Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dokumen - Tips Sinteza Istorie Clasa A XII + Teste
Dokumen - Tips Sinteza Istorie Clasa A XII + Teste
1
unificare a triburilor geto-dace si creare a statului dac. Acţiunea se va încheia în anul 48 î.H. conform
inscripţiei de la DIONYSOPOLIS (Balcic, Bulgaria), care îl numea pe Burebista "stăpânitorul tuturor
ţinuturilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre" , devenind "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia".
Intr-un timp relativ scurt Burebista, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre
vest si si nord-vest până la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord până la Carpatii Padurosi spre est
pana la Bug si Marea Neagra iar spre sud, peste Dobrogea, până la munții Haemus (Munții Balcani).
Un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putând ridica la lupta, potrivit aceluiasi autor,
o armata de 200.000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri.
Centrul noului stat era "MUNTELE SFÂNT"- COGAIONON (Strabon) atestat pe Dealul
Grădiştii în Masivul Şureanu. In această zonă el realizează un sistem de fortificaţii bazat pe MURUS
DACICUS. De aici este promovată o nouă politică interna, bazată pe ”sobrietate, abstinenta și
ascultare de porunci”.
Politica externă a fost marcată de dorința lui Burebista de a obține recunoașterea statului său
din partea Romei. In acest sens, el a intervenit si in razboiul civil de la Roma (49-48 iH), luând partea
lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Regele dac a trimis lui Pompei o solie cu misiunea de a
negocia o alianță. Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre
acesta a cuceririlor sale. Dar inainte ca oastea dacă sa ajunga la locul bataliei, Pompei a fost invins de
Cezar in bătălia de la Pharsalos(48 iH, Grecia). Cu toate acestea amenințarea geto-daca a continuat să
producă ingrijorare la Roma, încât insusi Cezar se pregatea sa pornească asupra Daciei, in fruntea unei
mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece în 44
iH, Cezar este asasinat in Senat. La scurt timp Burebista cunoaște aceeași soartă.
După moartea lui Burebista, statul dac se destramă. Conform spuselor lui Strabon în patru, iar
apoi cinci regate mai mici şi evident mai slabe din punct de vedere militar. Cel mai important rămâne
cel care își avea centrul la Mutele Sfânt-Cogaionon. Aici este atestată o continuitate dinastică:
DECENEU: îi succede lui Burebista in funcția de rege, păstrând-o și pe cea de mare preot.
Ridică o nouă capitală a regatului inititulată Sarmizegetusa Regia. (Sarmizegetusa cea regească).
COMOSICUS: ”iar după ce Deceneu a murit, (dacii) l-au avut în, aproape aceeași venerație,
pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale,
și rege peste dânșii și mare preot, și judeca poporul ca judecător suprem“ (Iordanes; Getica; 73-74).
SCORILO: a domnit după spusele lui Iordanes, vreme de 40 de ani. A fost predecesor, poate
chiar frate al lui Duras-Diurpaneus. Se crede că era tatăl lui Decebal. În timpul lui, dacii voiau să atace
Imperiul Roman sfâșiat de războaiele civile de după moartea împăratului Nero, dar Scorilo i-a oprit
convingându-i atât prin fapte cât și prin vorbe că greșesc. În prezența poporului, el a pus doi câini, ce
reprezentau cele două tabere romane aflate în război civil, să se lupte, apoi le-a arătat un lup, care îi
simboliza pe daci. Câinii au renunțat în a se lupta între ei și l-au atacat pe lup. Astfel a reușit să
demonstreze dacilor că dacă ei îi vor ataca pe romani, aceștia vor înceta să se războiască între ei, și
mai mult, se vor uni împotriva dușmanului din afară.
DURAS: In timpul sau, prezenta romana in zona Dunarii de Jos devine o amenintare pentru
statul dac. In anul 9-10 era creata provincia Panonnia (Ungaria de azi), iar in anul 15 dH provincia
Moesia (Bulgaria si Dobrogea de azi). Pentru a elmina aceasta amenintare, initiaza in iarna lui 85-86
dH, o campanie militara care a pustiit malurile sudice ale Dunării. Campania a provocat la Roma o
mare spaimă, deoarece mulțimea se temea că dușmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului
și va devasta totul.
DECEBAL: ultimul rege dac.
DIURPANEUS/DECEBAL (87-106 dH)
Al doilea război daco-roman (105-106). În ciuda păcii încheiate, ambele tabere se pregătesc de război.
Între anii 103-105 arhitectul Apolodor din Damasc construieşte peste Dunăre, la Drobeta, un pod de
piatră cu suprastructură din lemn, în timp ce Decebal reface cetățile distruse în primul război.
În vara lui 105, începe al doilea război daco-roman. Pretextul războiului a fost prinderea de
către daci a comandantului trupelor romane staţionate în Banat şi Oltenia, CNEIUS POMPEIUS
LONGINUS. Legiunile romane trec Dunărea pe podul de la Drobeta şi atacă Sarmizegetusa din vest,
pe Valea Bistrei, din sud, pe Valea Jiului, şi din est pe Valea Oltului.
