Cartarea Terenurilor PDF

CARTAREA TERENURILOR
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND

o Cartarea terenurilor este o activitate ştiinţifică, desfăşurată în
primul rând pe teren, care se ocupă cu cercetarea,
identificarea şi delimitarea spaţială, pe hartă, plan sau sau
aerofotogramă a unor unităţi de teritoriu cu soluri similare, în
condiţii de mediu similare.
o Profilul de sol constituie unitatea elementară de bază în

cercetarea şi cartarea solului, care permite studierea
orizonturilor şi a caracteristicilor morfologice, fizice şi chimice
ale solului, precum şi aspectele geneticoevolutive,
geografice, agro-silvo-productive sau ameliorative.
• Studiul pedologic constituie materialul ştiinţific prin care se
concretizează o cartare pedologică, sau o activitate de
prelucrare a unor date pedologice deja existente
(reambulare) cu sau fără studii de teren în completare. El
cuprinde: un text cu caracterizarea solurilor şi a condiţiilor
de mediu, explicarea materialelor cartografice,o prognoză
asupra evoluţiei solurilor, recomandări privind gospodărirea
durabilă, protecţia şi ameliorarea resurselor de sol, harta
solurilor, hărţi corelative, cartograme, hărţi interpretative,
diagrame etc.
o Unitatea taxonomică de sol se referă atât la nivelul de
clasificare, adoptat conform scării de studiu, cît şi la
denumirea solului, conform nomenclaturii şi criteriilor
stabilite prin sistemul de clasificare în vigoare. Ea cuprinde
soluri caracterizate prin proprietăţi ş iînsuşiri morfologice,
fizice, chimice, biologice şi agroproductive similare sau care
variază în limite precis definite, stabilite prin sistemul de
clasificare a solurilor, în acord cu rangul unităţii taxonomice.
o Unitatea teritorială de sol reprezintă modul sub care se
întâlneşte în natură,într-o anumită regiune, o unitate
taxonomică de sol.
o Unitatea de teren se referă la un areal relativ omogen sub
aspect geografic, cu caractere specifice, care variază între
anumite limite, amplitudinea de variaţie fiind stabilită în
funcţie de gradul de detaliere a studiului. Conceptul de teren
este mai larg decât celde sol, punând accent deosebit pe
astectul utilitar.
o Unitatea teritorială de teren reprezintă forma concretă sub
care apare într-o regiune unitatea de teren. Ete denumită
teritoriu ecologic emogen (TEO).
o Unitatea cartografică de teren constituie reprezentarea pe
hartă a unităţii teritoriale de teren sau a unui grup de astfel
de unităţi.
STUDIILE PEDOLOGICE ÎN FUNŢIE DE
SCARA HĂRŢII DE CERCETARE
o Studiile pedologice la scară mică (1:250 000 şi mai mici) se
execută prin cercetări expediţionare speciale sau prin
asamblarea şi generalizarea unor cartări mai detaliate.
Hărţile la scară mică reprezintă o generalizare a învelişului de
sol, cu reliefarea caracterelor majore ale acestuia. Ele oferă o
imagine a repartiţiei principalelor tipuri şi subtipuri de sol,
reprezentate adesea pe hartă sub formă de complexe sau
asociaţii.
o Studiile pedologice la scară mijlocie (1:200 000 – 1:50 000)
oferă o caracterizare generală a învelişului de sol pe teritorii
întinse, la nivel judeţean sau pe unităţi mari naturale.
Unităţile de sol sunt mult generalizate, limitele dintre unităţi
schematizate.
STUDIILE PEDOLOGICE ÎN FUNŢIE DE
SCARA HĂRŢII DE CERCETARE
o Studiile pedologice la scară mare (1:25 000 – 1:5 000) redau
particularităţile învelişului de sol pe teritorii relativ restrânse
ca întindere. Scara hărţii permite redarea grafică a unităţilor
de sol cu suprafeţe mici.
o Studii pedologice detaliate sunt cele efectuate la scări mai

mari de 1:5 000. Ele permit redarea pe hartă a tuturor
detaliilor învelişului de sol.
o Alegerea scării de cartare se face în funcţie de scopul acestei

lucrări.
TIPURI DE PROFILE DE SOL
o Profilele principale constituie elementele de bază pentru determinarea
însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale solurilor din unitatea
respectivă. Pentru a reprezenta cât mai bine suprafaţa de studiu, se
recomandă ca amplasarea lor să se facă după ce s-a cercetat o anumită
suprafaţă de teren prinprofile secundare. Dimensiunile profilului
principal de sol sunt de regulă: 200 cm lungime, 200 cm adâncime şi 100
cm lăţime. Din aceste profile se recoltează probele pentru analize de
laborator.
o Profilele secundare se execută pentru a urmări extinderea în spaţiu a
arealului unui sol şipentru a stabili şi caracteriza diferitele subdiviziuni
ale acestui sol,determinate de exprimarea cantitativă a unor
proprietăţiimportante ale solului. Dimensiunile profilului secundar de sol
sunt de regulă următoarele: 100 cmlungime, 100 cm adâncime şi 80 cm
lăţime.În lunci şi în zone în care sunt posibile schimbări de textură sub
100 cm, profilul secunda va avea adâncimea de 150 cm.
TIPURI DE PROFILE DE SOL
• Profilele de control sau sondajele se execută în scopul
delimitării unităţilor de sol identificate prin profilele
principale şi secundare. Se utilizează mai ales la cartarea la
scarămare şidetaliată şi se amplasează de obicei între
profilele secundare pentru a delimita trecerea de la ounitate
de solla alta. Dimensiunile sondajelor sunt de
regulăurmătoarele: 60 cm lungime, 60 cm lăţime şi 40 cm
lăţime. Profilele secundare şi cele de controlpot fi efectuate
în mare măsură şi cu sonda pedologică.
CATEGORIILE DE COMPLEXITATE
A TERENURILOR
• Categoria I – Zone naturale cu relif de şes, foarte slab
fragmentat, cu soluri puţin variate, fără vegetaţie forestieră
sau cu păduri acoperind <20 % din suprafaţă. Ariile unităţilor
de sol depăşesc 300 ha. Complexele pedologice constiruie cel
mult 5 % din suprafaţa regiunii.
• Categoria a II-a – Regiuni de şes fragmentate, străbătute de
râuri,viroage şi văi puţin adânci, elemente de relief slab
diferenţiate, soluripuţin variate, neacoperite cu păduri.
Complexele de soluriocupăîntre 5 şi 15 % din suprafaţa
regiunii. Regiuni care după relief ar face parte dincategoria I,
dar în care complexele pedologice constituie 15-25 % din
suprafaţa regiunii. Regiuni de categoria I, acoperite cu păduri.
• Categoria a II-a – Regiuni de dealuri joase şi orice alte regiuni
fără păduri, cu relief fragmentat şi ondulat sau cu materiale
parentale de sol variate. Regiuni de categoria I , cu complexe
de soluri în proporţie de 25-40 % din suprafaţă. Regiunide
categoria a II-a, cu complexe de soluri ocupând 15-30 % din
suprafaţă. Regiuni de categoria a II-a dar ocupate cu păduri.
• Categoria a IV-a – Regiuni accidentate de dealuri înalte şi
submontane, delte şilunci relativ puţin variate, cupăduri şi
stufărişuri pe mai puţin de 20 % dinsuprafaţă. Orice regiuni cu
complexe de soluri constituind 40 până la 60 % din suprafaţă.
Regiuni de categoria a III-a dar acoperite cu păduri.
• Categoria a V-a – Regiuni montane, reiuni cumaştiniîn
proporţie de peste 40 %, delte şilunci cu soluri variate sau
acoperite cupăduri şi stufărişuri pe mai mult de 20 % din
suprafaţă. Regiuni cu complexe de soluri acoperind 40- 60 %
din suprafaţă. Regiuni de categoria a III-a, acoperite cu păduri.
PRECIZIA LIMITELOR
UNITĂŢILOR DE SOL
o Paralel cu identificarea limitelor unităţilor de sol în teren, se
face şi transpunerea lor pe hartă.
o Există anumite valori de toleranţă în trasarea limitelor
unităţilor de sol pe hartă. Aceste toleranţe sunt în funcţie
atât de scara hărţii, cât şi de felul în care limitele se
evidenţiază pe teren.
o Pentru hărţi la scări mijlocii şi mari, se prevede în ceea ce
priveşte precizia minimă a limitelor, următoarea toleranţă (în
mm pe hartă):
 Limite distincte pe teren – 2 mm toleranţă pe hartă.
 Limite clare pe teren – 4 mm toleranţă pe hartă.
 Limite neclare pe teren – 8 mm toleranţă pe hartă.
PRECIZIA LIMITELOR
UNITĂŢILOR DE SOL
o În cazul în care relieful nu este redat pe planul sau harta de
lucru sau este redat necorespunzător, valorile de mai sus se
majorează cu 50 %.
o Se prevăd următoarele suprafeţe minime (cm2 pe hartă) ale
unităţilor reprezentate pe hărţila scări mijlocii şi mari:
 Suprafeţe cu limite distincte (nete) pe teren: 0,25 cm2 pe
hartă (0,25 cm x 1,0 cm sau 0,5 cm x 0,5 cm).
 Suprafeţe cu limite clare pe teren: 0,65 cm2 pe hartă.
 Suprafeţe cu limite neclare pe teren: 2,5 cm2 pe hartă.
o În cazul unei baze topografice necorespunzătoare, aceste
valor se majorează cu 50 %.
SOLUL
• Habitatul solului
• Introducere în știința solului
• Componenta minerală a solului
• Organismele solului și materia
organică
• Agregate și pori
• Procesele din sol
• Formarea solului
• Hidrologia, apa solului și
temperatura
• Reacța solului
• Aerarea solului
• Procese în dezvoltarea profilului
• Ciclul nutrienților
• Clasificarea solului și taxonomia
solului
• Sistemul american de clasificare
• Ordine principale
Profil de sol din provincia Manisa, Turcia, • Subordine
arătând un orizont distinct cu acumulare de • Sistemul canadian de clasificare
oxizi de metal roșu-purpuriu metalic
(mangan și / sau fier)
SOLUL - HABITAT
INTRODUCERE
• Definiție
• Limitele și
orizonturile solului
• Proprietățile fizice
ale solurilor
• Componentele
solului
CE ESTE SOLUL?
Solul este un corp natural format din
solide (minerale și materii organice),
lichide și gaze, care se găsește la
suprafața Pământului, ocupă spațiu și
se caracterizează prin unul sau ambele
dintre următoarele astpecte:
• orizonturi sau straturi, care se disting

