Capitolul I

Sărăcuţii mamei
 Mara este, arată naratorul, o văduvă cu doi copii mici, din Radna, lângă Lipova; fostul ei soţ,
Bârzovanu, „era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros în bort [cârciumă]
decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din
dealul despre Păuliş şi casa pe care mama lor o căpătase de zestre.”. Pentru a-şi întreţine familia,
femeia se îndeletniceşte cu micul comerţ, în special de legume şi fructe; în esenţă „vinde ce poate şi
cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşte la Lipova ori la Arad, şi aduce de la Arad
ceea ce nu găseşte la Radna ori la Lipova.”. În spatele mărfurilor ei, în târg, lumea o vede „mare,
spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt”, având grijă totodată de cei doi copii,
Persida şi Trică, ce se joacă printre picioarele oamenilor. Are grijă să pună zilnic bani de-o parte, în
fiecare din cei trei ciorapi de la capul patului, unul pentru fată, unul pentru băiat şi unul pentru
bătrâneţile ei şi înmormântare, iar dacă suma economisită e mai mare decât de obicei, plânge lângă
bani.
Persida fusese primită, precizează în continuare naratorul, pe când avea şapte ani, la mănăstirea din
Lipova, spre a fi educată acolo vreme de cinci ani cel puţin, pentru doar şaizeci de florini pe an, căci
Mara obţinuse de la maica Aegidia, econoama mănăstirii, o reducere, ca femeie văduvă ce se afla.
Însă după doi ani suma pe care o datora i se pare prea mare şi se gândeşte că mai bine ar fi să ia cu
acei bani în arendă podul de peste Mureş, dintre Lipova şi Radna, căci ar câştiga bine din taxa de
trecere.
 Capitolul II
După arendarea podului, la insistenţele Marei (lumea nu prea trece podul, spune ea, şi câştigul e
mic), maica econoamă acceptă o plată de doar patru florini pe lună, urmând a pune ea încă unul, asta
până în iarnă, când oamenii trec mai mult pe gheaţă şi călugăriţa plăteşte ea toţi cei cinci florini.
În primăvară se petrece însă un incident care va scoate în evidenţă trăsături de caracter definitorii ale
băiatului şi fetei. Trică este bătut la şcoală de un coleg mai mare – pe când învăţătorul era plecat la
pescuit –, pe nedrept, consideră el, deoarece băiatul cu pricina, Costi Balcovici, profitase de faptul că
era însărcinat cu disciplina în clasă pentru a-i face lui Trică observaţii nemeritate, spre a se răzbuna
pentru bătăile anterioare pe care le încasase de la acesta, în asociere cu sora lui. După aceea Trică o
va chema în ajutor, de la mănăstire, pe sora lui dar cum nu puteau trece pe pod, unde se găsea
Mara, din Lipova înapoi la Radna, amândoi încearcă traversarea Mureşului într-o barcă şi deoarece
apa este învolburată, luntrea scapă de sub controlul copiilor, până când bărbaţi cu alte bărci reuşesc
să îi salveze. Ieşind din luntre, Persida va merge „îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe
ţărmure”, către maica Aegidia, spre a se justifica: Costi Balcovici „n-are să bată pe fratele meu pentru
că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.”.
 Capitolul III
Furtuna cea mare
 Drept urmare a faptelor sale, Trică este dat afară din şcoală iar Mara hotărăşte să-l dea ucenic la un
cojocar din Lipova, Bocioacă (renunţând la învăţătură pentru că există destui oameni „cu multă ştiinţă
de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate
chiar despreţuiţi de alţii, care nu ştiu carte, dar au bani.”), însă, ştiind cele petrecute cu copilul, acesta
nu-l acceptă. Mara găseşte şi acum o soluţie, îl va da drept ucenic la un cojocar din Arad, sârbul
Steva Claici.
 Capitolul IV
Primavera trecut nişte ani, cei doi copii „creşteau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma
lor întinerea, parcă adunând creiţarii la capul podului.”, deşi tot „cea veche era, tot soioasă, tot
nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai
rar şi se ţinea mai drept decât odinioară.”. Mai dă bani cu camătă, în tovărăşie cu măcelarul neamţ din
Radna, Hubăr, căci, socotea dânsa, nimeni nu va îndrăzni să-l înşele pe partenerul ei, aşa cum ar fi
cutezat să facă cu o văduvă ca ea.
Trică devenise „un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam mototol,
dar cu vârtute.”; în acelaşi timp Marei „Prea i se făcuse fata fată şi nu mai ştia ce să facă cu dânsa.
Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă, şi cu toate aceste, subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna
plină, curată ca floarea de cireş şi albă de-o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia
văzut, un fel de rumeneală.”.
