6. Patrimoniul naţional imobil: proceduri pentru minima intervenţie. Conservare in situ.

Concepte actuale în România.

Acţiunea de conservare şi restaurare a monumentelor istorice are o lungă tradiţie în România, dar
a devenit coerentă şi eficace odată cu înfiinţarea Comisiunii Monumentelor Istorice în, 1892, şi
emiterea unor acte legislative (1892, 1913, 1919, 1955, 1974, 1975). În secolul al XIX-lea,
monumentele au fost privite „ca argument al apartenenţei la acelaşi neam a românilor de
pretutindeni; ca o formă de manifestare a originii daco-romane şi a continuităţii poporului nostru
în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, în sfârşit, ca armă de luptă pentru realizarea unităţii
naţionale”. Monumentele istorice au valoare documentară, ştiinţifică, şi, în acelaşi timp, fac parte
din „fişa autobiografică a poporului”. Politica de conservare şi restaurare a monumentelor
introduce un alt element definitoriu (pe lângă valoarea naţională şi importanţa ştiinţifică) al
monumentelor istorice: criteriul cronologic. „În cazul monumentelor istorice, avem în vedere
clădiri mai vechi de 50 de ani (deşi pot fi alese şi construcţii mai noi, dacă au o valoare
excepţională). Cu cât o clădire este mai veche, cu atât este mai valoroasă, pentru că, pe măsura
trecerii timpului, s-au păstrat puţine construcţii similare din aceeaşi perioadă”. De asemenea,
„siturile arheologice trebuie să fie, în general, mai vechi de 100 ani”. Există chiar o clasificare a
monumentelor istorice care foloseşte ca unic criteriu cronologia: foarte vechi (peste 400 ani
vechime), vechi (200-400 ani vechime), relativ vechi (100-200 ani), recente (construcţii din
perioada 1914-1950). Un program privind politica de conservare şi restaurare a monumentelor
istorice ar trebui să ţină seama de faptul că nu există un singur trecut obiectiv, ci mai multe
interpretări subiective ale acestuia, făcute din prezent. În consecinţă, criteriile de selecţie nu sunt
„obiective”, eterne; ele reflectă semnificaţiile pe care actorii sociali din prezent le acordă
monumentelor. Aceste criterii avute în vedere de politica actuală de conservare, depind doar de
sensurile acordate trecutului, născute la interfaţa dintre câmpul politic, cultural şi practica
arheologică. Dar aceste înţelesuri sunt în permanentă schimbare, în consecinţă şi “criteriile de
apreciere” a monumentelor ar trebui să fie continuu dezbătute.
“Monumentul istoric nu ne aparţine. El aparţine în parte celor care l-au edificat şi în parte
generaţiilor care ne vor urma.”Monumentul poate fi: consolidat, întreţinut, dar de o manieră
“invizibilă”.
Necesitatea stabilirii unor principii generale de aplicat în domeniul privind conservarea şi
restaurarea monumentelor a apărut după începutul acţiunilor întreprinse în acest domeniu în
prima jumătate a veacului al XIX-lea. De la început, problema cea mai dificilă în cadrul
lucrărilor de restaurare a fost aceea a refacerii sau a înlocuirii unor părţi importante ale
monumentelor, părţi a căror vechime şi stare de degradare avansată obligau pe restaurator să
facă lucrul acesta. S-a pus însă atunci înnrebarea : ce devine monumentul vechi? Ce mai rămine
din el şi ce valoare mai are ca document istoric sau artistic?
Întreprinzând lucrările necesare conservării monumentelor vechi, restauratorii s-au găsit astfel în
faţa a două cerinţe contradictorii: a păstra, şi a reface pentru a păstra. Principiile pe care s-au
bizuit restauratorii întregului veac al XIX-lea şi a primelor decenii ale veacului nostru puşi în
faţa acestei dileme au fost foarte vânate. În decursul scurtei sale cariere, istoria restaurărilor a
înregistrat în mare patru perioade, fiecăreia din aceste perioade corespunzându-i anume idei şi
anume directive, care au fost aplicate, cel puţin în parte, în mai toate ţările Europei.