În vara 106, după capturarea şi distrugerea cetăţilor dace din Munţii Şureanu, legiunile romane
asediază Sarmizegetusa pe care o cuceresc. În speranţa de a organiza rezistenţa împotriva romanilor,
Decebal se refugiază în munţii din apropiere. Urmărit de centurionul Tiberius Claudius Maximus,
regele dac se sinucide. Tiberius ii taie capul lui Decebal şi îl duce împăratului Traian. Legenda istorică
afirmă că un trădător dac, pe nume Bacilis, a dezvăluit romanilor locul unde se afla comoara lui
Decebal. Câteva zeci de tone de aur şi argint au fost duse la Roma. Timp de 133 de zile cetăţenii
romani au primit mâncare şi au vizionat gratuit lupte cu gladiatori.
La 11 august 106, Dacia este proclamată provincie romană, sub numele de DACIA FELIX
(Dacia cea fericită)(106-271/274).
4
Legiunea XIII Gemina, la Apulum, legiunea IV Flavia Felix la Ssarmizegetusa. În Moesia, pe linia
Dunării, se aflau Legiunea I Italica şi Legiunea XI Claudia.
In cadrul noii provincii se va desfășura procesul de ROMANIZARE. Proces complex și
îndelungat de preluare de către localnici a limbii și culturii latine. În Dacia, procesul s-a desfășurat în
trei faze:
- Faza preromană (15-106)
- Faza romană (106-271/274)
- Faza postromană (271/274-602)
Faza preromană (15-106). Debuteaza odata cu aparitia provinciei Moesia care creaza un contact direct
intre cele doua civilizatii. Datorita superioritatii civilizatiei romane, geto-dacii preiau anumite
elemente romane (imbracaminte, tehnici agricole, etc) declansandu-se astfel, romanizarea.
Faza romană (106-271/274). Este faza romanizarii oficiale, cand Dacia se afla sub dominatie romana.
Romanizarea s-a desfășurat prin intermediul unor factori (instituții romane prezente în Dacia
care acționează în direcția romanizării). Aceștia au fost:
-Armata: In Dacia au staționat două tipuri de unități: legiuni (alcătuite din 5000-6000 cetățeni
romani, cunoscători ai limbii latine): Legiunea V Macedonica, Legiunea XIII Gemina, legiunea I
Adiutrix și trupe auxiliare (alcătuite din necetățeni, dar în care cunoașterea limbii latine era o condiție
a promovării). Ele erau împărțite în cohorte (pedestrime) şi alae (cavalerie).
- Veteranii: sunt soldații romani ieșiți la pensie după 20 ani de serviciu. Legionarii fiind
cetăţeni romani, ocupau diferite funcţii municipale şi administrative; asemenea cazuri, cum vom arăta
mai jos, sînt confirmate la Drobeta. Veteranii din trupele auxiliare primesc şi ei cetăţenia romană, dacă
nu o aveau deja, obţin dreptul de a se căsători în provincia pe care au apărat-o; în cazul lor, răsplata
bănească este însoţită de împroprietărirea cu pămînt. De altfel, toate drepturile amintite sînt înscrise pe
diplomata milliaria datată 2 iulie 133 de la Gherla.
Veteranii se afirmă prin spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine, contribuind astfel în
mod nemijlocit la romanizarea autohtonilor.
- Coloniştii, prin numărul lor impresionant, constituie un alt factor hotărîtor care
acţionează liber în vederea romanizării spaţiului daco-moesian. Aduşi „din toată lumea romană pentru
popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului
război cu Decebal" (Eutropius), coloniştii acţionează în domeniul agriculturii, mineritului şi
meşteşugurilor. Originari în mai mică măsură din Italia, născuţi îndeosebi în provinciile Hispania,
Gallia, Noricum, Pannonia, lllyricum, dar şi în cele din Asia Mică sau nord-vestul Africii, toţi aceşti
colonişti sînt latinofoni. Asemănător veteranilor, vorbesc latina populară, atît între ei cît şi în relaţiile
cu autohtonii, denotînd o convieţuire activă.
- Urbanizarea. Se referă la crearea de așezări după modelul roman. Cele mai timpurii
așezări rurale sînt cunoscutele CANABAE, întemeiate pe lîngă fortificaţii. Asemenea aşezări sînt
atestate în preajma castrelor de la Bumbeşti şi Răcari, pe valea Jiului. Tot în preajma fortificaţiilor
romane (lîngă Capidava, Micia) sînt întemeiate aşezări rurale denumite PAGUS (formă de sat „risipit"
— cătun).
Reprezentative pentru așezările rurale sunt cele intitulate VICUS (sat compact, cu reţea stradală
şi centru civic), precum Vicus Novus (Babadag).
În ceea ce privește orașele, peste 40 de oraşe din Dacia Traiană sînt menţionate de Ptolemeu în
al său ”îndreptar geografic”. Multe dintre ele au statut de MUNICIPIA (aşezări cu autonomie
administrativă şi juridică, cuprinzînd cetăţeni romani): Aegyssus (Tulcea de azi), Dierna (Orşova),
Porolissum (Moigrad). Alte oraşe daco-moesice din epoca romana apar în documente cu titlul de
COLONIAE (aşezări organizate după modelul Romei): Colonia Ulpia Traiană Augusta Dacica
Sarmizegetusa, întemeiată de împăratul victorios în anul 106; apoi, Apulum, Drobeta, Napoca,
Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani.
