Beţia de cuvinte

În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori
mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu
Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci
şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce
denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a
fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice
îmbrăcau formele ,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care
vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această
premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a
cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe
soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el,
să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa
de miază-noapte prind pavianii cei salbatici, puindu-le la locurile unde se adună, vase pline cu bere de
care se îmbată.
El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea
lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau.
A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mâinile şi
înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le
plăcea mult zeama de lămâie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a
mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni.” (Ch. Darwin, Descendenţa
omului şi selecţiunea sexuală). Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin
plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o prepoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii
de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.”
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare
exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie
obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece
stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din
acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda
curentelor lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor
adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de
atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de
astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un
spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie
perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare
negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările
prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată.
 Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a
vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi
străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui
scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.