- Perioada I (prima jumătate a veacului al XIX-lea) a fost denumită de specialişti empirică.
În cadrul acestei perioade, în alegerea principiilor de restaurare a domnit liberul arbitru. S-a

1
urmărit în general conservarea acelor monumente care ameninţau să se năruie prin consolidări,
proptiri, zidiri de goluri, adăugări de contraforţi etc.
- Perioada a II-a este aceea care corespunde celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Această perioadă, pe care o putem numi doctrinară, a fost dominată de două tendinţe, ambele de
esenţă romantică dar diametral opuse. Una a fost aceea a restaurărilor doctrinare bazate pe ideea
unităţii de stil ce trebuia să caracterizeze orice monument restaurat, idee al cărei promotor a fost
arhitectul francez Eugen Emmanuel Viollet le Duc (1814-1879). A doua, a fost ideea respectului
faţă de monument împins până la interzicerea oricărei intervenţii care ar fi trecut dincolo de o
simplă întreţinere, adică nici chiar o consolidare a acelor părţi ce ar fi ameninţat să se năruie.
Autorul şi răspânditorul acestei teorii, care şi-a găsit mulţi adepţi dar o aplicare relativ foarte
redusă, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, a fost criticul de artă englez John Ruskin
(1819-1900).
- Perioada a III-a, iniţiată către sfârşitul veacului al XIX-lea, este aceea a restaurărilor
istorice. Preocuparea de bază şi toate acţiunile întreprinse de restauratorii adepţi ai noii teorii s-
au îndreptat către conservarea monurnentelor pe cît posibil în starea în care ni le-a lăsat trecutul,
respecdndu-se, cu alte cuvinte, istoria fiecărui monument.
- Perioada a IV-a este aceea a zilelor noastre, în cadrul căreia se admite, în anume condiţii,
alături de restaurarea istorică şi o restaurare cu completări, aceasta făcându-se loial, în stilul
epocii noastre, respectându-se însă locul şi dimensiunile părţilor originale, lipsă, care se
înlocuiesc. Principiile cele mai bine argumentate şi formulate, cele care pentru aceste motive au
şi fost adoptate aproape de toţi specialiştii din cele mai multe ţări, au fost cele stabilite în cadrul
unor reuniuni internaţionale.
Noţiunea de monument istoric cuprinde atât creaţia arhitecturală izolată dar şi aşezarea urbană
sau rurală care aduce mărturia unei civilizaţii anumite, a unei evoluţii semnificative sau a unui
eveniment istoric. Ea se extinde nu numai asupra marilor creaţii ci şi asupra operelor modeste
care au căpătat cu trecerea timpului o semnificaţie culturală.
În activitatea de conservare-restaurare, unul din factorii determinanţi este controlul
parametrilor ambientali: umiditatea, temperatura, lumina naturală sau artificială. Aceştia sunt
factorii ambientali şi pe lângă ei mai trebuie luaţi în considerare şi factorii ambientali externi
cum ar fi: variaţiile diurne, sezoniere şi anuale, orientarea clădirii, tipul clădirii (veche sau nouă).
Însă este important de subliniat faptul că există diferenţe fundamentale între construcţiile vechi şi
cele moderne. În clădirile vechi umiditatea ridicată este produsă prin infiltraţii şi are un caracter
cronic, iar în clădirile noi există o umiditate din construcţie care prezintă un caracter trecător. În
zidurile moderne apa provine din tencuiala utilizată la construcţie. Umiditatea de construcţie este
răspândită uniform în toată clădirea nouă, cu o intensitate mai mică de sus în jos şi dispare rapid
în timp. Umiditatea de infiltraţie este răspândită neregulat şi este staţionară sau progresivă în
timp.