5
- Viața religioasă. Geto-dacii preiau panteonul greco-roman, astfel predomină adorarea
divinităţilor romane: lupiter, lunona, Minerva, Venus şi, îndeosebi, „Sfîntul Silvanus Semănătorul",
apoi Liber şi Libera, Diana. Ele au fost preluate prin intermediul fenomenului ”Interpretatio Romana”
respectiv adorarea sub nume romane a unor divinităţi dacice și cel al sincretismului religios –
contopirea a două divinități diferite dar cu atribute identice.
Rezultatul romanizării a fost apariția unui nou popor: POPORUL DACO-ROMAN.
Romanizarea s-a încheiat oficial odată cu retragerea aureliană(271-274). Impăratul Aurelian
(270-275) confruntat cu declinul imperiului și atacurile populațiilor barbare, a luat decizia desființării
provinciei Dacia prin retragerea armatei si administrației. Populația însă, a rămas la nord de Dunăre,
după calculele lui D. Protase aprox. 1 milion oameni.
Dovezi privind continuitatea:
- Monede de bronz posterioare retragerii la Sucidava (Celei) și Dierna (Orșova).
- Morminte la Porolissum (Moigrad)
- ”fortăreața” de la Sarmizegetusa
Faza postromană (271/274-602). Odata cu desfiintarea limesului este refacuta unitatea unitatea
spatiului dacic, iar acum asistam la romanizarea dacilor liberi.
5. Etnogeneza românilor
Etnogeneza românilor (din greaca, etnos inseamna "popor", genesis - "nastere") este procesul de
formare a poporului si limbii române. In cadrul procesului s-au afirmat trei elemente esentiale
cunoscute si sub numele de straturi: substratul, stratul si adstratul.
Cel mai vechi element (numit si substrat) este reprezentat de tracii de nord sau geto-dacii.
Aceasta ramura a marelui neam al tracilor, aflata timp indelungat in contact cu civilizatia antica (la
inceput greaca, apoi romana), a creat o cultura originala, care a atins un inalt nivel de dezvoltare.
Aceasta le-a permis geto-dacilor sa creeze statul lor propriu.
A doua componenta fundamentala in etnogeneza romanilor este elementul roman (sau stratul
roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la inceput, pana la cucerirea Daciei de catre Imperiul
Roman (anul 106 d.Chr.) – el s-a impus numai in aspect economic si cultural, iar dupa aceasta - s-a
produs o sinteza etno-culturala daco-romana. Ea a continuat si dupa parasirea Daciei de catre legiunile
romane (271-275), prin romanizarea dacilor liberi. Acest proces s-a desavarsit catre secolul al Vl-lea,
avand drept rezultat formarea unei etnii si a unei limbi romanice la nord si sud de Dunare: daco-
romanii cu o limba comuna (daco-romana). Această populatie a infruntat valurile migratorilor barbari:
goti, huni, slavi.
Dintre aceste popoare barbare, cei mai importanti au fost slavii. Originari din zona limitata de
raurile Vistula si Nistru, ea s-a remarcat ca o populatie preistorica, nomada si razboinica. In secolul
VI, din cauze necunoscute, slavii incep sa migreze spre Vest, ajungand si in spatiul carpato-danubiano-
pontic. In anul 602, triburile slave au rupt granita bizantina (limesul) de la Dunare si s-au revarsat in
intreaga Peninsula Balcanica pana in Grecia. Acest eveniment a avut ca rezultat incheierea procesului
de romanizare odata cu disparitia contactului cu civilizatia latina.
Slavii au influentat etnogeneza românilor, alcatuind adstratul (sau suprastratul) procesului de
etnogeneza. Datorita stadiului de dezvoltare inferior, ei au fost asimilati de autohtoni, insa au lasat in
limba romana numeroase cuvinte de origine slava (plug, prieten, drag, iubire etc.)
Influenta slava n-a schimbat caracterul latin al limbii romane. Stratul lingvistic latin, cuprinde
circa 60% din vocabularul limbii romane. Slavii au imbogatit vocabularul cu circa 20% de cuvinte de
origine slava, in timp ce cuvintele geto-dace s-au pastrat in cea română 170-180 de cuvinte.
Mentiuni in sursele externe despre romani, in izvoarele straine medievale timpurii românii
sunt denumiti vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care initial
desemna un trib celt, apoi a fost data de vechii germani, romanilor si galilor romanizati; pe urma din
lumea germana acest termen a trecut in cea slava si bizantina. Slavii de sud si bizantinii ii numeau pe
6
romani- vlahi, slavii de rasarit - volohi, ungurii le ziceau olahi. Romanii de la bun inceput s-au numit
români, denumire care a evoluat in rumâni, apoi români. Ei si-au pastrat permanent constiinta originii
lor romane.
Cea mai veche mentiune despre romani se intalneste in "Geografia" savantului armean Moise
Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) in care se semnaleaza "tara necunoscuta carei ii zic Balak",
(sinonim cu valach, blacht numire germanica a romanicilor), aflata la nord de tara bulgarilor.
