Tema 13: Aleatorica

13.1. Tipurile aleatoricii

Aleatorica (din l. latină alea – lot, întimplare, zar) este o tehnică de compoziție în care procesul de
creare a unei piese muzicale și/sau interpretare este supus principiului întimplarei. Acest lucru oferă mai
multă libertate compozitorului și interpretului, fixarea piesei în notație muzicală devine mai rapidă,
învățarea și interpretarea devin mai ușoare.
Aplicarea principiilor aleatorice nu este nouă în muzica contemporană. De exemplu, în culturile non-
europene (India, Africa, Indonezia), compunerea unei piese și interpretarea ei este un singur proces,
același lucru se întâmplă și în improvizația de jazz. În muzica europeană a Evului Mediu și a Renașterii,
părțile vocale au fost înlocuite liber cu cele instrumentale și invers. În practica basului cifrat (secolele
XVII-XVIII), interpretul putea să cânte voci medii armonice în orice versiune texturată, iar într-un
concert instrumental clasic se improviza o cadență solo.
Începutul aleatoricii moderne a fost pus de John Cage, care, în jurul anului 1952, a aplicat în
compozițiile sale diverse elemente de aleatorie și variabilitate a formei, de exemplu, în Concertul pentru
pian „Muzica schimbării”. Înainte de el, elemente de aleatorie au fost folosite de Charles Ives. În 1957 a
fost prezentată publicului compoziția lui K. Stockhausen „Klavirshtuk XI”. A fost interpretat de două ori
într-un concert – la sfârșitul primei părți și începutul celei de-a doua; opțiunile sonorice au fost
semnificativ diferite, deoarece interpretului i s-a oferit o anumită libertate în organizarea părților: 19
fragmente au fost înregistrate pe o singură pagină, interpretul alege unul și cântă la orice tempo, la
sfârșitul acestuia sunt indicate dinamica și tempo-ul pentru următorul fragment selectat arbitrar, este
permisă repetarea.
În planul general, se disting aleatorica procesului creativ și a performanței. În primul caz, compoziția
este precedată de anumite acțiuni: stropirea cu cerneală pe o pajină cu portative (care este întocmită sub
formă de note), ghicirea din cartea schimbărilor, aruncarea unei monede, a zarurilor etc. Acest tip de
aleatorică depășește adesea granițele artei muzicale, apropiindu-se de număr de atracție. Mai des sunt
folosite aleatoricele relative, unde autorul controlează dramaturgia, iar abaterile mici ale performanței nu
pot schimba compoziția atât de mult încât, atunci când este repetată, ea își pierde forma inițială.
Aleatorica procesului de performanță permite variabilitatea procesului de executare. Se împarte în
aleatorica formei și aleatorica țesutuluit. Primul se numește aleatorică mare, nelimitată, aici este permis să
rearanjați părți mari ale formei, să le săriți sau să le repetați, începeți din orice parte. A doua se numește
aleatorică mică, limitată, sau tehnică aproximativă (termenul lui V. Lutoslawski). Elemente separate ale
limbajului muzical sunt folosite aleator – ritm, metru, tempo, timbru, melodie, armonie.
Aleatorica este capabilă să creeze sonoritate colorată și în acest sens se intersectează cu sonorică.
Puteți folosi întreaga orchestră, o parte din ea sau un instrument solo. Dacă într-o anumită perioadă de
timp un grup de sunete se repetă la un anumit tempo (aleatoriu sau într-o secvență specificată), atunci se
naște un ostinato melodic-colorat, unde dirijorul dă începutul și controlează dinamica. În cazurile de
aplicare aleatorică a ritmului se creează un ostinato poliritmic. Aleatorica se foloseste atunci cand detaliile
nu sunt importante și câand este prea greu pentru compozitor si interpret să obțina rezultatul sonor dorit
cu ajutorul unei notației precise.
Aleatorica este determinată de raportul dintre elementele stabile și mobile dintr-o compoziție
muzicală, unde sunt posibile patru tipuri de interacțiune între țesut și formă:
1) țesătura și forma sunt stabile;
2) țesătura este stabilă, forma este mobilă;
3) țesătura este mobilă, forma este stabilă;
4) țesătura și forma sunt mobile.
Ultimele trei tipuri sunt legate de aleatorică.
În secolul al XX-lea, aleatorica a fost anticipată de tehnica poliostinato, care a crescut în pătrate
aleatorice, precum și de improvizația în jazz. Această tehnică era opusul panserialismului cu organizarea
sa totală. În secolul al XX-lea, aleatorica a fost folosită de J. Cage, K. Stockhausen, P. Boulez,
V. Lutoslavsky, K. Penderecki, S. Slonimsky, S. Gubaidulina, A. Schnittke, E. Denisov, R. Shchedrin și
alții .

1
13.2. Tehnici aleatoricii
Aleatorica folosește diferite elemente ale muzicii și sunt posibile multe forme de combinații de
structuri aleatorice și cele precis fixate.
Dintre tehnici, se remarcă următoarele:
1) arpegiu liber – figurare prin sunete de acorduri și schimbări de acord;
2) senza metrum (în afară de metru) – descentralizare metrică – interpretare fără metru sau cu
numărarea independentă a timpurilor în voci;
3) „pătrate” – poliostinato cu una sau mai multe grupuri;
4) improvizație – solo sau în grup, poate include material citat sau poate fi înlocuită cu acesta;
5) amestecare – alternarea secțiunilor în orice ordine.