de materialul inițial ca urmare a
adăugărilor, pierderilor, transferurilor
și transformărilor energiei și materiei;
• capacitatea de a susține plantele

înrădăcinate într-un mediu natural.
Ce este solul?
• Solul este definit ca material mineral sau organic
organic natural, neconsolidat, cu o grosime de cel
puțin 10 cm, care apare la suprafața pământului și
este capabil să susțină creșterea plantelor.
• În această definiție, "întâlnit natural" include

perturbarea suprafeței prin activități ale omului,
cum ar fi cultivarea și exploatarea forestieră, dar nu
materialele strămutate, cum ar fi haldele de pietriș
și praful de mină.
• Materialul neconsolidat include materialul

compactat sau cimentat prin procese de formare a
solului.
Ce este solul?
• Solul se extinde de la suprafața pământului

prin orizonturile genetice, în adâncime,
până la roca dură, în secțiunea de control.
• Un sol acoperit de un material nou de cel

puțin 50 cm grosime este considerat a fi un
pământ îngropat.
• Dezvoltarea solului implică factori climatici

și organisme, condiționate de relief și, prin
urmare, de regimul apei, care acționează în
timp asupra materialelor geologice și
modificând astfel proprietățile materialului
parental.
LIMITELE SOLULUI
• Limita superioară a solului este limita dintre sol și
aer, apa puțin adâncă, plantele vii sau materialele
vegetale care nu au început să se descompună.
• Zonele nu sunt considerate a avea soluri dacă

suprafața este acoperită permanent de apă sau
dacă apa este la o adâncime mai mare de 2,5
metri.
• Limita inferioară care separă solul de roca

parentală este foarte dificil de definit.
Ce nu este sol?
• Nu este sol agregatul de materiale de
suprafață care nu corespund definiției
anterioare a solului.
• Acesta include materiale de sol
deplasate prin procese nenaturale
cum ar fi haldele de umplere a
pământului, minerale neconsolidate
sau materiale organice mai subțiri
decât roca de bază de 10 cm, roca de
bază expusă și materiale
neconsolidate acoperite cu mai mult
de 60 cm de apă pe tot parcursul
anului.
Secțiunea de control
• Secțiunea de control este secțiunea
verticală a solului pe care se bazează
clasificarea.
• Este necesar să se ofere o bază

uniformă pentru clasificarea solului.
• Proprietățile materialului aflat în

secțiunea de control sunt importante
pentru multe scopuri interpretative.
• Prin urmare, materialul de bază

trebuie examinat și proprietățile sale
înregistrate ori de câte ori este posibil.
ORIZONTURILE SOLULUI
• Solul constă în orizonturi

desfășurate la suprafața pământului
care, spre deosebire de materialul
parental, au fost modificate de
interacțiunile dintre climă, relief și
organisme vii de-a lungul timpului.
• În mod obișnuit, solurile se “întind”

în partea inferioară până la limita
rocilor parentale sau la materialele
de pământ practic lipsite de
animale, rădăcini sau alte semne de
activitate biologică.
• În scopul clasificării, limita

inferioară a solului este stabilită
arbitrar la 200 cm.
ORIZONTURILE PRINCIPALE
• Orizontul O - straturi dominate de
material organic.
• Orizontu A - orizonturile minerale
care s-au format la suprafața sau sub un
orizont O, care prezintă structura de roca
originale și se caracterizează printr-o
acumulare de materie organică umeda
amestecată intim cu fractia minerală și
dominată de proprietăți caracteristice
orizonturilor E sau B;
• Orizonturile E - orizonturile minerale
în care principala caracteristică este
pierderea argilei, a fierului, a aluminiului
sau a unei anumite combinații a
acestora, lăsând o concentrație de nisip
și particule de praf de cuart sau alte
materiale rezistente.
Orizontul B - Orizonturi care s-au format
sub orizontul A, E sau O și sunt dominate
de proprietățile rocii parentale și care
prezintă una sau mai multe dintre
următoarele proprietăți:
- concentrația iluvială de argilă silicată,
fier, aluminiu, humus, carbonați, ghips sau
silice, singure sau în combinație;
- îndepărtare/pierdere a carbonaților;
- alterarea care formează lut silicat sau
eliberează oxizi sau ambele și care
formează structură granulară, sub formă
de bloc sau prismatică dacă modificările
volumului însoțesc modificările
conținutului de umiditate;
- fragilitate.
• Orizontu C - Orizonturi sau
straturi, excluzând roca de bază,
care sunt puțin afectate de
procesele pedogenetice și care
nu au proprietăți O, A, E sau B.
• Materialul orizonturilor C poate
diferi sau nu de cel din care s-a
format solul.
• Orizontul R - Stratul greu,

incluzând granit, bazalt, cuarțit
și calcar sau gresie dură, care
este suficient tasat/nedezvoltat
pentru a face sapatul cu mâna
inpracticabil.
ORIZONTURILE DE TRANZIȚIE
Există două tipuri de orizonturi de tranziție:
1. Orizontul este dominat de proprietățile unui orizont principal, dar are

proprietăți subordonate ale unui alt orizont.
Se notează cu două simboluri, cum ar fi AB, EB, BE sau BC.
• Simbolul orizontului principal care este notat primul desemnează tipul

orizontului principal al cărui proprietăți domină orizontul de tranziție.
2. Orizontul are proprietăți de la două orizonturi diferite care se

întrepătrund.
• Cele două majuscule sunt separate printr-o linie (/), ca E / B, B / E sau B/C.
Primul simbol este acela al orizontului care are volumul mai mare.
Calitatea solului
Degradarea solului este transformarea lentă a acestuia în sens opus
echilibrului natural, dintr-o anumită regiune. Este un termen general pentru orice
proces care conduce la micşorarea fertilităţii solului: îndepărtarea stratului superficial al
solului datorită eroziunii, salinizare sau înmlăştinare, compactarea şi distrugerea
structurii, levigarea substanţelor nutritive sau acidifiere, etc.
De cele mai multe ori, degradarea solului se datorează exploatării iraţionale a

terenului şi adesea ea conduce la scoaterea acestuia, parţial sau total, din circuitul
economic.
Calitatea solului este reprezentată prin complexitatea şi funcţiile acestuia şi

este evidenţiată printr-un spectru larg de caracteristici ce determină proprietăţile de
răspuns ale solului.
Calitatea solului
Calitatea solului rezultă din interacţiunile între elementele componente ale
acestuia şi poate fi legată de intervenţiile defavorabile şi practicile agricole neadaptate
la condiţiile de mediu, introducerea în sol de compuşi organici mai mult sau mai puţin
toxici, acumularea de produse toxice provenind din activităţile industriale şi urbane.
În această abordare, evaluarea sau interpretarea calităţii solului trebuie

considerată ca un proces complex, ce se bazează pe randamentul (potenţialul)
funcţiilor solului şi a schimbărilor intervenite în interiorul acestuia, a scopurilor
corespunzătoare de utilizare a terenului (primar, secundar, etc).
Împreună cu considerarea dinamicii solului, ca răspuns la impactele naturale sau

umane, calitatea solului poate fi caracterizată în mod cuprinzător.
Această caracterizare permite evaluarea durabilităţii sistemului de utilizare a
solului, menţinerea calităţii solului fiind foarte importantă pentru dezvoltarea durabilă.
Calitatea solului
Este important de precizat că, la evaluarea calităţii solului un rol foarte
important îl au de asemenea, proprietăţile si procesele interne ale solului de natură:
biologică, chimică şi fizică.
Un cadru general al modului cum se evaluează calitatea solului este prezentat
în figura 1.
Fig. 1. Schema cadru de evaluare a calităţii solului

