al căror
conţinut a trecut, în mare parte cel puţin în Martirologiile generale, vor fi de mare folos

24
Sozomen, Historia ecclesiastica, c V, 3, P.G. vol. LXVII, col. 1222.
25
D. Cabrol, Etude sur la Peregrinatio Sylviae, document din sec. IV, p. 76.
26
A se vedea pe larg la Duchesne et de Rossi, Acta Sanctorum, nov. Vol. II, col 43 şi 106.

32
pentru a înţelege tradiţia vie şi autentică a primelor comunităţicreştine. Desigur
elementele mai sus menţionate nu au avut aceeaşi valoare; martirii, următori fideli ai
exemplului Mântuitorului, în vărsarea sângelui, erau plasaţi în primul rând în venerarea şi
evlavia credincioşilor; pe mormintele lor se ridicau biserici unde mulţimile se adunau
pentru a serba ziua lor de martiraj. În linii generale, toţi episcopii (p. 12) erau înscrişi în
calendar, cu excepţia ereticilor sau celor ce dezonorau scaunul respectiv. Dar cinstirea
martirilor nu era confundată cu cea acordată episcopilor; astfel erau înscrise zilele de
hirotonire a episcopilor, dar acestea nu erau zile în care să se acorde eiscopului un cult,
deşi acest lucru era valabil pentru contemporani, căci atunci când lictele au trecut în
mâinile străinilor s-au produs confuzii şi încurcături. Nu toate numele trecute beneficiau
de o canonizare, fie ea şi sumară. De aceea adevărul se poate stabili numai consultând
martirologiile generale cele mai vechi, dintre care primul este:

Martirologiul ieronimian

Avem de a face cu două feluri de Martirologii generale: 1) martirolgiul

ieronimian, numit astfel de la faptul că se considerăa fi cules de Fer. Ieronim(p. 13) 2)
genul istoric, sau ansamblul de culegeri în care, se adaugă numelor sfinţilor un rezumat
al pătimirii, al vieţii or, documente şi tadiţii referitoare la aceştia.

Originea şi sursele martirologiului ieronimian

Martirologiul ieronimian este documentul la care se face referire, atunci când se

doreşte a se studia aghiografia secolelor V şi VI, din Occodent. Textul primar nu a
supravieţuit, dar el este cunoscut numai din recenzia galicană. Duchesne şi Rossi au
editat această lucrare galicană în Acta Sanctorum27, făcând şi o introducere foarte
amănunţită. Lucrarea nu este fără defecte, căci germanul M. Krusch a criticat mai multe
puncte, iar Duchesne s-a apărat cupromptitudine28. (p. 14)
Originea. Martirrologiul ieronimian este un documentcare a fost atribuit mult
timp Fer. Ieronim; totul se baza pe două scrisori plasate în fruntea ediţiilor; în prima, doi
episcopi Cromatius şi Heliodor, cer fer. Ieronim să le compună un ferial, dinarhivele lui
Eusebiu de Cezareea şi să le dea listele cu sărbătorile martirilor; fer. Ieronim le răspunde
că a găsit foarte multe nume, în listele cercetate, dar le-a întocmit o mică culegere; în
prima parte el a dat sărbătorile tuturor apostolilor şi după aceea a altor creştini,
înveşmântaţi cu aceeaşi demnitate apostolică. După această scrisoare, martirologiul ar
aparţine Fer. Ieronim, dar lumea ştiinţifică pune la îndoială autenticitatea, ceea ce l-a
făcut pe Duchesne să afirme că”Martirologiul ieronimian nu a fost alcătuit în întregime,
ci el reproduce şi numeroase documente din secolele IV şi V. .Aşa cum s-a păstrat, cu
adăugări şi recenzii, culegerea este o mărturie preţioasă a antichităţii creştine, compusă
din materiale alese, din care unele sunt de primă calitate”(p. 15). La prima vedere
lucrare solicită un autor italian, sau cel puţin vieţuitor în vechea Italie (p. 15), a unei
epoci ce putea să recomande nume ilustre precum Teodosie, Chromantius, Heliodor şi

27
Acta Sanctorum, nov. Vol. II, Bruxelles, 1894.
28
L. Duchesne, A propos du Martyrologe hieronymien, în Analecta Bolland., vol. XVII, p. 421 ş.u.

33
Ieronim, adică în timpul jumătăţii sau primului sfert al secolului al V-lea.; autorul este
foarte bine informat asupra episcopilor secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea.
De altfel, Galia nu a putut fi patria primară a martirologiului ieronimian, deoarece
Grigore cel Mare şi Cassiodor l-au cunoscut. Sf. Grigorie scria la 598 lui Eulogiu,
episcop de Alexandria: „Mi-aţi cerut să vă trimit Actele martirilor pe care Eusebiu de
Cezareea le-a cules , ziceţi, în timpul lui Constantin. Nu cunosc dacă această culegere s-
a făcut…dar noi avem aici adunate, într-un Codex numele aproape a tuturor martirilor
cu pătimirea lor, distribuiţi zi de zi. În fiecare zi, astfel, noi serbăm, celebrăm Sf.
Liturghie (messa) în cinstea acestor martiri. Totuşi în această culegere nu se povesteşte
ceea ce fiecare a pătimit; este marcat doar numele martiruluiu, locul şi data morţii
sale”29. Din acest răspuns alş Sg. Grigorie putem deduce că la sfârşitul sec. VI, lucrare
Fer. Ieronim, sau atribuită lui, era binecunoscută şi folosită.
Pe de altă parte, Cassiodor (+562), între alte lecturi ziditoare de suflet, îndicate
călugărilor săi, semnala şi această lucrare; aluzia la scrisoarea care serveşte de prefaţă
culegerii ieronimiene nu lasă (p. 15) nici o îndoială în acest sens, de unde se poate trage
concluzia că lucrarea era cunoscută încă de la începutul secolului al VI-lea.
A fost, în prima sa formă astăzi pierdută, redactat către mijlocul sec V: M.H.
Achelis îi dă ca loc de origine oraşul Aquileea 30. O a doua formă, care s-a păstrat, este o
recenzie galicană, compusă către sfârşitul secolului al VI-lea; din aceasta derivă toate
manuscrisele existente.

II Sursele martirologiului ieronimian.

După opinia lui Duchesne, documentele principale, ce au stat la baza alcătuirii

kartirologiului ieronimian au fost următoarele: Calendarul roman, martirologiile
orientale şi fragmente ale bisericii africane. A. La Calendarul roman se raportă tot ceea
ce Fer. Ieronim, sau autorul a menţionat sub rubrica Roma. Eeste destul de dificil să
specificăm în ce măsură alte indicaţii topografice, ca drumul, calea, cimitirul pot să se
adauge acestei prime surse. (p.16). Normal ar trebui să avem sub lupa ochilor noştri
documentul de care s-a folosit cel ce a redactat martirologiul. Pentru martirrologiile
orientale lucrul pare a fi mai uşor de făcut, deoarece există un Martirologiu siriac,
publicat de M. Wright, dar acesta este departe de a reprezenta întreaga biserică ortodoxă a
răsăritului. În realitate el este un rezumat incomplet al unui martirologiu grec.
Fragments africains
Menţiunea in Africa, ca şi mulţimea martirilor din regiune, ne permite să credem
că cel ce a redactat martirologiul ieronimia a avut sub privirea ochilor un document
african. Poate să fi fost Calendarul din cartagina, dar tot la fel de bine şi vreun calendar
al creştinilor din Africa, pe care-l foloseau în disputa lor cu donatiştii.

