See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/344513043

DIAPIRELE DE SARE DIN ROMÂNIA PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA

STRUCTURILOR DIAPIRE ȘI SALINELOR SLĂNIC, OCNELE MARI ȘI TURDA

Article · October 2020

CITATIONS READS

0 1,386

1 author:

Vasile Loghin
Valahia University of Târgoviste
13 PUBLICATIONS   3 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Vasile Loghin on 07 October 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 DIAPIRELE DE SARE DIN ROMÂNIA
PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA STRUCTURILOR DIAPIRE
ȘI SALINELOR SLĂNIC, OCNELE MARI ȘI TURDA

1. Depozitele și diapirele de sare din România. Caracterizare generală.

Teritoriul României a întrunit de-a lungul timpului geologic condiții favorabile de
precipitare în mediul marin a sărurilor minerale [sare gemă (NaCl), gips (CaSO 4.2H2O) și
anhidrit (CaSO4), dolomit / CaMg(CO3)2], de acumulare a depozitelor stratificate de sare și
gips (evaporite), de marne în amestec cu sarea (brecia sării).
Depozitele de sare (depozitele salifere) au deci origine marină. Ele s-au format în
mările epicontinentale puțin adânci, în mediile litorale lagunare, unde creșterea
concentrației în săruri a apelor prin evaporare intensă în climatele calde și aride a dus la
precipitarea acestora și formarea de strate groase de zeci și sute de metri. Este faciesul salin
sau formațiunea cu sare. În mediile lagunare din avanfosa carpatică, grosimea depozitelor de
sare atinge 200-400 m, iar în ariile subsidente, cum a fost Bazinul Transilvaniei, grosimea lor
a ajuns până la aproximativ 1000 m.
În spațiul carpatic de pe teritoriul României au funcționat trei bazine marine cu
condiții de formare a depozitelor de sare: avanfosa carpatică (depresiunea pericarpatică /
geosinclinalul neocarpatic, zona mio-pliocenă a Carpaților, respectiv Subcarpații), Bazinul
Transilvaniei (Depresiunea Transilvaniei) și Depresiunea Maramureșului. Acestea sunt fie
bazine salifere mari, în care s-au acumulat depozite în benzi alungite, cum este aliniamentul
mio-pliocen subcarpatic, fie bazine halogene restrânse, cu depozite lagunare locale, izolate.
Investigațiile efectuate au pus în evidență cca. 200 de masive de sare gemă (halit) pe
teritoriul țării noastre. România deține unele din cele mai mari zăcăminte de sare din
Europa.
Perioada geologică cu cele mai intense acumulări de sare gemă, evaporite în general,
este perioada neogenă, în cadrul căreia se detașează epoca Miocenă (Mediteranian I,
Mediteranian II). Aceste intervale cu climate tropical sau subtropical aride se numesc „faze
salinogene”, precedate și urmate de faze fără acumulări saline, cu acumulări de materiale
terigene (argile, marne, nisipuri). Așadar, sarea și întreg depozitul salifer lagunar (brecia sării)
datează din Miocen (Acvitanian-Badenian), având vârsta absolută de 18-22 milioane de ani.
Detaliind, în formațiunea de sare din România se diferențiază două nivele
stratigrafice, respectiv Acvitanian și Badenian (Tortonian), cu următoarele deosebiri
regionale: în Subcarpați sunt două nivele (Acvitanian și Badenian), iar în Depresiunea
Transilvaniei și Depresiunea Maramureș numai un nivel – Badenian. Geologii datează sarea
din Bazinul Transilvaniei ca fiind Badenian inferior (adică Miocenul mediu), ca vârstă
relativă, și, respectiv, de cca. 20-22 milioane de ani, ca vârstă absolută.
Din punct de vedere mineralogic, depozitele salifere din România conțin: halite
(78%), săruri complexe de K și Mg (17,7%), gips (3,6%), dolomite (0,4%), bromide, iodide
etc. (Romanescu Gh., Curcă Roxana-Gabriela, Sandu I.G, 2015). Există diferențe reduse de

39
compoziție și procentaje între depozitele de sare, la scară regională și locală, în funcție de
condițiile de mediu în care s-au format. De exemplu, depozitele de sare din Subcarpați sunt
amestecate cu sulfați și carbonați, sunt intercalate cu strate sau lentile de marne și nisipuri,
dar sarea din Depresiunea Transilvaniei este pură, cu un conținut redus de săruri de potasiu
și magneziu.
În Subcarpați, zăcămintele cele mai importante de sare gemă (halit), de vârstă
acvitaniană și badeniană, sunt răspândite între râurile Ozana și Trotuș (în Subcarpații
Moldovei), între Slănicul Buzăului și Dâmbovița (în Subcarpații de Curbură), între Olt și
Jiu (în Subcarpații Getici). Grosimea depozitelor este de ordinul zecilor și sutelor de metri.
De exemplu, la Slănic, masivul salifer atinge grosimea medie de 340 m.

