1.

1 Noţiunea de infracţiune medicală

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, îi garantează fiecărui om drepturile şi

libertăţile de bază, printre care pe primul loc stau dreptul la viaţă, la inviolabilitate fizică şi psihică
(art.24) şi dreptul la protecţia sănătăţii (art.36) ca valori umane superioare. Dezvoltînd aceste prevederi
constituţionale, legislaţia penală a Republicii Moldova, alte ramuri ale dreptului şi în special o ramură
nouă, apărută relativ recent – dreptul la asistenţă medicală – protejează prin mijloace specifice aceste
valori umane de primă importanţă de unele eventuale atentate şi tentative infracţionale. Mai mult deja
de un deceniu, după prăbuşirea URSS, din cauza pierderii contactelor ştiinţifico-practice cu cele mai
importante centre medicale, lipsei de finanţe pentru achiziţionarea utilajelor medicale costisitoare şi a
medicamentelor, pentru reciclarea şi ridicarea calificării lucrătorilor medicali în afara republicii, din
cauza controalelor insuficiente din partea Ministerului Sănătăţii, neglijenţei infracţionale şi încrederii
exagerate în sine a unor lucrători medicali, din cauza calificării necorespunzătoare a acestora, au devenit
tot mai frecvente cazurile de deces al pacienţilor. Lucrătorii medicali care s-au făcut vinovaţi de
săvîrşirea acestor infracţiuni, din cauza lipsei unei expertize medico-legale independente şi a solidarităţii
corporative fără precedent a medicilor, deseori rămîn nepedepsiţi. În acest context, necesită o cercetare
ştiinţifică profundă problema răspunderii penale pentru infracţiunile medicale. Avem certitudinea că
numai prin eforturile conjugate ale juriştilor şi medicilor problema în cauză ar putea fi soluţionată în
strictă conformitate cu legea. După cum arată pe bună dreptate S.G.Steţenko (a. 2004), factorii-cheie
care condiţionează faptul că societatea necesită cunoştinţe în sfera asigurării juridice a activităţii
medicale sînt: 1. schimbările cardinale operate în bazele normative de drept ale ocrotirii sănătăţii în
ultimul deceniu; 2. necesităţile apărute în activitatea practică a instituţiilor de profilaxie şi tratament, în
care apar tot mai frecvent probleme complicate cu caracter medico-legal; 3. necesităţile practicii
judiciare care demonstrează rolul crescînd şi importanţa cunoştinţelor speciale vizînd particularităţile
reglementării juridice a activităţii medicale;