"Oguzname", cronica turcă din secolul al IX-lea, prezintă "țara vlahilor".
Persanul Gardizi (in "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plaseaza intre bulgari, rusi si unguri
"un popor din Imperiul Roman", care locuia intre Dunare si "muntele mare".
Cronica veche rusa "Povesti vremennah let" ("Povestea anilor de demult") mentioneaza pe
"volohi" prin anul 898 in legatura cu miscarea triburilor ungare spre est. In cronica anonima, scrisa de
cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numita "Gesta Hungarorum", intocmita in secolul al XII-lea
pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteste despre o populatie româneasca in Transilvania, in
secolele IX-X.
Recunoasterea de catre popoarele vecine a unei comunitati etnice românesti in spatiul carpato-
danubian marturiseste ca in aceasta perioada poporul roman era deja constituit.
Organizarea românilor la inceputul evului mediu. Românii au fost organizati in obsti săteşti. De
origine slava, aceastea erau comunități alcatuite din oameni liberi, care formau impreuna un sat. Obstea sateasca
s-a caracterizat prin dualismul proprietatii, in sensul coexistentei proprietatii comune asupra pamantului, a
padurilor, pasunilor si izlazurilor cu cea privata asupra casei de locuit, curtii, animalelor, uneltelor.
Conducerea obstii era asigurata de juzi sau cnezi (atribuţii militare, fiscale, administrative,
judiciare) ajutati de un sfat ”al oamenilor buni si batrani”.
In timp mai multe obsti s-au unit formand uniuni de obsti ( ”romanii populare” dupa N. Iorga sau ”țări”
după P.P. Panaitescu). Mai multe uniuni de obsti au format cnezate (formaţiuni politice prestatale) si
voievodate. Voievodatul a fost principala forma de organizare statala a romanilor in evul mediu. In aceasta
perioada au existat trei voievodate: Transilvania, Tara Romaneasca (Valahia) si Moldova.
7
Dunare, adica atunci, cand pe pamanturile Transilvaniei locuiau deja ungurii, sasii si secuii. Prin
aceasta se nega dreptul istoric al romanilor asupra pamanturilor unde ei locuiau.
Argumentele lui Rosler erau urmatoarele:
- dacii au fost nimiciti in razboaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stapanirii romane in Dacia);
- provincia Dacia a fost parasita in intregime de populatie la 275;
- limba romana nu contine cuvinte germanice vechi, desi pe teritoriul Daciei a stationat tribul
germanic al gotilor;
- exista cuvinte asematoare in limba romana si albaneza, dovada a convetuirii lor la sud de
Dunare;
- nu exista izvoare care sa ateste prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-
lea;
- dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamana cu dialectul macedono-roman de la
sud de Dunare;
- prezenta influentei sud-slave asupra Bisericii romanilor;
- romanii erau pastori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosleriene" a fost amplu demonstrata de istorici straini si romani, chiar in
perioada cand ea a aparut (I.Iung, B.P.Hasdeu, A.D. Xenopol, D.Onciul, N.Iorga s.a.), care dezvolta
teoria autohtonista. Argumentele lui A. D. Xenopol, in lucrarea „Studii asupra stăruinței Românilor
în Dacia Traiană„ (1885-1886) sunt urmatoarele:
- prezenta geto-dacilor este atestata de numeroase dovezi a continuitatii lor dupa cucerirea
romana (vezi mai sus dovezi ale continuitatii);
- romanizarea dacilor nu s-a facut doar in cei 165 de ani a stapanirii romane la nordul Dunarii, ci
ea a fost atunci cea mai intensa, desfasurandu-se atat inainte de cucerirea romana cat si dupa evacuarea
Daciei de catre administratia romana (vezi romanizare);
- continuitatea daco-romanilor este dovedita de numeroase descoperiri arheologice, date
lingvistice, marturii epigrafice etc.;
- lipsa totala a elementelor lingvistice germane in limba romana a fost combatuta de numeroase
studii ale lingvistilor romani;
- cuvintele comune din limba romana si albaneza sunt provenite din mostenirea traco-ilirica
comuna (cu radacini in limba indoeuropeana);
- numeroase izvoare scrise atesta prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-
lea;
- cele doua dialecte (daco-roman si macedono-roman) fac parte din limba romana comuna (sau
protoromana), care s-a format pe intreg spatiul carpato-danubiano-balcanic;
- influenta sud slava asupra Bisericii romane nu neaga, ci confirma prezenta romanilor la nordul
Dunarii, fara de care ortodoxismul nu s-ar fi raspandit aici;
- pastoritul transhumant (sezonier) si nu nomad era una din ocupatiile romanilor din zonele
montane. Ocupatia lor de baza era agricultura imbinata cu cresterea animalelor in asezari sedentare.
Nici un izvor istoric nu atesta, insa, in decursul epocii medievale o imigrare in masa a romanilor
de la sud la nord de Dunare, ci dimpotriva, treceri permanente ale romanilor transilvaneni la sud si est
de Carpati, inclusiv peste Dunare.
8
TEMA 4. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN SPATIUL ROMANESC
DEX:
Prozelitism= actiune de convertire la o noua religie
Privilegiu= drept special, doar pentru o anumita categorie sau grup social
În secolele VII-IX, forma de organizare specific românească era reprezentată de obştiile săteşti.
