DISCIPLINA: EDUCATIE TEHNOLOGICA

STILUL MODERN DE
AMENAJARE INTERIOARA

ELEV: RATULEA ANDREI CRISTIAN

CLASA A VI-A I
STIL MODERN. INTERIOARE MODERNE POTRIVITE ÎN ORICE LOCUINȚĂ

Interioare moderne, caracterizate de simplitate și minimalism sunt potrivite în orice locuință.

Trăsăturile care evidențiază stilul Modern sunt funcționalitatea, simplitatea și minimalismul. Această
estetică nu este aceeași cu stilul contemporan, în care poți vedea lesne trendurile. Amenajările în
stilul modern se inspiră din decorațiile interioare din prima jumătate a secolului al XX- lea

„Form follows function” (engl. „forma urmează funcția”) – această maximă a apreciatului arhitect american
Louis Sullivan constituie chintesența stilului modern. Ornamentele de efect, lipsesc din interioare moderne, dar
se pune pe primul plan funcționalitatea. În amenajări interioare moderne este vizibilă fascinația modernistă
pentru tehnică.
Culorile dominante în amenajări interioare moderne trebuie să fie alb și negru, precum și bejuri, griuri și
marouri. La decorațiuni poți folosi accente puternice într-una dintre culorile de bază. Materialele utilizate cel
mai adesea într-un stil modern in interior sunt sticla, oțelul, lemnul laminat sau pielea. Trebuie să fie vizibilă
preferința pentru geometrie, echilibru și ordine.

Interioarele în stil modern sunt luminoase și spațioase. Deseori se trece fluent de la living spre bucătărie,
sufragerie sau dormitor – separarea dintre următoarele încăperi se poate sublinia prin utilizarea culorilor
diferite. De obicei, pereții sunt zugrăviți în alb, culoare ce mărește vizual spațiul. De obicei, pe podea este
montat parchet laminat din lemn, cu plăci de format mare sau podea acoperită cu rășină epoxidică. Ferestrele
trebuie să fie foarte mari, decorate cu perdele delicate

Stil Modern este caracterizat de mobilă cu forme geometrice simple, fără ornamente. Totuși, mobila încântă
prin formă, culoare, precum și prin alăturarea diferitelor materiale. De asemenea, poți folosi piesele de mobilier
care poartă semnătura unor designeri contemporani.

Când vine vorba de interioare moderne, minimalismul predomină. Aceasta înseamnă că poți decora cu câteva
elemente colorate, care vor da spațiului un plus de dinamism. O idee bună ar fi amplasarea pe canapea a
câtorva pernuțe colorate sau agățarea pe perete tablou modern sau a unei instalații. De asemenea, poți utiliza
pereți despărțitori din sticlă sau cărămizi din sticlă pentru a separa diferitele spații din casă.

Sursa: www.barlinek.ro
 1. Casa de piatră din Portugalia

Casa do Penedo, situată în nordul Portugaliei, pare desprinsă din desenele animate cu
familia Flintstone. Este un monument arhitectural construit din patru bolovani imenși, iar
lucrările au durat doi ani, între 1972 și 1974.
Construcția a fost folosită inițial ca și casă de vacanță chiar de către inginerul care a
construit-o. Datorită aspectului său unic și a modului în care se integrează în mediul
înconjurător, casa a devenit o atracție turistică tot mai populară.

2. Casa care dansează în Praga

Casa care dansează sau „Fred și Ginger” a fost construită de arhitectul ceh Vlado Milunic, în
colaborare cu arhitectul canadiano-american Frank Ghery. A fost proiectată în 1992, iar în
1996 era finalizată.
Conceptul excentric al clădirii a dat naștere la numeroase controverse la acea vreme, din
cauză că face notă discordantă cu imobilele baroce, gotice și Art Nouveau din împrejurimi.

Construcția a fost acceptată abia după ce președintele Vaclav Havel, care a locuit câteva
decenii în zonă, a susținut intens proiectul, în speranța că va deveni un centru cultural.
Inițial, Gehry a denumit clădirea „Fred și Ginger” după faimoșii dansatori Fred Astaire și
Ginger Rogers.
 3. Muzeul de artă contemporană Niteroi din Brazilia

Ciudata clădire este situată în Rio de Janeiro și este una dintre emblemele orașului.
Construcția, care pare desprinsă din filmele science fiction, are 16 metri înălțime, iar cupola
are un diametru de 50 de metri și cuprinde trei etaje.
Lucrările de construcție au fost realizate în 1996, iar la baza clădirii se află plaja din Golful
Guanabara.