Recensiunea galicană a martirologiului ieronimian

Către sfârşitul secolului al VI-lea martirologiul ieronimian pătrunde în Galia.
Odată ajuns aici a suferit unele îmbogăţiri, adăugiri şi de această problemă s-a ocupat
Mgr. Duchesne
29
S. Grigorii Magni Epist. 29, lib. VIII, P.L. vol. LXXVII, col. 930. Această scrisoare a fost citată în Vita S
Greg. M, ex ejus scriptis, P.L. vol. LXXV, col. 408. Adnotatorul scrisorii Sf. Grigorie spune că aici e vorba
de scrisorile atribuite Fer. Ieronim.
30
Analecta Bollandiana, vol. XVII, p. 430

34
 Cel mai vechi manuscris, ce a păstrat martirologiul ieronimian, îm Galia, este
manuscrisul Epternach, păstrat la Biblioteca Naţională Franceză, sub nr. 10837, care se
pare că a fost scris de un însoţitor al Sf. Wilibrord, apostolul Frizonului, care a fosndat
abaţia Epternach, în anul 698. A fost în folosinţa acestui episcop de la începutul sec al
VIII-lea, dar reprezintă martirologiul ieronimian de la începutul sec. VII. Sunt înseraţi şi
unii sfinţi francezi, în special din bisericile de Lyon, Autun şi Auxerre. Indiciul care-l
determină pe Duchesne să dateze sau considere vechimea acestui martirologiu şi
manuscris e dat de faptul că lipsesc Litaniile, care marcau începutul lunii, precum în
manuscrisul de la Berna(p. 19)
A doua familie e manuscrisul de la Berna, numit astfel, doar pentru faptul că se
păstrează în această bibliotecă, la nr. 289. Este de la sfârşitul sec VIII şi a fost scris pentru
nevoiele mănăstirii Metz. Exemplarul din care derivă a fost în folosinţa bisericii din
Bourges, ceea ce explică prezenţa unor sărbători specifice acestei biserici.
Partircularitatea acestei a doua familii este dată de prezenţa unor menţiuni, care apar aici
şi se găsesc apoi în toate celelalte exemplare. Cele mai importante menţiuni sunt: a)
moartea episcopului Aunachaire, survenită la 605; b) sfinţirea baptisteriului din
apropierea bisericii Saint Germain de la Auxerre; c) sfinţirea bisericii Sf. Nazarie de
Autun, cu translatarea unui mare număr de martiri făcuţi cu această ocazie; d) menţiunea
morţii regelui Gontran. (p.20).
A treia familie este caracterizată prin sfinţiri de biserici şi mai ales prezenţa unei
serii, relativ considerabile, de sfinţi francezi din sec. VII. Această familie cuprinde
martirologiile nustriene, Corbeniense majus şi Senonense, precum şi subfamiliile
Fontenelle, reprezentat de mansuscrisul Wolfenbiittel şi manuscrisul Lucques.
A. Corbeiense majus se află la Biblioteca naţională franceză – manuscrisul
12410; conţine un exemplar din martirologiul ieronimian, de fapt o copie, de la
începutulsecolului al XII-lea. Manuscrisul e important fiindcă nu are adnotări, ci doar
unele menţiuni ale sărbătorilor din dioceza Amiens, începând cu anul 756.(p.21).
B. Recenzia Fontelelle, caracterizată prin adnotările făcute la această abaţie
pe manuscrisele Wolfenbuttel şi Lucques

Articolul III

Continutul martirologiului ieronimian

Martirologiul ieronimian are la început două scrisori, cărora li s-a negat

autenticitatea; prima este un pretis act martiriric, a doi episcopi, Chromatius şi Heliodor,
iar al doilea este răspunsul Fer. Ieronim(p.22). Aici avem, în special sărbători ale
apostolilor. Astfel: la 29 iunie sunt Sf. Ap. Petru şi Pavel, la 30 nov. Sf. Ap.andrei, la 1
mai Sf. Filip, la 21 decembrie Sf. Toma, la 25 iulie Sf. Iacob, la 24 august Sf.
Vartolomeu, la 21 septembrie Sf. Matei, la 28 octombrie Sf. Simon Cananeul şi Iuda
Zilotul. Sf. Pavel este menţionat de trei ori: 25 ianuarie convertirea şi mutarea moaştelor;
8 februarie depunerea moaştelor; 8 decembrie descoperirea moaştelor. Sf. Iacob are o
solemnitate aparte, precum Sf. Ioan, la 27 decembrie. Se găseşte şi Adormirea, precum şi
naşterea la 24 iunie. Aceeaşi reflexie se aplică şi sărbătorilor Mântuitorului şi Sf.
Fecioare. 25 decembrie Naşterea Mântuitorului; 1 ianuarie anunţare tăierii împrejur.
Epifania e la 6 ianuarie; la 2 februarie întâmpinarea ; şa 25 şi 27 martie sunt comemorate

35
Pătimirea şi Învierea Mântuitorului: la 1 mai începe predica Mântuitorului, activitatea, la
3 mai arătarea Sf. Cruci; la 15 august Assomption Marie, la 8 septembrie (p. 23) naşterea
MD, iar la 14 sept Înălţarea Sf. Cruci..
Martirologiul Ieronimian începe la VIII Calende ale lui Ianuarie

Indicaţii geografice

Numele sunt grupate pe regiuni, clasificate, de regulă, astfel: A. Orient, sub

forma generală In oriente, uneori sunt indicate şi regiunile, ex. 12 ianuarie în Achaia; la
15 ianuarie In Aegypto; In Bethleem la 25 decembrie; Hierusolymis – 5 ianuarie; in
Alexandria . 11 ianuarie, etc. B. Occidentul este adesea specificat prin numele oraşelor
sau regiunilor. Cea mai frecventă regiune menţionată e Africa. C. Roma ocupă locul
următor după Cartagina; D. Galia e mentionată apoi si ea, în special oraşele : Auxerre,
Lyon, Autun. Se găseşte şi Orleans (p. 24), Bourges, Potoers, etc. Aici sunt trecuţi în
fiecare zi, nu doar mucenici ci şi sfinti după Constantin cel Mare.
Problema cea mai delicată a martirologiului ieronimian e că sunt repetaţi unii
sfinţi până la de 8 ori

Martirologiile istorice din secolele VIII şi IX (p. 28)

B.P. Delehaye a publicat un volum de vieţi de sfinţi, pe care are pretenţia că le-
aredactat după izvoare istorice. Aceste documente, pe lângă referinţele geografice şi
seriile de nume, plasează diverse informaţii, învăţături asupra vieţii personajelor, unele
scoase din actele martirice, altele din vieţile părinţilor, ori din scrierile istorice. De aceea
şi sunt numite Martirologii istorice. Într-un articol31, publicat apoi într-un volum,
Delehaye a expus câteva principii asupra creditului ce trebuie acordat aşaziselor legende
aghiografice(p. 28). S-a făcut şi un clasament al surselor istorice, astfel: a) procesele
verbale oficiale, de interogatoriu: b9 relatările martorilor oculari; c) actele a căror
sursă principală este un document scris aparţinând categoriilor a şi b. celelalte
documente trebuia privite cu multă reţinere şi cu spirit critic şi numai după un examen
riguros puteau fi primite. Un moment important în literatura de specialitate l-a consemnat
H. Quentin, care a şi scris o lucrare asupra martirologiilor istorice 32. Dar, istoric vorbind,
la dezvoltarea literaturii aghiografice, un rol important l-a avut: a) opera lui Bede, a cărui
activitate poate fi împărţită în două: b) Martirologiul lionez, manuscris latin nr. 3879,
aflat în BNF: c) Martirologiul (p. 29) lui Florus de Lyon, la care se disting trei etape
succesive; d)Micul Roman; e) opera lui Adon. Acestei serii se mai poate adăuga şi
Martirologiul poetic, publicat de Achery. Important de precizat e faptul că fiecare autor a
dezvoltat opera predecesorului, recurgând de fiecare dată la surse.

Martirologiul lui Bede

Venrabilul Bede, născut în Northumbria, către anul 676, a fost trimis, de la vârsta
de 7 ani, în grija lui Benedict Biscop, crescut în mănăstirile de la Wearmouth şi Yarrow.
El devine călugăr şi toată viaţa de mănăstire, de 45 de ani se poate rezuma la două

31
Revue des Questions historiques, an 1903, vol. LXXIV, p. 56 ş. u.
32
H. Quentin, Les Martyrologes historiques du moyen age, Paris, 1906.