Pentru că peste drum de mănăstire se afla măcelăria lui Hubăr, al cărui băiat, Naţl (diminutiv de la
Ignatiu, vom afla mai încolo), era curat, delicat, „mai mult fată decât fecior” dar „Lovea cu toporul în
fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă, pentru că asta îi era meseria.”, Persida se îndrăgosteşte
pe neaşteptate de tânărul de douăzeci şi unu de ani. O rafală de vânt izbise spărgând-o fereastra de
la iatacul unde se aflau maica Aegidia şi Persida, iar ochii fetei au rămas fixaţi, cu o săgetare în inimă,
pe imaginea flăcăului, atunci când s-a dus să închidă geamul – „Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai
putea să fie ceea ce fusese.”.
Mai mult, într-una din zilele următoare, însoţită de Trică în drumul spre casă, Persida va schimba ruta
obişnuită, merg prin faţa măcelăriei pentru a o vedea Naţl, simţind atunci că „trecea parcă prin văpaie
mistuitoare”; mai târziu „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru
că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dânsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din
când în când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură
nu ştia ce.”.
 Capitolul V
Ani de tinereţe
 Hubăr, tatăl lui Naţl, avea, scrie naratorul, „în tot felul lui de a fi ceva uşuratec, copilăresc. Gura îi era
croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri. Deşi
ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii [funcţionari ai imperiului austriac] şi cu ofiţerii, se
pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere, până chiar şi cu calfele lui, un lucru pe
care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu
nevastă-sa, care era femeie aşezată, cam ţâfnoasă şi neîngăduitoare.”. Drept urmare, munca de
patron de măcelărie nu îi prea convenea, dorind să-şi lase fiul în loc, pe care îl trimite în cei doi ani de
călătorie meniţi învăţării meseriei prin angajare la diverşi patroni, o condiţie necesară dobândirii
calităţii patron al măcelăriei părinteşti. Cum în Lipova nu se găseau decât doi măcelari, aceştia
intraseră în breasla cojocarilor, al cărei staroste, Bocioacă, va da tânărului cartea de călătorie şi
sfaturile de rigoare.
Prima etapă a călătoriei o formează Aradul, unde Naţl intenţionase să se oprească vreo două luni;
odată cu el va porni însă şi Mara, acompaniată de fiica ei, în oraşul de pe Mureş, căci fata lui Claici
urma să se căsătorească şi trebuiau să o ajute în pregătirea nunţii. La ceremonia religioasă Naţl îşi
zăreşte din întâmplare iubita şi o informează, fără o reacţie deosebită din partea ei, despre călătoria
lui de calfă.
Capitolul VI
Ispita
 „Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale;
degeaba îl cauţi, când nu-l găseşti, degeaba fugi, când el aleargă după tine: norocul tău e numai al
tău şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte.” – aceste cuvinte
ale naratorului, de început de capitol, puteau caracteriza starea de spirit a Marei. Femeia considera,
precum şi ceilalţi din prejma Persidei, că fata se va căsători cu Pavel Codreanu, prieten cu proaspătul
ginere din casa lui Claici. Viitor preot, fiu de preot şi nepot de protopop, Codreanu însă urma să se
căsătorească cu fata preotului din Buteni, spre a obţine parohia de acolo, în a cărui casă şedea în
fiecare vară, cântând alături de preot în biserică. Aceste păreri ale oamenilor se datorau faptului că, în
timpul pregătirilor de nuntă, cei doi erau aproape nedespărţiţi: „Persida, fată tânără şi intrată de
curând în lume, se uita la el cu un fel de sfială şi se sâmţea foarte măgulită când el se apropia de
dânsa şi-i vorbea.”, pe când teologul simte că personalitatea fetei este prea puternică pentru el, deşi îl
atrage.
Câteva luni după nunta fetei lui Claici, Persida se află din nou în casa sârbului, când Trică o anunţă
că s-a întors Naţl, ceea ce o determină să încerce să-l întâlnească, faptă care se va şi întâmpla în
timpul unei plimbări prin Păduriţă, la marginea oraşului; „Era tot el, dar cu faţa oarecum buhăită şi
bătută de vânt, cu părul lung şi încâlcit şi îmbrăcat în haine vechi şi soioase.”, putuse constata fata,
„Şi era, parcă, ea şi numai ea purta vina.”.
 Capitolul VII
Zbuciumare
 După acea întâlnire Naţl va cunoaşte stări sufleteşti paradoxale şi adânci, legate de iubirea pentru
Persida – „Atât îi părea dânsa de frumoasă şi de adimenitoare, inimii lui atât de dorită, încât
se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc decât în
apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de la dânsa,
s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare şi s-o
uite.”, regretând totodată faptul că părinţii îi întrerupseseră şcoala, spre a-l face măcelar, căci altfel
s-ar fi simţit mai demn de aleasa inimii lui. Cam aceleaşi lucruri, un sentiment al destinului neîndurător
(„Doamne – strigă ea încleştându-şi mânile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!”) o încearcă însă şi
pe fată după întâlnirea cu Naţl, care dădea târcoale casei cojocarului din Arad, când îi mărturisise că
totul, pentru ea, „A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile.”.