Funcţiile solului
Funcţiile solului sunt capacităţile generale sau specifice ale solului pentru
diferite aplicaţii agricole, de mediu, de peisaj şi urbane. Acestea, pentru solul
considerat ca unitate de teritoriu, sunt descrise de Sombroek şi Sims (FAO, 1995)
astfel:
 funcţia productivă;
 funcţia de mediu biotic;
 funcţia de regulator climatic;
 funcţia hidrologică;
 funcţia de înmagazinare;
 funcţia de control al degradării şi contaminării;
 funcţia de spaţiu de activitate;
 funcţia de acumulare sau moştenire;
 funcţia de spaţiu de legătură şi suport pentru structurile socio –
economice, împreună cu aşezările omeneşti.
Funcţiile solului
Aceste funcţii sunt realizate pe diferite nivele şi sunt determinate de

caracteristicile inerente ale solului (textură, conţinut de materii organice, pH,
capacitatea de schimb cationic, porozitate etc.), de mediul extern (teren, climat
hidrologic şi biologic) şi de factorii antropogeni (utilizarea solului şi administrarea
acestuia).
În activitatea de evaluare a calităţii solului, trebuie parcurse trei etape:

1 – definirea funcţiilor solului la care acesta participă;
2 – stabilirea proceselor din sol asociate acestor funcţii;
3 – stabilirea proprietăţilor şi a indicatorilor cu sensibilitate mare în sesizarea
schimbărilor în funcţiile şi procesele din sol.
Indicatorii specifici
Alegerea indicatorilor specifici şi a pragurilor valorice ale acestora, care

trebuie să menţină funcţiile solului în regim de normalitate, este necesară în
monitorizarea schimbărilor şi determinarea tendinţelor în îmbunătăţirea sau
degradarea calităţii solului.
Mulţi indicatori ai solului interacţionează între ei şi astfel valoarea unuia

poate varia şi poate fi afectată de unul sau mai mulţi dintre indicatorii selectaţi (Tabel
1.).
De aceea, şi aceşti indicatori de calitate ai solului, trebuie să îndeplinească

nişte cerinţe majore pentru a putea fi folosiţi în siguranţă la monitorizarea calităţii
solului şi la prognozarea efectelor ce le pot avea asupra securităţii şi calităţii solului, în
faţa oricărui tip de contaminare a acestuia.
Tabelul 1. Relaţii între indicatorii solului
Alţi indicatori ai calităţii solului care

Indicatorul ales
influenţează indicatorul selectat
Structurarea Materia organică, activitatea microorganismelor, textura
Materia organică, structurarea, conductivitatea

Infiltraţia
electrică, procentul de sodiu adsorbit
Materia organică, structurare, procentul de sodiu

Densitatea aparentă
adsorbit, activitatea biologică
Masa microorganismelor Materia organică, structurarea, densitatea aparentă,

şi/sau respiraţia pH, textura, procentul de sodiu adsorbit
Materia organică, pH, textură, parametri microbiologici

Nutrienţii accesibili
(viteza de mineralizare şi insolubilizare)
Conform propunerilor făcute la Conferinţa Internaţională privind
calitatea solului, desfăşurată în anul 1991 la Institutul Rondale din Statele Unite ale
Americii, în orice indice de evaluare şi monitorizare a calităţii solului trebuie să se
regăsească cele trei componente de bază: de productivitate, de mediu şi de
sănătate.
După această conferinţă, Parr şi colaboratorii (1992), au propus pentru
indicile de calitate a solului (SQ) următoarea definire:
SQ = f(PS, P, FM, S, E, DB, CA, MI)
în care: PS – proprietăţile solului; P – productivitatea potenţială;

FM – factorii mediului înconjurător; S – sănătatea umană;
E – erodabilitatea; DB – diversitatea biologică;
CA – calitatea/securitatea alimentelor; MI – managementul aplicat.
Foarte multe lucrări ştiinţifice şi rapoarte de cercetare au fost publicate în

ultimii ani în legătură cu indicatorii specifici pentru evaluarea calităţii solului (Arshad şi
Coen, 1992; Doran şi Parkin, 1994; Larson şi Pierce, 1994, Carter ş.a., 1997, Karlen ş.a.,
1997, Martin ş.a., 1998).
Principalii indicatori propuşi în lucrările celor menţionaţi, sunt următorii:
materia organică, grosimea orizontului de humus, structura, textura, densitatea
aparentă, infiltraţia, reacţia, conductivitatea electrică, poluanţii, respiraţia solului,
formele de azot, N, P şi K accesibil, cantitatea şi calitatea apei solului.
Unii cercetători au propus proceduri de evaluare a calităţii solului rezultate
prin combinarea şi includerea elementelor specifice în indici de calitate ai solului
(tabelul 1.).
Aceste proceduri au în vedere, pentru amplificarea diferitelor funcţii,
dependenţa de scopul utilizării şi condiţiile socio-economice concrete.
Poluarea solului
Orice perturbare a
proceselor şi a funcţionalităţii
naturale din interiorul solului,
orice degradare fizică, chimică sau
biologică determină poluarea
solului prin deteriorarea unuia
sau mai multor factori
determinanţi.
Poluarea solului mai poate fi
definită ca fiind procesul de
impurificare al acestuia cu
îngrăşăminte, pesticide, reziduuri
radioactive, metale grele, produse
petroliere etc.
Poluarea solului
Prin contaminarea solului se înţelege o creştere moderată a concentraţiilor
unor elemente/substanţe, nedăunătoare creşterii şi dezvoltării plantelor, dar care
poate reprezenta faza incipientă a procesului de poluare.
Poluarea chimică a solului este un stadiu avansat în care creşterea conţinutului

anumitor substanţe chimice devine dăunătoare pentru soluri, ape, plante, animale,
fiinţe umane, pentru mediul înconjurător în general.
Separarea domeniului de încărcare/contaminare de cel de poluare a solurilor se

face prin indicele de încărcare/poluare, care se stabileşte în funcţie de conţinutul de
substanţe poluante din sol şi o valoare de referinţă a acestuia.
Poluarea solului
Evaluarea cantitativă a încărcării solului cu diferiţi poluanţi se realizează
prin compararea conţinutului substanţei poluante cu conţinutul normal al acelei
substanţe în sol, sau cu conţinutul maxim admisibil, care se stabileşte în funcţie de
unele însuşiri ale solului cum ar fi: compoziţia granulometrică, conţinutul de materie
organică, valoarea pH-ului.
O scădere semnificativă a calităţii solului a avut loc în întreaga lume, prin schimbări
severe ale proprietăţilor fizice, chimice şi biologice şi prin contaminarea cu produşi
chimici anorganici şi organici.
Poluarea chimică a solului în ţara noastră, afectează circa 0,9 milioane ha, din care
poluarea excesivă acoperă circa 0,2 milioane ha.
Efecte agresive deosebit de puternice asupra solului produce poluarea cu metale
grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi dioxid de sulf, identificate în special în zonele Baia Mare,
Zlatna, Copşa Mică.
Deşi în ultimii ani au fost închise o serie de unităţi industriale, iar altele şi-au redus
activitatea, poluarea solului se menţine ridicată şi în alte zone cum ar fi: Târgu Mureş,
Turnu Măgurele, Tulcea, Slatina.
Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere şi transport este
prezentă pe circa 50 mii ha.
Una din cauzele acestui declin o reprezintă managementul inadecvat al solului si al
apei. Costurile unor practici manageriale necorespunzătoare, de lungă durată, sunt
adesea considerabile prin impactul lor negativ asupra productivităţii actuale a solului.
Proprietăţile solului care influenţează migrarea
compuşilor chimici în sol
Totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care se petrec în sol au

drept rezultantă o sumă de efecte/fenomene care se reflectă în starea de fertilitate şi
calitate a solului şi implicit în procesul de nutriţie al plantelor.
Analizaţi separat, factorii fizici, chimici şi biologici dau o imagine de tendinţă

a evoluţiei unui fenomen, imagine care este mai mult sau mai puţin apropiată de
realitate, cu cât se are în vedere sau nu interacţiunea celorlalţi factori.
Compoziţia şi modul de dispunere a particulelor componente ale solului
determină o serie de însuşiri sau proprietăţi care influenţează reţinerea şi migrarea
poluanţilor în sol.
Proprietăţile solului care influenţează migrarea
compuşilor chimici în sol
Printre acestea se numără: textura, structura, porozitatea,

permeabilitatea, reţinerea lichidelor în sol, temperatura, pH-ul şi activitatea
biologică.
Proprietăţile solului (fizice, chimice şi biologice) au un rol important în
reţinerea şi migrarea compuşilor chimici în sol. De asemenea, în funcţie de natura
solului, se determină şi gradul de degradare la care se poate ajunge în urma
contaminării acestuia cu diverse substanţe-elemente chimice poluante.
Însuşirile fizice
Structura solului – influenţează în mod semnificativ mobilitatea substanţelor