36
cuvinte: studiu şi rugăciune. Operele sale foarte variate ocupă şase volume din PL, adică
vol. XC la XCV.

Scurtă privire asupra manuscriselor parvenite

A. Un prim grup de şase manuscrise prezintă aproape fără amestec, schimbare

opera lui Bede; este conform descrierilor făcute de Usuard, Adon şi chiar Beda însuşi;
zilele libere sunt foarte numeroase, în aceste manuscrise. Acestea sunt: a) Manuscrisul
451 din Biblioteca Saint – Gall¸ este scris în secolul IX şi este incomplet, oprindu-se la 8
august; b) Manuscrisul 834 din fondul palatin al Vaticanului, care este un exemplar
complet, scris în sec. IX; c) Manuscrisul (p. 30) nr. 833 din fondul palatin al Vaticanului;
prima parte a acestui manuscris cuprinde Martirologiul scris în sec. IX, multe indicaţii
marginale şi particularităţi destul de numeroase; copia a fost executată şi apoi mărită în
aceeaşi regiuneca precedenta, nu departe de abaţia de Lorsch; d) Manuscrisul LXV de la
Biblioteca capitulară din Verona, datând din prima jumătate a secolului IX; aparţine
bisericii din Verona, unde se află şi astăzi: e) manuscrisul larin 313 din fondul Ottoboni
al Vaticanului, prezintă , în primele şase foi, un fragment din martirologiul lui Beda, care
începe la 11 septembrie; manuscrisul este din prima jumătate a secolului al IX-lea; f)
Manuscrisul adiţional 19725 de la Muzeul Britanic, este din prima jumătate a secolului al
X-lea şi începe cu 17 februarie, se pare că este de origine belgiană.
Manuscrisul 410 din Biblioteca Şcolii de medicină din Montpellier este un
intermediar : opera lui Beda Venerabilul este scrisă de aceeaşi mână, secolele IX-X, şi o a
doua mână, probabil în secolul XI a umplut toate locurile goale.
B. A doua grupă se compune din manuscrise unde Martirologiul lui Beda,
totdeauna acelaşi(p. 31) în fond, a primit adăugiri de o altă mână, adesea dictate de
capriciu, împrumutând alternativ texte de la Usuard, Adoni şi Micul Roman. Acestea
sunt : manuscrisul latin 1518 din Biblioteca regală de la Munchen, care închide, în cea
de a doua parte a sa, un exemplar al martirologiului lui Beda; toate zilele anului aici au
primit adăugiri, completări: manuscrisul 5552 din Biblioteca Naţională, fragment dintr-
un martirologiu al lui Beda unde zilele vide sunt acoperite de un simplu nume de sfânt
împrumutat din Martirologiul ieronimian; manuscrisul XIV, 19 de la Biblioteca
Barberini, are două fragmente ale martirologiului , al doilea (sfârşitul secl X şi începutul
sec. XI) are locurile libere completate, precum precedentul şi cu unlele adnotări pe
margine.
C. Un ultim grup de cinci exemplare a fost folosit la Roma. Acestea sunt:
manuscrisul adiţional 14801, al Muzeului Britanic; manuscrisul H. 58 din arhiva
Basilicii Sf. Petru; manuscrisul F. 85 din Biblioteca Vallicellane; codex CLXXIX din
Monte –Casin şi Manuscrisul latin, nr. 3, din fondul Ottoboni de la Vatican. În total
aceste manuscrise depind de un arhetip comun: martirologiul lui Bedaşi se impart în două
familii, fără sau cu adnotări.
2. Textele. Toate manuscrisele încep anul cu ianuarie, fără prefaţă şi dânt un
ansamblu de 114 notiţe cu caracter istoric. Sunt mai mult de o sută de numere de scurte
notaţii ; cel mai frecvent sunt manuscrise din a doua familie.(p. 32). Aici sunt 187 de zile
libere, goale, fără sfinţi sau sărbători. Principalele sărbători sunt pentru Mântuitorul ;
Bunavestire, Crăciunul etc.

37
 3. Sursele folosite de Beda : Se pot distinge trei categorii de izvoare folosite de
Beda : sursele aghiografice, precum vieţile, martiriul, minunile ; sursele literaresau
autori bisericeşti, precum Eusebiu, Ieronim, Grigore de Tours, Liber Pontificalis ;
martirologiul ieronimian, a cărui recenzie a lui Epternacensis este una din sursele cele
mai importante pentru Beda;
4 valoarea datelor şi atribuţia lui Beda datele semnalate comemorării sfinţilor
sunt, în acest document, stabilite cu grijă şi prudenţă (p. 33).; în manuscrisele din prima
familie acordul se face cu martirologiul ieronimian şi cu Synaxarum Ecclesiae
Constantinopolitane; pentru cele din a doua familie se face cu cărţile liturgice; sunt şi trei
situaţii în care venerabilul este în contradicţie cu sursele anterioare: Ioan I, papă al
Romei, plasat la V kal. Iunii; sf. Simforoza, la XII kl august; sf. Ignatie al Antiohiei, la
XVI kl ianuarie

Articolul II - Martirologiul poetic al lui Achery

Sub această denumire găsim o scurtă piesă în versuri, asupra unui oarecare număr
de sfinţi din calendar; Achery l-a publicat pentru prima dată(p. 34) şi Sollier l-a prezentat
ca putând să fie sumarul operei originale a lui Beda.
Manuscrisele. Documentele ce conţin această operă sunt în număr de şase
manuscrise, după cum urmează: Ms. 9430 din Biblioteca naţională Fr.; Ms. 33 sup. de la
Biblioteca Ambroziană din Milano; ms. Nr. 560 din Biblioteca de la Oxford; Ms. LV,
clasa IX din Biblioteca Sf. Marcu din Veneţia; ms. Nr. 10470 şi 10473 din Biblioteca
regală din Bruxelles şi ms. Nr. 263 din Muzeul Britanic.Apoi ediţiei lui Achery i se poate
adăuga şi cea a lui Erchempert, călugăr dela Monte-Casino, care a păstrat intact un
oarecare număr de versuri, dar a făcut şi adăugiri considerabile.
Textul şi provenienţa sa. Titlul documentului, Incipit Martyrologium Bedae
heroico carmina, arată că e vorba despre un calendar atribuit lui Beda şi numit
Martirologiu, ca multe altele; a fost pus în versuri pentru a ajuta memoriile rebele ale
numelor proprii sau datelor. Văzând numărul sfinţilor englezi, ce-l conţine, Achery a
crezut că poate să-l atribuie Angliei, ca ţară de baştină, origine şi unui călugăr de la
Yarrow, ca autor,iar ca data a compunerii a luat data morţii lui Wilfrid II de York, 732;
pentru această raţiune autorul, era în concepţia sa, nimeni altul decât Beda Venerabilul.
Dar Achery s-a înşelat asupra morţii lui Wilfred, care a fost 744, anul 732 fiind cel al
demisiei sale. În acest caz, Beda nu putea fi autorul fiindcă murise încă din anul 735
(p.35). Documentul poate fi considerat un simplu calendar al bisericii de York sau al
mănăstirii de Ripon, fără legături cu opera şi persoana lui Beda.