În clădirile vechi, umiditatea de infiltraţie a zidurilor poate proveni fie din sol, prin ascensiune
capilară, fie din aer prin condensare.
Principalele caracteristici ale umidităţii capilare ascendente sunt:
- Independenţa de anotimpuri;
- Capacitatea redusă de urcare prin pereţi,
- Impregnarea întregii grosimi a zidului de la un perete la celălalt;
- Absorbirea apei din pământ;

2
 - Eliminarea relativ rapidă după repararea reţelei de apă sau după suprimarea contactului
cu pânza freatică.
Umiditatea rezultată prin condensarea vaporilor de apă are următoarele caracteristici:
- Se manifestă în acelaşi an, în acelaşi anotimp;
- Se ridică la un anumit nivel;
- Udă suprafaţa pereţilor şi se combină cu materialele de finisare;
- Absoarbe vaporii de apă din aer, prin răcirea vaporilor conţinuţi;
- Se poate elimina rapid prin încălzirea şi ventilarea spaţiului şi apare din nou.
Dacă lipsesc datele necesare orientării asupra provenienţei apei este necesar să se inspecteze
perimetrul clădirii şi să se verifice puţurile de apă, canale, conductele din apropiere sau pierderi
de apă, sau dacă apa de la ploi este bine colectată.
Caracteristicile umidităţii provenite în urma defecţiunilor instalaţiilor de canalizare, ploi:
- Se manifestă puternic, dar localizat într-o singură zonă a clădirii, pe o singură latură a
acesteia;
- Apare la o singură clădire sau la un număr limitat de construcţii apropiate;
Umiditatea produsă de pânza freatică se caracterizează prin:
- Afectează întreaga clădire uniformă;
- Nivelul maxim de creştere este în legătură cu direcţia nord- nord est;
- Este comună tuturor clădirilor din aceeiaşi zonă, construite din aceleaşi materiale;
- Nu prezintă de-a lungul anului oscilaţii ale nivelului de creştere.
Indiferent de cauza umidităţii, pe zidurile afectate se pot întâlni pete pe tencuială, eroziuni şi
efloreşcenţe de săruri. Astfel, trebuie să fie foarte clar că în cazul clădirilor cu probleme de
umiditate a zidurilor, depozitarea sau expunerea obiectelor de mare valoare nu trebuie să se facă.
Pentru însănătoşirea zidurilor se iau măsuri corespunzătoare, în funcţie de fiecare caz în parte.
Apa există pretutindeni, în toate mediile, fiind un compus esenţial al materiei vii şi al celei
minerale. Cristalele n-ar putea exista fără o anumită cantitate de apă de cristalizare. Şi dacă se
vorbeşte de cristale, trebuie admis implicit că formarea lor este funcţie de prezenţa sau absenţa
acestei cantităţi bine determinate, de apă de cristalizare.
Bunurile culturale, monumentele istorice, construcţiile moderne rămân în fond materiale mai
mult sau mai puţin poroase, mai mult sau mai puţin active din punct de vedere chimic,
constituind suportul migraţiei apei sub formă de soluţii de săruri. Aceste migraţii de umiditate
ascultă de legile echilibrului termodinamic. În fond avem de-a face cu corespondenţă funcţională
biunivocă: un gradient de temperatură şi unul de migraţie a umidităţii, care se influienţeză
reciproc. Întotdeauna, sensul migraţiei va fi de la nivel energetic mai înalt către cel mai coborât.
Cauzele invadării de umiditate a unui element de construcţie pot fi, clasificate în trei categorii:
- Cauze accidntale-datorate fisurii sau spargerii unor conducte sanitare, a acoperişurilor,
hidroizolaţiilor de evacuare apelor meteorice, inundaţiilor;
- Cauze funcţionale-datorate apariţiei condensului din cauza ventilări defectuoase, a
încălzirii sau izolării termice necorespunzătoare a construcţiei sau din cauza producerii
vaporilor de apă în sistem deschis;
- Cauze relaţionale-datorate interacţiunii dintre umiditatea din terenul de amplasare –
fundaţie-construcţie.