4. sporirea nivelului culturii de drept a populaţiei în domeniul obţinerii serviciilor medicale, fapt care se
observă inclusiv din creşterea numărului de plîngeri şi cereri de chemare în judecată în cazurile unei
calităţi necorespunzătoare a ajutorului medical acordat.[106] S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte
infracţiunea medicală ca "faptă intenţionată sau din imprudenţă, săvîrşită de către lucrătorii medicali
care îşi exercită obligaţiile profesionale, interzisă de către legea penală sub ameninţarea cu pedeapsa".
[106] Noţiunea de „infracţiune medicală” sau de „infracţiune în domeniul asistenţei medicale”
(V.A.Gluşkov, 1990), sau cea de „infracţiune profesională în activitatea medicală” (Iu.D.Sergheev, 2001)
sînt derivate din noţiunea generală de „infracţiune”. În literatura juridică şi în cea medicală există
diverse definiţii ale infracţiunilor, dar toate au un loc comun constînd în faptul că infracţiunile respective
sînt săvîrşite în momentul acordării asistenţei medicale pacienţilor şi deseori conduc spre decesul sau
spre mutilarea victimelor. Putem remarca un fapt pozitiv că la cercetarea problemei responsabilităţii
pentru infracţiuni medicale participă nu numai savanţi-jurişti, dar şi savanţi-medici cu studii în drept.
Profesorul V.A.Gluşkov (a. 1990) subliniază că "prin infracţiunea în domeniul asistenţei medicale trebuie
să înţelegem o faptă ilegală şi social-periculoasă, comisă în mod intenţionat sau din imprudenţă, care
este săvîrşită de către un lucrător medical cu încălcarea obligaţiilor sale de serviciu sau profesionale şi
care a cauzat sau poate cauza o pagubă substanţială intereselor statului socialist în domeniul ocrotirii
sănătăţii, relaţiilor sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei, sănătăţii unor cetăţeni".[59]
Această definiţie a infracţiunii medicale formulează mai exact şi deplin conţinutul ei, incluzînd unele
semne ale infracţiunii cum ar fi: social-periculos, ilegal, vinovăţia faptei. Ea mai indică şi subiectul special
al infracţiunii – lucrătorul medical, urmările social-periculoase – "care a cauzat sau poate cauza o
pagubă substanţială" şi obiectul infracţiunii – "interesele statului socialist în domeniul ocrotirii sănătăţii,
relaţiile sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei, sănătăţii unor cetăţeni". Definiţia infracţiunii
în domeniul asistenţei medicale, dată de către V.A. Gluşkov, poate fi în principiu acceptată ca fiind
corectă, însă ea necesită o anumită completare. În opinia noastră, este mai exactă şi completă definiţia
infracţiunii medicale, propusă de savanţii Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001). Prin
infracţiune profesională în domeniul activităţii medicale autorii înţeleg "o faptă socialpericuloasă,
săvîrşită intenţionat sau din imprudenţă de către o persoană din personalul medical cu încălcarea
obligaţiilor profesionale şi care a cauzat (sau efectiv putea cauza) o daună substanţială sănătăţii unor
cetăţeni sau pune în pericol viaţa acestora".[100] Această definiţie a infracţiunilor

10

medicale este mai aproape de obiectul definit şi de definiţiile întîlnite în literatura juridică. Din ea se
vede clar că autorii admit posibilitatea săvîrşirii acestor infracţiuni atît în mod intenţionat, cît şi din
imprudenţă. În afară de aceasta, practica de urmărire penală şi cea judecătorească cu privire la cazurile
de infracţiuni medicale împotriva vieţii şi sănătăţii pacienţilor indică că în majoritatea cazurilor ele sînt
săvîrşite din imprudenţă. Fireşte, există şi cazuri în care lucrătorii medicali săvîrşesc omoruri
intenţionate. În Kazahstan şi în Sankt Petersburg asemenea infracţiuni au fost săvîrşite de medicii de la
Salvare, în care pacienţii sînt foarte încrezători şi care, în legătură cu aceasta, a facilitat accesul în spaţiile
lor locative. În America, Gek Kevorkean a fost pedepsit cu 25 de ani de privaţiune de libertate pentru
omorul unor pacienţi, cu acordul acestora, în urma rugăminţilor lor (eutanasie). În Anglia, medicul de
familie Garold Şipman a fost pedepsit cu 15 condamnări pe viaţă pentru omorul unor paciente după ce
acestea, la rugămintea medicului, l-au inclus în lista moştenitorilor din testamentele lor.[165] După p
ărerea noastră, este mai exactă şi completă următoarea definiţie a infracţiunii medicale: „fapta (acţiune
sau inacţiune) prejudiciabilă, ilegală, care atentează la viaţa, sănătatea ori patrimoniul pacientului,
săvârşită cu vinovăţie de către un lucrător medical în procesul sau în legătură cu acordarea
(neacordarea) asistenţei medicale”.[262]

1.2 Clasificarea infracţiunilor medicale

În codurile penale ale RM, Ucrainei, Federaţiei Ruse majoritatea infracţiunilor medicale împotriva vieţii şi
sănătăţii pacienţilor sînt incluse în capitolul privind infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Cea
mai mare parte a acestor infracţiuni sînt incluse în CP al Ucrainei din 2001. Pentru comparaţie dăm
următorul tabel: CP al Ucrainei, 2001 CP al Republicii Moldova, a. 2002 Despărţitura II. Infracţiuni contra
vieţii şi sănătăţii persoanei (art. 115-145). Capitolul II. Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei (art.
145-163). Art. 119. Omorul din imprudenţă. Art. 128. Leziuni corporale grave sau mai puţin grave,
cauzate din imprudenţă. Art. 131. Exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale, care a
cauzat molipsirea persoanei cu virusul HIV SIDA sau cu o altă Art. 149. Lipsirea de viaţă din imprudenţă.
Art. 157. Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă. Art.
158. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru
11