În Bazinul Transilvaniei, sarea a fost depusă pe tot cuprinsul fundului marin puțin
adânc, dar în mai mare cantitate în mediile litorale lagunare. Geologii consideră că grosimea
mare, local de până la 1000 m, se datorează subsidenței acestui bazin, și că migrarea
straturilor de sare dinspre centru spre bordură a avut loc sub presiunea exercitată de stratele
superioare de marne, argile, nisipuri și gresii. Acumulările de sare s-au localizat la bordura
estică, nordică și vestică a acestui bazin, un mediu litoral cu caracter lagunar.
Depozitele salifere, urmare a proprietăților plastice ale sării geme, au suferit
modificări de poziție, prin migrare față de locul inițial de geneză: în aria mio-pliocenă
pericarpatică, dinspre bazinele salinogene lagunare spre axele anticlinalelor aflate în înălțare,
cu presiune mai redusă; în Depresiunea Transilvaniei, dinspre centrul spre marginile
bazinului. De asemenea, stratele originale, orizontale sau cvasiorizontale, au fost antrenate în
deformări, în dislocații tectonice, plicative și rupturale, sub acțiunea mișcărilor orogenice
ulterioare depunerii acestora. Sunt mișcările din avanfosa carpatică din perioada neogenă
(stirice, atice, moldavice și rondanice), mișcările de la sfârșitul neogenului și începutul
cuaternarului, respectiv mișcările valahice. Ultimele, în special, au afectat puternic și bordura
40
bazinului transilvan. Acestea au cutat, faliat și înălțat depozitele sedimentare mio-pliocene
din avanfosa carpatică (molasa), au configurat unitatea morfostructurală neogenă de la
exteriorul Carpaților Orientali și a Carpaților Meridionali, ca și unitatea morfostructurală
de bordură a Depresiunii Transilvaniei. În ceea ce privește Subcarpații, aceștia s-au format
succesiv, mai întâi Subcarpații Moldovei (prin mișcările stirice, atice și moldavice), apoi
Subcarpații de Curbură și Subcarpații Getici, unde rolul genetic principal l-au avut
mișcările valahice.
Procesul tectonic cel mai caracteristic care s-a produs în timpul orogenezei valahice a
fost diapirismul, adică procesul de formare a cutelor diapire. Mai precis, diapirismul constă în
boltirea și chiar străpungerea (dia + peiro = străpungere, limba greacă) stratelor sedimentare
superioare (marne, argile, gresii, nisipuri) de către mase de roci plastice (sare gemă, gips), care
migrează spre suprafață sub acțiunea presiunii interne (litostatice), urmând fisurile sau
aliniamentele de minimă rezistență, respectiv faliile și axele anticlinale. Cutele diapire care
rezultă astfel sunt boltiri (cute anticlinale) ale formațiunilor salifere în care un masiv de sare
(sâmbure, miez de sare), sub presiune litostatică, se ridică și străpunge stratele acoperitoare.
Uneori, miezul de sare apare la suprafață („diapirism la zi”). Ivirea sării de sub acoperișul de
roci sedimentare detritice este și consecința proceselor erozionale și deplasărilor în masă
(surpări, prăbușiri, alunecări). Sunt bine cunoscute ivirile de sare de la Slănic, Telega,
Ocnița, Ocnele Mari, Ocna Sibiului, Turda, Ocna Șogatag etc. Diapirismul de adâncime
semnifică prezența sării la sute și mii de metri în formațiunile sedimentare cutate (de
exemplu, cca. 5000 m adâncime în punctul Ploiești).
Sâmburele de sare al cutei diapire a luat diferite forme: coloană, lamă, lentilă. În
mișcarea de ridicare, masivul de sare modifică poziția stratelor cu care vine în contact
lateral, le boltește mai mult pe cele din acoperișul cutei, le intersectează și poate să ajungă la
suprafață. Cuta diapiră este delimitată de falii majore, iar masivul de sare este puternic
tectonizat sub formă de cute, falii și discordanțe structurale. Deformările structurale mai
ample ale miezului de sare au fost provocate de mișcările valahice, iar cele mai simple,
microstructurile (sub 1 m amplitudine), au fost generate de mișcările neotectonice
(cuaternare). Cutele diapire din Subcarpații de Curbură și Subcarpații Getici sunt
considerate incipiente și atenuate. Vorbim deci de o tectonică specifică sării.