Martirologiul Lyonez al manuscrisului latin 3879 dela Biblioteca naţională

Două derivate ale martirologiului lui Beda au rămas fără influenţă asupra
martirologiilor istorice; nu facem decât să le semnalăm în trecere. Acestea sunt:
martirologiul lui Raban Maur, binecunoscut prin ediţia lui Canisius 33; se găsesc aici
câteva fragmnete de mare interes, dar şi urme ale unor minuni exagerate. Pseudo

33
P. L. vol. CX, col, 1128-1188.

38
Florus34, mai puţin remarcat decât precedentul, are de asemenea un oarecare interes, dar
rămâne în afara liniei lui Beda-Usuard.
De o importanţă destul de mare este, din acest punct de vedere, Martirologiul
Lyonez, pe care H. Quentin l-a semnalat primul.
I. Manuscrisul. Este nr. 3879, manuscris latin, din Biblioteca Naţională
Franceză, ce pare a avea scris din prima jumătate a secolului al IX-lea. (p. 36). El
prezintă, urmare a unei colecţii canonice zise a lui Achery, Martirologiulavând ca prefaţă
o pagină împrumutată de la Fer. Augustin. Ca şi cel al lui Beda, al cărui nume îl poartă,
începe la 1 ianuarie, este complet scris de aceeaşi mână. Nimic în text nu indică
provenienţa, dar menţiunile adăugate de o altă mână dovedesc că manuscrisul a fost în uz
la Velay.
2. Conţinutul. Martirologiul lui Beda formează fondul acestuia, cu precizarea
că noul redactor a adăugat noi notiţe sau a dezvoltat notiţele preexistente. Zilele libere,
care erau în număr de 181 la Beda(a doua familie), aici s-au redus la 129.
3. Textul şi sursele. Sfinţii spanioli figurează aici în număr de 15 cu notiţe destul
de lungi: Se poate presupune că Martirologiul lui Beda a trecut în Spania; totuşi un
studiu spaniol face această ipoteză inutilă. Se află, într-adevăr, la Britih Museum, un
pasionar (manuscris aditional 25600), care provine de la abaţia Sf. Petru din Cardena,
dioceza de Burgos şi pare să fie de la începutul secolului al X-lea; apoi la Biblioteca
Naţională Franceză un Passionnaire de Silos acq. Lat. 2180, scris înainte de 992. Între
aceste documente şi Martirologiul nostru sunt strânse raporturi şi o boare de familie;
după toate aparenţele, redactorul a avut sub ochii săiun exemplar al Passionnaire –
Pătimirii spaniole; pătimirile conţinute în acesta din urmă se regăsesc în Martirologiul
Lyonez; în sfârşit, autorul acestui document a folosit sursele literare, deja semnalate de
Beda şi a pus larg la contribuţie pe cel ieronimian. (p. 37)
4. Valoarea datelor. Pentru a atribui sfinţilor , cărora le introduce datele
tradiţionale, redactorul martirologiului lyonez recurge la martirologiul ieronimian şi
la actele martirilor; când cele două surse erau în dezacord el a urmat când pe una când pe
alta. Spre ex. în primul caz Sf. Justa şi Sf. Rufina, sfinţii Fausta, Ianuarie, Martial în al
doilea caz Sf. Just şi Sf. Pastor. Adesea găsim o transpunere a zilei în raport cu data din
martirologiul ieronimian. În total, redactarea este bună, din punct de vedere al datelor; e
mai puţin bine compus decât Martirologiul lui Beda; niciodată redactorul nu ia arbitrariul
ca regulă.
5. Locul şi data compunerii. Notiţele sfinţilor francezi sunt cele mai numeroase
şi mai mult de două treimi aparţin Lyonului sau regiunilor învecinate. Mai mult, singure
cele două notiţe care conţin particularităţi inspirate de cunoştinţe locale, sunt notiţe
lioneze. S-a ajuns astfel la concluzia că a fost redactat la Lyon, înainte de anul 806; ceva
mai târziu va primi adnotări considerabile.

Articolul VI - Martirologiul lui Florus

Florus, diacon al bisericii din Lyon, mort către 860, a lăsat poezii latine, unele
comentarii asupra Sf. Scripturi, o expunere a Canonului Messei.

34
Publicat de Papebrock în Acta sanctorum, Martii, vol. II, p. VIII, cf. P.L. vol. XCIV, col. 799.

39
 I. Manuscrisele. Documentul este conţinut de mai multe manuscrise, dintre care
menţionăm: a) manuscrisul latin 5554, din Biblioteca Naţională Fr. provenind de la
abaţia Sf. Cruce, din dioceza Embrun; în fond este o copie a Martirologiului lui Usuard,
scris în sec. XII, (p. 38), cu adaosuri privind Touraine şi Berry; b) manuscrisul latin
5254 din BNFr, porvenind de la biserica Sf. Petru din Macon. Are unele completări pe
margine, este incomplet cu o lună şi datează din sec XII; c) manuscrisul latin 5263, din
BNFr, provenind de la Macon, dar se pare nu de la Sf. Petru; este incomplet la sfârşit şi
datează din sec. XIV; d) manuscrisul latin nr. 9085, din bnfr,provenind de la catedrala
Notre Dame din Clermont; fondul datează din sec XI; autorul cedează dorinţei de
prescurtare şi pare să se fi servit de un manuscris strâns legat de precedentul; se regăseşte
cu regiunea Puy-en-Velay; e) manuscrisul 925 din Biblioteca Universităţii din Bologna,
provenind de la catedrala din Lyon, care conţine necrologul. f). manuscrisul aditional
20495 din British Museum, provenind de la priorul Talloire, din dioceza Geneva, scris în
sec XIII, incomplet la început; g) manuscrisul 10158, din bnfr, provenind de la abaţia de
Epternach, scis în sec. XI; h) manuscrisul 10018 de la bnfr, provenind de la catedrala
din Toul, către anul 1300; i) manuscrisul 349 dintre noile achiziţii latine ale bnfr.,
provenind de la abaţia de Remiremont, scris în sec. XII, considerabil prescurtat.
Din toate aceste manuscrise putem reţine cinci mai importante: (p. 39)
fragmentele abaţiei Sf. Cruce, manuscrisele de la Sf. Petru din Macon, cel de la
catedralal din Lyon, cel de la Clermont, în sfârşit, manuscrisul de la Epternach şi Toul.
Se poate vedea aici o opera în formare, creşterile se produc în ordinea documentelor
citate.
II. Textul şi sursele. Sursele sunt aceleaşi ca şi la martirologiile precedente;
totuşi împrumuturile de la sursele literare sunt adesea mai considerabile şi foarte
numeroase, autorii cei mai consultaţi sunt: Istoria Eclesiastică a lui Eusebiu, continuată
de Rufin; De viris illustribus a lui Ieronim şi Cronica lui Beda. Alte împrumuturi mai
puţin frecvente sunt din scrierile Sf. Ciprian, tripartitele lui Cassiodor, din Grigore de
Tours, din Liber Pontificalis, etc. Se simte aici o mână savantă şi noul redactor este foarte
pus la curent cu literatura ecleziastică. Martirologiul ieronimian este frecvent folosit;
redactorul adaugă indicaţii topografice, împrumută menţiuni sau notiţe, se inspiră din
acestea pentru a carifica o dată personajelor cărora le cere numele şi elogiul diferitor
autori eclesiastici.
III. Valoarea datelor. Istoricii, tăcuţi de obicei asupra datelor de aniversare a
martirilor, se aruncă uneori în a îmbrăţişa colectorii prezentei culegeri, ieronimianul nu
învaţă totdeauna această dată: de aicise nasc încercări de identificare destul de
nepotrivite. Totuşi dacă recenzia M prezintă un mare număr de greşeli (p. 40), nu are
indicaţii arbitrare, redactorul foloseşte, cum poate, surse diverse, de care dispune.
IV. Locul şi data compunerii, recenziile M şi E T sunt originare din Lyon sau
regiunile invecinate, sunt scrise după 806, dta mutării martirilor scilitani la Lyon şi
înainte de 837, dat transferului Sf. Severin, Exuper şi Felician la romani, căci autorul dă
pe aceştia din urmă ca fiind îngropaţi la bazilica Sf. Roman din Vienne.
V. Atribuirea lui Florus. Cele două recenzii M şi ET, care sunt ca o dezvoltare
a operei lui Beda, se înscriu foarte bine cu croni’ologia operelor lui Florus şi apropie
aceste opere prin natura savantă a surselor puse la contribuţie. Mai mult, Florus ne-a lăsat
o prefaţă în versuri: Titulus libelli ad altare sancti Stephani oblati, care a fost compusă
asemănător pentru un martirologiu, oferit de el la catedrala Sf. Ştefan din Lyon. Pe de altă