maladie infecţioasă incurabilă (de către un lucrător medical sau farmacist). Art. 132. Divulgarea unor
date privitor la efectuarea probelor pentru depistarea contractării virusului HIV SIDA sau altei maladii
infecţioase incurabile (de către un lucrător al instituţiei curative, inclusiv de către un asistent). Art. 134.
Avort ilegal. Art. 138. Vrăciuire ilegală. Art. 139. Neacordarea de ajutor unui bolnav de către un lucrător
medical. Art. 140. Exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către un lucrător medical
sau farmacist. Art. 141. Încălcarea drepturilor pacientului. Art. 142. Efectuarea unor experimente ilegale
asupra omului. Art. 143. Încălcarea modului stabilit de lege de transplantare a unor organe sau ţesuturi.
Art. 144. Obligarea silită de a dona sînge. Art. 145. Divulgarea ilegală a secretului medical. transplantare.
Art. 159. Provocarea ilegală a avortului. Art. 160. Efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (de către
medic). Art. 161. Efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul
pacientei (de către medic). Art. 162. Neacordarea de ajutor unui bolnav. Despărţitura III. Infracţiuni
contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei (art. 146-151). Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii,
cinstei şi demnităţii persoanei (art. 164170). Art. 151. Internarea ilegală într-o instituţie de psihiatrie.
Art. 169. Internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică. Despărţitura V. Infracţiuni contra drepturilor
personale elective, de muncă şi de altă natură şi contra libertăţilor omului şi ale cetăţeanului (art. 157-
184). Capitolul VIII. Infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (art. 211222). Art. 184.
Încălcarea dreptului la asistenţă medicală gratuită. Art. 212, alin. (4). Contaminarea cu maladia SIDA ca
urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către

12

un lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale. Art. 213. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi
metodelor de acordare a asistenţei medicale. Art. 214. Practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii
farmaceutice. Art. 215. Răspîndirea bolilor epidemice. Art. 218. Prescrierea ilegală a preparatelor
narcotice sau psihotrope. Despărţitura XIII. Infracţiuni în domeniul comerţului cu substanţe narcotice şi
psihotrope, cu substanţe analogice sau cu precursorii acestora şi alte infracţiuni contra sănătăţii
populaţiei (art. 305-327). Capitolul X. Infracţiuni economice (art. 236-258). Art. 256. Primirea unei
remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei. Art. 319. Eliberarea
ilegală a unei reţete cu dreptul de a obţine mijloace narcotice sau substanţe psihotrope.

Despărţitura XV. Infracţiuni contra autorităţii organelor puterii de stat, organelor administraţiei locale şi
ale asociaţiilor de cetăţeni (art. 328-360).

Art. 345. Obţinerea unor recompense ilegale de către un funcţionar al unei întreprinderi, instituţii sau
organizaţii de stat.

Din tabelul comparativ de mai sus, precum şi din analiza legislaţiilor din diverse ţări se vede că
răspunderea pentru infracţiunile medicale care atentează la viaţa şi sănătatea pacientului este
prevăzută în capitolele consacrate infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii. Infracţiunile medicale atentează
la cele mai diverse relaţii sociale, însă cel mai mare pericol îl prezintă infracţiunile contra vieţii, sănătăţii,
libertăţii, cinstei şi demnităţii personalităţii. Obiectul de gen al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii omului. Viaţa este faptul prin care lumea organismelor
(adică plantele, animalele, omul) se deosebeşte de cealaltă realitate, după cum din cele mai vechi
timpuri considerau oamenii, înfruntînd cu simţurile lor esenţa vieţii. Acesta este sensul principal al
acestui cuvînt, din care se