Secțiune geologică în Subcarpații Ialomiței pe direcția NV-SE,

cu evidențierea cutelor diapire de la nord și sud de localitatea Ocnița. Diapirul de la nord străpunge
formațiunile sedimentare pe contactul tectonic (falie) dintre depozitele miocene (helvețiene), dispuse într-un
anticlinal, și cele pliocene, slab cutate.
Diapirul din sud străpunge depozitele helvețiene, pliocene și cuaternare.
(Sursa: după Harta geologică, România, scara 1:200.000, 35 Târgoviște, L-35-XXVI, Institutul Geologic,
1968)
41
 Diapirul de la Ocnița. Afloriment în brecia sării (versantul stâng al pârâului Slănic), formațiune care
acoperă sâmburele de sare al cutei diapire aflat aproape de suprafață.
(Foto: V. Loghin, 14 octombrie 2019)

Primul om de știință care a identificat și caracterizat cutele diapire a fost geologul

român Ludovic Mrazec. Amintim lucrările sale din 1902 (Aperçu géologique sur les formations
salifère et le gisement de sel en Roumanie, în colaborare cu W. Teisseyre) și din 1907 (Despre originea
petrolului și formarea zăcămintelor de petrol în România).
O realitate bine cunoscută în Subcarpați este aceea că structurile diapire au favorizat
acumularea zăcămintelor de hidrocarburi (petrol și gaze) asociate. Aceste hidrocarburi au
migrat dinspre stratele originare („rocile-mamă”) spre rocile poroase din bolțile diapire (roci
colectoare, „roci-magazin”), unde presiunea internă este mai redusă. Așadar, zăcămintele de
sare gemă, petrol și gaze sunt legate genetic și structural. Explorările și exploatările de sare,
petrol și gaze din ariile geosinclinale neogen-cuaternare se desfășoară în mod corelat. Altfel
spus, geologia sării și geologia hidrocarburilor sunt strâns legate.
Cercetările arheologice (Ciobanu D., 2016; Cavruc și colab., 2006, citați de
Romanescu Gh. și colab., 2015) demonstrează exploatarea sării pe teritoriul României încă
din epoca fierului și epoca bronzului. Ele au continuat în perioada dacică, cea romană, post-
romană și a marilor migrații. În Evul Mediu și epoca modernă, exploatările de sare s-au
dezvoltat în numeroase puncte ale saliferului din spațiul românesc. Ocnele de atunci au fost,
în majoritate, închise sau abandonate, altele au devenit salinele funcționale de astăzi. Noi
puncte de exploatare au fost deschise pentru a satisface cerințele tot mai mari ale economiei,
în special din partea industriei chimice. Extragerea se realizează astăzi sub formă solidă sau în
soluție. Parțial sau în ansamblu, unele saline, închise sau încă în exploatare, au fost
amenajate pentru multiple funcțiuni: baze de tratament (salinoterapie), activități sportive și
culturale, activități recreative/turistice diverse. Exploatarea sării continuă să se practice în
42
aria pericarpatică la Cacica, Tg. Ocna, Slănic și Ocnele Mari, iar la marginea Depresiunii
Transilvaniei, la Praid, Ocna Dej și Ocna Mureș. Societatea Națională a Sării (SALROM)
administrează atât exploatarea, cât și amenajarea salinelor ca puncte pentru activități
turistice, ca baze de tratament supravegheat pentru afecțiuni respiratorii și pulmonare. Mai
multe proiecte de amenajare complexă au fost puse în operă la Salina Turda, Salina Ocnele
Mari, Salina Slănic și Salina Tg. Ocna.
La noi în țară, primele cercetări și studii cu privire la depozitele de sare s-au
desfășurat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Semnalăm
contribuțiile unor mari geologi: G. Cobălcescu (Formațiunea saliferă sau secundă. Formațiune
Mediterană, 1883), V. Meruțiu (Sarea în pământul românesc, 1912), L. Mrazec (Aperçu géologique
sur les formations salifère et les gisements de sel en Roumanie, 1902, Despre originea petrolului și formarea
zăcămintelor de petrol în România, 1907), G.M. Murgoci (Terțiarul Olteniei cu privire specială la sare,
petrol și cărbuni, 1907).
Dintre lucrările mai recente reținem: M. Paucă (Contribuții la geneza zăcămintelor de
săruri miocene din România, 1965/1966), C. Atudorei, E. Bocănete, P. Miclea (Cercetarea,
exploatarea și valorificarea sării, 1971), E. Albu, N. Balteș (Considération sur l’âge du sel dans la zone
des plis diapires attenués et incipients de la Muntenie et ses implications sur la genese et la repartition des
gisements d’hydrocarbures, 1983).1 Pentru ultimii ani, menționăm studiile elaborate de Gheorghe
Romanescu, Ioan Gabriel Sandu și Roxana-Gabriela Curcă.
Sub raport științific și tehnic, depozitele salifere și în special diapirele de sare au
fost supuse unor lucrări sistematice de foraj de-a lungul secolului XX în scopul determinării
rezervelor de sare și hidrocarburi.

