1562–1570[modificare 

| modificare sursă]
Intervenția Danemarcei, Suediei și Poloniei-Lituaniei în Livonia a declanșat o perioadă de luptă
pentru controlul asupra Regiunii Baltice, concept denumit la acea vreme dominium maris baltici(en).
[47]
 Deși primii ani de război s-au caracterizat prin lupte intensive, în 1562 a început o perioadă de
lupte de intensitate scăzută, care a durat până în 1570 când luptele s-au reintensificat.
[48]
 Danemarca, Suedia și, până la un punct, Polonia–Lituania, erau mai preocupate cu Războiul
de Șapte Ani al Nordului(en) (1563–1570) care se desfășura în Baltica de Vest,[49] dar Livonia și-a
păstrat și ea importanța strategică.[29] În 1562, Danemarca și Rusia au încheiat tratatul de la
Mojaisk(en), respectându-și reciproc revendicările în Livonia și menținând relații amicale.[50] În 1564,
Suedia și Rusia au încheiat și ele un armistițiu pe șapte ani.[51] Atât Ivan al IV-lea cât și Eric al
XIV-lea arătau semne de boală mintală,[52] Ivan al IV-lea întorcându-se împotriva unei părți a
boierimii și a locuitorilor din țarat, opricinina(en) începând în 1565, ceea ce a lăsat Rusia într-o stare
de haos și război civil.[40]

Războiul Rusiei cu Lituania[modificare | modificare sursă]

Canibalism în Lituania, în timpul invaziei rusești din 1571, stampă germană

Când a expirat armistițiul ruso-lituanian în 1562, Ivan al IV-lea a respins oferta de prelungire
venită din partea lui Sigismund.[40] Țarul se folosise de această perioadă de armistițiu pentru a
masa mai multe forțe în Livonia, și a invadat Lituania.[40] Armata sa a prădat Vitebskul și, după o
serie de conflicte de frontieră, a cucerit Polotskul în 1563.[40] Au urmat victorii lituaniene în bătălia
de la Ula(en) din 1564[40] și la Czasniki(en) (Ceașniki) în 1567, perioadă de conflict intermitent între
cele două părți. Ivan a continuat să câștige teren între orașele și satele din Livonia centrală, dar
Lituania l-a împiedicat să ajungă pe coastă.[53] Înfrângerile de la Ula și Czasniki, împreună cu
defecțiunea lui Andrei Kurbski, l-au făcut pe Ivan al IV-lea să-și mute capitala la Kremlinul din
Alexandrov(en) în timp ce ceea ce el considera a fi opoziția împotriva lui era reprimată e
către opricinikii săi.[40]
O mare solie a plecat din Lituania către Moscova în mai 1566.[54] Lituania era pregătită să împartă
Livonia cu Rusia în ideea că o ofensivă comună va îndepărta Suedia din regiune. Diplomații ruși
au luat aceasta ca pe un semn de slăbiciune, și l-au sfătuit pe Ivan să cucerească toată Livonia,
inclusiv Riga, cedând în schimb doar Curlanda din sudul Livoniei și Polotskul de la frontiera ruso-
lituaniană.[55] Transferul Rigăi și al gurilor Dvinei îi îngrijora pe lituanieni, întrucât mare parte din
comerțul lor depindea de libera trecere prin acest coridor de transport și ei deja ridicaseră
fortificații pentru a-l apăra.[55] Ivan și-a extins cererile în iulie, cerând și Öselul, Dorpatul și Narva.
Nu se întrevedea niciun acord și s-a convenit asupra unei pauze de zece zile în negocieri, timp în
care s-au ținut diverse întâlniri între ruși (incluziv zemski sobor, Adunarea Țării) pentru a discuta
problemele curente.[55] În cadrul Adunării, reprezentanții bisericii au insistat pe necesitatea de a
„păstra” Riga (care nu fusese încă cucerită)[56] în timp ce boierii se fereau să accepte o pace
cuprinzătoare cu Lituania, temându-se de pericolul reprezentat de un stat polono-lituanian.
Discuțiile au fost apoi oprite și ostilitățile reluate după întoarcerea solilor în Lituania.[55]
În 1569, tratatul de la Lublin a consfințit unirea Poloniei cu Lituania în Uniunea Polono–
Lituaniană. Ducatul Livoniei(en), unificat cu Lituania prin Uniunea de la Grodno(en) din 1566, a intrat
sub suveranitate comună polono-lituaniană.[57] În iunie 1570, s-a semnat un armistițiu de trei ani
cu Rusia.[58] Sigimund al II-lea, primul rege al Uniunii, a murit în 1572 lăsând tronul Poloniei fără
succesor clar pentru prima oară din 1382 și astfel au început primele alegeri deschise din istoria
Poloniei. Unii nobili lituanieni au propus un candidat rus, în încercarea de a conserva autonomia
Lituaniei. Ivan a cerut însă în schimb retrocedarea Kievului, o încoronare ortodoxă
și monarhie ereditară în paralel cu a Rusiei, și ca fiul său, Fedor, să fie rege.[59] Alegătorii au
respins cererile și l-au ales în schimb pe Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Carol
al IX-lea al Franței.[60]