13

dezvoltă o serie întreagă de semnificaţii speciale, care deseori se exclud reciproc.[115] Omul constituie
treapta superioară a organismelor vii pe pămînt. Prin corpul său, omul aparţine mamiferelor. Iar dacă ne
referim la suflet, în acest plan omul se deosebeşte nu atît prin conştiinţă în general, cît prin
conştientizarea sinelui său, a caracterului său istoric, a morţii sale care se apropie.[73] Apariţia vieţii este
legată de procesul apariţiei naşterii. În literatura medicală, problema ţinînd de momentul venirii morţii
omului este discutată în mod controversat. Unii autori consideră că moartea omului a venit din
momentul încetării respiraţiei şi pulsaţiilor inimii. Alţii susţin că pulsaţiile inimii nu constituie o probă
absolută a vieţii. Este recunoscută ca indubitabilă venirea morţii din momentul apariţiei unor modificări
organice în creier şi în sistemul nervos central.[139] Obiectul nemijlocit al acestor infracţiuni îl constituie
relaţiile sociale care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii omului. Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii au şi un obiect material al infracţiunii: corpul victimei. Aspectul obiectiv al acestor infracţiuni în
majoritatea cazurilor se caracterizează prin acţiuni sau inacţiuni (de exemplu, infracţiunile prevăzute de
art. 158 din CP al RM). În unele cazuri infracţiunile sînt săvîrşite prin inacţiuni (art. 162, 163 din CP al
RM). Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pot fi săvîrşite atît cu intenţie cît şi din
imprudenţă. Subiectul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii omului poate fi orice persoană fizică
responsabilă, care a atins vîrsta de 14 ani (pentru cele mai grave infracţiuni) şi de 16 ani – pentru toate
celelalte. Un subiect special al infracţiunilor medicale este medicul sau alt lucrător medical (asistenta
medicală, felcerul, moaşa). Semnul distinctiv cel mai sigur al infracţiunilor medicale, care permite a le
clasifica într-o categorie aparte de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor, este subiectul special al
infracţiunii. Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat nemijlocit în art.160 din CP al RM, intitulat
"efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale", şi în art. 161 – "efectuarea fecundării artificiale sau a
implantării embrionului fără consimţămîntul pacientei".[139] Este discutabilă afirmaţia unor autori
(S.Brînză, V.Holban), care susţin că subiectul infracţiunii prevăzute în art.162 din CP al RM, în cazul
neacordării de ajutor unui bolnav, poate fi şi poliţistul, pompierul, şoferul.[139] Autorul A.Borodac, însă,
precizează cu bună dreptate că subiectul acestei infracţiuni poate fi numai medicul şi alt lucrător
medical.[133] Această ultimă opinie este susţinută şi de către unii autori ucraineni (S.Iaţenco).[132]
Poliţistul, pompierul, şoferul, în cazul în care au lăsat în mod premeditat fără ajutor o persoană care se
află într-o stare periculoasă pentru viaţă, pot fi traşi la răspundere conform art. 163 din CP al RM
(lăsarea în primejdie).