  Capitolul VIII
Datoria
 Continuă afacerile Marei, în colaborare cu măcelarul neamţ: „A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă,
pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său Liubicek;
deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de tovărăşie, şi
sarcina cădea întreagă asupra Marei.”. Femeii îi revenea sarcina de a organiza tăierile şi transportul
buştenilor cu plutele pe Mureş, până la Arad, pentru vânzare, plătind dreptul de exploatare cu treizeci
şi patru de mii de florini, în patru ani. Puţin speriată la început de cantitatea materialului lemnos, Mara
dă dovadă de pricepere negustorească, vânzând stânjenul cu opt florini şi cincizeci de creiţari, la un
preţ al pieţei de nouă creiţari, şi contactând oameni importanţi în instituţiile din urbe.
toate acestea continua să vândă şi în piaţă, unde o găseşte Persida, sosită spre a i se plânge de
insistenţele băiatului partenerului de afaceri Hubăr. Acasă discuţia pe această temă va fi continuată,
cu încercarea Marei de a-şi scuza fata („Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.”) care îşi recunoaşte
însă contribuţia („Am voit cu tot dinadinsul”), până când mama se resemnează atribuind destinului
încercările prin care îi trece fiica („Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de
ea”). Dar problema ce o frământă pe negustoriţă, vom afla în finalul capitolului, este a diferenţei de
credinţă religioasă dintre cei doi: „Neam de neamul meu nu şi-a spurcat încă sângele, strigă ea cu
ochii plini de lacrămi. Şi mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu – şi nu se poate!”.
  Capitolul IX
Inima, săraca
 Doi ţărani din Buteni, Gheorghe al lui Baltă, om cu mare greutate în sat, şi Ioviţă al lui Borleu, sosesc
în casa protopopului ce îl are ca nepot pe Pavel Codreanu, mânaţi de faptul că tânărul teolog nu mai
poposise, ca de obicei, vara, în casa preotului din Buteni, pe a cărui fiică sătenii voiau să o vadă
căsătorită cu Pavel, în ideea că le va fi preot după retragerea tatălui fetei. La îndemnul celor doi, şi
obligat moral prin oferta lui Gheorghe de a trage în gazdă la el – căci un asemenea om fruntaş în sat
nu se refuză, opinase protopopul –, Pavel merge la Buteni, unde, la insistenţele celor din familia
preotului, se va instala în casa lor, îndeplinind astfel planul celor doi ţărani, care nu văzuseră drept
lucru bun întârzierea tânărului din acea vară.
Fata preotului, Maria, „O fetişcană cam răsărită, dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii
mărunţi, care râd şi plini de lacrămi, în vreme ce preajma gurii e croita pe plâns.”, îl primeşte cu
„bucuria copilărească ce se oglindeşte în ochii plânşi”; cu toate acestea, în mintea lui Codreanu, pe
când participă la slujbă, „în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a Persidei se
ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era-n ochii aceia ceva
atât de liniştit şi de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline
furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de
sub stăpânirea lor?”. Cu astfel de sentimente în suflet, teologul merge într-o noapte, în fuga calului,
din Buteni la Radna, spre a o găsi pe cea care îl fascina şi a-i propune să se căsătorească cu el, însă
Persida îl amână, spunându-i că o vreme vrea să rămână în mănăstirea din Lipova, unde are loc
dialogul.
 Capitolul X
Cine ce poate
 Pentru târgul de toamnă din Arad, Trică a făcut o bundă, „adecă o blană de miel lungă până la
pământ, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin.”, pe care văzând-o cu acea ocazie Bocioacă,
starostele cojocarilor din Lipova, îl angajează drept calfă. Reîntors acasă Trică, o ia cu sine de la
mănăstire pe sora lui, care îşi face drum tot prin faţa măcelăriei lui Hubăr, spre a-i întâlni fiul; îl şi
vede, întors acasă pentru culesul viilor, dar „Ce schimbare într-un timp atât de scurt! Nu-i vorba,
şorţul îi era şi acum curat şi cărarea se vedea ca odinioară, prin părul neted peptănat, dar era
măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult roşie decât rumenă, cu braţele puternice strânse de
mâneca suflecată şi cu peptul ieşit înainte.”.