Cu timpul, obştile s-au grupat în uniuni de obşti numite de Nicolae Iorga „romanii populare” din care
vor lua naştere cnezatele şi voievodatele ca formaţiuni politice. Cnezatele erau formaţiuni politice
prestatale formate din mai multe obşti, iar voievodatele erau formaţiuni rezultate din unirea sau
supunerea mai multor cnezate.
Prin unificarea acestora sub o autoritate centrală s-au constituit statele medievale: Tara
Româneasca (Valahia), Moldova si Transilvania.
Factori care au favorizat apariţia statelor medievale:
- creşterea demografică;
- o viaţă economică dinamică; spaţiul nostru era străbătut de drumuri comerciale care
veneau din nordul şi centrul Europei la gurile Dunării şi Marea Neagră;
- contextul extern: cumanii, şi mai apoi tătarii (marea invazie din 1241-1242), au
împiedicat expansiunea maghiară dincoace de Carpaţi; luptele pentru tron din Ungaria
odată cu stingerea dinastiei arpadiene din 1301.
1. Transilvania
La sfârşitul secolului IX, in anul 896, şapte triburi maghiare, conduse de Arpad, se stabilesc în
Panonia. Aici in jurul anului 1000, sub conducerea ducelui Vaik, ei se creştinează, acesta luându-şi
numele crestin de Ştefan şi este încoronat rege în 1001. Este momentul naşterii regatului maghiar care
până atunci nu era decât o organizare tribală. Adoptarea crestinismului in varianta sa catolica va
deschide seria unui lung sir de conflicte cu romanii ortodocsi. Sub masca prozelitismului catolic,
ungurii vor urmari extinderea granitelor regatului maghiar spre est. In acest sens maghiarii vor
organiza cucerirea Transilvaniei, context în care realităţile politice din Transilvania apar în relatările
cronicarilor maghiari. Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, Gesta Hungarorum
(Faptele ungurilor) menţionează, pentru sfârşitul secolui IX, în spaţiul intracarpatic şi Banat, trei
formaţiuni politice:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
- voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu reşedintţa la Biharea.
Legenda Sfântului Gerard menţionează, pentru secolul XI:
- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reşedintă la Morisena;
- voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Bălgrad.
Mai întâi, este cucerit voievodatul lui Menumorut, apoi şi celelalte. Pe măsura înaintării spre
centrul Transilvaniei, cucerirea maghiară va căpăta un caracter organizat. Ungurii organizează
comitate (unităţi administrativ-teritoriale conduse de un comite numit de rege). Primul comitat înfiinţat
a fost Bihorul (1111). S-au înfiinţat şi alte comitate în secolele XII-XIII: Trazna, Dăbâca, Cluj, Arad,
Târnava. Mai târziu, alături de acestea vor apărea alte forme de orgnizare, precum scaunele săseşti
(Sibiu, Brașov, Mediaș, Sighișoara, Sebeș, Rupea, Bistrița) şi cele secuieşti.
Maghiarii au încercat să înlocuiască vechea formă de organizare specific românească
(voievodatul) cu principatul. Astfel, la 1111-1113, apare menţionat în documente „Mercurius princeps
ultransilvanus”. Acţiunea nu a avut succes, din moment ce, la 1176, în documente este menţionat
„Leustachius voievod”.
9
În faţa presiunilor exercitate de maghiari, românii s-au grupat în structuri social-economice şi
politice autonome numite „ţări”: Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului etc.
Pentru a-şi consolida dominaţia, dar si pentru a stimula dezvoltarea economică a Transilvaniei,
maghiarii i-au colonizat in secolele XII-XIII, pe secui, saşi si teutoni.
Secuii sunt probabil o populatie de origine turanica. Ei i-au însoţit pe maghiari în expediţiile de
cucerire si au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei cu scopul de a apăra această zonă de atacurile
cumanilor.
Saşii vin în Transivania la sfarşitul secolului XII din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales
Saxonia, datorită schimbărilor social-politice din zona de origine. Negustori şi meşteşugari pricepuţi,
ei au fost susţinuţi de regalitatea maghiară cu o serie de privilegii, reunite in 1224 în Bula de aur a
saşilor sau Adreanum, de la numele regelui care a emis-o, Andrei al II-lea.
Teutonii. În 1211, regele Andrei II i-a colonizat pe teutoni în Ţara Bârsei, cu dublu scop: stăvilirea
expansiunii cumane şi crearea premiselor înaintării maghiarilor în spaţiul extracarpatic. Din pacate,
teutonii intră în conflict cu regalitatea maghiară datorită faptului că doreau să-şi creeze un stat teutonic
în Ţara Bârsei şi sunt alungaţi la 1225. Ei sunt creatorii unor cetăţi în zona precum: Feldioara, Râşnov,
Prejmer, Codlea.
Românii, majoritari, vor fi excluşi din viaţa politică a Transilvaniei, iar religia ortodoxă,
nerecunoscută. Un decret din 1366 al regelui Ludovic I condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la
catolicism.