2. Masivele diapire de la Slănic, Ocnele Mari și Turda. Structuri și

discordanțe structurale
Mișcările orogenice mio-pliocene și mișcările neotectonice (cuaternare) au
deformat prin înălțare, cutare și faliere depozitele salifere acumulate în mediul marin lagunar
din avanfosa carpatică și de la bordura Bazinului Transilvaniei. Sarea gemă, gipsul și
anhidritul, roci plastice, au migrat din locul originar de formare spre bolțile cutelor
anticlinale, străpungându-le, rezultând astfel cutele diapire, adică boltiri ale stratelor
sedimentare conținând un sâmbure (miez, nucleu, lentilă) de sare. La rândul său, masivul de
sare (corpul diapir) sub formă de stâlp, coloană, lamă sau pernă, a fost supus diastrofismului,
gradul de tectonizare (cutare și faliere) depinzând de intensitatea forțelor endogene.
Dislocațiile (accidentele tectonice) plicative și rupturale, discordanțele structurale cele mai
ample au fost produse de mișcările valahice, iar mișcările neotectonice (cuaternare) au
generat deformări mai slabe, microcute și microfalii. Așadar, vorbim de o tectonică a sării,
de o microtectonică a corpurilor diapire.

1 Lucrările menționate mai sus sunt incluse în bibliografia articolului Salt deposits in the Romanian
Subcarpathians – genesis, repartition and ethnomanagement (2015), semnat de Gheorghe Romanescu, Roxana-
Gabriela Curcă, Ioan Gabriel Sandu.
43
 Salinele reprezintă cadrul ideal de observare și studiu a structurilor sedimentare de
vârstă miocen-pliocenă și pleistocenă, reprezintă laboratorul natural perfect pentru studii de
geologie structurală, de microtectonică. Observațiile noastre s-au îndreptat asupra
structurilor cutate, faliate și discordante relevate în salinele Slănic, Ocnele Mari și Turda.
În analizele de ordin structural este necesar să pornim de la caracteristicile
stratigrafice ale depozitului de sare. De regulă, acesta prezintă variații centimetrice, mai rar
metrice, de gri (de la alb la negru), ceea ce atestă variații în timp relativ scurt ale compoziției
mineralogice din mediile lagunare de precipitare a sărurilor [NaCl, CaSO4, CaSO4.2H2O ,
CaMg(CO3)2] și de depunere a materialelor pelitice, argiloase (marne cu sare). Sunt aspecte
diagenetice care reflectă condițiile diferite în timp ale mediului lagunar și ale climatului. De
aici aspectul vărgat al depozitului de sare.
Nuanțele de gri ale stratelor de sare (sare albă, pură; sare gri, gri închis, pământos,
cu impurități terigene de marnă) ne permit să urmărim deformările plicative și rupturale la
care au fost supuse stratele de sare, inițial orizontale sau cvasiorizaontale. Stratele de culoare
închisă, conținând marnă (argilă cu CaCO3), indică limita dintre stratele omogene de sare
masivă (sare pură sau cu puritate înaltă). Și astfel, pot fi observate cu claritate cutele,
flexurile, faliile și discordanțele stratigrafice și structurale. Totodată, aceste contraste de gri
în stiva de strate salifere ajută la datarea formațiunilor, la estimarea vârstei întregului depozit
de sare. În plus, pot fi făcute legături cauzale cu cadrul tectonic și climatic de geneză
(diageneză).

2.1. Structuri cutate în masivele diapire de la Slănic, Ocnele Mari și Turda

Cutele diapire, ca entități structurale majore, au suferit deformări secundare de
amploare diferită, până la dimensiuni de microcute și microfalii, în funcție de presiunea
litostatică, variabilă în timp și loc, exercitată în ultimele secvențe orogenetice.
Cutele secundare sunt elementele structurale relevate cu pregnanță în camerele de
exploatare a sării de la salinele Slănic, Ocnele Mari și Turda. Alături de stratificația în
nuanțe de gri, ele impresionează prin spectaculozitatea desenului din pereții, plafonul și
podeaua (talpa) sălilor ce compun salinele respective, fie în exploatare (Slănic și Ocnele
Mari), fie închise (Turda), dar toate trei cu amenajări pentru vizitare, recreere și salinoterapie.
Cutele, flexurile și faliile pot fi urmărite într-un singur plan sau în două planuri,
acolo unde acestea se intersectează, dând o muchie. Sunt planuri verticale (pereții vechilor
camere trapezoidale de exploatare, care pot atinge 50-55 m), planuri orizontale (podeaua și
plafonul aceluiași tip geometric de săli), planuri oblice (tot în sălile trapezoidale, ca cele de la
Mina Unirea Slănic, de la Mina Nouă Ocnele Mari, de la Mina Rudolf din Salina Turda). În
sălile în care s-a practicat exploatarea „în clopot” (camere ogivale), ca la Mina Terezia de la
Salina Turda, urmărirea cutelor se face pe suprafețe curbe, în special la boltă).
Cutele, flexurile și faliile sunt „la vedere” în interiorul salinelor, ca urmare a
secționării mecanice a depozitului de sare, cu ajutorul havezelor, pe orizonturi (nivele) de
exploatare descendentă de 3-4 m. De aceea, suprafețele de exploatare rezultate sunt netede,
lucioase, iar structurile relevate sunt foarte clare, foarte expresive.