40
parte, Wandelbert, călugăr al abaţiei de Prum, publică un Martirologiu poetic către anul
848 şi zice, în prefaţă, că a recurs la bunele oficii ale lui Florus; de fapt, opera sa are
foarte multe asemănări cu recenzia M, de unde se poate trage concluzia că înainte de 848,
Florus de Lyon trebuie să fi comunicat lui Wandelbert un exemplar foarte asemănător cu
M. Adon, care s-a oprit şi la Prum şi la Lyon a cunoscut probabil textele martirologiilor,
dela unul la latul, poate chiar l-a cunoscut personal pe Florus; or el atribuie acestuia din
urmă o marire a Martirologiului (p. 41) lui Bedaşi ne dăopera integrală a predecesorului
său, inclusive adăugirile manuscriselor celor mai avansate; ceeea ce ne face să credem că
el a cunoscut şi folosit sub numele de Florus, un exemplar al recenziei E T. Usuard în
sfârşit, expunând metoda sa în scrisoarea prefaţă către Carol Pleşuvul, spune că se
serveşte de ieronimian şi Martirologiul lui Beda, dar că acestea două având greşelile lor,
s-a apopiat de preferinţă lui Florus. Se pare că s-a înselat asupra originii a ceea ce numea
cea de a doua carte a lui Florus, căci aceea pare să fi fost în realitate Martirologiul lui
Adon; dar Usuard scurtează, prescurtează pe Adon, conform recenziei M; el cunoaşte
deci pe aceasta din urmă şi noi putem crede că el a desemnat implicit sub numele primei
cărţi a lui Florus. De aici înainte sunt prezentate, sub numele de Martirologiul lui Florus
cele două recenzii M şi E T.

Articolul V

Vechiul sau Micul Romanum

Adon, în prefaţa martirologiului său, zice că a tras un mare profit din opera lui
Florus, dar în egală măsură dintr-un martirologiu foarte vechi, trimis altădată de Roma la
Aquileea, de papă la un sf. episcop. Acest document, publicat în anul 613 de Rosweyde, a
fost în mod succesiv când lăudat când negat; a fost mult itmp apărat de P. de Sollier, a
cărui aviz a prevalat în opinia curentă. „Acesta din urmă, scrie P. Victor de Buck35, a
demonstrat evidenţa că Martirologiul este de origine romană, că Adon l-a avut sub(p.
42) ochii săi şi că, foarte probabil, a fost compus către anul 740”. Totuşi discuţia a fost
redeschisă din nou, pe de o parte de M. de Rossi şi de M. Achelis, apreciind mai favorabil
vetus Romnanum şi spunând că e contemporan cu Beda V, M. Dufourcq propune, ca
epocă de scriere, compunere, prima jumătate a sec. VII (608-638); pe de altă parte M.
Duchesne, mai puţin faforabil, ezită între sfârşitul sec. VIII şi începutul sec. IX. „Aceste
diferenţe considerabile, adaugă Quentin, se explică prin absenţa informaţiei asupra
Martirologiului lui Florus. Parvum Romanum nu este, în fond, decât un derivat din
recenzia E T, adică o compoziţie posterioară anulu 848”36.
I Documentele. Manuscrisele lui Adon, unde figurează Micul Romansunt foarte
rare: BNFR, are un oarecare număr de documente, unde Martirologiile prescurtate
amintesc, prin aspectul lor, de Micul Roman, dar nu pot fi confundate cu el. Rosweyde a
scos textul său dintr-un manuscris de la Chartreuse de Cologne ; M. de Rossi a semnalat
un alt exemplar în manuscrisul Saint-Gall, din sec. X (mărturie importantă pentru Micul
Roman, care figurează în întregime aici), cu numeroase corecţii, din care, cea mai mare

35
A se vedea Recherches sur les calendriers ecclesiastiques, Bruxelles, 1877, p. 12.
36
Op. cit, p. 410.

41
parte au fost făcute de Notker ; în sfârşit se menţionează un manuscris din sec. XIII, în
fruntea lui 5256 din Bnfr., provenind de la catedrala de Carcassonne (dar este incomplet).
II. Textul şi raporturile lui cu Martirologiul (p. 43) lui Florus. Asupra unui total
de 595 de menţiuni date de Parvum Romanum, 120 sunt introduse de el, iar alte 475 sunt
imprumutate de la Florus ; combinaţia nu poate fi opera hazardului, iar un studiu detaliat
va face dovada dependenţei.
III. Schimbările de dată. Noua redactare, asupra acestor 475 de notiţe
împrumutate de la Florus, a deplasat 51 dintre ele ; asupra acestor schimbări, dacă unii
pot să se justifice prin atestările anterioare, alţii nu au ca motiv decât necesitatea umplerii
unui gol..
IV. Natura operei şi sursele sale. Autorul lui Parvum Romanum se inspiră din
surse aghiografice extrase din Vechiul şi Noul Testament, din surse literare ; dar se
întâlneşte o tendinţă de a veghea asupra a tot ce era de sorginte romană şi, în paralel, o
grijă de a evita toate menţiunile sfinţilor a căror dată recentă sau caracter prea local ar
nega aspectul antic şi roma al Martirologiului. Opera nu poate fi primită decât cu multă
reşinere.

Articolul VI Martirologiul lui Adon

Adon, născut în 799 în dioceza Sens, mort în 875, a fost ridicat abate de Ferrieres,
a trecut câtva timp la manastirea Prum, a călătorit în Italia, a stat cinci ani la Roma şi a
fost arhieiscop de Vienne, între 860-875. De la el s-a păstrat o Cronică universală în
limba latină şi alte opere37. Martirologiul său, păstrat într-un număr foarte mare de
manuscrise (p. 44), a fost editat de mai multe ori : Lipomanto, 1554 ; Mosander, 1581 şi
1586 ; Rosweyde, 1613 ; Giorgi, 1745. Notiţele sunt adesea foarte lungi şi prezintă de
obicei largi extrase din surse.
I. Manuscrisele pot fi clasate în două familii : prima reproduce tipul ce a servit
eiţiilor Lipomano, Mosander şi Rosweyde, a doua ce care a fost preferată de Mabillon şi
Giorgi. În fiecare familie există mai multe exemplare prescurtate.
II. Textul. A. prima familie dă, de obicei, prefaţa lui Adon, destul de rară în
Parvum Romanum, apoi o a doua prefaţă, în mare parte scrisă de fer. Augustin. Uneori
aici se găseşte imnul Aeterna Christi munera. Urmează o primă parte a martirologiului, a
cărui dispoziţie se inspiră din cea a Breviaria Apostolorum din martirologiul ieronimian.
Martirologiul propriu zis începe cu vecernia de Crăciun, pentru a se termina cu
sfârşitul celor 10 zile(kalende) ale lunii ianuarie ; textul este imediat urmat de un
extras din Titulus Libelli a lui Florus. În plus, în cele mai multe manuscrise din această
categorie, sunt o serie de note asupra papilor, vizând în special constiruţiile ce le sunt
atribuite, prin Liber Pontificalis. Aceste note sunt făcute fie asupra notiţelor deja
existente, fie asupra noilor nume de papi introduşi în Martirologiu. Apoi, vin asupra unui
mic număr de manuscrise, o altă serie de adnotări, consacrate episcopilor şi câtorva sfinţi
de la Vienne. (p. 45).
B. adoua familie este mult mai simplu compusă: fără prefaţa lui Adon, nici
numele autorului; se începe prin prefaţa scoasă din fer. Augustin,urmată imediat de
martirologiu. La aceasta se remarcă trei particularităţi: a) notiţele lui Libellus de festis
37
A se vedea în Dictionnaire d’Archeologie Chretienne et de Liturgie, vol. I, col. 535-539.