Din cauze funcţionale, în apartamentele blocurilor insuficient încălzite prin sistemele de
termoficare, cu o izolaţie termică insuficientă a pereţilor, utilizând pentru încălzire gazul metan
în ardere liberă sau uscând rufe în casă, de unde rezultă vapori de apă care condensează pe pereţii

3
mai reci, absorbindu-se în aceştia. În timp, pereţii se saturează cu umiditate, apare mucegaiul,
finisajele se degradează, locuinţa devenind insalubră.
Creşterea umidităţii solului peste limitele normale este datorată fie existenţei sau apariţiei unei
pânze freatice în preajma fundaţiei clădirii, ale acumulărilor de ape meteorice al căror regim de
evaporare naturală a fost perturbat. Această umiditate excesivă a solului migrează prin
capilaritate în fundaţie şi elementele de construcţie ale clădirii, provocând igrasia.
Pericolul degradării oricărui fel de material poros, care este parcurs de soluţiile de săruri, este un
fenomen natural foarte cunoscut. Cu ocazia evaporării apei, cristalizarea sărurilor conţinute
implică o creştere de volum a porilor şi, ca urmare, distrugerea progresivă a materialelor, cu
începere de la suprafaţă către adâncimea materialului. În acelaşi timp un procent de umezeală
mai mare de 3-5% reduce considerabil propietăţile termoizolante ale diferitelor materiale,
stimulează dezvoltarea unor anumite organisme vegetale- merulius lacrimans- sau bacterii, astfel
încât face de neînlocuit clădirile în care a pătruns.
Tehnicile şi acţiunile de restaurare-conservare specifice pietrei sunt eliminarea sărurilor,
curăţirea suprafeţei, consolidarea rocii deteriorată fizic sau chimic în urma poluării, distrucţiile
accidentale severe care pe lângă consolidare, impermealizări şi reîntregire redându-se forma
iniţială a formei. Suma intervenţiilor se justifică când la încheierea procedeelor să poată fi
înlăturată umiditatea higroscopică din piatră. Prezenţa sărurilorîn structura intimă generează
pătări, eflorescenţe, tensiuni mecanice prin recristalizare chimică. Eliminarea din litostructură
este una din cea mai importantă activitate de restaurare. În această direcţie se poate face apel la
trei tehnici des utilizate, în funcţie de aderenţa sărurilor: scufundarea întregului bloc în apă
pentru solubilizarea sărurilor. Această metodă poate fi aleasă în urma testelor care certifică
diluţia pentru aducerea blocului la o umiditate de echilibru , pentru bunurile culturale cu caracter
mobil. O altă metodă este aplicarea unor comprese care de asemenea au în componentul de
umezire solventul capabil să înlăture sărurile.Se mai pot folosi celuloze din pulberi neutre cu un
liant miscibil într-un solvent prin solubilizări în apă şi comprese umezite bazate pe difuziune.
Presiunea de difuziune se manifestă în funcţie de temperatura feţei de piatră şi cea internă a
pietrei. Elementele umede din comprese vor migra spre interior, iar compresele se scot în
momentul în care componentul umed s-a pierdut, iar compresa umedă nu are starea rigidă care la
orice intervenţie să dea dovadă de friabilizare. Prin spălarea pietrei are loc trecerea apei aspirate
sub zid. Vidul ajută pătrunderea apei în profunzime la valori superioare tratamentului în mediu
ambiental.
Curăţarea este posibilă prin metode mecanice sau chimice când are loc înlăturarea impurităţilor
din piatră. Prin curăţirile mecanice se folosesc jeturi de nisip cu presiune controlată care să nu
afecteze tipul de tăietură – finisaj. O altă metodă utilizată ar fi folosirea unor jeturi de apă sau
vapori sub presiune. Jeturile au o presiune controlată ca şi la aparatul ce fac vapori sub presiune.