44
 Cutele din cele trei corpuri diapire (Slănic, Ocnele Mari și Turda) sunt de o extremă
varietate și spectaculozitate. Tipologia lor diferă după poziția planului axial al cutei față de
planul orizontal și după dimensiuni (amplitudine/înălțime relativă, respectiv distanța dintre
șarniera de anticlinal și șarniera de sinclinal, lungime de undă, adică distanța dintre șarnierele
a două anticlinale sau sinclinale succesive)2.
După poziția planului axial față de orizontală, în cele trei saline se întâlnesc toate
categoriile de cute simple: cute verticale (drepte), cute oblice (înclinate, deversate), cute orizontale
(culcate), cute suprapuse (încălecate). Complexitatea structurală se amplifică prin flexuri, cute-falii
și cute compuse. Planșele „Slănic”, „Ocnele Mari” și „Turda” prezintă principalele „modele”
de cute.
În ceea ce privește flexurile (cute cu flancurile subțiate, cu tendința de fracturare și
faliere), cutele-falii, fracturile și faliile, aceste structuri sunt rezultatul unei tectonizări mai intense,
a unui stres intern mai puternic, propagat pe anumite direcții. Însă microcutele sunt generate
de mișcările neotectonice recente, de slabă intensitate. Observațiile comparative indică
prezența lor în toate masivele diapire, dar sunt mai frecvente în diapirul Ocnele Mari.
Considerând dimensiunea ca element de diferențiere a cutelor din cele trei saline
(Mina Unirea Slănic, Mina Nouă de la Ocnele Mari, Mina Rudolf și Mina Terezia de la
Turda), am ajuns la următoarea clasificare:
- Cute de amplitudine (înălțime) mare, de ordinul zecilor de metri (cu prelungire în
masivul de sare ajungând la ordinul sutelor de metri). De exemplu, în Mina Unirea de la
Salina Slănic, unele cute pot fi urmărite pe tot peretele de cca. 50 m, dar acestea continuă și
dincolo de fosta cameră de exploatare.
- Cute de amplitudine medie, de ordinul metrilor (sunt cele mai frecvente);
- Cute de mici dimensiuni, cu amplitudini de ordinul centimetrilor (până la 1 m), reduse
la simple ondulații. Acestea sunt microcutele. Ele fac tranziția de la stratul orizontal la stratul
cutat, ori se formează pe traiectul cutelor medii și mari, transformându-le în cute compuse.
Varietatea cutelor și faliilor din masivele diapire reflectă reacția diferită a sării și a
celorlalte roci și minerale asociate, ca formațiuni plastice, la solicitarea tectonică, variabilă în
timp și spațiu, chiar secvențial și punctual, din faza orogenică valahică (sfârșitul
Pliocenului – începutul Cuaternarului) și din timpul mișcărilor neotectonice (Cuaternare).
Configurația și dimensiunile deformărilor plicative (cutelor) ale stratelor salifere sunt
imprimate de intensitatea și direcția de propagare a mișcărilor de încrețire și înălțare a
scoarței terestre. Astfel, cutele (anticlinalele și sinclinalele) de mare amplitudine (înălțime
relativă), de ordinul zecilor și sutelor de metri, cutele strânse (cu lungime de undă mică),
cutele cu șarnierele aproape de unghiul ascuțit, flexurile pronunțate, fracturile, faliile de
mare amplitudine sunt rezultatul exercitării unor energii tectonice puternice în secvențele
orogenice cele mai active. Pe de altă parte, cutele mai largi (cu lungime de undă mare), dar
înălțime relativă mai redusă, anticlinalele și sinclinalele cu rază de curbură mai mare, cutele
sub formă de ondulații simple, lipsa fracturilor și a faliilor sunt consecința unui stres
tectonic redus asupra masivului diapir și a depozitelor sedimentare acoperitoare în anumite

2 Elementele unei cute, privită în secțiune transversală și în secțiune longitudinală, sunt: înălțimea
relativă, lungimea de undă, axul și planul axial, șarniera (șarnieră anticlinală, șarnieră sinclinală), flancurile.
45
intervale de timp. De asemenea, poziția și direcția de înclinare a cutelor, cutele-falii, cutele
încălecate și șariajul trebuie considerate în caracterizarea cadrului tectonic.