şi a elementelor nutritive în sol, precum şi accesibilitatea lor pentru plante.
Un sol cu o structură glomerulară stabilă oferă condiţii mult mai bune asupra
regimului de apă, de aer, schimbului de gaze si implicit pentru desfăşurarea
proceselor aerobe (la exteriorul agregatelor) şi anaerobe (în interiorul agregatelor)
care au loc concomitent.
O importanţă deosebită o prezintă mărimea agregatelor (mărimea optimă
fiind de 2 - 4 mm), deoarece agregatele prea mari dau naştere la curenţi ce
favorizează pierderea rezervei de apă.
Însuşirile fizice ale solurilor fără structură au o influenţă nefavorabilă asupra
unor procese chimice şi biochimice din sol. Deoarece apa şi aerul tind să ocupe
acelaşi loc, se creează un dezechilibru între cele două componente ale solului (aer şi
apă).
Însuşirile fizice
Structura solului, poate suferi modificări prin dispersia particulelor datorită

prezenţei în soluţia solului a unor cantităţi mari de Na şi K sau prin coagularea
particulelor în cazul prezenţei Ca, Mg şi a acizilor humici.
Prin introducerea îngrăşămintelor chimice, se modifică compoziţia ionică,

concentraţia soluţiei solului, precum şi gradul de saturaţie cu baze, ceea ce
influenţează asupra factorilor ce condiţionează structurarea şi permeabilitatea, prin
procesele de peptizare, floculare şi gonflare (aglutinare).
Însuşirile fizice
Textura – influenţează în mod direct circulaţia apei, migrarea compuşilor

chimici solubili în sol, capacitatea de schimb cationic şi implicit activitatea
microbiologică. Astfel încât, alcătuirea granulometrică a solului (soluri cu textură
argiloasă, lutoasă sau nisipoasă) – influenţează în mod diferit aeraţia, procesele de
oxido – reducere, activitatea microbiologică şi în final, absorbţia elementelor nutritive
de către sistemul radicular.
Un exemplu de degradarea a solului în funcţie de textura acestuia, este

acela în care prin folosirea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot şi cu un aport
semnificativ de NO3-, a determinat intensificarea acidifierii solurilor, iar folosirea
acestora pe soluri nisipoase a cauzat poluarea cu nitraţi a apelor freatice, alterând
starea de sănătate a animalelor şi a oamenilor din aceste regiuni.
Însuşirile fizice
În funcţie de textura solului, migrarea compuşilor chimici în sol poate fi un

proces mai lent sau mai accelerat în funcţie de gradul lor de solubilitate şi de gradul de
permeabilitate în straturile acestuia (Tabelul 2).
Tabelul 2. Aeraţia si permeabilitatea solului în funcţie de textura acestuia
Textura Aeraţia Permeabilitatea
Argiloasă Slabă Slabă
Lutoasă Bună Mijlocie
Nisipoasă Foarte puternică Foarte puternică

Însuşirile fizice
Densitatea solului – (D) se defineşte prin masa unităţii de volum a părţii

solide a solului şi reprezintă raportul dintre masa unei probe de sol (M) complet
uscate şi volumul ocupat de particulele solide minerale şi/sau organice (Vs).
M
D
Vs
Unitatea de măsură este: g/cm3 sau t/m3.
Valoarea densităţii solului nu depinde de forma, gruparea sau
aranjamentul particulelor în sol. Valoarea densităţii depinde de alcătuirea părţii
solide, compoziţia chimică a componentelor solului şi de structura cristalină a
mineralelor din sol.
Însuşirile fizice
Densitatea aparenta (DA) – este definită de raportul dintre masa

solului uscat aflat în aşezare nemodificată şi volumul total al solului.
M M
DA  
Vt Vs  Vp
Unde:
DA – densitatea aparentă (g/cm3);
M – masa solului uscat (g);
Vt – volumul total al solului (cm3);
Vs – volumul părţii solide a solului (cm3);
Vp – volumul porilor (cm3).
Însuşirile fizice
Determinarea densităţii aparente este absolut necesară pentru caracterizarea

fizică a solului deoarece nu poate fi estimată pe baza altor însuşiri ale solului.
Cunoaşterea DA este importantă pentru caracterizarea stării de aşezare (afânată,
tasată), porozităţii totale şi de aeraţie şi calculul necesar exprimării în procente de
volum şi în rezerve pe grosimi cerute pe unitate de suprafaţă (m3/ha, t/ha).
Valorile densităţii aparente variază în funcţie de textura solului: sunt mai mari pe
măsură ce creşte conţinutul de argilă, însă la acelaşi conţinut de argilă, densitatea
aparentă se micşorează odată cu creşterea conţinutului de praf şi nisip grosier.
Conţinutul de humus favorizează structurarea solului şi contribuie la micşorarea valorii
densităţii aparente.
Însuşirile fizice
Porozitatea - Textura şi structura solului determină porozitatea, însuşire ce

are efect direct asupra circulaţiei apei şi a aerului, implicit şi asupra migrării
compuşilor chimici în sol.
În solurile cu pori foarte mici (< 0,2 microni şi pF=4,2) aceşti compuşi sunt
reţinuţi, putând avea loc, totodată, diverse procese între aceştia şi celelalte elemente
din sol, formându-se o zonă contaminată dar izolată în mare măsură.
Mărimea normală a porilor care asigură o circulaţie bună a apei şi a aerului
din sol şi permite migrarea compuşilor chimici în sol este de la 10 la 50 microni
(pF=1,8-2,5), iar în solurile cu porii mari (diametrul mai mare de 50 microni, pF=0-1,8)
se observă o circulaţie accelerată şi un drenaj rapid al tuturor soluţiilor din sol.
Însuşirile fizice
O bună definire a porozităţii o putem da spunând că reprezintă totalitatea

spaţiilor care rămân între particulele solide ale solului. Aceasta se poate exprima în
procente faţă de volumul total al solului:
Vp  Vp 
PT  100    100
Vt Vs  V p 
În care:
PT – este porozitatea totală (% v/v); Vp – volumul porilor (cm3); Vt – volumul
total al solului (cm3); Vs – volumul părţii solide (cm3).
La fel de corect este şi dacă definim porozitatea totală ca fiind însuşirea fizică
care exprimă proporţia porilor din sol ocupaţi cu apă şi aer.
Însuşirile fizice
Volumul total al porilor solului cu un conţinut ridicat de argilă de tip

montmorilonit variază în funcţie de conţinutul de apă în sol datorită gonflărilor şi
contracţiilor repetate ce au loc în urma umezirii şi uscării solului.
Interpretarea valorii porozităţii totale se poate face numai în corelaţie cu textura
solului (Tabelul 3).
Porii solului, în funcţie de mărimea lor influenţează în mod diferit proprietăţile

fizice şi hidrofizice ale acestuia. Se deosebesc două categorii de porozităţi:
- macroporozitate (diametrul porilor mai mare de 0,05 mm);
- microporozitate (diametrul porilor mai mic de 0,05 mm).
Prin macropori apa circulă liber în sol şi se asigură primenirea aerului din sol
(tabelul 3.)
Tabelul 3. Clase de valori ale porozităţii totale (I.C.P.A., 1987)
Denumirea Nisipoasă Nisipo- Luto- Lutoasă Luto- Argiloasă