14

În viziunea noastră, autorul V.Holban indică în mod eronat precum că subiectul infracţiunii prevăzute în
art.160 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru efectuarea sterilizării chirurgicale ilegale, poate
fi orice persoană fizică responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani. Însă în art. 160 este indicat direct că
subiect al acestei infracţiuni este medicul. Lucrătorul medical ca subiect al infracţiunii este de asemenea
indicat în art. 212, alin. (4) din CP al RM cu următorul conţinut: "Contaminarea cu maladia SIDA ca
urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către un lucrător medical a obligaţiilor sale
profesionale". În acest sens este caracteristic următorul exemplu: Comitetul Crucii Roşii al Canadei s-a
declarat oficial vinovat de contaminarea mai multor mii de canadieni cu HIV şi cu virusul hepatitei C.
Conducătorul acestei organizaţii, Pierre Duplessy, a declarat că el poartă răspundere directă pentru
distribuirea, în anii 80 ai secolului trecut, a sîngelui neverificat pus la dispoziţie de către donatori. Aceste
acţiuni nu au fost premeditate; ele se explicau mai întîi de toate prin necalificarea personalului medical.
Transfuzia sîngelui infectat a condus la contaminarea mai multor mii de oameni cu HIV şi circa a 20 mii
de oameni cu hepatita C. Mai mult de trei mii de bolnavi au decedat. Recunoaşterea vinovăţiei a devenit
un rezultat al unei înţelegeri cu procuratura după negocieri de mai mulţi ani. În caz contrar, Crucea Roşie
din Canada era în pericolul de a fi învinuită de neglijenţă infracţională. Acum, după un fel de "convenţie
internaţională", Crucea Roşie va fi amendată cu o sumă simbolică, transmiţînd de asemenea un milion şi
jumătate de dolari canadieni pentru cercetări medicale şi burse.[170] Medicul, ca subiect al infracţiunii
constînd într-un avort ilegal este de asemenea indicat în art. 86 din CP al Argentinei, în art. 121 din CP al
Elveţiei, în art. 214 din CP al Japoniei. Toate acestea ne conving că denumirea infracţiune medicală
invocată delictelor săvîrşite de lucrătorii medicali este corectă şi că este necesar ca aceste delicte să fie
delimitate într-o categorie separată de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor. În această
categorie ar intra: – neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM); – efectuarea ilegală a
sterilizării chirurgicale (art. 160 din CP al RM); – efectuarea fecundării artificiale sau a implantării
embrionului fără consimţămîntul pacientei (art. 161 din CP al RM); – contaminarea cu maladia SIDA (art.
212, alin. (4) din CP al RM); – încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale (art. 213 din CP al RM); – practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice (art. 214
din CP al RM); – prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope (art. 218 din CP al RM).

15

O altă categorie de infracţiuni, care pot fi săvîrşite atît de către medicii, cît şi de către alte persoane, ar
cuprinde infracţiunile: – constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru
transplantare (art.158 din CP al RM); – provocarea ilegală a avortului (art. 159 din CP al RM); –
internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 din CP al RM); – lipsirea de viaţă la dorinţa
persoanei (eutanasia) – art.148 din CP al RM. Potrivit art.16 a C.P. al R.M. infracţiunile sînt clasificate în
următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit grave şi excepţional de grave. Reieşind
din această clasificare infracţiunile medicale se referă la următoarele categorii: art.160 – alineatul 1,2 –
infracţiune mai puţină gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă; art.161 – infracţiune uşoară; art.162 –
alineatul 1 – infracţiune uşoară; alin.2 – infracţiune mai puţin gravă; art.212 alineatul 4 – infracţiune mai
puţin gravă; art.214 alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune mai puţin gravă; art.218
alineatele 1 şi 2 – infracţiunea puţin gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă; art.148 – infracţiune gravă;
art.158 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alineatul 2 – infracţiune gravă; art.159 – alineatul 1 –
infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune gravă; art.169 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă;
alineatul 2 – infracţiune gravă. Cît priveşte definirea subiectului infracţiunii prevăzute de art. 169 din CP
al RM în teoria dreptului penal există mai multe opinii diferite. Unii autori autohtoni (Alş.Barbăneagră,
A.Borodac) consideră c ă subiect al acestei infracţiuni poate fi numai un lucrător medical (o persoană cu
funcţii de răspundere sau un medic al instituţiei de psihiatrie). În viziunea specialiştilor ruşi (comentariul
art.128) indică că în calitate de subiect al infracţiunii poate fi şi judecătorul.[133] În opinia noastră drept
subiecţi ai infracţiuni prevăzute de art.169 din CP al RM pot fi atît lucrători medicali, cît şi ofiţerul de
urmărire penală, procurorul, judecătorul, care sînt învestiţi cu asemenea împuterniciri în conformitate
cu art.152 din CPP al RM. În acest sens, numai Codul penal al Ucrainei conţine infracţiunea de încălcare a
drepturilor pacientului (art. 141) şi încălcarea dreptului la asistenţă medicală gratuită (art. 184). Potrivit
datelor unei cercetări unice, realizată de către savanţii Institutului Independent de Politică Socială din
Rusia, pe parcursul a doi ani în Europa de Apus au fost efectuate foarte puţine