Războiul Rusiei cu Suedia[modificare | modificare sursă]

În 1564, Suedia și Rusia au convenit asupra tratatului de la Dorpat(en), prin care Rusia recunoștea
dreptul Suediei asupra Revalului și altor castele, iar Suedia accepta dominația Rusiei asupra
restului Livoniei.[61] În anul următor, s-a semnat un armistițiu de șapte ani între Rusia și Suedia.
[54]
 Eric al XIV-lea al Suediei a fost detronat în 1568 după ce ucisese câțiva nobili (Sturemorden(en))
în 1567, și a fost înlocuit de fratele său vitreg Ioan al III-lea.[62] Atât Rusia cât și Suedia aveau la
acea vreme alte probleme, și erau dornice să evite escaladarea conflictului din Livonia.[63] Ivan al
IV-lea ceruse să fie adusă în Rusia soția lui Ioan, prințesa polono-lituaniană Ecaterina
Jagellonica, întrucât fusese în concurență cu Ioan pentru intrarea prin căsătorie în familia regală
polono-lituaniană. În iulie 1569, Ioan a trimis o solie în Rusia, în frunte cu Paul
Juusten(en), Episcopul de Åbo(en)[64] care a sosit în Novgorod în septembrie, după care la Moscova
au sosit ambasadorii trimiși de Ivan în 1567 în Suedia pentru a o aduce pe Ecaterina. Ivan a
refuzat să se întâlnească el însuși cu solii, pe care i-a obligat să negocieze în schimb cu
guvernatorul Novgorodului.[64] Țarul a cerut ca emisarii suedezi să-l trateze pe guvernator ca pe
„fratele regelui lor”, dar Juusten a refuzat. Guvernatorul a ordonat apoi un atac asupra soliei
suedeze și să li se ea hainele și banii, apoi să fie privați de hrană și de apă și să fie plimbați
dezbrăcați pe străzi.[64] Deși suedezii trebuia să fie mutați și la Moscova, din fericire pentru ei,
acestea se întâmplau exact în timp ce opricinikii în frunte cu Ivan erau pe drum către un atac
asupra Novgorodului(en).[58]
La întoarcerea sa la Moscova în mai 1570, Ivan a refuzat să se întâlnească cu solia suedeză și,
după semnarea unui armistițiu de trei ani cu Uniunea Polono-Lituaniană în iunie 1570, nu se mai
temea de război din partea acesteia.[58] Rusia considera aducerea Ecaterinei ca pe o precondiție
a oricărei înțelegeri, iar suedezii au convenit să se întâlnească la Novgorod pentru a discuta
chestiunea.[58] Conform lui Juusten, la întâlnire, rușii au cerut suedezilor să renunțe la
revendicarea Revalului, să furnizeze la cerere două sau trei sute de călăreți, să plătească 10.000
de taleri despăgubiri directe, să predea Rusiei niște mine de argint din Finlanda, aflate în
apropierea graniței și să-i permită țarului să poarte numele de „domn al Suediei”. Solia a plecat
după ce a primit de la Ivan un ultimatum prin care cerea cedarea de către Suedia a teritoriului din
Livonia, altfel va fi război.[65] Juusten a rămas în urmă, în timp ce Ioan a respins cererile lui Ivan,
și războiul s-a reluat.[66]

Impactul Războiului de Șapte Ani al Nordului[modificare | modificare

sursă]
Fricțiunile între Danemarca și Suedia duseseră la Războiul de Șapte Ani al Nordului(en), izbucnit în
1563 și încheiat în 1570 prin tratatul de la Stettin(en).[67] Desfășurat în principal în sudul și
vestul Scandinaviei, războiul a implicat bătălii navale majore duse în Marea Baltică.
[67]
 Când Varbergul(en) danez a capitulat în fața forțelor suedeze în 1565, 150 de mercenari danezi
au scăpat de masacrul care a urmat trecând de partea Suediei.[68] Printre aceștia, se număra
și Pontus de la Gardie(en),[68] care avea să devină un important comandant suedez în Războiul
Livonian.[69] Livonia a fost și ea afectată de campania navală a amiralului danez Peter sau Per
Munck(en), care a bombardat de pe mare Revalul suedez în iulie 1569.[70]
Conform tratatului de la Stettin, Danemarca a devenit puterea supremă și dominantă în Europa
de Nord, dar nu a reușit să restaureze și Uniunea de la Kalmar. Condițiile nefavorabile Suediei au
dus la o serie de conflicte care s-au încheiat doar odată cu Marele Război al Nordului din 1720.
  Suedia a acceptat să-și predea posesiunile din Livonia în schimbul unei plăți din
[71]

partea sfântului împărat roman Maximilian al II-lea. Maximilian nu a reușit însă să plătească

compensațiile cerute, astfel că și-a pierdut influența în afacerile baltice.[71] Termenii tratatului
privind Livonia au fost astfel ignorați și Războiul Livonian a continuat.[72] Din punctul de vedere al
lui Ivan, aceasta doar a permis puterilor implicate să formeze o alianță împotriva lui, acum că nu
se mai luptau între ele.[73]