lutoasă nisipoasă argiloasă
Extrem de mare Peste 53 Peste 55 Peste 56 Peste 58 Peste 61 Peste 65
(sol foarte
afânat)
Foarte mare (sol 49-53 51-55 52-56 54-58 57-61 61-65
moderat afânat)
Mare (sol slab 44-48 46-50 47-51 49-53 52-56 56-60
afânat)
Mijlocie (sol slab 39-43 41-45 42-46 44-48 47-51 51-55
tasat
Mică (sol 34-38 36-40 37-41 39-43 42-46 46-50
moderat tasat)
Foarte mică (sol Sub 34 Sub 36 Sub 37 Sub 39 Sub 42 Sub 46
foarte tasat)
Proprietăţile solului care influenţează
migrarea compuşilor chimici în sol
Însuşirile fizice
Permeabilitatea – sau gradul de permeabilitatea a solului – este
strâns legată de porozitatea solului. Deci putem spune că proprietăţile fizice
ale solului sunt interdependente una de cealaltă, astfel încât în analiza
condiţiilor de migrare a poluanţilor chimici în sol trebuie avuţi în vedere toţi
factorii fizici ai solului.
Procesele de reţinere a lichidelor/soluţiilor din sol – sunt
definite de capacitatea solului de a reţine anumite substanţe din soluţia solului
şi reprezintă una din însuşirile importante ale sale, datorită componenţei
coloidale, a pH-ului şi nu în ultimul rând al comportamentului său faţă de
diferite soluţii introduse prin diverse metode.
Procesele de reţinere a lichidelor/soluţiilor din sol
După modul de reţinere a ionilor de către componenta coloidală

organo-minerală a solului se disting următoarele tipuri:
Capacitatea de reţinere mecanică reprezintă capacitatea solului,

ca orice corp poros, de a reţine din soluţia solului particulele aflate în
suspensie, cu dimensiuni mai mari decât deschiderea porilor. Datorită acestei
însuşiri, a structurii şi porozităţii solului, se reţin în stratele superioare diferite
substanţe fin dispersate, semidescompuse.
Capacitatea de reţinere fizică este însuşirea solului de a reţine

prin fenomene fizice, datorită energiei de suprafaţă (tensiunea superficială),
atât substanţele gazoase, cât şi cele dispersate molecular în apă. În modul
acesta, se modifică atât concentraţia soluţiei solului cât şi alcătuirea sa
calitativă, fapt care are un rol decisiv în degradarea solurilor.
Capacitatea de reţinere biologică este însuşirea pe care o are

solul de a reţine din soluţia solului diferite substanţe cu ajutorul plantelor cu
şi fără clorofilă.
Reţinerea biologică se datorează atât microorganismelor din sol cât şi
plantelor superioare.
Dacă în sol se introduc mereu numai îngrăşăminte minerale, atunci
microorganismele folosesc pentru nevoile lor elemente nutritive cuprinse în
aceste îngrăşăminte, iar ca material energetic, materia organică din sol
(humus).
Aceasta duce cu timpul la înrăutăţirea a o serie de însuşiri fizico-
chimice ale solului.
Capacitatea de reţinere chimică este caracteristică tuturor ionilor

(excepţie NO3-).
Trecerea ionilor din starea schimbabilă în cea neschimbabilă duce
frecvent la imobilizarea substanţelor.
Datorită reacţiilor ce au loc între substanţele chimice aflate şi/sau
introduse în sol, şi datorită transformărilor ce au loc la interfaţa dintre faza
solidă şi cea lichidă, rezultă compuşi greu solubili, mai mult sau mai puţin toxici,
care pot rămâne ca o componentă permanentă atât în sol cât şi în soluţia
solului ceea ce duce la degradarea calităţii acestuia (poluarea cu compuşi
chimici).
Capacitatea de reţinere a cationilor este însuşirea solului de a

schimba cationii din faza solidă a solului cu o cantitate echivalentă de cationi
din soluţie. Aceasta este una dintre reacţiile caracteristice solului.
Totalitatea particulelor fin dispersate din faza solidă (coloizii), capabile
să schimbe cationii reţinuţi prin adsorbţie cu alţi cationi din soluţie se
numeşte complexul adsorbtiv al solului.
De asemenea, putem spune ca solul mai are capacitatea totală de
schimb cationic (suma cationilor şi a hidrogenilor adsorbiţi de colizii solului
capabili sa facă schimb cu alţi cationi din soluţia solului).
Capacitatea de reţinere a anionilor (H2PO4-, HPO4-2, NO3-, SO4-2,

Cl-, OH-) prin procese de adsorbţie este mult mai scăzută. Aceste procese se
datorează sarcinilor pozitive pe care le posedă coloizii electropozitivi şi
amfoteri.
Umiditatea
Apa este un constituient de bază al

solului şi al organismelor vegetale şi participă
direct sau indirect la reacţiile şi transformările la
care acestea sunt implicate.
Apa are un caracter dipolar: forţa de

coeziune a moleculelor de apă este mult mai
mare decât a celorlalte lichide. Datorită
caracterului dipolar, apa este puternic atrasă de
ionii şi de sarcinile electrice ale coloizilor;
formează un strat de hidratare cu eliberarea
căldurii de umectare (1-2 cal/g la caolinit, 4
cal/g la illit, 10-12 cal/g la montmorilonit).
Umiditatea
Polaritatea explică şi uşurinţa cu care sărurile se dizolvă în apă:

moleculele de H2O înconjură pe cele ale sării dizolvate deoarece atracţia
acestora este mai mare decât a oricărui alt lichid ce s-ar afla în amestec. Prin
urmare apa este unul dintre cei mai importanţi dizolvanţi: ea dizolvă electroliţii
(acizi, baze, săruri) şi o serie de combinaţii nepolare anorganice şi organice.
Formarea legăturilor slabe între molecule de apă şi ionii sau moleculele
dizolvate este principala cauză a solubilităţii şi a hidratării. Apa determină
reacţii de oxidare, reducere, hidroliză, hidratare, iar în unele reacţii are rol de
catalizator.
Conţinutul de apă din sol poate fi exprimat în procente de masă
(umiditatea gravimetrică sau masică) sau în procente de volum
(umiditatea volumetrică) raportată la masa solului uscat sau la volumul
solului.
Umiditatea
Calculul umidităţii solului se poate efectua astfel:
a) pentru umiditatea gravimetrică
m Wg – umiditatea masică (% g/g);

Wg   100 m – cantitatea de apă din proba de sol analizată (g);
M M – cantitatea de sol uscat din proba de sol analizată (g).
b) pentru umiditatea volumetrică
Wv – umiditatea volumetrică (cm3/100 cm3);

Wg  DA Wg – umiditatea masică (% g/g);
Wv  DA – densitatea aparentă (g/cm3);
DH 2O DH2O - densitatea apei (1g/cm3)
Valoarea umidităţii solului, determinată prin formulele de mai sus,

constituie elementul de bază pentru determinarea rezervei totale de apă din sol.
Însuşiri chimice
Reacţia sau pH-ul solului – este definită de concentraţia sau
activitatea ionilor de hidrogen din soluţia solului şi se exprimă în mod curent prin
valori pH. Această însuşire se manifestă prin capacitatea de disociere a ionilor
de hidrogen (H+) şi de hidroxil (OH-) din sol, atunci când solul vine în contact cu
apa sau cu soluţiile saline diluate (acestea permiţând disocierea apei).
Cunoaşterea reacţiei solului este de o importanţă teoretică şi practică vitală.
Teoretică pentru că oferă specialistului posibilitatea să interpreteze
fenomenele care s-au petrecut şi se petrec în sol şi să prognozeze evoluţia
solului din punct de vedere al chimismului lui, şi
practică deoarece arată practicianului măsurile pe care trebuie să le
întreprindă pentru a aduce solul în condiţii optime de reacţie (adesea pH 6-6,5).
Modificarea reacţiei solului este determinată de evoluţia genetică a
tipului de sol, activitatea organismelor din sol, modificarea periodică a
conţinutului de săruri solubile, măsurile ameliorative, tehnologiile de exploatare
a terenului şi de cultivare a plantelor.
Însuşiri chimice
Potenţialul redox. În sol, reacţiile de oxido-reducere sunt

permanente şi prezintă o reală importanţă datorită efectelor lor ce le pot
avea asupra calităţii si transformărilor în sol. Se ştie ca în procesele de
oxidare se eliberează energie sub diferite forme, are loc o cedare de
electroni, creşterea sarcinii pozitive şi trecerea la o valenţă superioară, iar
în procesele de reducere, se consumă energie, are loc primire de
electroni, scăderea sarcinii pozitive şi trecerea la o valenţă inferioară.
Oxidarea şi reducerea se petrec concomitent, deoarece
electronii cedaţi de un element, care se oxidează, sunt preluaţi de un alt
element, care se reduce. Aceste reacţii de oxido-reducere sunt
reversibile, solul fiind un mediu favorabil acestora.
Însuşiri chimice
Capacitatea de tamponare a solului (de amortizare a variaţiei

