Iugoslavia a fost una dintre primele tari care a acceptat invitatia guvernului belgian de a

participa la EXPO in 1964, atrasa de “conceptul umanist”, fapt ce rezona cu ruptura din
1948 de blocul sovietic. Mai tarziu cultura avea sa fie deservita prin confruntarea
democratica a opiniilor, astfel inflorind modernismul. In timpul dezvoltarii pavilionului politica
era inca foarte schimbatoare, Iugoslavia rezonand atunci cu relatiile bazate pe
independenta si toleranta.
Datorita mai multor persoane importante, printre care si arhitectul Branislav Kojic, arta
iugoslava a avut succes la prezentarea de la Bruxelles. Pavilionul a ajuns sa aiba astfel
patru galerii considerate potrivite pentru oportunitatea de afaceri dar si promovarea oferite
de EXPO.
Terenul desemnat pentru proiectul castigat de arhitectul Richter era intr-o zona retrasa, dar
alaturi de tari europene, departe de grupul URSS. Acest proiect a lui Richter propunea
suspendarea intregii cladiri pe un catarg central ce evoca statutul avangardist al
socialismului iugoslav. Problema proiectului a fost legata de structura acestui catarg, care
nu s-a putut realiza, astfel cladirea fiind construita pe 12 coloane de otel pentru a permite in
continuare un parter deschis. In locul catargului, Richter a propus o sculptura, un obelisc
format din 6 arcuri de tractiune, reprezentand un reper vizual.
Volumele rezultate pareau sa pluteasca desupra unor piatete cu ochiuri de apa
dreptunghiulare, avand o cascada dinamica de spatii curgatoare, fara bariere intre interior si
exterior asemenea pavilionului de la Barcelona, care este un reper pentru modernism, astfel
aducand si mesaje politice puternice: socialismul iugoslav deschis si modern, eliberat de
opresiunea stalinista.
Galeria de Stat si Organizare Sociala este cea mai mare si mai importanta parte a
pavilionului, dar cea mai putin vizitata, incercand sa realizeze multe fara a avea un scop
clar, fiind mai