Profesor Iulian Negură

Limba și literatura română

Criticismul junimist

Reveniți de la studii din străinătate, P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi și Titu
Maiorescu, conștienți de situația precară a culturii române, au hotărât înființarea la Iași, în 1863, a societății
Junimea, o asociație menită să aducă un suflu nou în cultura română. Asociația este bine organizată, având o
tipografie proprie, o librărie și o revistă, Convorbiri literare, înființată în 1867. Prin intermediul acesteia vor fi
publicate pentru întâia oară operele marilor clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion
Creangă și Ioan Slavici.
În lucrarea Istoria literaturii române moderne, Tudor Vianu identifică trăsăturile definitorii ale
junimismului.
Spiritul critic constă în respectarea adevărului istoric în studierea trecutului și în cultivarea simplității.
Spiritul filosofic scoate în evidență faptul că toți membrii Junimii au fost intelectuali reflexivi, cu formație
culturală amplă, cu viziune generală, care-și construiau aplicațiile pe o solidă bază teoretică speculativă, pe un
raționament firesc și care erau interesați de metafizică și de logică. De asemenea, junimismul se caracterizează
și prin gustul pentru clasic și academic, adică pentru valorile clasice, acestea fiind promovate în detrimentul
inovației. Cultivarea spiritului oratoric reprezintă o altă trăsătură definitorie a societății Junimea. Acesta se
naște din opoziția față de retorica pașoptistă, lipsită de echilibru, dar și din opoziția față de „beția de cuvinte”
specifică timpului, constând în abuzul de neologisme. Totodată, junimiștii impun un model de rigoare, ordine
și armonie în privința discursului.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății Junimea, impunându-se ca adevăratul ei
conducător. Studiile sale de o importanță majoră pentru literatura română sunt: „O cercetare critică asupra
poeziei de la 1867”, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, „Asupra poeziei noastre populare”,
„Direcția nouă în poezia și proza românească”, „Comediile d-lui Caragiale”, „Eminescu și poeziile lui”.
Articolul „Comediile d-lui Caragiale” este o pledoarie pentru opera dramatică a lui Caragiale,
echivalentă cu o omologare venită din partea unei instanțe critice de mare autoritate. În acest articol, criticul
pornește de la atacurile suburbane ale unor gazete de partid la adresa comediei D-ale carnavalului, calificată ca
„o stupiditate murdară”, insultătoare pentru „baza organizațiunii noastre politice”. De la inventarierea
trăsăturilor și însușirilor teatrului comic caragialian, el se va ridica magistral la o teorie mai largă asupra artei,
explicând și exemplificând într-o manieră inconfundabilă efectele emoției estetice asupra consumatorului de
cultură. Tonul pe care Maiorescu își expune argumentele este unul rece, aproape fără implicare afectivă. Din
acest punct de vedere, mentorul Junimii se află la antipodul lui Eminescu, cel din publicistica social-politică,
înflăcărat și arzând literalmente pentru ideile sale.

1
Profesor Iulian Negură
Limba și literatura română

Neologismele utilizate în sens firesc se integrează în textura frazei, îmbogățind și ramificând expresia,
făcând posibile nuanțările pe marginea unei teme importante: aceea a moralității artei. Puternica impresie de
actualitate pe care o dă articolul lui Maiorescu se datorează nu numai validității argumentelor avansate, ci și
lexicului modern folosit de el, cu o suplețe și o funcționalitate netocite după un secol și mai bine.
Articolul, atât de concis, de limpede în argumentație și în exprimare, evită capcanele scrisului prolix,
urmărind un fir conducător al demonstrației și construind frazele cu multă măiestrie. Râzând în hohote de
tipurile și situațiile înfățișate de Caragiale, spectatorul se uită pe sine, ridicându-se la condiția ideală a artei.
Aceasta este însăși definiția pe care Maiorescu o transformă în cheia de boltă a textului și a întregii sale
concepții critice.
În concluzie, stilul maiorescian s-a impus contemporanilor, dar și posterității, nu numai la
nivelul ideilor critice avansate și apărate, ci și la cel al expresiei.