Muntii Romaniei

Din intreaga suprafata a Romaniei, 28% este ocupata de munti. Desi exista si alti munti,
precum Muntii Dobrogei, pe departe cel mai extins lant muntos din Romania sunt Muntii Carpati,
acestia fiind exact muntii despre care vom discuta.

Munţii Carpaţi, una dintre cele mai semnificative unită ţi de relief din Europa (lungime de
aproximativ 1.500 kilometri şi suprafaţă de 170 000 km²), constituie o componentă a sistemului
montan alpin şi se desfă şoară de la Poarta Viena-Bratislava (traversată de Dună re) pâ nă la Valea
Timocului, dincolo de care urmează Munţii Balcani. Prezintă trei sectoare bine individualizate :
Carpaţii Nord-Vestici, Carpaţii de Mijloc şi Carpaţii Sud-Estici, aceştia din urmă aproape în totalitate
pe teritoriul Româ niei, deţinâ nd 54% din lanţul carpatic. Înă lţimea maximă se înregistrează în
Munţii Tatra (vâ rful Gerlachovka, 2.663 m).

In Romania Carpatii sunt delimitaţi, în partea de nord, de graniţa cu Ucraina, iar în partea de
sud, de Serbia (prin intermediul Dună rii). Restul limitelor aparţin în totalitate teritoriului Româ niei,
atâ t la exterior, spre unită ţile de podişuri, dealuri şi câ mpii, câ t şi la interior, spre Depresiunea
Colinară a Transilvaniei. Din punct de vedere altimetric, limita Carpaţi-Subcarpaţi este apreciată în
jurul valorii de 800 metri, în timp ce înspre Dealurile de Vest coboară pâ nă la 250-400 metri, iar în
interior, spre Depresiunea Transilvaniei, ecartul este foarte larg, respectiv 200-800 metri. Între
limitele menţionate, Carpaţii Româ neşti cuprind o suprafaţă de aproximativ 66.300 km2 (27,8% din
teritoriul ţă rii), iar lungimea este de peste 910 kilometri.

Carpaţii se caracterizează printr-o alcă tuire geologică relativ complexă , ală turi de şisturile
cristaline cu intruziuni granitice, apărâ nd atâ t formaţiunile vulcanice, câ t şi cele de fliş cretacic şi
paleogen. Aliniamentul vulcanismului neogen al Carpaţilor reprezintă cel mai lung lanţ montan de
acest fel din Europa. Carpaţii Româ neşti fac parte din categoria munţilor mijlocii, care depă şesc
2500 metri numai pe areale foarte restrâ nse, în Carpaţii Meridionali. Altitudinea medie este de 840
metri. Diferitele faze ale procesului de cutare şi înă lţare a Carpaţilor, precum şi intensul vulcanism
neogen, au contribuit la o fragmentare accentuată a spaţiului carpatic, pusă în evidenţă prin
mulţimea depresiunilor intramontane, mai cu seamă în Carpaţii Orientali şi în cei Occidentali. Se
remarcă în această privinţă ariile de discontinuitate Bârgă u-Dorna-Câmpulung şi Depresiunea
Braşov-Pasul Oituz-Valea Trotuşului din Carpaţii Orientali, precum şi culoarele Timiş-Cerna şi
Bistra-Strei de la limita Carpaţilor Meridionali cu Carpaţii Occidentali. Spre deosebire de Alpi,
Carpaţii au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub forma unor suprafeţe
întinse, acoperite cu pajişti.

În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi

alpin) condiţionate climatic. Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atâ t sub aspectul biodiversită ţii,
câ t şi sub cel al extinderii spaţiale. Se suprapune peste un spaţiu vast ce începe din Defileul Dună rii
(sub 100 metri altitudine) şi merge pâ nă la valori situate în jurul a 1800 metri, în acest teritoriu
fiind prezente în jur de 60% din pă durile Româ niei. În cadrul etajului forestier se individualizează
mai multe subetaje. Astfel, la altitudini mici, în medie sub 500 metri, se întinde subetajul stejarului,
alcă tuit, la partea inferioară, din specii de stejar termofile (cerul şi gâ rniţa), din stejar pedunculat,
iar la partea superioară , din gorun. Se adaugă şi alte specii de foioase precum ulmul, teiul, carpenul
etc. Subetajul fagului urcă din Subcarpaţi şi dealurile mai înalte din Depresiunea Transilvaniei pe
munţii mai scunzi din Banat, Munţii Apuseni, ajungâ nd pâ nă la 1200 metri. Subetajul coniferelor,
cuprinzâ nd bradul, molidul, pinul şi, pe alocuri, zada, urcă pâ nă la limita superioară a pă durii. Cele
trei subetaje se interferează în zone de tranziţie, şi, pe alocuri, prin vă i reci şi umbrite, se produc
chiar inversă ri între subetajele de vegetaţie, esenţele termofile urcâ nd pe înă lţimi însorite, iar
esenţele de climă rece coborâ nd pe văile umbrite. Fauna este reprezentată , în principal, printr-o
serie de specii de interes cinegetic : cerbul, ursul, mistreţul, râ sul, cocoşul de munte etc, în ape fiind
prezent pă străvul. Solurile corespunză toare etajului forestier sunt cele podzolice şi brune
feriiluviale (pe suprafeţe mai plane), precum şi cele brune acide (pe versanţii înclinaţi).

Etajul alpin corespunde, în ansamblu, teritoriilor ce au altitudini de peste 1700-1800 metri

şi este structurat în două subetaje: etajul alpin inferior (subalpin), cuprins între 1700-1800 metri şi
2000-2200 metri, reprezentat printr-o vegetaţie arbustivă , formată din tufă rişuri dense de jneapă n
şi ienupăr, şi etajul alpin superior, desfă şurat la altitudini care depă şesc 2000-2200 metri, unde
vegetaţia naturală este aceea de pajişte alpină . Condiţiile restrictive din acest etaj s-au impus şi în
ceea ce priveşte fauna, acesta fiind domeniul caprei negre şi a acvilei de munte, iar în apele limpezi
şi bine oxigenate (inclusiv unele dintre lacurile glaciare) este prezent pă străvul.

Apele sunt foarte numeroase. Cele mai importante râuri ce-și au izvoarele în Carpați sunt:
Nitra, Hron, Tisa (cu afluenții să i Bodo, Someș, Criș și Mureș), Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret (cu
afluenții săi Moldova, Bistrița, Trotuș, Putna, Râ mnicu Să rat și Buzău), Prut și Nistru. Pe culmile mai
înalte (în special în Carpații nord-vestici și în Carpații sud-estici) se gă sesc numeroase lacuri
glaciare. La acestea se adaugă lacurile antropice, în cele mai multe cazuri lacuri de acumulare
utilizate în scopuri energetice.