Câteva zile mai târziu, la culesul viilor, în podgorie, Persida îl va întâlni pe Naţl, în crama părintelui
Ioan de la Miniş, pe care o vizitase dorind să-l vadă pe flăcăul care „Parcă-i era frate, parcă-i era
copil, parcă-i era rupt din suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreţ”. Cu toate
acestea este retractilă, în cursul unei plimbări nocturne în doi („n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru
altul”, îi spune ea), pentru ca după aceea în sinea ei să accepte că doar o viaţă are omul şi „e
nespusă durerea ce te cuprinde, când îţi dai seamă că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi
pe tine.”.
 Capitolul XI
Altă lume
 Persida se decide, împreună cu ceilalţi şi după plecarea iubitului ei, să meargă la crama lui Andrei
Corbu, nobil de Cărpeniş. Acolo îl cunoaşte pe Simeon Burdea – prieten din copilărie şi coleg de
şcoală cu Naţl, coleg de cameră cu el după aceea la Viena – care aflase taina iubirii tânărului pentru
fiica Marei. La început speriată, fata se mai linişteşte, înţelegând că Naţl nu putuse să vorbească
decât unui om în care avea deplină încredere. De la Burdea, Persida descoperă o altă faţă a omului
îndrăgit: „Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e făcut el pentru măcelărie, şi în loc
de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor săi şi-şi petrece viaţa citind fel de fel de
cărţi, care-l ameţesc.”. Însă Burdea face mai mult, pătrunde în sufletul femeii, vede în ea un om la fel
de pătimaş ca cel pe care fata îl iubea: „Fără îndoială că e pătimaş […] Crezi d-ta că numai din
întâmplare v-aţi întâlnit?”.
 Capitolul XII
Două porunci
 Lui Naţl îi lipseau şase luni din cei doi ani ai călătoriei de calfă, timp pierdut în rătăcirile sale, dar
Bocioacă, la insistenţele tatălui, primeşte să treacă cu vederea deficienţa şi să îl accepte pentru
examenul de maestru, asta până când starostele breslei cojocarilor află de la Mara despre legătura
fiicei acesteia cu Naţl, dar în varianta mamei, care considera că Persida „nu-l voieşte” pe neamţ, în
ciuda insistenţelor lui. Drept urmare, „când oamenii e încredere ai breslei s-au adunat”, tânărul Hubăr
va fi amânat, ca „Să se mai coacă!”, după spusele lui Bocioacă, ceea ce provoacă tatălui un acces de
furie îndreptat împotriva fiului rătăcitor („n-ai ce să mai cauţi la casa mea, dacă nu te faci om
cumsecade.”), iar acestuia hotărârea de a se îndepărta pentru totdeauna de casa părintească,
comunicată mamei, pe care o iubea.
Înainte de discuţia lămuritoare dintre tată şi fiu însă are loc o alta, între cel de-al doilea şi prietenul său
Burdea, când Naţl mărturiseşte a simţi „că e un fel de soartă neîndurată la mijloc. Mi-e adeseori
parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu că am să mă prăpădesc dacă nu mă dau înapoi, dar
adâncimea mă adimeneşte, capul mi-e ameţit şi sunt în toată clipa gata să închid ochii şi să mă arunc
– fie ce-o fi!”, învinovăţindu-şi totodată tatăl pentru faptul de a-l obliga să părăsească şcoala, căci
altfel ar fi fost „om de dânsa”, pe măsura Persidei adică.
 Capitolul XII
Datorii vechi
 Capitolul începe cu o povaţă a naratorului: „Datoria să ţi-o plăteşti la timp căci are şi ea rostul ei şi nu
stă, dac-o laşi nebăgată în seamă, în amorţire, ci mişcă şi creşte de n-o mai poţi stăpâni în cele din
urmă.”, referitoare la conflictul puternic ce se va isca între Naţl şi tatăl acestuia.
Calfa de măcelar plecase iar spre a-şi îndeplini cei doi ani, cerând împrumut bani de la un evreu,
Griner, negustor de piei, şi neanunţându-şi tatăl sau mama, drept urmare „nu zicea Hubăr nimic, nu
se plângea, dar era muiat, şi acum, când ar fi fost să-şi osândească feciorul, îşi făcea el însuşi
mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcatele ieşite la iveală în copilul tău.”.
De Paşte, la întoarcerea tânărului, după împlinirea celor doi ani ai călătoriei de învăţătură, urma să se
hotărască, de către mai marii breslei, ziua când acesta va face „tăietura de măiestru”; aflând de la
Trică vestea, Persida „era cuprinsă cu desăvârşire de simţământul că nu e în lumea aceasta nimeni
pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el e om în puterea cuvântului, că are de ce să-l
iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi a trecut şi a ieşit întreg din ea.”.
