Represiunea si Disidenta anticomunista

Primele forme de rezistenţă armată anticomunistă au apă rut în Bucovina, odată cu pă trunderea
trupelor sovietice (1944). Rezistenţa armată anticomunistă din Româ nia s-a desfă şurat în zonele
muntoase şi cele puternic împă durite (1944-1960). Luptă torii proveneau din toate segmentele sociale:
militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţă rani care se opuneau colectiviză rii, femei şi muncitori.
Oficial, aceştia erau numiţi de autorită ţile comuniste „bandiţi”, „terorişti”, „legionari”, „fascişti”.
Dotarea cu armament era precară : arme abandonate de armata germană în retragere, arme de vâ nă toare,
arme şi muniţie capturate de la forţele represive. Luptatorii atacau de obicei grupuri izolate ale forţelor
represive, eliminau activişti de partid din sate sau acţionau în vederea destabiliză rii anumitor zone şi
chiar declanşă rii unor revolte regionale. Durata şi eficienţa acestor grupă ri depindea de atitudinea
populaţiei locale. Numeroşi să teni le ofereau adapost, alimente şi informaţii despre trupele de represiune,
alţii îi tră dau. Împotriva lor regimul comunist folosea Securitatea, Miliţia, unită ţi militare, uneori chiar şi
armament greu. Se foloseau arestă ri masive pentru intimidarea populaţiei locale şi se recrutau
informatori.

Principalele centre de rezistenţă au fost în Bucovina, Munţii Banatului (colonel Ion Uţă ), Maramureş,
Munţii Apuseni (maior Nicolae Dabija), Vrancea şi Munţii Neamţului. Deosebit de intensă a fost
rezistenţa în Munţii Fă gă raşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu pe versantul
nordic şi grupul colonelului Gh. Arsă nescu şi ale fraţilor Toma şi Petru Arnă uţoiu pe versantul sudic.

O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi ră scoalele ţă ră neşti împotriva

echipelor de colectivizare trimise de Partidul Comunist. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul
Miliţiei şi Armatei în Bihor, Arad, Suceava, Vlaşca, Gorj. După 1959 orice rezistenţă a fost eliminată , ca
urmare a încheierii colectiviză rii. După distrugerea grupurilor armate anticomuniste din munţi, regimul
comunist nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă decâ t după 1975, sub forma disidenţei
intelectuale (Paul Goma, Doina Cornea, Dan Tudoran, Ana Blandiana, A. Pleşu) care au criticat cultul
personalită ţii şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlă nţui un val de
persecuţii, izolâ ndu-i, instituind domiciliul obligatoriu sau deportâ ndu-i în zone îndepă rtate ale ţă rii. Ei s-
au ală turat protestelor unor largi pă turi ale populaţiei împotriva agravă rii condiţiilor de viaţă , care au
culminat cu greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi puternica demonstraţie de protest a muncitorilor
din Braşov (1987).
De asemenea, un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor care luptau împotriva
regimului comunist revine postului de radio Europa liberă .

Represiunea politică era realizată cu ajutorul instrumentelor create de partid. Securitatea (Direcţia
Generală a Securită ţii Poporului) înfiinţată în 1948  putea aresta, ancheta şi executa pe opozanţi. Ea va
teroriza întreaga populaţie a Româ niei, atâ t prin efectivele ei (38 000 de persoane în 1989) câ t şi prin
numă rul mare de informatori (400 000 persoane). Miliţia, înfiinţată în 1949, pe lâ ngă atribuţiile proprii, a
secondat Securitatea în reprimarea şi terorizarea populaţiei. De asemenea, un rol semnificativ în
represiunea politica îl va juca şi Justiţia, total aservită puterii comuniste.

Sistemul concentraţionar româ nesc a imitat modelul sovietic, comuniştii româ ni urmă rind să -şi elimine
toţi adversarii politici. În coloniile de muncă (canalul Dună re – Marea Neagră ), pe lâ ngă interogatoriile
interminabile, torturile să lbatice din timpul anchetelor, deţinuţii politici trebuiau să suporte munca
istovitoare, subalimentaţia şi comportamentul inuman al gardienilor. De o sinistră celebritate se
„bucurau” închisorile de la Sighet, Gherla, Râ mnicu Să rat, Aiud, Jilava, Fă gă raş, Miercurea Ciuc. După
1950 a fost încurajată metoda reeducă rii prin violenţă , devenită celebră mai ales datorită experimentului
de la Piteşti.

Începâ nd cu anul 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică au fost înlocuite cu metode mai subtile
de supraveghere a societă ţii.