Apa din jeturi are efect dizolvant care poate fi potenţat de introducerea în apă a agenţilor de
înmuiere. Recent operaţiile de curăţare se focalizează pe zona afectată, piatra nefiind atinsă.
Consolidarea intervine şi se justifică prin refacerea microstructurii pietrei. La început s-au folosit
ca material sarea, laptele de var, ceruri, răşini naturale, săpunuri, apoi s-a trecut la răşini sintetice
sau organice: fluosilicaţi, esteri, acid silicic. Orice consolidare se face atunci când se dovedeşte
că nu modifică sever propietăţile fizice ale bunului. Cu foarte mare precauţie se folosesc rocile
cu porozitate pronunţată sau fină. La elementele arhitecturale sau de tipul decoraţiunilor
sclupturale s-a realizat o răşină acrilică monomeră care a dovedit o penetrare profundă în
structura pietrei. Se mai folosesc răşinile monomere sub raze ‫ﻻ‬, dar a fost întreruptă. Esterii

4
acidului silicic prin precipitare se transformă în liantul care cimentează granulele din
componenţa rocilor sedimentare. La această metodă se face apel la o tehnică ce utilizează
reactivi cu 1-2 componente, iar integrarea cromatică se face după consolidare.
Impermeabilitatea – umiditatea este cauza degradărilor pietrei aşa cum am văzut până acum.
Degradările provocate de îngheţ provoacă cristalizarea sărurilor care la rândul lor duce la
creşterea microorganismelor pe rocă.
Infrastructurile sunt elemente elevate suprateran ce materializează în faţadele diferitelor clădiri în
diferitele stiluri arhitecturale. Sunt utilizate o serie de căptuşeli protectoare care prin uscare devin
transparente. Când hidroizolaţia clasică este completată cu lucrări de tipul şanţ de dren cu filtru
invers capabil pentru difuziune spre infrastructură şi soclu edificiului. Soluţia nu se aplică dacă
avem intervenţii realizate după curăţirea aleilor interioare. Se pot utiliza siliconate solubile în apă
devenind insolubile după consumarea reacţiei de carbonatare. Siliconatele sunt puţin rezistente şi
utilizate necontrolat în diluţie , în apă dezvoltă eflorescente.
Uscarea zidurilor poate fi cauzate de ascensiunea capilară, de infiltraţie ce are ca sursă
precipitarea şi condensarea fără ca roca să fie condiţionată. Ea este de natură higroscopică, iar ea
mai poate fi prezentă ca urmare a defectelor sau viciilor. Pentru înlăturarea umidităţii pot fi
utilizate reechilibrajul prin dispozitive tehnice capabile pentru acest fenomen. În hidroizolaţia
orizontală se utilizează metoda perforării zidului ce creează fante orizontale unde sunt introduse
foi de metal sau plastic completate în hidroizolaţie cu impregnare sub presiune a unei soluţii
silicifiante sau răşini sintetice, iar între folii se pot folosi masticurile de etanşare.
O altă metodă folosită constă în practicarea unor găuri orizontale umplute cu batoane de răşină
sintetică care crează o barieră orizontală şi compactă.

Chirpicii
În zonele aride, încă din timpuri străvechi s-au folosit cărămizile din lut pentru construirea
clădirilor şi zidurilor oraşelor. Le găsim la primele aşezări din Anatolia, al clădirilor culturilor
avansate din Egipt, Mesopotamia şi Persia, dar şi în părţile sudice ale Americii de Nord, unde
acestea erau un important material de construcţie deoarece erau rezistente la intemperii şi puteau
fi reparate uşor. Degradarea s-a instalat când asemenea clădiri şi aşezări au fost abandonate, iar
efectele intemperiilor au putut ataca în continuare părţile avariate.