2. Ţara Românească
10
3. Moldova
Pentru acest spaţiu izvoarele istorice atestă prezenţa unor formaţiuni politice prestatale:
- Ţara Berladnicilor;
- Ţara Brodnicilor;
- Ţara Bolohovenilor;
- Ţara Volohilor.
Într-o primă etapă, regalitatea maghiară organizează expediţii de alungare a tătarilor. La
jumătatea secolului XIV, în urma unei astfel de expediţii, tătarii sunt alungaţi şi pentru a împiedica
revenirea lor se organizează o marcă (provincie de graniţă cu rol de apărare) cu reşedinţa la Baia. La
conducerea acesteia se afla Dragoş (primul descălecat).
A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod din Maramureş. În faţa presiunilor
maghiarilor, acesta trece Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc şi Sas) supuşi coroanei
maghiare (1359). Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe Bogdan nu au succes. Aceste
incercari sunt prezentate in Cronica lui Ioan de pe Tarnave
Statul se va consolida sub urmaşii lui Bogdan (1359-1365):
Petru Muşat (1376-1391): bate monedă proprie; înfiinţează o mitropolie la Suceava;
inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă către regele Poloniei;
Roman I (1392-1394): desăvârşirea teritorială se realizează în timpul său, intitulându-se
stăpânitor a toată ţara moldovei, de la munte până la mare.
După constituirea statelor medievale româneşti acestea și-au desăvârşit organizarea internă prin
consolidarea principalelor instituţii: domnia şi biserica.
Domnia reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă, ereditară şi viageră. Pentru a asigura
succesiunea la domnie şi a împiedica discutele pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnie.
În documente domnitorul apare cu titulatura de „mare voievod şi domn“. Calitatea de voievod
însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării şi al supuşilor.
Atribuţiile domnitorului erau:
- era proprietarul întregului fond funciar (dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important îl juca
Sfatul domnesc;
- elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;
- avea dreptul de a bate monedă
- declara război, încheia pace, tratate internaţionale(atribuții de politică externă)
- avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu moartea
pentru cei vinovaţi de trădare (hiclenie)
- convoca oastea cea mare
- reprezenta instanţa supremă de judecată
Prin ungere domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu” ceea ce le conferea
întreaga autoritate în faţa supuşilor, poziţie întărită de sine stator (autocrator în bizantină) adoptată de
Alexandru cel Bun.
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui „io” prescurtare a lui Ioannes (cel ales de
Dumnezeu) releva sursa divină a puterii.
Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului XVI. Instituţia centrală evoluează în condiţiile
raporturilor cu categoria privilegiată: boierii.
Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care unelteau s-au trădau şi puteau aplica
pedeapsa cu moartea. În acest context putem aminti domniile lui Vlad Ţepeş și Ştefan cel Mare care au
reuşit să întărească autoritatea domniei în raport cu marea boierime.
11
Spre sfarsitul secolului XV, dominaţia otomană se accentuează, iar aceasta are ca rezultat
restrîngerea autoritatatii domnilor. Boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia
controlează viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând înţelegeri cu suverani creştin şi
chiar cu otomani.
Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII-XVIII. Eşecul lui Mihai Viteazul de restabilire a
autorităţii domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea boierilor.
Profită otomani care îşi impun controlul asupra domniei.
Turcii instaurează în secolul XVIII regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul adus
din cartierul Fanar al Istanbulului (Constantinopol). În acest context domnia îşi pierde nu numai
caracterul pământean, ci şi poziţia, căci domnul este considerat un alt dregător al Imperiului Otoman
putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei este scurtă, este limitat accesul
boierilor pământeni în instituţiile statului. Aceştia grupaţi în „Partida Naţională” vor acţiona la
revenirea domnilor pământeni
Sfatul domnesc (Divan, Divanul domnesc) era o instituție formată din marii boieri, cu și fără
dregătorii, care împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea țarii, alături de domn. Sfatul
domnesc îl asista pe domn în toate chestiunile importante de politică internă și externă.
Atribuțiile sfatului domnesc erau politice, fiscale și judecătorești și se manifestau cu ocazia:
confirmării sau dăruirii unei moșii, judecăților (domnul nu putea judeca fără sfat), încheierea
acordurilor cu țările străine.
Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova și 10-15 în Țara Românească. Ordinea
menționării în documente indică locul în cadrul Sfatului domensc al fiecărui membru. De obicei marii
proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului. Alături de membrii familiei domnești, aceștia
purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Țara Românească, de vlastel sau vel.
Adunarea ţării. Menționată de izvoare ca marea adunare a țării, adunarea era o instituție cu rol
consultativ, convocată în momentele cruciale pentru țară, cum ar fi alegerea domnului, decizii
importante de politică externă ca de exemplu depunerea omagiului, aprobarea plătirii primului tribut
către Poartă, pace sau război etc. Convocarea era sporadică, nu regulată. În secolul al XVI-lea a fost
convocată din ce în ce mai des. Locul de întrunire era la curtea domnească, la o biserică mare sau pe
câmp deschis.
Componența adunărilor de stări era: marii boieri, clerul înalt (mitropolitul, episcopii și
egumenii mănăstirilor mari), boierii mijlocii și mici (boiernașii), curteni și târgoveți, adică
reprezentanți ai orașelor.