42
Apostolorum sunt fondate în corpul Martirologiului; b) un număr considerabil de notiţe
sunt schimburi ale datei şi aceste schimbări corespund adesea în sens invers celor din
Parvum Romanum, în raport cu textul lui Florus; d) adnotările au fost introduse, unlele
privind sfinţii din Auxerre, altele împrumutate de la Usuard al cărui text este în întregime
reprodus, inclusiv al sfinţilor din Cordoba. Avem de a face cu o remaniere de text a lui
Adon, daro remaniere interesantăce are la bază un text excelent. În această familie nu se
găsesc nici episcopi de Vienne nici notiţe adiţionale, privind papii.
C . De aici urmează că pentru a avea un text curat al lui Adon, ar trebui, în ediţia
lui Rosweyde să suprimăm notiţele sau porţiunile de notiţe privind papii şi semnalate ca
adiţionale, să se suprime de asemenaea menţiunile vienneze şi să se facă unele eliminări
de detalii.
3. Sursele lui Adon şi metoda sa. Studiul surselor lui Adon ar fi foarte simplu,
dacă ar fi cum spune prefaţa, că Martirologiul său este compus din opera lui Florus şi
Parvum Romanum; din nefericire s-a văzut că Parvum Romanum este o piesă suspectă şi
nu se poate ţine cont de ea. Se poate presupune că ceea ce nu-i împrumutat de la Florus
aparţine de fapt lui Adon. (p. 46). Chiar într-o notiţă Adon foloseşte uneori mai multe
surse şi adesea adaugă detalii scoase din propriile fonduri. Sunt numeroase notiţe scoase
din Noul Testament şi în special din faptele Apostolilor; la el concordanţa cu
martirologiul ieronimian şi cu Sinaxasul grec nu există; se găsesc nume noi, date noi şi
mai ales o bogăţie tulburătoare de indicaţii topografice. El exploatează cartea fapele Ap
cu o simplitate naivă; astfel, pentru că un personaj este situat înt-un loc sau altul, el îl face
imediat episcop al locului aceluia; pentru datele, celor mai vechi ucenici, ale căror notiţe
sunt împrumutate numai din Faptele Apostolilor, se găsesc în cursul anului în ordinea
capitolelor, unde şi face menţiunea. Când se apropie de Passionnaire- ul dela
Stuttgard(sec. XII) din nefericire incomplet, şi manuscrisul 144 dela Chartres, se constată
că Adon a avut puţin de cercetat pentru a compune Martirologiul său şi că el a exagerat
meritul său când a vorbit în prefaţă de Passionum codices undecumque collecti. Dacă nu
ar fi amestecat invenţiile pretisnului săi martirologiu roman ar fi fost o fericire.
4. Adon şi Parvum Romanum. Vetus Roamnum este un document suspect. Este
emoţionant că Adon îi face un aşa mare elogiu: fie că s-a lăsat impresionat de valoare, fie
că minte. Prima ipoteză nu este sustenabilă; căci în 850 recenzia E T a lui Florus exista
abia şi Parvum Romanumdepindea de această recenzie; este material imposibil ca
documentul de care Adon face atâta caz (p. 47) să-i fi câzut în mâini chiar în momentul
când el redacta Martirologiul.
Rămâne deci, să spunem că Adon caută să impună cititorilor săi, când le prezintă
Parvum Romanum ca pe un veritabil Martirologiu – venerabile perantiquum
martyrologium. El însuşi a compus acest document. Ipoteza pare ca singura posibilă
pentru cel ce compară cele două documente, povestea pătimirii (martiriului), maniera de a
folosi autorii bisericeşti şi schimbările de date. Un exemplu asupra fiecăreia din aceste
trei puncte ne va putea convinge. A. Pătimirile: Rufin, sprijinindu-se pe autoritatea sf
Justin, vorbeşte de un oarecare Ptolemeu trimis la moarte deoarece îmbrăţişase şi
propovăduia creştinismul unei femei al cărei bărbat rămăsese păgân; el nu ne vorbeşte
despre locul martiriului, despre care Justin spune că s-ar fi consumat la Roma. Dar pentru
că în prima parte a povestirii lui Justin, singurul nume al unui oraş pronunţat e
Alexandria, Adon plasează toată acşiunea martiriului în această ultimă cetate. Aceeaşi
localitate este menţionată şi în Parvum Romanum. B. Folosirea autorilor bisericeşti.

43
Scurtele notiţe istorice ale Vetus Romanum par să fi fost redactate pentru a pune în relief
o particularitate a vieţii, a martiriului sau a mormântului sfinţilor vechi sau sfinţilor
romani; aceeaşi particularitate se găseşte şi în notiţa corespunzătoare a Martirologiului lui
Adon. Este cu adevărat emoţionant că documentele se întâlnesc astfel, în timp ce sursa
invocată nu menţionează această particularitate. Astfel, la 8 martie referitor la Sf. Pontius,
diacon şi biograf al sf. Ciprian, nu-i lucrarea De viris illustribus a fer. Ieronim care face
din Pontius un martir. Fraza adăugată de Adon şi Parvum Romanum este o imitaţie a
elogiului făcut de Rufin sfântului (p. 48) Alexandru al Ierusalimului, serbat la 30
ianuarie. C. Schimbările de date. Asupra acestui punct aceeaşi coincidenţă curioasă se
produce între două documente. Un sfânt Gorgon, martir de Nicomidia, este mutat de la 12
martie (data ce-i este atribuită şi de martirologiul lui Florus) la 9 septembrie; dar cum
martirologiile anterioare (Beda de exemplu) menţionează un sf. Gorgon, martir roman,
Adon identifică pe cei doi. Identificarea este pregătită de această frază din Parvum
Romanum: Nicomediae, Dorothei et Gorgonii, quorum unus, idest, Gorgonius
Romanum transfertur. Şi Adon a cedat sub influenţa acestei fraze, trecând peste toate
curentele ce-şi spusese puctul de vedere în atâtea compilaţii, pe parcursul unui secol.
5. Locul şi data compunerii. S-a crezut că martirologiul lui Adon a fost compus
la Vienne; dar detaliile asupra Lyonului permit să afirmăm cu certitudine că acesta a fost
locul în care Adon a redactat Martirologiul său, între 850-859.
6. Derivatele Martirologiului lui Adon. S-au identificat cinci derivate din
martirologiul lui Adon, după cum urmează: Martirologiul lui Usuard; recenzia
Adoniană, conţinută în manuscrisul preferat de Mabillon şi Giorgi; Martirologiul lui
Notker, în sfârşit cele ale lui Herman Contract şi al lui Wohlfand.(p. 49).

Capitolul IV
Martirologiul lui Usuard din secolul X până în sec. XVI

I Autorul; începutul şi caracterul operei sale. Usuard este un călugăr

benedictin din sec. IX; în 840 prezenţa sa este semnalată la abaţia Saint Germain des
Pres, de unde va trece câţiva ani în Spania, redactează între 870-876 opera de care ne
ocupă şi moare în 877. El însuşi expune planul şi începutul Martirologiului său, într-o
scrisoare adresată împăratului Carol Pleşuvul: „Dorinţei de a îndrepta în cărţile de
învăţământ bisericesc ceea ce am găsit imperfect, tocmai s-a adăugat ordinului
Maiestăţii Voastre; astfel am fost determinat să restabilesc o oarecare unitate în
cinstirile (sărbătorile) sfinţilor, servindu-mă în acest sens de diverse Martirologii” 38.
Aceste cuvinte ne obligă să plasăm redactarea operei lui Usuard către anul 875, la puţin
timp după opera lui Adon. Cu Usuard, Martirologiul istoric atinge, într-o oarecare
măsură, perfecţiunea sa. El nu are nici o zi liberă, precum Beda sau Florus, s-a debarasat
de lungimile lui Adon şi a devenit foarte practice pentru a fi folosit. De aici încolo nu va
mai fi nevoie decât de a adăuga câteva notiţe speciale, ici şi colo, pentru a-l adapta
folositii de către fiecare biserica particulară. În raport cu înaintaşii, Usuard este un mai
mult decât un abreviator, el adaugă mult : astfel numărul sfinţilor cinstiţi, serbaţi, care era
de 800 la Adon, urcă la el la aproape 1170 ; asupra acestui număr sunt 300 de menţiuni
simple, restul prezintă minuscule notiţe. (p. 50). Cea mai mare parte a menţiunilor
privesc sfinşii francezi, dintre care mulţi figurează în Martirologiul ieronimian.
38
Acta Sanctorum: Junii, vol. VI, prefaţa lui Sollier, p. XXXVIII.