Adunarea breslei stabileşte însă o amânare a „tăieturii de măiestru”, până de Sfântul Ilie, patronul
cojocarilor, drept urmare a faptului că în cartea de călătoriei a calfei se însemnaseră perioade scurte
de şedere la un stăpân, cu mari intervale între aceste perioade. Aflând, Hubăr îşi ceartă iarăşi fiul, în
măcelărie, ocazie ca cel din urmă să-i reproşeze, drept răspuns, îndepărtarea de la viaţa cărţilor, de
la studiu („eu, aşa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.”); drept urmare, tatăl vrea să-l
pălmuiască dar Naţl îl îmbrânceşte şi acesta cade, lovindu-se cu ceafa de tocila din spatele lui.
 Capitolul XIV
Rostul lui Bandi
 Bandi este fiul unei femei sărmane, Reghina, trăitori amândoi din ajutoarele date de mănăstirea din
Lipova, unde Persida îl cunoscuse, pe când a venit ea acolo iar copilul avea cam patru ani; mama lui
„fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi în toată firea. Când a născut însă pe Bandi,
ea a rămas paralizată de o mână şi de un picior, strâmbă de gură şi cam smintită, încât abia te mai
puteai înţelege cu dânsa.”. După moartea mamei sale, petrecută atunci când copilul avusese opt ani,
acesta „se ţinea ca un căţel după maica Aegidia, care peste câtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.”.
Revenită acum, de Săptămâna Patimilor, la Lipova, ca şi Naţl, Persida îl întâlneşte pe Bandi,
pescuind pe malul Mureşului, vagabond şi trăitor din ceea ce căpăta de la oameni, şi îl duce Marei,
spre a o ajuta în piaţă, la căratul coşurilor, astfel încât să aibe băiatul un mic câştig. Pentru că, din
fire, Bandi se lipeşte puternic de cei care îi dau atenţie, aceeaşi reacţie o va avea şi faţă de Persida
(„Alipirea către dânsa era la dânsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea să scape de
privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.”).
Pe acest Bandi îl trimise Persida la Naţl, după ce aflase de accidentarea tatălui său şi socotindu-se
vinovată, pentru a-l chema ca să discute cu el; văzându-l Naţl pe mesager „Îi era, cum s-a uitat aşa
prin amurg, parcă vedea ochii tatălui său şi, fără de voie, se dete un pas înapoi.”. În cursul întâlnirii de
la Sărărie (locul unde se depozita sarea pentru vânzare), pe malul Mureşului, fata îi cere iubitului ei să
se împace cu tatăl lui, promiţându-i ajutorul maicii Aegidia şi al părintelui paroh, iar Naţl îşi explică
gestul („Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi reaminteşte mereu suferinţele pe care mama şi eu
le-am avut şi le voi avea pe urma lui”), apoi o sărută uşor, înduioşat de intervenţia ei.
 Capitolul XV
Isprăvile lui Trică
 Pentru cojocarul Bocioacă, Trică devenise „omul lui de încredere, mâna lui dreaptă, al doilea stăpân
în casă, cum n-ar mai fi putut să fie decât feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată
încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice”, încât starostele cojocarilor se gândeşte, asemeni soţiei
lui, Marta, să-l căsătorească cu fiica lor, Sultana, căreia în trei-patru ani i se va face sorocul de
măritiş.
În această vreme, Trică află de la Marta despre întâlnirile Persidei cu Naţl şi se hotărăşte să
vorbească surorii lui pentru a o determina să renunţe dar apoi înţelege „că degeaba-ţi dai silinţa să
păzeşti pe un om, când el însuşi nu se păzeşte. Ce-ar fi făcut adecă el, dacă cineva i-ar fi zis să nu
se mai uite la stăpână-sa, să nu se mai apropie de dânsa, să nu mai vadă braţele ei şi carnea cea
moale de pe gâtul ei? S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima.”.
În ciuda ezitărilor însă, şi întărâtat până la urmă de frământările lui, îl urmăreşte seara pe Naţl, care
mergea să o întâlnească pe iubita sa în dosul Sărăriei, şi acolo îl abordează cerându-i socoteală iar
acesta recunoaşte că fata îi e dragă („mai dragă decât orişicui în lumea asta, chiar decât ţie”),
informându-l şi despre pavăza iubirii lor, Bandi, care o însoţea pe fată la întâlniri, ceea ce Trică nu
suportă, socotind că sora lui fusese necinstită de Naţl în ochii lumii, şi se încaieră cu acesta.
Sosită acolo după ce s-au potolit puţin spiritele, acompaniată ca de obicei de Bandi, Persida se
justifică fratelui ei: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o soartă
neînduplecată ne ţine sub stăpânirea ei, şi nu putem altfel decât cum putem. Îmi arde pământul sub
picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, şi totuşi viaţă pentru mine sunt numai clipele
petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare, dorinţă fierbinte.”.
Înduioşat, Trică, ţinând cont şi de o altă afirmaţie a fetei („mai presus de muma mea e numai
Dumnezeu şi numai Lui mă pot da fără de voinţa ei!”) se va decide apoi să mijlocească o căsătorie
secretă, pentru a salva pe cât posibil situaţia.