12
Armata. A fost formată din :
- Oastea cea mare
-toți oamenii capabili să poarte arme.
- Oastea cea mică
-curtea domnească/garda domnească-steagurile armatei boierești
Tactici de luptă utilizate:
- pustiirea pământului cu scopul slăbirii forței inamicilor
- hartuirea permanenta cu scopul demoralizării inamicului si reducerea numerica a acestuia
- atragerea inamicului intr-un loc stramt si mlastinos unde să se dadea atacul final
Justitia. Se baza pe vechiul drept cutumiar romanesc Obiceiul pamantului, un ansamblu de legi
nescrise impuse de tradiţie. Mai tarziu sunt elaborate coduri de legi de inspiratie bizantină.
Instantele de judecată medievale erau:
- domnească
- boierească
- ale obștilor sătești
Administratța. Era condusă de domni ajutati de functionari. Ţările române erau împărţite în unitati
teritorial-administrative:
- ŢR: judete conduse de un judeţ
- M: tinuturi conduse de pârcălab
- Transilv: comitate maghiare, scaune sasesti si secuiesti, districte romanesti
13
TEMA7. SPATIUL ROMANESC INTRE DIPLOMATIE SI CONFLICT IN EVUL MEDIU
DEX.
cruciada tarzie= lupta statelor crestine impotriva armatelor otomane in secolele XIV-XVI.
pasalac sau eyalet = numele provinciilor turcesti mari, aflate sub guvernarea unui pașă.
În ultimul deceniu al secolului XIV, turcii au ajuns la Dunăre ameninţând Ţările Române,
Ungaria, Polonia. Încercărilor Poloniei şi Ungariei de a controla spaţiul românesc li se adaugă şi
pericolul Otoman. Agresivitatea Imperiului Otoman se datora politicii sale externe inspirată din Coran
care a dus la crearea unui concept nou: „Djihad” (războiul sfânt). Conform acestuia, lumea era
impartita in:
În lupta pentru apărarea ţării, în Evul Mediu, românii au îmbinat rezistenţa armată şi
diplomaţia. Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii Otomane a fost ilustrată de personalităţi
precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţii.
- a fost domnul Ţării Româneşti. A fost primul domn care a dus o politică de cruciadă.
Inca de la inceputul domniei, Mircea ocupa o serii de teritorii maghiare (Banatul Severinului, Amlașul
si Fagarasul) ceea ce a atras ostilitatea Ungariei, al cărei rege, Sigismund de Luxemburg, nutrea
veleităţi expansioniste. Pentru a preveni o acţiune ostilă din partea Ungariei, Mircea încheie un tratat
de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello (1390) la Lublin.
Tratatul era încheiat în condiţii de egalitate:
- îşi promiteau ajutor militar, mai ales împotriva Ungariei;
Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre
Ungaria care era ameninţată de Imperiul Otoman. Astfel la 7 martie 1395, la Braşov, Mircea încheia
un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg:
- prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului European;
- încheiat de pe poziţii de egalitate din moment ce regele maghiar îi recunoştea titlurile de Duce
de Făgăraş şi Ban de Severin.
Preluarea Dobrogei (1388-1389), sprijinul acordat sârbilor în bătălia de la Câmpia Mierlei
(Kossovopolje - 1389), l-au adus pe Mircea în conflict cu otomanii.
O puternică armată otomană condusă de sultanul Baiazid îl atacă pe domnul muntean. Bătălia
se dă la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 martie 1395). Victoria obţinută de Mircea consolida
independenta Ţării Româneşti. Deşi victorios, Mircea îşi pierde temporar tronul (ocupat de Vlad
Uzurpatorul), datorită marii boierimi speriate de perspectiva unui conflict de lunga durată cu Poarta.
Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria şi statele occidentale să organizeze o cruciadă
antiotomană. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciadă. Confruntarea decisivă s-a dat la
Nicopole (septembrie 1396) şi s-a încheiat cu victoria turcilor, pericolul otoman menţinându-se la
Dunăre.
Cu ajutorul voievodului Transilvaniei, Ştibor, Mircea îşi recuperează tronul în ţara Românească
(decembrie 1396).
Apogeul politicii externe a lui Mircea îl reprezintă amestecul direct în luptele pentru tron din
Imperiul Otoman. În 1402, Baiazid este înfrânt la Ankara de mongolii lui Timur Lenk. Baiazid este
luat prizonier, ulterior găsindu-şi moartea. În Imperiul Otoman izbucnesc lupte pentru tron. Perioada
14
de criza a imperiului este prielnică pentru Tara Romaneasca, astfel Mircea incearca sa o prelungeasca,
sprijinind diverşi pretendenţi la tronul otoman precum Musa şi Mustafa. Fără succes insa, întrucât
învingător iese Mahomed I. Reacţia acestuia nu întârzie. La începutul lui 1420, sultanul invadează
Ţara Românească, cu scopul de a o pedepsi. Mircea murise insa la 31 ianuarie 1418, tronul fiind
detinut acum de fiul sau Mihail (1418-1420). In batalia decisiva, armata românească este infranta,
Mihail este ucis, iar turcii anexeaza Dobrogea si ocupa cetatile Giurgiu şi Turnu de unde puteau
controla Tara Romaneasca.