Analizați
Determinați tipul aleatoricei, caracterizați tehnicile ei, dezvăluiți sensul expresiv și rolul ei în formă:
 Lutoslawski V. Carte pentru orchestră.
Chestionar la tema 13
1. Ce este aleatorică?

Aleatorica (din l. latină alea – lot, întâmplare, zar) este o tehnică de compoziție în care procesul de creare
a unei piese muzicale și/sau interpretare este supus principiului întâmplării. Acest lucru oferă mai multă
libertate compozitorului și interpretului, fixarea piesei în notație muzicală devine mai rapidă, învățarea și
interpretarea devin mai ușoare.

2. Indicați beneficiile aleatoricii pentru compozitor și interpret.

Aleatorica permite variabilitatea procesului de executare. Aleatorica este capabilă să creeze sonoritate
colorată și în acest sens se intersectează cu sonorica. Puteți folosi întreaga orchestră, o parte din ea sau un
instrument solo. Dacă într-o anumită perioadă de timp un grup de sunete se repetă la un anumit tempo
(aleatoriu sau într-o secvență specificată), atunci se naște un ostinato melodic-colorat, unde dirijorul dă
începutul și controlează dinamica. În cazurile de aplicare aleatorică a ritmului se creează un ostinato
poliritmic. Aleatorica se folosește atunci când detaliile nu sunt importante și când este prea greu pentru
compozitor si interpret să obțină rezultatul sonor dorit cu ajutorul unei notației precise.

3. Ce tehnici au anticipat aleatoricei?

În secolul al XX-lea, aleatorica a fost anticipată de tehnica poli-ostinato, care a crescut în pătrate
aleatorice, precum și de improvizația în jazz. Această tehnică era opusul pan-serialismului cu organizarea
sa totală. În secolul al XX-lea, aleatorica a fost folosită de J. Cage, K. Stockhausen, P. Boulez,
V. Lutoslavsky, K. Penderecki, S. Slonimsky, S. Gubaidulina, A. Schnittke, E. Denisov, R. Shchedrin și
alții .

4. Cine a folosit prima dată aleatorica în secolul al XX-lea?

Începutul aleatoricii moderne a fost pus de John Cage, care, în jurul anului 1952, a aplicat în compozițiile
sale diverse elemente de aleatorie și variabilitate a formei, de exemplu, în Concertul pentru pian „Muzica
schimbării”.

2
 5. În ce tipuri se împart aleatorica?

Se împarte în aleatorica formei și aleatorica țesutului..

6. Explicați aleatorica formei și aleatorica țesutului.

Aleatorica procesului de performanță permite variabilitatea procesului de executare. Se împarte în

aleatorica formei și aleatorica țesutului. Primul se numește aleatorică mare, nelimitată, aici este permis să
rearanjați părți mari ale formei, să le săriți sau să le repetați, începeți din orice parte. A doua se numește
aleatorică mică, limitată, sau tehnică aproximativă (termenul lui V. Lutoslawski). Elemente separate ale
limbajului muzical sunt folosite aleator – ritm, metru, tempo, timbru, melodie, armonie.

7. Care este raportul dintre țesut și formă în aleatorică?

Aleatorica este determinată de raportul dintre elementele stabile și mobile dintr-o compoziție muzicală,
unde sunt posibile patru tipuri de interacțiune între țesut și formă:
1) țesătura și forma sunt stabile;
2) țesătura este stabilă, forma este mobilă;
3) țesătura este mobilă, forma este stabilă;
4) țesătura și forma sunt mobile.
Ultimele trei tipuri sunt legate de aleatorică.

8. Numiți tehnicile aleatoricii.

Dintre tehnici, se remarcă următoarele:

1) arpegiu liber – figurare prin sunete de acorduri și schimbări de acord;
2) senza metrum (în afară de metru) – descentralizare metrică – interpretare fără metru sau cu numărarea
independentă a timpurilor în voci;
3) „pătrate” – poliostinato cu una sau mai multe grupuri;
4) improvizație – solo sau în grup, poate include material citat sau poate fi înlocuită cu acesta;
5) amestecare – alternarea secțiunilor în orice ordine.

Bibliografie
1. Денисов Э. Стабильные и мобильные элементы формы и их взаимодействие. В: Денисов Э.
Современная музыка и проблемы эволюции композиторской техники. Москва: Музыка,
1986.
2. Дьячкова Л. Гармония в музыке ХХ века. Глава 10. Алеаторика. Москва: РАМ им.
Гнесиных, 2003, с. 131-136.
3. Когоутек Ц. Техника композиции в музыке ХХ века. Москва: Музыка, 1976. 367 с.
4. Супонина Г. Проблемы нотации в музыке ХХ века, Дроздецкая Н. Джон Кейдж:
творческий процесс как экология жизни. Москва: РАМ им. Гнесиных, 1993.
5. Шульгин Д. Теоретические основы современной гармонии. Москва, 1994.