2.2. Discordanțe structurale în diapirele de sare de la Slănic, Ocnele Mari și

Turda
Discordanțele structurale indică schimbarea, la diferite scări, a condițiilor de
manifestare a orogenezelor miocen-pliocene și cuaternare, indică tectonizarea diferențiată a
depozitelor salifere, a masivelor diapire din avanfosa carpatică și de la marginea Bazinului
Transilvaniei.
Suprapunerile de structuri variate ca stil, contactele dintre acestea (discordanțele)
pot fi observate pe pereții salinelor respective. Tipologia discordanțelor structurale din cele
trei corpuri diapire s-ar rezuma astfel:
- între un pachet (o stivă) de strate orizontale și un altul înclinat;
- între stive de strate cu înclinări diferite;
- între stive orizontale sau înclinate și o structură cutată;
- între două structuri cutate în stiluri diferite.
În mod frecvent, pe un perete se succed, de la baza la plafonul minei de sare, mai
multe tipuri de structuri. Toate cazurile sunt exemplificate în planșele ilustrative „Slănic”,
„Ocnele Mari” și „Turda”.

46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
 3. Scurtă caracterizare a diapirelor de sare și a salinelor Slănic, Ocnele Mari
și Turda

3.1. Diapirul și Salina Slănic

Din punct de vedere geostructural, acest depozit de sare s-a format în cuveta Slănic,
de vârstă Miocenă, în care apele marine, lagunare, aveau o concentrație mare de clorură de
sodiu (și alte săruri asociate) datorită evaporării intense în climatul cald și arid al perioadei
respective.
În timpul mișcărilor de cutare și înălțare, sarea, de vârstă badeniană, în virtutea
plasticității sale, a migrat în axul unui anticlinal, reușind să intersecteze stratele superioare
sarmațian-pliocene și chiar să iasă la suprafață în câteva locuri (diapirism la zi). Aflorarea
sării în versanții văii Slănicului este, totodată, și rezultatul eroziunii torențiale, al surpărilor,
prăbușirilor și alunecărilor de teren. Avem în vedere „Muntele de sare”, cu statutul său de
monument a naturii.
Masivul de sare de la Slănic, cu o suprafață de cca. 15 km2 ( 5,5 km x 2,7 km) și o
grosime medie de 340 m, este puternic tectonizat, formațiunea stratiformă saliferă fiind
dislocată și deformată de mișcările ulterioare depunerii, în special de mișcările valahice și
cele neotectonice. Pe suprafețele plane ale camerelor de exploatare cu profil trapezoidal,
cum este cazul Minei Unirea, cu înălțimea de 50-55 m, se observă o extraordinară varietate
de cute, de flexuri și falii, care atestă modul cum au reacționat stratele de sare la solicitările
tectonice. Mina Unirea (suprafața totală de 53.000 mp, adâncimea față de nivelul solului de
208 m, înălțimea de la talpă la plafon de 55 m)3 este un loc ideal pentru studiul tectonicii
sării, a microtectonicii acestui diapir. Se văd aici cute cu înălțimi relative de zeci de metri, dar
și microcute (cu amplitudini de sub 1 m), cute cu lungimi de undă diferite (cute mai ample,
cute mai strânse), cute cu diferite unghiuri de înclinare a planului axial față de planul
orizontal (cute drepte, cute oblice, cute orizontale și suborizontale). Se observă, de
asemenea, falii și discordanțe structurale (în planșa „Slănic” sunt redate cele mai
semnificative structuri).
În masivul diapir de la Slănic se exploatează sarea de peste 300 de ani. Rezervele sunt
enorme (5,1 miliarde tone), iar puritatea sării este remarcabilă (98% NaCl). Dacă așezarea
Slănic este atestată documentar la 1532, primele exploatări de sare sunt menționate în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea (V. Petrescu, 2003, citat în Județul Prahova, 2016). Este vorba
de exploatările inițiate de spătarul Mihail Cantacuzino: în 1688 pe Valea Verde, iar între
1689-1691 la Baia Baciului. În secolul al XIX-lea s-au deschis puțurile (exploatări în
„clopot”, camere ogivale) „Ocna din Vale”, „Ocna din Deal”, mina Carol I (în 1867), numită
mai întâi „Mina Nouă din Deal”. În secolul XX au fost dată în exploatare „Mina Nouă din
Vale” (1909-1912), care avea să fie denumită mai târziu „Mihai I”, în care exploatarea se
realiza în camere cu profil trapezoidal. Aceasta a funcționat până în anul 1943. În 1938 a
fost deschisă Mina „Unirea”, cu 14 camere de exploatare în sistem modern (suprafață de
76.000 mp, deschidere la tavan 10 m, înclinare la 60o, deschidere la talpă 35 m, adâncimea