44
 II. Documente – Oprea lui Usuard s-a păstrat în foarte multe manuscrise ;
aproape că nu este bibliotecă occidentală care să nu posede un astfel de manuscris, ba
chiar sunt biblioteci cu un număr crescut de astfel de exemplare(Paris, Roma, Munchen,
Londra). Sollier este cercetătorul care, în secolul al XVIII-lea a cercetat un număr
impresionant de exemplare. El plasează în fruntea tuturor, ca vechime, manuscrisul de la
Saint-Germain des Pres şi Codex Heriniensis ; acesta din urmă a fost preferat de
Bollandus39.
III. Textul şi sursele - 1). importanţa şi interesul acestui text se bazează în
întregime pe sursele din care se inspită Usuard : căci dacă s-ar pune deoparte unele
adăugiri, precum numele lui Ascla la 23 ianuarie, Grigore de Elvira la 24 aprilie, Aretasla
1 octombrie, Cainichus la 11 octombrie, Fortunat la 14 octombrie, Minas şi Hilaire la 25
octombrie, abia dacă s-ar găsi în opera sa un nume care să nu fie menţionat de înaintaşii
săi. 2). Cât despre surse, Usuard declară, în scrisoarea sa adresată lui Carol cel Pleşuv,
că a luat aproape toate indicaţiile din martirologiul ieronimian, al lui Beda şi al lui Florus
(p. 51). Referitor la Florus, Usuard mărturiseşte că a consultat şi a doua carte a acestuia,
deşi Sollier atrage atenţia că nu poate fi vorba de aşa ceva, ci Usuard face confuzia între
martirologiul lui Adon şi cea de a doua ediţie a lui Florus. În realitate el a consultat pe
lângă martirologiile amintite şi pe cel editat de Adon. În acest sens, Quentin, studiind
opera lui Usuard, precizează : « Usuard prescurtează şi completează în totalitate textul
primei ediţii a Martirologiului lui Adon, revenind uneori la lecţiile lui Florus”40 .
VI. Succese şi influenţa Martirologiului lui Usuard. 1) Redactarea lui Usuard
nu a întârziat să joace (p. 52) un rol important, nu doar în ordinul benedictin, ci şi în
celelate ordine, în mănăstiri şi parohii; s-au făcut adăugiri şi prescurtări, uşor de urmărit
în secolul al XI-lea şi cele următoare, până la inventarea tiparului. Astfel: manuscrisul H
410 de la Montpellier (sec. XI) are pentru luna ianuarie trăsături împrumutate de la
Usuard; la Bodleinne de Oxford, manuscris latin, liturgic, nr. 6, este un manuscris al
martirologiului lui Usuard din sec. XI-XII, probenind de la mănăstirea Mântuitorului din
Letenano.; Martirologiul lui Usuard constituie fondul martirologiului lui Florus din
manuscrisul latin, 5554, din Biblioteca Naţională, copie din sec. XII, în folosinţă la abatia
Sf. Cruce, dioceza Embrun; el umple locurile libere în manuscrisul 925 al Bibliotecii
Universitare din Bologna, care este martirologiul sf. biserici din Lyon, din sec. XIII,
publicat de Vanel şi Condamin; apoi completează Martirologiului lui Beda de la
sainte.Marie du Transtevere, sec. XIV şi altele.
2. Succesul creşte odată cu inventarea tiparului. În 1475 apare,ceea ce se
numeşte, marea ediţie de la Lubeck, urmată, cinci ani mai târziu, de ediţia de la Utrecht;
şi una şi alta sunt remarcabile atât prin format şi ţinuta exterioară cât şi prin
corectitudinea textului. În 1490 au fost date ediţiile de la Lubeck( a doaua, p. 53) şi
Cologne: aceasta din urmă, cunoscută şi sub numele de Rosweyde, a primit adăugiri care
modifică sensibil opera lui Usuard. În 1498, la veneţia apare un Martyrologium secundum
morem ramanae curiae, îndreptat de Belinus, eremint de Sf. Augustin: fondul este al lui
Usuard. Autorul în prefaţa sa semnalează ca vechi documente cele de genul
martirologiilor lui ieronim şi Beda, dar are grijă să adauge câteva nume de sfinţi, din
propria autoritate. La sfârşitul sec. XV Martirologiul lui Usuard era adoptat aproape în
toate bisericile Occidentului şi în special în bisericile din Roma; numai biserica

39
În acest sens a se vedea mai pe larg la Acta Sanctorum, Junii, vol. VI, prefţă, pp. XLV şi XLIX.
40
Quentin, op. cit. p. 684.

45
Vaticanului avea un martirologiu particular, care era tot un Usuard, dar cu particlarizare,
cu simplificări şi adăugiri. Însec. XVI, alături de ediţiile defectuoase date la veneţia, la
Mesina, etc., au fost semnalate ca cele mai bune, din punct de vedere critic, ediţia lui
Molanus, apărută sub titlul „ Usuardi Martyrologium quo romana Ecclesia cum tractu
ejusdem de Matyrologiis. Louvain, 1568. Zece ani mai târziu(1578) a apărut la Milan
Martyrologium sanctae romanae Eccleiae usi in singulos anni dies accomodatum auctore
Galesino. Astfel, martirologiul lui Usuard a devenit, încetul cu încetul, martirologiul
Bisericii romane. Din nefericire ediţia lui Galesino are foarte multe erori, acesta fiind
departe de specialistul în istoria bisericească, ori în literatură biblică şi patristică.
Sollier a dat în anul 1714 ediţia sa a Martirologiului lui Usuard, (p. 54), pe care o
întîlnim în Acta Sanctorum, vol VI, iunie, acesta este şi în Migne41.
După ediţia lui Sollier, Bouillart, religios de la Saint-Germain de Pres, a publicat
in extenso textul manuscrisului mănăstirii sale, care a trecut ca a fi autograful lui Usuard
şi ale căror lecţii sunt adesea total diferite de cele ce le găsim la Sollier. Ediţia lui
Bouillart este precedată de o prefaţă şi însoţită de note, unde munca lui Sollier este
amarnic criticată. Dificultatea problemei ridicată de această critică nu e rezolvată.
Longnon, care a studiat problema, crede că dacă manuscrisul de la Saint-Germain nu este
autograful lui Usuard, ceea ce nu îndrăzneşte să spună, totuşi este cel puţin contemporan
celebrului călugăr.

Capitolul V

Maryrologiul Roman din sec. XVI şi până în zilele noastre (p. 55)

În sec. XVI s-a crezut că este o necesitate, datorie să se modifice practica urmată
timp de secole, în raport cu Martirologiul. Se estima că ar fi în avantajul tuturor
bisericilor să se respecte, observe un singur martirologiu, îndreptat şi îmbunătăţit, spre a-
L cinsti în acelaşi fel pe Dumnezeu întru sfinţii săi.
1. Încă de la reforma calendarului, operată în 1582 de papa Grigorie al XIII-lea, a
impus şi revizia martirologiului roman. Nu era vorba de crearea unei noi lucări, deoarece
martirologiul lui Usuard se impusese, ci de a îndrrepta erorile datorate neglijenţei
copiştilor şi tipografilor. S-a ajuns astfel la o ediţie mai corectă, fără ase gândi pentru
aceasta să satisfacă toate exigenţele criticii istorice. În 1580, papa Grigorie al XIII-lea a
încredinţat cardinalului Sirleto grija de a pregăti o ediţie revizuită şi îndreptată a
Martirologiului. Sirleto a fosrmat o comisie din zece membri, printre care demn de reţinut
era Baronius: se ia ca bază de lucru Martirologiul lui Usuard, folosit pe scară largă în
Occident, şi se compară cu un vechi Martirologiu din mănăstirea Sf. Chiriac in via lata şi
cu ediţia precedentă dată sub numele lui Beda(au fost neputincioşi să găsească textul lui
Florus). Noua ediţie era destinată, nu doar bisericii din Roma, ci întregii Biserici, fiind
necesar să se adauge aici nume pe care le-a împrumutat, din două surse: Menologul
compilat de cardinalul Sirleto şi Dialogurile Sf. Grigore cel Mare; a fost adăugat un mic
număr de sfinţi, al căror cult era recunoscut în diverse dioceze (p. 56) ale Italiei. Aceasta
a fosr ediţia din 1583, care a apărut sub titlul „ Martyrologium Romanum ad novam
kalendarii rationem et ecclesiasticae historiae veritatem restitutum Gregorii XIII jussu
41
P.L. vol. CXXIII, col. 453 ş.u.