Conservarea chirpiciului prin impregnare prezintă două probleme. În primul rând, este foarte
costisitoare deoarece construcţiile din chirpici sunt atât de mari, încât practic este imposibil de
plătit pentru imensele cantităţi de lichid necesare pentru impregnarea cărămizilor şi astuparea
găurilor din mortar. În al doilea rând, chiar dacă adâncimea la care pătrunde substanţa hidrofobă
poate fi de câţi-va cenitmetri, aceasta nu împidică apa de ploaie să pătrundă prin muchia unui
perete şi să degradeze chirpiciul în asemenea măsură încât părţi mari, impregnate, ale peretelui să
cadă pur şi simplu. Asemenea degradări se pot vedea la ruinele primelor biserici făcute de
coloniştii spanioli din Arizona şi New Mexico. Este foarte clar că cea mai bună protecţie se
realizează prin acoperirea sursei pericolului, adică muchia peretelui, cu noi cărămizi din chirpici,
care conţin un liant de bază de răşină sintetică, adăugat în timpul fabricării pentru a se întări
(deosebit de adecvate sunt răşinile poliuretanice şi acrilice). Dacă realizarea unei protecţii sigure
împiedică pătrunderea umezelii de sus, în continuare, faţada verticală poate fi apoi impregnată cu
un ester siliconic, care pătrunde destul de adânc pentru a ancora suprafaţa consolidată.

5
Mozaicul
În cazul mozaicului, refacerea lui la locul descoperirii, fixarea elementelor, reasamblarea
adecvată şi montarea pieselor reprezintă probleme tehnice specifice, care sunt uşurate de
folosirea adezivilor moderni. Recuperarea mozaicului începe cu punerea unui suport textil peste
aceasta. Până nu demult în acest scop se foloseau cleiul de oase cu un adaos de glicerină şi zahăr
de trestie pentru o elasticitate mai bună; în prezent, acestea nu se mai folosesc, fiind complet
înlocuite cu acetat de poliviniln sau răşini epoxidice. Alegerea se face în funcţie de starea
mozaicului şi de condiţiile reconstruirii sale. Acetatul de polivinil poate fi folosit numai dacă
solul este uscat, în timp ce câteva tipuri de răşină epoxi pot fi folosite numai şi în medii umede.
De regulă, ambele substanţe se amestecă cu lianţi şi produşi minerali de umplere ca: nisip, fibre
de sticlă (pentru a le întări) şi bentonită.
Aceste adezive sunt folosite pentru a lipi câteva straturi de pânză din bumbac peste faţa
mozaicului, care este scos cu dalta de pe fundamentul din mortar. Stratul de mozaic detaşat poate
fi apoi făcut să alunece pe o scândură, dacă suparafaţa nu depăşeşte 1m 2, astfel el poate fi rulat.
Apoi mozaicul este întors, iar vechiul mortar este îndepărtat. Înainte se obişnuia să se repună
mozaiucul, folosindu-se ipsos, mortar de var, mortar de ciment sau beton armat. Dezavantajul
acestor materiale constă în greutatea mare. Mai potrivite sunt mortarele pe baza de acetat de
polivinilin, continand aprox. 50% ciment drept produs de umplere; acestea au o greutate mai
mică şi oferă o legatură mai bună. Pe de altă parte, pentru acestea e nevoie de o perioadă mai
lungă de timp, să se întărească şi rămân sensibile la umezeală. În prezent, mortarele pe bază de
răşină sintetică care conţin mixtură de răşini epoxidice şi nisip sunt folosite între straturi foarte
subţiri, nu mai mult de 1 mm, care apoi sunt întărite pe spate cu o pânză din fibră de sticlă.
Structurile din carton sau aluminiu în formă de fagure constituie o bună alternativă, datorită
greutăţii scăzute. Din nou, răşina epoxidică sau poliesterică este folosită pentru a acoperi spatele
mozaicului, iar panoul în formă de fagure este presat peste el. De îndată ce suportul este fixat pe
spate, pânza şi stratul adeziv sunt îndepărtate de pe partea din faţă, încheieturile sunt fixate cu
mortar de răşină sintetică, iar suprafaţa este lustruită şi curaţată.