 

Capitolul XVI
Greul vieţii
 

Văzându-şi fata frământată, apoi mai liniştită în urma convorbirilor cu Trică ulterioare întâmplărilor de
la Sărărie, Mara dă o aprobare de principiu, fără să ştie despre ce este vorba: „– Tu fă ce ştii, mergi
cum te mână inima şi cum te povăţuieşte minte ta […] Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare
să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mână gândul: orişice ţi-aş zice eu, tu tot nu faci decât
ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. [...] Fă cum ţi-e ursita şi cum vrea Dumnezeu, care ştie mai bine
unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!”. Dar atunci când Persida fuge de acasă iar Trică îi
spune mamei că a găsit preot care să-i cunune fiica (pe Pavel Codreanu), Mara nu va accepta
mariajul („– Nu – zise ea – mişelia asta n-am s-o fac, când văd prea bine că o să se sature foarte în
curând de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu
tatăl său.”).
O scrisoare a Persidei venită din Viena o împacă totuşi pe Mara cu situaţia; acolo tânăra femeie,
spune naratorul, „Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici, şi atâta dulceaţă era
în sufletul ei, încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viaţa ei vreodată să-i pară rău de ceea ce
a făcut.”, pentru că „Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate aşteptările, iar în
casă era pace şi bună înţelegere.”. Însă toate acestea până când Naţl începe să se arate gelos căci,
socoate, ceea ce Persida făcuse pentru el ar putea face şi cucerită de un alt bărbat, superior lui, fiind
femeia „frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri”, după cum i se adresează el în reproşuri nemeritate.
Drept care, ţinând socoteală şi de întârzierile de acasă ale soţului (merge să se întâlnească cu vechiul
său prieten, Burdea), Persida hotărăşte să părăsească Viena, pentru a avea alături oameni apropiaţi.
Capitolul XVII
Birtul de la Sărărie
 În cârciuma de la Sărărie, pe care o luaseră în arendă Naţl şi Persida, poposeau „plutaşii şi oamenii
care veneau după sare, şi pe timp de târg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea şi un birt pentru
lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici puteau, dacă erau oameni harnici
şi cu rânduială, nu numai să trăiască bine, dar să-şi mai şi facă avere frumoasă.”. Prin grija Persidei,
în câteva săptămâni „era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau pe masă mâncări nu
numai gustoase, şi totodată şi ieftine, şi beamterimea toată se obicinuise foarte în curând să
prânzească şi să cineze la Sărărie.”. Dar eforturile o vor costa; „Femeie greu muncită, se perduse
încetul cu încetul înfăţişarea ei aleasă şi gingaşă; ridicând ciuberele de apă şi oalele de la foc,
mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea se făcuse mai voinică, mai ţeapănă,
dar totodată şi mai nodoroasă oarecum, ca copacul încă tânăr, dar mult bătut de vânturi.”
Naţl stătea cu oaspeţii în birt, şi cu timpul se deprinsese şi să joace cărţi cu ei, spre a le face plăcere,
astfel că mai mereu era la masa prietenilor, dând şi pe datorie, bani greu recuperabili. O discuţie pe
această temă cu Persida, în cursul căreia femeia îl anunţă şi că este însărcinată, se va solda cu un
conflict fizic între cei doi, după ce Naţl refuză ideea de a avea un copil („să ne ferească Dumnezeu de
aşa ceva, căci sunt destui nenorociţi în lumea aceasta, grăi Naţl cu faţa întunecată.”) şi contestă
valabilitatea căsătoriei lor („Ar râde curcile de mine, dac-aş spune că sunt cununat cu tine. Auzi,
cununie? noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popeşti, ca să mă prostească pe mine
şi să te încarce în spinarea mea!”). După aceea Persida va regreta nu faptul că a fost lovită – i se
părea firesc ca un bărbat să procedeze astfel după ce a fost ofensat – ci faptul că lovise ea, prima,
că-i dăduse o palmă soţului ei.
 Capitolul XVIII
Blestemul casei
 Nu cu mult mai în vârstă decât Trică (se căsătorise şi o avusese pe Sultana de timpuriu) Marta lui
Bocioacă „îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decât om făcut, şi-ar fi fost în stare să-l pună
să-i toarne apă când se spală pe cap. Ba ea se sâmţea oarecum răsfăţată când ochii lui cruzi se
opreau ca perduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne moale şi căutau cu
un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei.”. Dincolo de acest fapt, el se bucură însă de toata
încrederea stăpânului şi stăpânei, ceea ce mama lui vede şi, drept urmare, se umple de bucurie, după
cum tot bucuroasă era, deşi nu o mai vizitează, auzind că Persidei îi merge bine cârciuma.