bruşce a reacţiei solului) este proprietatea solului de a se opune modificării
valorii pH, atunci când asupra sa se acţionează cu substanţe bazice sau acide
care acceptă sau eliberează protoni. Mecanismele chimice care generează
însuşirea de tamponare pentru reacţie constau în asocierea – disocierea
protonilor de pe acidoizi şi adsorbţia cationilor bazici pe coloizi şi prin hidroliza
sărurilor.
Capacitatea de tamponare este condiţionată în mare măsură de alte
proprietăţi ale solului, şi anume, de compoziţia granulometrică a solului,
compoziţia mineralogică a particulelor de argilă, conţinutul şi compoziţia
humusului, capacitatea de schimb cationic, gradul de saturaţie în baze,
precum şi de sistemele tampon reprezentate de complexul argilo-humic:
carbonat de calciu – acid carbonic, fosfat – acid fosforic, humaţi – acizi humici
nesaturaţi, acid acetic – acetat de sodiu etc.
Însuşiri chimice
Complexul adsorbtiv al solului saturat parţial cu elemente bazice

constituie unul dintre cele mai importante “sisteme tampon” ale solului, el
comportându-se ca un acidoid (acizi insolubili reprezentaţi de coloizi capabili
de a adsorbi cationi) sau ca un bazoid (substanţe cu caracter bazic slab
capabile de a reacţiona cu cationii).
Solurile saturate cu baze în proporţie de 50% au cea mai mare
capacitatea de tamponare a reacţiei atât pentru acizi cât şi pentru baze.
Solurile la care complexul adsorbtiv este saturat cu cationi bazici
prezintă capacitatea de tamponare mare pentru acizi, iar cele la care
complexul adsorbtiv este saturat în ioni de H+ prezintă capacitatea de
tamponare mare pentru baze.
La solurile cu un conţinut mic de humus şi argilă, complexul adsorbtiv
(slab) reţine cantităţi mici de ioni bazici şi acizi, aceste soluri având
capacitate redusă de tamponare.
Tipurile de poluare a solului
După modul de poluare:

- direct, prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din
îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenurile agricole;
- indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi ejectaţi iniţal în atmosferă, apa
ploilor contaminate cu agenţi poluanţi "spălaţi" din atmosfera contaminată,
transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea
prin sol a apelor contaminate.
După originea factorilor care produc poluarea se disting:

- poluarea naturală – datorată unor cauze naturale;
- poluarea artificială – determinată de activiţătile umane.
Poluarea naturală se poate produce în urma:
Cutremure de pământ
Erupţii vulcanice
Furtuni de praf şi nisip
Dereglări şi fenomene meteorologice

Inundaţii
Alunecări de teren
Poluarea artificială – şi anume poluarea determinată de
activităţile umane, cuprinde aglomeraţiile urbane, centrele
industriale, războaiele şi industria de război, transporturile,
agricultura. Luând în considerare natura poluanţilor, Răuţă C şi
colab. (1983) disting patru clase de poluare:
- fizică,
- chimică,
- biologică,
- radioactivă.
Poluarea solului poate fi (Chifu T şi colab., 1999):
- endogenă (soluri la care s-a produs o modificare a

proprietăţilor componentelor, cum ar fi acidifierea, excesul unor
săruri, etc);
- exogenă (se datorează aportului din exterior a unor

substanţe poluante cum ar fi: pesticide, metale grele, etc.).
Poluarea chimică
Foarte diversă, poate fi provocată de produse naturale, minerale sau

organice, precum şi de substanţe de sinteză, inexistente, iniţial în natură.
Se produce cu:
- derivaţi ai carbonului şi hidrocarburi lichide;
- derivaţi ai sulfului şi azotului;
- metale şi derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cr);
- derivaţi ai fluorului;
- materii plastice;
- îngrăşăminte şi pesticide;
- nitraţi;
- poluanţi organici persistenţi (materii organice);
- poluare cu ţiţei şi apă sărată;
- ploi acide şi soluri acide;
- deşeuri şi reziduuri solide;
- deşeuri şi reziduuri industriale şi agricole;
- deşeuri şi reziduuri menajere şi stradale;
- nămoluri de la epurarea apelor.
Poluarea chimică a solului cu metale grele
În ultimii 50 de ani, producţia industrială a crescut foarte mult. Din

nefericire, această dezvoltare accelerată a industriei, urmărind cu prioritate
creşterea producţiei, a intensificat şi cauzat noi fenomene de poluare
industrială (chimică), dintre care de o deosebită gravitate este poluarea
solurilor cu metale grele.
Cele mai importante emisii industriale care poluează cu metale grele

solurile sunt cele care rezultă de la activităţi de extracţie şi prelucrare a
minereurilor neferoase, de producţie a aluminiului, îngrăşămintelor
chimice, cimentului precum şi de la termocentrale. Toate aceste emisii
de metale grele sunt asociate cu emisii de SO2, NOx şi CO2, care generează ploi
acide.
Ajungând pe şi în sol, aceste ploi acide intensifică impactul dăunător
al poluării solului cu metale grele prin creşterea solubilităţii metalelor toxice.
Suprafeţele cu soluri poluate cu metale grele din jurul unităţilor

industriale sunt diferite ca extindere datorită intensităţii şi duratei emisiilor şi a
condiţiilor climatice şi geomorfologice.
Adâncimea de pătrundere în sol a metalelor grele provenite din emisii

industriale este diferită:
- superficială (până la 15 cm) în solurile forestiere;
- mai adâncă (până la 30 – 40 cm şi mai mult) în solurile arabile.
În ultimul caz, pătrunderea mai adâncă a elementelor poluante este
favorizată de lucrarea solului.
O altă sursă de poluare a solului cu metale grele, în special - plumb,

o constituie gazele de eşapament de la motoarele autovehiculelor pe
benzină al cărui efect se remarcă, mai ales, pe o fâşie de 10 – 20 m lăţime de-
a lungul ambelor părţi ale soşelelor şi autostrăzilor.
Încărcarea globală cu metale grele este numai unul din factorii care
evidenţiază fenomenul de poluare al solului cu astfel de elemente.
La stabilirea gradului de deteriorare al calităţii solului prin poluarea
cu metale grele trebuie, de asemenea să se ia în considerare caracteristicile
fizice şi chimice ale solurilor, în special reacţia pH, potenţialul redox, textura
şi conţinutul de materie organică.
Cele mai vulnerabile la poluare cu metale grele sunt următoarele
categorii de soluri:
- soluri nisipoase, necarbonatate cu conţinut scăzut de materie
organică;
- soluri acide, cu un conţinut ridicat de materie organică şi textură
grosieră;
- soluri acide până la neutre, cu textura mijlocie şi conţinut
redus de materie organică, majoritatea cu permeabilitate scăzută.
Metalele grele devin periculoase numai atunci când ajung în soluţia

solului de unde pot fi absorbite de către plante. Efectele lor depind deci de
solubilitatea lor în sol.
Concentraţiile limită în soluri nu trebuie să depăşească 100 ppm
pentru Pb, Cu, Ni, Cr, 5 ppm pentru Hg şi Cd, 10 ppm pentru Mo şi Se, 300
ppm pentru Zn.
Metalele grele au capacitatea de a-şi schimba uşor valenţa, formează
hidroxizi greu solubili, au afinitate pentru a crea sulfuri şi de a forma compuşi
complecşi. De aceea, ele sunt reţinute uşor în sol de către complexul
adsorbtiv, sunt absorbiţi şi de către oxizii hidrataţi de Al, Fe, Mn, iar în condiţii
reducătoare formează complecşi insolubili.
Transportul metalelor grele în sol poate avea loc sub formă lichidă şi
în suspensie prin intermediul rădăcinilor plantelor şi în asociaţie cu
microorganismele din sol.
Poluarea solului cu metale grele se realizează şi pe calea administrării

îngrăşămintelor. Din motive legate de preţul de cost aceste îngrăşăminte nu
sunt purificate. Ele conţin Arseniu 2,2 - 1,2 ppm, Cadmin la 170 ppm, Crom 66 la
243 ppm, Cupru între 4 şi 79 ppm, Plumb 92 ppm, Nichel între 7 şi 32 ppm şi Zinc
între 50 şi 1.430 ppm. Acestor metale grele li se adaugă alte calităţi rezultate din
folosirea pesticidelor în special Cupru, Arseniu şi Plumb.
Solurile pot fi poluate şi cu Fluor. În mod obişnuit conţin între 50 şi 200

ppm Fluor, limita tolerabilă fiind de 200 ppm. Fluorul provine din industria
Aluminiului, a îngrăşămintelor cu Fluor, a sticlei şi ceramicii etc. Prezenţa Fluorului
în concentraţii de peste 50 ppm determină mobilizarea unor cantităţi însemnate
de materie organică şi Aluminiu.
Se consideră foarte toxice argintul, beriliul, mercurul, staniul,