46
editum”. Nici o aprobare nu însoţea volumul, ceea ce nu a întârziat să fie sesizat şi să
apară altă ediţie, la 27 mai 1584, la fel de trecătoare ca şi prima; Baronius a declarat
defectuoasă această ediţie, fără să precizeze ce e nepotrivit; în ianuarie 1584, Grigorie al
XIII-lea a aprobat o a treia ediţie a Martirologiului, pe care a impus-o întregii Bisericii.
Baronius, prin ordinul papei, comentează, revizuieşte, îndreaptă această operă şi publică
ân 1586, rezultatul muncii sale, pe care-l dedică lui Sixt al V-lea, urmaşul lui Grigorie al
XIII-lea. Două alte ediţii au apărut: una la Anvers, în 1589, unde Baronius a trimis
corecturile sale( s-a făcut atunci un schimb impresionant de scrisori între Baronius şi
savantii lumii întregi); o alta în 1598,la Vatican( s-au folosit aici interesantele controverse
provocate cu ocazia precedentei)
2. Baronius nu a încetat să perfecţioneze opera sa; notele sale păstrate la
Vallicellane au fost folosite pentru ediţia Martirologiului dată în 1630 sub Urban al VIII-
lea. E vorba de o nouă revizuire a culegerii oficiale în care au fost înserate numele
sfinţilor nou canonizaţi. Gavantus, care a fost membru al comisiei, mărturiseşte că au
îndreptat textul în anumite locuri; au îndepărtat numele lui Supliciu Sever.
O schimbare a Martirologiului roman a mai avut loc abia sub pontificatul lui
Benedict al XIV-lea, deoarece, între timp, fuseseră făcute noi canonizări în Biserica
romană(p. 57). Caracterele publicaţiei făcute în această epocă (Roma 1749) sunt
retractate în scrisoarea lui Benedict al XIV către Ioan al V-lea, regele Portugaliei; această
scrisoare este publicată în fruntea ediţiilor date de atunci, aici a adăugat tratatul lui
Baronius asupra Martirologiului roman.
Din acest expozeu rezultă că Martirologiul actual, din punct de vedere al criticii
istorice, nu este la adăpost de orice atac. I. despre această culegere ca şi despre cele
dinainte se poate spune că vaorează atât cât valorează sursele. Prin Usuard, toată
moştenirea redactărilor precedente, inclusiv inventiile lui Adon, au pătruns în
Martirologiul roman, în măsura în care corectorii lui Grigorie al XIII-lea nu s-au opus
acesteia; II. Benedict al XIV-lea, în documentul citat recunoaşte imperfecţiunile ediţiilor
aprobate de predecesorii săi; III. Acelaşi pontif se explică de altfel asupra rezervei de a
introduce nume de sfinţi în Martirologiu. În cazurile canonizării propriu zise a unui sfânt,
inserţia acestuia, trecerea lui in Martirologiu roman, angaja asigurarea infailibilităţii
Bisericii romane, ca învăţătură comună a doctorilor; dar alte nume puteau fi introduse în
virtutea unei beatificări, fie formale fie echivalente şi atunci judecata Bisericii nu mai era
necesară. În plus raţiunea pentru care au fost introduse nume de către redactori, prin
autoritatea lor privată, doar cu scopul de a completa un vid, a dat loc la discuţii. De aceea
Quentin a cerut prudenţă atunci când sunt cercetate Martirologiile (p. 58), moştenite
direct din martirologiile evului mediu., dar că este temerară îndepărtarea, pe baza
autorităţii bisericeşti, a responsabilităţii erorilor ce le conţin. IV. Distincţia stabilită de
Benedict al XIV-lea nu ar fi mai avut nici o raţiune de afi dacă se putea proba că
inscrierea unui nume în Martirologiul roman echivala cu o canonizare. Dar el declară că
proba este a face şi nu se va face fără îndoială niciodată. V. În sfârşit, a pune în cauză
infailibilitatea Biseericii nu e excesiv, în aprobarea dată de ea asupra unui document, la
care recunoaşte unele defecte, când ea nu consideră necesar, oportun să le îndrepte,
fiindcă elementele procesului nu sunt suficient de clare. Pentru oricine va dori să citească
atent scrisoarea lui Benedict al XIV-lea către regele Portugaliei, ca şi capitolul consacrat
Martirologiului roman, în marea sa operă a Canonizării sfinţilor, va fi uşor să se convingă
că aceasta este atitudinea Bisericii faţă de documentul studiat în prezentul opuscul.

47
 În zilele noastre Suveranul Pontif a instituit o comisie istorico-liturgică pentru a
proceda la o nouă revizuire a Martrirologiului roman

Articolul II - Folosiri sau întrebuinţări liturgice privind

Martirologiul roman

I. Practica lecturii Martirologiului – Folosirea recitării, citirii la sfârşitul ceasului

I (p.59).a numelor sfinţilor zilei următoare pare a fi o practică foarte veche, cel puţin în
mănăstiri; poate să urce până în secolul al VIII-lea. Sinodul de la Aix-la –Chapelle,
menţionează practica ca prim act al slujbei; în momentul în care călugării mergeau să
ceară binecuvântarea şi să primească ascultările zilei respective de la abate, era o plăcere
să asculte anunţul sărbătorii zilei următoare, sau chiar de seara, începând cu vecernia.
Diverse bisericii au adoptat obiceiul să se repete Martirologiul pe dinafară. Grigore al
XIII-lea a sancţionat acest obicei, indicându-l să se facă totuşi la oficiu privat. Obiceiul s-
a extins şi la mireni, iar la seminarii se citea în timpul mesei principale. Constituţia lui
Grigorie al XIII-lea, datând din 14 ianuarie 1584, impune o nouă ediţie a Martirologiului
roman tuturor bisericilor, atât mănăstirilor cât şi celor de mir. Cum nu puteau fi
menţionaţi toţi sfinţii cinstiţi într-o zi în bisericile particulare, Constituţia permitea să fie
anunţaţi cu ceilalţi, martirii după martiri, mărturisitorii după mărturisitori etc., puteau fi şi
unele anunţuri speciale sau omilii speciale pentru sfinţii locali, sau mai cunoscuţi, dar
foarte scurte, sau cum era tradiţia locală.
II. Rituri care însoţesc lectura Martirologiului. Rirualul care a însoţit cititul
martirologiului a fost întotdeauna foarte simplu, deşi între timp s-a simplificat foarte
mult. După vechile breviare copilul însărcinat cu lectura martirologiului cerea
binecuvântarea, pecare i-o dădea superiorul. Astăzi nu se mai întâmplă aşa. Cât despre
formula finală: et alibi aliorum, ea a fost stabilită de Usuard. Acest călugăr benedictin, în
momentul în care a făcut compilaţia sa, a găsit pentru fiecar zi a anului un un mijloc de
trei sute de sarbători, neputând să le dea o menţiune expresă, a suplinit aceasta printr-o
formulă generală, pastrată de Biserică. Preotul prezidând oficul, după ce toţi răspundeau
Deo gratias, adăuga o rugăciune uşor modificată. Altădată se zicea: Ipsi et omnes sancti
intercedant; (p. 61). Astăzi devoţiunea pentru maica Domnului crescând, începutul are
următorul conţinut: Sancta Maria et omnes sancti… şi practicile sunt astăzi destul de
reduse, deşi se întâlnes, mai ales, în vremea Postului Mare. (p. 62)

48