4. Casa Mila, Barcelona

Casa Mila este una dintre capodoperele celebrului arhitect Antoni Gaudi și a fost
construită între 1905 și 1907. Datorită aspectului său unic și neconvențional (nu are nicio
linie dreaptă), Casa Mila a fost inclusă în 1948 pe lista locurilor din patrimoniul mondial
UNESCO.
 5. Cele mai ciudate clădiri din lume – Casa strâmbă, Polonia
Această construcție ciudată se află în localitatea Sopot din Polonia și a fost construită în
2004. Are aproximativ 4.000 de metri pătrați și face parte dintr-un centru comercial.

Clădirea pare desprinsă dintr-un desen animat din cauza asimetriilor.

6. Habitat 67, Montreal, Canada

Complexul Habitat 67 arată ca un aranjament bizar de cuburi. Construcția a fost concepută
de arhitectul Moshe Safdie pentru lucrarea sa de masterat. Ulterior, a fost construită în
1967 și a servit drept pavilion pentru târgul mondial din același an.

Complexul este una dintre cele mai ciudate clădiri din lume și una dintre emblemele
arhitecturale ale orașului Montreal.

7. Waldspirale, Germania

Această construcție ciudată este o clădire rezidențială situată în orașul Darmstadt. A fost

edificată în anii ’90 și se distinge prin ceva unic: toate cele 1.000 de ferestre ale clădirii au
forma lor unică, iar fiecare ușile fiecărui apartament au clanțe diferite.
8. Casele cubice din Olanda
Casele cubice din Rotterdam și Helmond au fost proiectate de Piet Blom. Practic, aceste
case sunt niște cuburi plasate în diferite unghiuri pe piloni în formă hexagonală.

Astfel, fiecare casă arată ca un copac, iar întregul complex te duce cu gândul la o pădure.

9. Catedrala din Brasilia

Această construcție ciudată este sediul arhidiocezei din Brasilia și a fost realizată în 1970. Se
distinge prin structura sa hiperboloidă, construită din 16 coloane de beton de 90 de tone
fiecare.
10. Centrul Național pentru Artele Spectacolului, China
Spre deosebire de alte construcții din China, a fost nevoie de șase ani pentru finalizarea
Centrului Național pentru Artele Spectacolului din Beijing. Datorită formei sale eliptice,
clădirea a fost poreclită Oul Gigant.

Ciudata clădire este practic un dom din titan și sticlă, înconjurată de un lac artificial.

BIBLIOGRAFIE:

SURSA www.incredibilia.ro
DISCIPLINA: EDUCATIE TEHNOLOGICA

COLAJ CLADIRI
 ELEV: RATULEA ANDREI CRISTIAN

CLASA A V-A I

Parc Guell

Salamandra in aglomeratie

Salamandra

Detaliu din mozaicul de pe tavan

Parc Guell, coama dragonului si panorama Barcelonei

SURSA www.departe de casa.com
DISCIPLINA: EDUCATIE TEHNOLOGICA

DRUMUL PICATURII DE APA DIN

RAU INAPOI IN RAU
 ELEV: RATULEA ANDREI CRISTIAN

CLASA A V-A I
Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de circulație continuă a apei în
cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de radiația solară și de gravitație. În cursul
parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă.
Apa se mișcă dintr-un element component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite
procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care se
ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și meteorologia.

ircuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii. Chiar Biblia face referire
de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu potopul.
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt demne de menționat:
Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele de apă se mișcă în mod
continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

 Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și a altor corpuri de apă
în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă.
Sursa de energie a acestui proces o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în
atmosferă prin transpirația solului, plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a animalelor,
numită evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din evaporație și numai 10% din
evapotranspirație.

 Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură, frig, umiditate, vorticitate) prin

mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului apei este vorba despre procesul de mișcare a apei în
stare solidă, lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa evaporată de pe suprafața oceanelor nu s-
ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitații.

 Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături lichide de apă,
formând nori sau ceață.

 Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe suprafața pământului. Forma
de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și
prelingerea de apă din ceață.

 Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se transformă direct în vapori, fără
a mai trece prin starea lichidă.

 Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul plantelor și care, în timp, se
evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza
vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin însemnați.
Ploaie la nord de Funen, Danemarca.

 Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în interiorul solului, prin umplerea golurilor
dintre particulele de sol.

 Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă) în stare lichidă.

 Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața solului. În această mișcare se
poate face distincție între:
o scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de obicei loc în straturi
subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa provenind din scurgerea
de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii;
o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin stratele freatice, fie prin
stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin
infiltrație în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafață.

 Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei subterane.

În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de precipitații pe
pământ și apoi se scurge înapoi în oceane. Totuși moleculele de apă nu își efectuează în mod necesar mișcarea în
această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate să fi fost evaporată, condensată,
precipitată și scursă de repetate rânduri sau poate să fi urmat o cale mai scurtă și să fi fost precipitată direct în
ocean, fără a mai parcurge celelalte

Bilanțul hidric global[modificare | modificare sursă]

Cantități de apă transportate anual
în cadrul circuitului apei   [5]

Cantitate medie
Fluxul de apă transportată anual
(mii km³/an)

Precipitații pe suprafața uscatului 107

Evapotranspirație de pe suprafața
71
uscatului

Scurgere de suprafață și subterană 36

Precipitații pe suprafața oceanelor 398

Evaporație de pe suprafața oceanelor 434

Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă. De asemenea, ca
medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din rezervoarele circuitului. Acest
principiu se numește legea conservării masei.
Tabelul alăturat arată cantitățile de apă care cad sub formă de precipitații sau care se ridică prin evaporație de pe
suprafața uscatului sau a oceanelor. De asemenea, se arată cantitățile de apă care se scurg de pe sol spre oceane.
Din tabel se poate constata că totalul precipitațiilor pe suprafața uscatului este egal cu suma dintre cantitatea de
apă evaporată de pe suprafața uscatului și cantitatea de apă scursă spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă
pierdută de oceane prin evaporație este egală cu suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe
suprafața uscatului și cea care provine din precipitațiile pe suprafața oceanelor. În sfârșit, cantitatea totală de apă
care intră în atmosferă prin evaporația de pe suprafața uscatului și a oceanelor este egală cu cantitatea de apă
eliminată din atmosferă prin precipitații. Se poate constata că masa totală de apă care se află în mișcare este, în
medie, de 505 km³/an.

Rezervoare[modificare | modificare sursă]
Volume de apă acumulate
în rezervoarele circuitului natural al apei   [6]

Volumul de apă Procent

Rezervor
(milioane km³) din total

Oceane 1370 97,25

Calote glaciare și
29 2,05
ghețari

Apă subterană 9,5 0,68

Lacuri 0,125 0,01

Umiditate în sol 0,065 0,005

Atmosferă 0,013 0,01

Cursuri de apă 0,0017 0,001

Biosferă 0,0006 0,00004

În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în anumite elemente ale mediului
natural, numite generic rezervoare. Aceste rezervoare și cantitățile de apă înmagazinate în medie în fiecare dintre
ele sunt prezentate în tabelul alăturat.
Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care înmagazinează peste 97% din rezervele de
apă ale planetei. Următorul rezervor ca mărime îl constituie calotele glaciare din zonele polare și ghețarii. În prezent,
ele înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar acest procent variază în timp, în funcție de ciclurile de
încălzire ale planetei. În perioadele diferitelor glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de
încălzire climatică au început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea duce la micșorarea relativă a
acestui rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură.
În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate relativ reduse. În această
categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o parte din precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc
în perioada de primăvară.

Durate de înmagazinare[modificare | modificare sursă]

Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-un anumit rezervor din
cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până când îl părăsește. Timpul efectiv de
înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite foarte largi, unele molecule petrec în rezervor un timp mult
mai scurt și altele un timp considerabil mai mare. Durata de înmagazinare se numește uneori și durată de
staționare sau timp de staționare; acest termen poate însă da naștere la confuzii, deoarece în niciunul din
rezervoare moleculele nu sunt în stare staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la diferite procese
dinamice în cadrul fiecărui rezervor.
Durata medie de înmagazinare a apei în diferite rezervoare   [6]