Bucuria Marei va fi întreruptă însă atunci când află de chemarea moaşei şi a doctorului la cârciumă,
de la servitoarea trimisă de Persida spre a o aduce – „se porni ca alungată de iele şi fără să mai
închidă uşile în urma ei.”, socotind pe drum că, dacă Persida se află în stare gravă, aşa o pedepseşte
Maica Domnului pentru că a fost „câinoasă”. Aflând că Naţl o părăsise pe fiica ei după ceartă, Marta o
consolează, mulţumind lui Dumnezeu că a scăpat-o de omul care-i făcuse atâta rău, dar Naţl se
reîntoarce, umil, speriat şi îndurerat, spre a-şi cere iertare, prilej pentru mamă de a constata, din
reacţiile fiicei, că aceasta „ţine şi acum la el, ţine mai mult decât la orişicine!”. Iar el îşi arată căinţa,
explicându-se totodată („Când m-am dus, o ştiam sănătoasă şi vrednică, şi m-am dus, ca s-o scap
de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care
ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-şi părăsească soţia.”), când află de la
doctor că pruncul este pierdut. După această replică, Mara îşi aduce aminte înspăimântată de uşile
de la casă lăsate neîncuiate, cu tainiţa unde ţinea banii neacoperită, şi se întoarce cuprinsă „ca de
frica morţii”.
 Capitolul XIX
Verboncul
 În Italia se ivise „un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme şi
să-i ridice împotriva împăratului; iar ungurii şopteau între dânşii şi se lăudau prin ascuns că Kossuth
al lor stă în legătură cu Garibaldi şi are să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele
împărăteşti, să-i scoată pe beamteri din ţară şi să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul
rezmiriţei.” de la 1848.
Drept care şi în cârciuma de la Sărărie se schimbă atmosfera, căci „se învrăjbiseră oamenii între
dânşii, încât nu mai ştiai în cine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere”, dar pe Naţl lucrurile acestea nu
îl interesau prea mult pentru că avea alte probleme, era „despărţit de mamă-sa, la care ţinea din ce în
ce mai mult, şi în vrajbă cu tatăl său, care se uita în altă parte când se întâmpla să-l întâlnească”. În
plus, un client socoteşte că Bandi îi e frate, pornind de la asemănarea lor, încât Naţl ajunge să creadă
că e aşa, amintindu-şi de cum se ivea Reghina, pe vremea când era în toată firea, „cu coşul după
carne şi stătea voioasă şi râzând în uşa măcelăriei.”. Paradoxal însă va reveni, drept urmare, la
sentimente mai bune, gândind „suferinţele prin care a trecut tatăl său, văzând pe acea femeie atât de
nenorocită şi ştiindu-şi copilul de pripas [...] pentru mine şi pentru mama mea, zise el, toate pentru
liniştea casei sale, toate din sâmţământ de datorie: înspăimântătoare pedeapsă, pentru o clipă de
slăbiciune!”.
Lui Trică îi venise vremea de încorporare şi „După legea timpului de-atunci, feciorii luaţi la oaste
rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi în ţări străine şi depărtate, li se
schimba tot rostul vieţii.”, aveau însă o alternativă: răscumpărarea pe bani buni. Urmând sfatul soţului
ei, Persida se oferă să dea o parte din sumă, dacă va completa Mara restul, dar ştiind firea mamei, o
roagă pe soţia lui Bocioacă să-i ceară soţului ei o intervenţie pe lângă Mara. Cu gândul la aceste
lucruri, Marta vorbeşte cu Trică în secret, însă flăcăul nu se poate stăpâni şi o cuprinde în braţe, iar
Marta nu se supără, căci putea să socotească totul ca o nesăbuinţă copilărească. Mai mult chiar, îi şi
sărută gâtul „oarecum pe muşcate”; întrebată dacă nu se supără şi dacă îi place, femeia aprobă
pierdută gestul („– Da, îmi place – şopti ea ameţită – însă mai încet, puţin câte puţin şi să mă laşi
când voi zice că e destul.”) apoi preia iniţiativa („începu să se sărute cu el, muşcându-i buzele,
nesăţios cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un băiat tânăr.”). Auzind apoi de la bărbatul ei
că intenţiona să-şi mărite fata, pe Sultana, cu Trică, Marta încuie uşa odăii, deşi îl chemase la ea pe
flăcău, Bocioacă aflându-se la târg.
