Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în

fiecare an, nu este doar un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural cu o istorie
îndelungată.

Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti,
spune despre mărţişor: "În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova,
Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei cîte-o monedă de
argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roşie ori
de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu
şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesce Mărţişor,
Mărţiguş şi Marţiş" (Sărbătorile la români, vol. II, 1899).

În societatea românească tradiţională, mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie împotriva

bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: "Punerea sau legarea
mărţişorului se întîmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineaţă, pînă nu răsare soarele. Tot odată
e de observat că părinţii, cînd îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci
atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă mărţişorul 12 zile la gît, iar după
aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi
copilului încă îi va merge bine în vieaţă. Alţii îl ţin la gît pînă ce văd primul pom înflorit, şi
atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului
respectiv". Prin Muntenia purtau mărţişor la gît sau la mînă nu doar copiii mici, ci şi fetele mari
sau nevestele tinere pentru a nu fi arse de soare: "Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pîrlit de
soare".

De ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi a altuia alb? Ce semnificaţie aveau
roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc.
Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 Martie să spele la rîu
lînă neagră pînă o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lîna cu o
piatră. Fata îl ascultă şi, cînd bagă piatra în apă, din piatră iese o spumă roşie ca sîngele şi apa
începe să clocotească. A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir
alb şi altul negru. Se purta nu numai la mînă, ci şi la glezna piciorului.

Atunci, în 1899, S.Fl. Marian constata că la sat obiceiul era pe cale de dispariţie. "Acuma însă
această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se
perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de
dînsa." În căutarea unei explicaţii, citează un fragment din Încercările literare ale lui N. Gane:
"Astăzi, cînd societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încît a
ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gîndi românesce, cînd înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a
zice tată şi mamă, ci papa şi maman, cînd chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc
în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat
tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce
este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicîndu-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi
amintirea lui, însuşi înţelesul cuvîntului s-a şters din memoria noastră. Româncele din vremea
trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derîderea vîrstelor, nu
cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derîderea formelor omenesci; ele se
îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele
ciocniau ouă roşii la Pasci, ascultau cîntecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi
trimiteau Mărţişori la întîiu Martie".

Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Pe la
1800, orăşenii atîrnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18...
Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă
însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d., după care intră în
orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi
şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 Martie. Comunismul va
scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii
transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor sale magico-religioase iniţiale.
După 1989, apare mărţişorul electoral, avînd pe el chipul oamenilor politici charismatici din
vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman.

Astăzi există o varietate uluitoare a mărţişoarelor. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de

stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului individualizat. Laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă
inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că
viitoarea ei posesoare este cea mai frumoasă/bună/minunată mamă/fiică/iubită/nevastă),
mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi
multe altele pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Ţăranului Român.