cobaltul, nichelul, cromul şi plumbul, care au acţiune nocivă în concentraţie
pâna la 1mg/l. Mai puţin toxice sunt: arsenul, seleniul, aluminiul, bariul,
cadmiul, cromul, fierul, manganul, zincul, etc, care au acţiune de inhibiţie la
concentraţii cuprinse între 1 şi 100 mg/l. Elementele slab toxice (clor, brom,
iod, calciu, magneziu, potasiu, sodiu, rubiniu, stronţiu, litiu, azot, sulf, etc) au
efect negativ la concentraţii de peste 1800 mg/l.
Toxicitatea diferitelor elemente depinde însă şi de compuşii chimici
care se formează.
S-a observat că toxicitatea metalelor multivalente depinde şi de
valenţa lor. Cromul hexavalent este mai toxic decât cel trivalent.
Metalele grele din sol, indiferent de proveninţa lor, se fixează pe
particule de argilă, substanţe organice, oxizi de fier, carbonaţi de calciu etc.
sau sub formă solubilă se găsesc în faza lichidă a solului.
Praguri de alerta/ Praguri de interventie/
Tipuri de folosinte Tipuri de folosinte
Urme de element Valori normale
Sensibile Mai putin Sensibile Mai putin
sensibile Sensibile sensibile
Antimoniu (Sb) 5 12,5 20 20 40
Argint (Ag) 2 10 20 20 40
Arsen (As) 5 15 25 25 50
Bariu (Ba) 200 400 1.000 625 2.000
Beriliu (Be) 1 2 7,5 5 15
Bor solubil (B) 1 2 5 3 10
Cadmiu (Cd) 1 3 5 5 10
Cobalt (Co) 15 30 100 50 250
Crom (Cr):
30 100 300 300 600
Crom total
1 4 10 10 20
Crom hexavalent
Cupru (Cu) 20 100 250 200 500
Mangan (Mn) 900 1.500 2.000 2.500 4.000
Mercur (Hg) 0,1 1 4 2 10
Molibden (Mo) 2 5 15 10 40
Nichel (Ni) 20 75 200 150 500
Plumb (Pb) 20 50 250 100 1.000
Seleniu (Se) 1 3 10 5 20
Staniu (Sn) 20 35 100 50 300
Taliu (Tl) 0,1 0,5 2 2 5
Vanadiu (V) 50 100 200 200 400
Zinc (Zn) 100 300 700 600 1.500
Poluarea solului cu îngrăşăminte şi pesticide
Uneori poluarea solului cu pesticide poate fi semnificativă şi cu

consecinţe negative de lungă durată. Din cauza lipsei de disciplină tehnologică
sau neatenţiei, împrăştierea pesticidelor are loc la încărcarea - descărcarea sau
la staţionarea agregatelor pentru introducerea erbicidelor. Chiar şi în prezent,
peste zeci de ani de la asemenea poluări accidentale, pe câmpuri sau la
marginea lor se pot vedea suprafeţe de sol lipsite de orice vegetaţie. Astfel de
suprafeţe se pot observa pe teritoriul şi în imediata apropiere a depozitelor
pentru substanţe chimice sau a staţiilor de pregătire a soluţiilor chimice.
O cale răspândită de poluare a solului este aşezarea pe

suprafaţa lui a depunerilor solide din aer. Particulele cu conţinut
de dioxine, furani şi alţi compuşi clororganici sunt purtaţi de vânt
la distanţe mari de sursă, apoi se aşează pe plante şi pe sol,
acumulându-se treptat dacă această sursă nu este înlăturată.
Poluarea accidentală a solului cu cantităţi mari de pesticide, uneori,

poate influenţa alcătuirea învelişului de soluri. Solul devine nisipos, pot fi
observate cristale de culoare brună, albastră, verzuie, aceasta depinzând de
natura iniţială a substanţei ce a nimerit pe suprafaţa solului. Astfel de situaţii
se întâlnesc pe teritoriul depozitelor de pesticide, active sau părăsite de mai
mulţi ani.
Contaminarea solurilor şi a vegetaţiei cu pesticide are importante
consecinţe asupra speciilor şi a biocenozelor, si prezintă o mare influenţă
asupra deteriorării calităţii solului.
Pentru protejarea plantelor de boli şi dăunători s-au intensificat
metodele chimice de tratare cu pesticide, ale căror efecte secundare
dăunătoare sunt evidente în sol. Cercetările efectuate au conturat areale în
care s-au depăşit limitele maxime admisibile pentru aceste produse şi în
special pentru insecticide organoclorurate.
Folosirea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot, şi în special

îngrăşăminte cu reacţie fiziologică acidă şi cu aport semnificativ în NO3-, a
determinat intensificarea acidifierii solurilor acide, iar folosirea acestor tipuri
de îngrăşăminte pe soluri nisipoase a cauzat poluarea cu nitraţi a apelor
freatice, alterând starea de sănătate a animalelor şi a oamenilor din aceste
regiuni.
Folosirea produselor chimice denumite generic pesticide, în
combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate, determină adesea, pe
lângă atingerea scopul propus, şi contaminarea solului cu reziduuri ale
acestor substanţe care, acumulându-se în timp, au efect toxic asupra solului
cât şi asupra celorlalţi factori de mediu.
Poluarea cu nitraţi
Nitraţii reprezintă o altă sursă de poluare chimică a solurilor. Ei

constituie ultimul stadiu al proceselor de mineralizare a materiilor organice
în descompunere.Aceştia pătrund în sol prin infiltraţiile de la suprafaţă sau
sunt aruncaţi pe sol, chiar de oameni, în procesul de fertilizare chimică.
Aplicarea unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte cu azot, din

dorinţa sporirii producţiei agricole, determină, de multe ori, efecte negative
asupra stării de sănătate a animalelor, oamenilor şi chiar a plantelor. Atunci
când efectul toxic este evident la plante înseamnă că nivelul de tolerabilitate
pentru acestea a fost depăşit, în urma suprafertilizării efectuate cu puţin
înaintea semănatului sau chiar în timpul primelor faze de vegetaţie.
Efectele toxice înregistrate la animale şi la oameni apar în urma

acumulării în vegetaţie şi în apă a unor cantităţi ridicate de azot nitric, adesea
fără simptome clare de toxicitate la plante, dar având drept sursă tot
feritilizarea efectuată neraţional, fără respectarea dozelor optime economice,
doze specifice naturii plantei şi condiţiilor pedo-climatice locale.
Cercetările efectuate în ţara noastră cu privire la poluarea solurilor
cu nitraţi s-au realizat cu precădere în zonele cu psamosoluri şi anume pe
teritoriul cu soluri nisipoase din stânga Jiului, teritoriu cuprins în sistemul de
irigaţie Sadova - Corabia (Răuţă şi colab. 1980).
Rezultatele analizelor efectuate la peste o sută de probe de apă şi la
câteva zeci de probe de sol au evidenţiat că, la acea dată, aproape 50% din
probele de apă analizate depăşeau limita maximă admisă, de 45ppm NO+3,
stabilită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1985).
Fosele septice, platformele de gunoi de grajd şi gunoi menajer,

closetele constituie o sursă permanentă de nitraţi. În conformitate cu
normele internaţionale, din cauza potenţialului nociv pe care îl reprezintă,
nitraţii au fost incluşi în clasa substanţelor toxice din apă.
Dar ca să ajungă în apă, ei trebuie mai întâi să polueze solul. Pe
lângă nitraţi, în sol se mai găsesc şi importante cantităţi de nitriţi, care provin
din gazele de ardere evacuate în atmosferă de automobile, care ajung în sol
ca şi metalele grele cu "ajutorul" ploii.
Limita sanitară admisă pentru nitraţi şi nitriţi în apa de la robinet
este de 50 mg la un litru. Ambele tipuri de substanţe au efecte grave şi
uneori ireversibile asupra omului.
Conform unei directive europene, statele membre au obligaţia să
elaboreze programe de acţiune pentru zonele identificate ca fiind poluate cu
nitriţi proveniţi din surse agricole.
Poluarea solului cu poluanţi organici
persistenţi (POP)
POP sunt substanţe chimice care:

- au calităţi otrăvitoare, extrem de periculoase;
- au grad înalt de rezistenţă la degradare şi de acumulare în
organismele vii şi mediul înconjurător;
- pot fi uşor transportate în atmosferă la distanţe mari şi se depun
departe de locul de emisie;
- pot dăuna sănătăţii umane şi mediului înconjurător, fie aproape sau
departe de sursele lor.
Poluarea solului cu poluanţi organici
persistenţi (POP)
Se cunosc 12 poluanţi organici persistenţi cu proprietăţi toxice (ce

sunt catalogaţi ca fiind cei mai periculoşi), care influenţează negativ asupra
organismelor vii. Ei sunt grupaţi astfel:
- pesticide: aldrina, dildrina, diclor-difenil-tetracloretanul (DDT),
heptaclorul, mirexul, clordanul, taxofena, endrina;
- substanţe chimice industriale: hexaclorbenzolul (HCB) - se
utilizează şi în calitate de pesticid, policlorbifenilul (PCB);
- produse secundare de la ardere: dioxinele, furanii.
Utilizaţi în agricultură, energetică şi industrie, precum şi în rezultatul
arderii materialelor în care se conţin, aceşti compuşi chimici prezintă pericol
extrem de mare, deoarece:
- se menţin în sol un timp foarte îndelungat până la descompunerea
parţială sau completă;
- se transportă la distanţe mari de la surse;
- se depun în ţesuturile organismelor vii, unde nimeresc cu hrană,
apă, aerul inspirat;
Acţiunea POP asupra organismului uman duce la creşterea
morbidităţii prin cancer, dezvoltarea anormală, fertilitatea scăzută, slăbirea
imunităţii, reducerea capacităţilor intelectuale. Deosebit de grave sunt
consecinţele acţiunii acestor substanţe asupra embrionului, fătului şi copiilor
mici.
Migrarea POP în sol are un caracter complex. Cel mai des, sau
aproape permanent, poluanţii organici migrează dintr-un mediu în altul,
transmiţând proprietăţile toxice şi influeţând negativ lumea vegetală şi cea
animală.
Poluarea cu ţitei
Industria de extracţie, prelucrare şi transport a petrolului produce, în

unele cazuri, poluarea solului.
Cauzele poluării sunt reprezentate, cu deosebire, de scurgerile din
conductele de transport a ţiţeiului din zonele de extracţie şi depozitare, precum
şi relativ frecventele avarii care au loc la aceste instalaţii. Se produce, în primul
rând, o poluare fizică datorită trecerilor repetate cu utilaje de tonaj greu pe
terenurile din jurul sondelor. Poluarea chimică se intensifică pe măsură ce
reziduul petrolier din sol depăşeşte ponderea de 1 L/m2.
Capacitatea de reţinere a solului este estimată la 5 L/m3 pentru pietriş
şi de 40 L/m3 pentru nisip fin. La cantităţi mari de ţiţei se formează la suprafaţa
solului o peliculă, care împiedică schimbul de gaze între sol şi atmosferă şi
produce asfixierea rădăcinilor şi a microorganismelor. În sol se produc procese
agrochimice complexe care sunt menţionate în tabelul de mai jos.
În timpul ploilor torenţiale, ţiţeiul, fiind mai uşor decât apa, este întins
pe suprafeţe mari.
Principalele tipuri de procese geochimice din mediul subteran la poluarea
solului cu ţiţei şi apă sărată (după Bica I. şi colab., 1998)
Tipul procesului Definire Semnificația pentru sol Efecte asupra

contaminanților
Dizolvare- Reacții care dizolvă sai Influențează compoziția Duce la creșterea sau scăderea
precipitare precipită substanțele solide chimică a apei subterane și, concentrațiilor constituienților
(substanțe nimerale naturale) implicit, a solului dizolvați, care pot include și
contaminați
Oxidare-reducere Reacții prin care se acceptă Determină specificațiile Poate modifica concentrația
sau se pierd electroni din metalelor cu mai multe stări contaminantului, prin reacții
substanța chimică, modificând de oxidare, precum și căile de chimice, sau accelerarea
forma lor inițială degradare biologică a degradării microbiene.
materiilor organice. Precipită sau dizolvă metale
Sorbție-desorbție Reacții de transfer a Influențează concentrațiile Adsorbția poate încetini mișcarea

substanțelor din faza lichidă soluțiilor, prin atragerea contaminanților.
(solvent) în faza solidă constituienților pe suprafața
(adsorbant) sau viceversa. granulelor solului.
Schimb ionic Schimb ionic între argilă și Reduce concentrația unui ion Îndepărtează ioni de
soluție, cu menținerea și mărește concentrația contaminanți din soluție (în mod
echilibrului de sarcină. altuia particular pentru argile) și astfel
este încetinită decontaminarea
Formarea Reacții între substanțe chimice Afectează disponibilitatea de a Modifică concentrațiile,

complecșilor aflate în soluție, generând reacționa a substanțelor reactivitatea și mobilitatea
substanțe chimice complexe aflate în subteran contaminanților (în special a
metalelor).
HARTA SOLURILOR - ROMÂNIA
PROFILE DE SOL REPREZENTATIVE
Molisol
Spodosol
Histosol
Vertisol
CARTAREA SOLURILOR DIN B.H. BOHOTIN, JUD. IAŞI
Harta cadastrală
Cartograma proceselor geomorfologice
Procese de eroziune
Harta solurilor
Clasele de soluri
Orizonturile profilului de sol
Grosimea orizonturilor de sol
Trecerea între orizonturi
Culoarea
Structura
Compoziţia granulometrică
Evoluţia texturii
Cartograma texturii
Compactitatea
Conţinutul în humus
Evoluţia conţinutului în humus
Cartograma conţinutului în humus
Conţinutul în carbonaţi
Evoluţia conţinutul în carbonaţi
Aciditatea
Evoluţia acidităţii
Cartograma acidităţii

Cartarea Terenurilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cartarea Terenurilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CARTAREA TERENURILOR

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND

o Profilul de sol constituie unitatea elementară de bază în

o Studii pedologice detaliate sunt cele efectuate la scări mai

o Alegerea scării de cartare se face în funcţie de scopul acestei

• orizonturi sau straturi, care se disting

• capacitatea de a susține plantele

• În această definiție, "întâlnit natural" include

• Materialul neconsolidat include materialul

• Solul se extinde de la suprafața pământului

• Un sol acoperit de un material nou de cel

• Dezvoltarea solului implică factori climatici

• Zonele nu sunt considerate a avea soluri dacă

• Limita inferioară care separă solul de roca

• Este necesar să se ofere o bază

• Proprietățile materialului aflat în

• Prin urmare, materialul de bază

• Solul constă în orizonturi

• În mod obișnuit, solurile se “întind”

• În scopul clasificării, limita

• Orizontul R - Stratul greu,

Există două tipuri de orizonturi de tranziție:

1. Orizontul este dominat de proprietățile unui orizont principal, dar are

Se notează cu două simboluri, cum ar fi AB, EB, BE sau BC.

• Simbolul orizontului principal care este notat primul desemnează tipul

2. Orizontul are proprietăți de la două orizonturi diferite care se

De cele mai multe ori, degradarea solului se datorează exploatării iraţionale a

Calitatea solului este reprezentată prin complexitatea şi funcţiile acestuia şi

În această abordare, evaluarea sau interpretarea calităţii solului trebuie

Împreună cu considerarea dinamicii solului, ca răspuns la impactele naturale sau

Fig. 1. Schema cadru de evaluare a calităţii solului

Aceste funcţii sunt realizate pe diferite nivele şi sunt determinate de

În activitatea de evaluare a calităţii solului, trebuie parcurse trei etape:

Alegerea indicatorilor specifici şi a pragurilor valorice ale acestora, care

Mulţi indicatori ai solului interacţionează între ei şi astfel valoarea unuia

De aceea, şi aceşti indicatori de calitate ai solului, trebuie să îndeplinească

Tabelul 1. Relaţii între indicatorii solului

Alţi indicatori ai calităţii solului care

Materia organică, structurarea, conductivitatea

Materia organică, structurare, procentul de sodiu

Masa microorganismelor Materia organică, structurarea, densitatea aparentă,

Materia organică, pH, textură, parametri microbiologici

SQ = f(PS, P, FM, S, E, DB, CA, MI)

în care: PS – proprietăţile solului; P – productivitatea potenţială;

Foarte multe lucrări ştiinţifice şi rapoarte de cercetare au fost publicate în

Poluarea chimică a solului este un stadiu avansat în care creşterea conţinutului

Separarea domeniului de încărcare/contaminare de cel de poluare a solurilor se

Totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care se petrec în sol au

Analizaţi separat, factorii fizici, chimici şi biologici dau o imagine de tendinţă

Printre acestea se numără: textura, structura, porozitatea,

Structura solului – influenţează în mod semnificativ mobilitatea substanţelor

Structura solului, poate suferi modificări prin dispersia particulelor datorită

Prin introducerea îngrăşămintelor chimice, se modifică compoziţia ionică,

Textura – influenţează în mod direct circulaţia apei, migrarea compuşilor

Un exemplu de degradarea a solului în funcţie de textura acestuia, este

În funcţie de textura solului, migrarea compuşilor chimici în sol poate fi un

Tabelul 2. Aeraţia si permeabilitatea solului în funcţie de textura acestuia

Textura Aeraţia Permeabilitatea

Argiloasă Slabă Slabă

Lutoasă Bună Mijlocie

Nisipoasă Foarte puternică Foarte puternică

Densitatea solului – (D) se defineşte prin masa unităţii de volum a părţii

Densitatea aparenta (DA) – este definită de raportul dintre masa