Ca urmare a intervenţiei starostelui cojocarilor, „Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar
Bocioacă, ca împrumut, [dat Marei] şaptesprezece sute de florini.”. Dar flăcăului nu îi convine situaţia,
se simte „robul lor” (al familiei Bocioacă) atunci când aude de la Mara că intenţia celui care-i
împrumutase banii era de a-şi mărita fata cu el. Şi pentru că de la mama lui nu va putea scoate banii
împrumutaţi şi pentru că începuse să-i placă Sultana, faţă de care se simţea vinovat datorită
întâmplărilor din ultima vreme, Trică se încorporează, în ciuda faptului că rămâneau bun daţi banii
pentru răscumpărarea sa. Aceasta se petrece la trecerea verboncului (ofiţerul acompaniat de un
stegar, doi soldaţi şi o vivandieră) spre a chema voluntari, răsplătiţi pentru gestul lor cu 100 de florini.
 Capitolul XX
Norocul casei
 Pentru a o consola în urma suferinţei legate de pierderea copilului şi de atitudinea lui Naţl, Mara îi
dezvăluie Persidei adevărul despre zestrea ei: „banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică
toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! Urmă ea făcându-şi mustrări c-a scăpat vorba.
Ţi-o spui fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi: eu am adunat pentru voi puţin
câte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi puţine sunt pe aici prin apropiere fetele
care au zestre ca tine.”. Aflând că are câteva zeci de mii de florini, Persida se simte „cu totul altfel
acum” şi consideră că s-ar putea modifica şi atitudinea lui Naţl ori a tatălui său, faţă de căsătoria lor
ascunsă.
Pentru că mai trecuse ceva timp la mijloc, moaşa trimite din nou după Mara, spunându-i să nu se
neliniştească deoarece de astă dată totul va fi bine, iar Persida naşte un băiat, prilej de mare
înduioşare şi căinţă pentru Naţl, de recunoaştere a vinei sale. Dar şi de apropiere a mamei lui Naţl,
care vine să vadă copilul şi îşi arată aprecierea pentru tânăra mamă, vorbindu-i fiului („– Mult eşti
nenorocit – grăi dânsa cu ochii plini de lacrămi – şi mare noroc ai avut. Le ştiu toate, urmă apoi
întorcându-se spre Persida. Ştiu cât ai suferit, fata mea, Dumnezeu are să ţi le ţie toate în seamă şi
să ţi le răsplătească.”).
Cu prilejul acelei întâlniri, Persida hotărăşte să-şi boteze copilul catolic, după tată, apoi aranjează cu
maica Aegidia şi cu părintele paroh ca să îl roage pe Hubăr să îl ierte pe fiul său şi să-i accepte
familia. Dus de părintele paroh la tatăl său, Naţl primeşte iertarea părintească, după ce arată că el şi
Persida fuseseră căsătoriţi de către Codreanu, prin urmare copilul este „legiuit”.
A doua zi Hubăr merge, împreună cu soţia, la casa fiului lor, ducând drept dar de botez „toţi galbenii
pe care-i strânsese, peste trei sute” şi argintăria familiei, unde-şi va cere scuze („– Iartă, fata noastră,
toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră! Grăi apoi, uitându-se
în ochii ei.”).
 Capitolul XXI
Pace şi linişte
  După aceste evenimente, statutul Persidei se schimbă („De ea se apropiau toţi cu dragoste şi cu
sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toţii; ea putea să-i
povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei însă, între dânşii, tot învrăjbiţi erau, şi ea în toată clipa
se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă.”), inclusiv în relaţiile cu soţul ei, acesta căuta
mereu să-i intre în voie, „încât ea, care-i fusese mai înainte slugă, şi-l făcuse slugă pe el.”. Pe când,
în mod simetric şi opus, se schimbă situaţia lui Bandi, cel de care Persida mereu avusese nevoie
pentru câte ceva, pentru că „Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă
ce-i place. De când se născuse copilul acela şi de când venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat
de toţi, dat ca o fiinţă nemernică la o parte, rămas singur-singurel în lume.”.
La botez, copilul primeşte din partea Marei – după ce redusese suma iniţială – opt mii de florini, ca
parte din zestrea Persidei, dar Naţl îi cere să păstreze banii la ea, căci ei aveau destul. Drept urmare
a ofertei, „Nici că se uitau însă oamenii ca mai-nainte la dânsa. Las’ că banul te ridică şi în sufletul
tău, şi în sufletul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, şi mesenii toţi înţelegeau de ce
Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbeşte rar şi apăsat.”.
Trică revine din ostăşie, căci soldaţii care participau la război erau lăsaţi după aceea la vatră,
schimbat, dincolo de faptul că primise o rană în şold care îl făcea să şchioapete puţin: „era periat şi
peptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu şi cu căciula pe-o ureche, dar
degeaba mai căutai în el pe prostănacul mototol din care putea orişicine să facă ce vrea…”. Îşi cere
scuze lui Bocioacă, iar relaţia cu Marta o aduce pe drumul cel bun, spunând femeii că „n-o să mai
aibă nimic” cu el; în postul paştelui, el şi Naţl au fost „scoşi măieştri&rdq