3Alte surse indică pentru Mina Unirea următoarele date: suprafața de 30.000 mp, adâncimea maximă
de 217 m, înălțimea unei săli fiind de 70 m.
58
față de sol de 208 m). Activitatea de extracție s-a încheiat în 1970, an în care i s-a decis o
nouă destinație, aceea de obiectiv turistic. Din anul 1970, exploatările se fac din mina
„Victoria”. Din anul 1992, perimetrul de exploatare s-a deplasat în partea de sud-est a
zăcământului de sare.
Astăzi, Salina Slănic este compusă din patru mine: Mina Carol, Mina Mihai, Mina
Unirea și Mina Victoria.
Mina Unirea, care a avut 15 camere de exploatare, a fost amenajată după anul 1972
pentru vizitare și salinoterapie, având patru săli incluse în circuitul turistic. Acestea sunt săli
trapezoidale grandioase (înălțimi variabile de 50-95 m, lungime de peste 100 m, lățime de 35
m la podea/talpă și 15 m la tavan), impresionante prin decorațiunile lăsate de structurile
stratificate și cutate ale depozitului de sare. Aici sunt spații amenajate pentru tratamentul
afecțiunilor respiratorii (microclimat benefic: 12-13oC este temperatura constantă,
umiditatea relativă de 50-60%, presiunea atmosferică cu 18 mmHg mai mare decât la
suprafață; concentrație mare de aerosoli naturali salini, lipsa alergenilor, lipsa germenilor
patogeni), pentru activități sportive, culturale, religioase, comerciale etc. Un planetarium, cel
mai mare din țară, este amplasat la intrare în salină.
Localitatea Slănic își datorează statutul de stațiune balneară (1889) și de stațiune
balneoturistică de interes național (2009) exploatării sării, amenajării salinei pentru vizitare și
salinoterapie, valorificării apelor sărate și sulfatate, a lacurilor antroposaline (Baia Baciului,
Baia Verde etc.).

3.2. Diapirul și Salina Ocnele Mari

Depozitul de sare de vârstă badeniană (Miocenul mediu) de la Ocnele Mari se
încadrează în aria saliferului, a cutelor diapire din Subcarpații Getici, sectorul Olt-Jiu.
Structural, acesta reprezintă sâmburele de sare al anticlinalului Govora – Ocnele Mari, care a
suferit o ridicare axială. Flancurile prezintă o înclinare de 10-40o. Această cută diapiră este
flancată, la nord și la sud, de două falii majore. Corpul diapir este tectonizat sub formă de
cute și falii de dimensiuni, forme și poziții diferite. De exemplu, microcutele și microfaliile
indică procese neotectonice de intensitate redusă (vezi planșa „Ocnele Mari”).
Sarea gemă de la Ocnele Mari s-a format într-un bazin halogen lagunar (facies
lagunar). Zăcământul este alcătuit din benzi centimetrice de sare albă și sare cenușiu-neagră,
variabile ca grosime, cele din urmă fiind impurificate cu marne și anhidrit. La baza
zăcământului se află un banc de sare neagră de 5-30 m.
În privința compoziției mineralogice, este predominant halitul (NaCl) cu o
proporție medie de 94,50%. Mineralele secundare sunt anhidritul (CaSO4), gipsul
(CaSO4.2H2O), care apare în asociație cu anhidritul (1-5%), minerale argiloase și substanțe
cărbunoase (Geologia zăcământului de sare Ocnele Mari, www.creeaza.com). Structura sării este
variabilă: cristale cubice, cristale columnare, structură masivă și omogenă (cu evidențierea
direcției de curgere a sării).
Suprafața pe care se întinde zăcământul de la Ocnele Mari este de 7,5 km (E-V) x
3,5 km (N-S).
Salina Ocnele Mari este una din cele mai vechi mine de exploatare a sării din țara
noastră. Investigațiile arheologice indică exploatarea sării în epoca neolitică, în perioada
59
dacică (cetatea Buridava), în epoca cuceririi romane (castrul roman de la Stolniceni) și după
aceea. Mult mai târziu, în anul 1402, Ocnele Mari sunt menționate într-un document oficial.
Sarea devine o importantă sursă de venit și monopol domnesc în Țara Românească.
Pe locul vechilor ocne (toate surpate) s-au format lacuri cu apă sărată. Proprietățile
terapeutice ale acestora au început să fie apreciate, iar localitatea Ocnele Mari a început să fie
amenajată ca stațiune balneară din 1912.
Exploatarea sistematică a sării prin mine „în clopot” sau apoi prin camere
trapezoidale are loc la începutul secolului XX, în perimetrul băilor actuale. În 1959 sunt puse
în funcțiune primele exploatări prin sonde de dizolvare,
Noua salină de la Ocnele Mari se întinde pe aproximativ 50.000 m2 (5 ha). Ea are
mai multe săli trapezoidale, în pereții cărora se deschide întreaga structură a depozitului de
sare. Sălile se află la aproximativ 100 m adâncime, înălțimea lor fiind de cca. 70 m.
Salina Ocnele Mari a fost amenajată pentru vizitare ca parc turistic și pentru terapia
unor disfuncții respiratorii (microclimat benefic: temperaturi de 12-15oC, aerosoli salini,
calm aerobaric). Amenajările făcute în 2009 și 2015 au dus la diversificarea activităților în
spații speciale: zona culturală, zona sportivă, zona de tratament, zona de distracție, zona de
distracție pentru copii, zona comercială, dar și un spațiu de rugăciune, unde este ridicată o
biserică.