Durată medie
Rezervor
de înmagazinare a apei

Oceane 3.200 ani

Ghețari 20 – 100 ani

Strat sezonier de zăpadă 2 – 6 luni

Umiditate în sol 1 – 2 luni

Apă subterană de mică adâncime 100 – 200 ani

Apă subterană de mare adâncime 10.000 ani

Lacuri 50 – 100 ani

Râuri 2 – 6 luni

Atmosferă 8 zile

În tabelul alăturat sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite rezervoare din cadrul circuitului
natural. Se poate constata că aceste durate variază în foarte mare măsură de la un rezervor la altul. De exemplu,
umiditatea de la suprafața solului se menține în sol relativ scurt timp, în medie aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa
este răspândită într-un strat subțire și migrează ușor fie spre atmosferă prin evaporație și transpirație, fie se scurge
spre râuri sau strate de adâncime. Apa de foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi
înmagazinată pe durate de peste 10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit de mare se numește apă fosilă.
Din cauza modificărilor care au loc în scoarța pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe perioade atât de
îndelungate să se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea împiedica reîmprospătarea unor
rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor rezervoare subterane care nu existau înainte. În atmosferă
apa care intră prin evaporație este înmagazinată pe perioade scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se
reîntoarce pe suprafața solului sau a oceanelor sub formă de precipitații.
În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:
Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de apă a fiecărui rezervor.
Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărțirea volumului rezervorului prin debitul de apă
care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste debite trebuind să fie egale între ele pentru a respecta
principiul conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta timpul care ar fi necesar pentru umplerea
rezervorului, dacă acesta ar fi gol și nu s-ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în
întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă în special pentru apele subterane,
cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent utilizându-se izotopi radioactivi.

Cicluri biogeochimice[modificare | modificare sursă]

Marea Aral văzută din spațiu, August 1985. Din cauza unui dezechilibru cauzat de reducerea debitelor afluente, evaporația a
depășit afluxurile, nivelul apei a scăzut, iar concentrația în sare a crescut excesiv.

Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit apar procese fizice, chimice și
biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt, cel puțin în parte, legate de ciclul apei sunt ciclul carbonului și ciclul
azotului. Există însă și cicluri naturale pentru alte elemente chimice.
În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite materiale solide precum și gaze dizolvate.
Unii compuși ai carbonulului și azotului, elemente importante pentru organismele vii, sunt volatili și solubili, și de
aceea se pot deplasa prin atmosferă și astfel crea cicluri complete, asemănătoare cu cel al apei.

Mișcări neciclice[modificare | modificare sursă]

În unele părți ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanțe care însă nu iau parte la întreg ciclul.
Precipitațiile care ajung pe suprafața solului conțin anumite substanțe gazoase sau solide dizolvate. Apa care se
infiltrează și trece prin zona nesaturată în apă a solului, antrenează bioxidul de carbon din aerul care există între
particulele solide ale solului și astfel își sporește aciditatea. Această apă acidă intră în contact cu particulele de sol
sau cu roca mamă și dizolvă anumite substanțe minerale. Dacă solul are condiții bune de drenaj, apa subterană
poate conține o cantitate importantă de substanțe solide dizolvate, care în cele din urmă ajung în mare.
În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare interioară sau într-o depresiune, în loc de
a fi legate de oceanul planetar. Asemenea regiuni se numesc zone sau bazine endoreice. În asemenea cazuri,
nivelul mării interioare va menține echilibrul hidrologic, astfel încât afluxul de apă din scurgerea de pe uscat și din
precipitații pe suprafața mării interioare să fie egal cu pierderile prin evaporație.
Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate, conținutul în săruri al mărilor interioare și cel al
oceanului planetar crește în mod continuu.
Aflorimente de sare

Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate. În asemenea cazuri, ea va antrena
și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la suprafața solului, apa se va evapora, dar sărurile aduse de apă se vor
depune la suprafața solului ducând progresiv la o acumulare de săruri. Terenurile pe care se produc asemenea
acumulări de sare se numesc terenuri sărăturate sau sărături. [7]

Modificarea ciclului apei[modificare | modificare sursă]

Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost identic cu cel din diferite ere
geologice. Modificările geologice ale circuitului apei se produc relativ lent.
Acțiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă, despăduririle, extragerile de apă din
cursuri de apă sau strate subterane și altele pot însă influența circuitul apei atât la scară locală cât și la scară
planetară. Disciplina care se ocupă cu studiul influenței activităților umane asupra ciclului natural al apei și a
măsurilor necesare pentru a nu produce o desechilibrare a acestui ciclu se numește gospodărirea apelor. [8]