3.3. Diapirul și Salina Turda

Depozitul de sare de la Turda aparține formațiunilor salifere și structurilor diapire
de la marginea vestică a Depresiunii Transilvaniei. Sarea din acest bazin marin Miocen a
migrat spre țărmul lagunar, iar sub influența mișcărilor tectonice s-a ridicat în partea axială
a anticlinalelor sau au urmat faliile existente pe contactul tectonic cu structurile carpatice. În
unele situații, nucleul a ieșit la suprafață.
Vârsta relativă a depozitului de sare de la Turda este Badenian, ceea ce înseamnă, în
valoare absolută, cca. 18 milioane de ani. Suprafața masivului de sare este de 45 km2, iar
grosimea este de 1.200 m. Masa întregului zăcământ este estimată la aproape 39.000 milioane
tone.
Sarea din zăcământul de la Turda are proprietăți mineralogice superioare. Este sare
gemă pură, cu un conținut de NaCl de 99% (în special în partea superioară). În partea
inferioară a zăcământului apar intercalații de șisturi argiloase, nisip și pietriș.
Sâmburele de sare prezintă caracteristici structurale imprimate de dislocațiile
plicative și rupturale pliocene și cuaternare. Acestea sunt vizibile pe toate planurile sau
bolțile camerelor de exploatare.
Salina Turda are, de asemenea, o istorie bogată. Prima atestare documentară asupra
exploatării sării în acest loc este din anul 1271. Exploatarea se făcea în „cămările de sare”. În
1690 începe exploatarea în Mina Terezia, o mină de tip „clopot”, care avea să atingă o
adâncime de 90 m. În 1857 a fost deschisă Mina Gizela (astăzi bază de tratament) , iar în
1867 începe exploatarea în Mina Rudolf, devenită în timp o imensă sală trapezoidală cu
înălțimea plafonului la 40 m. Exploatările în Salina Turda au fost închise în anul 1932.
În perioada 2008-2010, Salina Turda a fost supusă unor ample și ingenioase lucrări
de amenajare prin aplicarea de proiecte PHARE. Astăzi este un obiectiv turistic de interes
60
național și internațional, perfect pregătit pentru vizitare, recreere și tratament. Mediul salin
(microclimatul) de aici este deosebit de favorabil pentru terapia afecțiunilor respiratorii:
temperatură constantă de 10-12oC, umiditate relativă de 75-80%, concentrație optimă de
aerosoli salini, viteza foarte redusă a curenților de aer (maxim 0,2 m/s, iar Mina Rudolf
numai de 0,02 m/s). Mina Rudolf deține spații pentru salinoterapie, spații pentru sport și
spectacole, puncte comerciale, dar și un ascensor spectaculos. În Mina Terezia, unde se află
lacul salin, este amenajat un debarcader.
Însemnătatea balneară și turistică a Salinei Turda este sporită de Băile Sărate, unde
sunt mai multe lacuri antroposaline pe amplasamentul vechilor exploatări.

61
62
63
64
65
66
67
 Referințe

Romanescu Gh., Curcă Roxana-Gabriela, Sandu I.G. (2015), Salt deposits in the Romanian Subcarpathians
– genesis, repartition and ethnomanagement, International Journal of Conservation Science, volume
6, July-September; 401-410;
Mihai B.A., Nedelcu A., Buterez C. (2016), coordonatori, Județul Prahova, spațiu, societate, economie,
mediu, Edit. Academiei Române, București;
***, Studii de prefezabilitate privind amenajarea și reamenajarea turistică a Salinelor Cacica, Praid și Slănic
Prahova; 2009; Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism – INCD București,
coordonator proiect Georgeta Marinescu;
***, România. Harta geologică, scara 1:200.000, 35.Târgoviște, L-35-XXVI, Institutul Geologic,
București, 1968.

https//:ro.wikipedia.org : Muntele de sare Slănic Prahova;

www.google.com: Masivul de Sare / Diapirul de la Slănic
www.creeaza.colm: Geologia zăcământului de sare Ocnele Mari
www.salrom.ro/Ocnele-mari
www.salrom.ro/Slanic-prahova

68

View publication stats