Diplomaţia domnului muntean a făcut din Ţara Românească un factor politic important în Sud-Estul
Europei, vecinii căutându-i alianţa.
S-a ridicat din mijlocul cnezilor români, tatăl său Voicu s-a remarcat în armata maghiară în
luptele cu turcii. Ca urmare, a primit ca dar, de la Sigismund de Luxemburg, în anul 1409, castelul şi
domeniul Hunedoarei. Fiul său îi calcă pe urme, astfel în 1441 lancu este numit voievod al
Transilvaniei. El îşi întăreşte baza economică, organizarea administrativă şi militară a țării.
Acţiunile antiotomane. In 1441 Iancu declanseaza seria actiunilor antiotomane învingându-l pe beiul
de Semendria în Serbia. Reactia turcilor vine un an mai tarziu. La 18 martie 1442, oastea voievodului
surprinsă nepregătită este, pentru moment, învinsă la Sântimbru, ca peste 6 zile înfrângerea se
transformă în victorie langa Sibiu. Stimulat de succes, Iancu trece în Tara Romaneasca si pe raul
lalomiţa (2 sept. 1442), oastea otomană este zdrobită, salvând Ţara Românească de la transformarea în
paşalâc.
Victoriile lui Iancu, il determina pe papa Eugeniu al IV lea sa cheme statele crestine la o
cruciada care sa ii alunge pe turci din Europa. Raspund la chemarea papei, regele maghiar Vladislav,
Iancu, despotul sarb Brancovici, si domnul Tarii Romanesti Vlad Dracul. „Campania cea lungă" se
declanseaza in septembrie 1443. Cruciatii trec Dunărea, eliberează o serie de localitati ajungând până
la Sofia. Sultanul este obligat să încheie o pace pe 10 ani, in iulie 1444 (pacea de la Seghedin).
Preverderi:
- sultanul se angajeaza sa inceteze conflictele militare pe o perioada de 10 ani
- Imperiul Otoman elibera toţi prizonierii de război
In ciuda acestui succes, la insistenţele papalităţii, cruciada este reluata insa ea se soldeaza cu un
crunt eşec. La Varna, în ziua de 10 noiembrie 1444, crestinii sunt infranti de turci. Regele maghiar
Vladislav este ucis in batalie, in locul sau tronul este ocupat de minorul Ladislau. Pe perioada
minoratului lui Ladislau, Iancu obtine functia de guvernator al Ungariei. De pe aceasta pozitie, Iancu
duce o politică de unire a celor trei ţări române, în lupta împotriva pericolului otoman, insa alianta este
distrusa prin infrangerea lui Iancu de catre turci prin batalia de la Kossovopolje (1448).
Preluarea tronului otoman de catre Mehmet II (1451-1481), duce la sporirea agresivitatii
imperiului. După cucerirea Constantinopplului în 1453, Mehmet se îndreaptă către Belgrad, cheia
Europei Centrale. In aceste conditii, Iancu reface sistemul de alianţe cu ţările române, punându-1 pe
tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş, iar pe tronul Moldovei urmând să-1 pună pe Ştefan cel Mare,
La Belgrad cu 30.000 de oameni, Iancu învinge armata otomană condusă de Mohamed, care ajunge să
fie rănit. Europa sărbătoreşte victoria, dar Iancu moare răpus de ciumă la 11 august 1456, fiind
înmormântat la Alba Iulia. Europa era în doliu: "s-a stins lumina lumii" sta scris pe piatra de mormant
a acestuia.
- a fost domnul Ţării Româneşti. Domn autoritar, înscăunat cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara şi al
unui grup de boieri, pentru a doua oara în 1456, conduce Ţara Românească punând capăt abuzurilor
boiereşti. El are relaţii bune cu cele două ţări româneşti. Din vremea sa datează prima atestare a
Bucureştiului.
15
Dornic sa scape de dominatia otomana, in 1459 refuză să mai plătească tribut otomanilor, iar
in 1460 incheie o alianta cu Ungaria. Alianţa sa cu Ungaria il determină pe Mahomed să-l trimită pe
Hamza beg, ca să-1 atragă într-o cursă, la Giurgiu, însă domnul se prezintă cu o gardă puternică şi-1
învinge, iar prizonierii turci sunt traşi în ţeapă.
Vlad a declanşat în iarna 1461-1462 „campania de la Dunăre” distrugând unitatile militare
otomane din zonă.
Reacţia otomanilor a fost imediată. Sultanul Mahomed al II-lea atacă Ţara Românească (1462).
Constient de disproportia de trupe, Vlad Ţepeş a declanşat în apropiere de Târgovişte celebrul atac de
noapte (16/17 iunie 1462), a carui scop era sa il ucida pe Mehmet. Desi nu si-a atins scopul, atacul
provoaca panică în tabăra turcească. Mahomed al II-lea va ordona retragerea.
După trecerea primejdiei boierimea nemultumita de perspectiva unui razboi indelungat cu
turcii, sprijină ocuparea tronului de către Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, insa un om al turcilor.
Vlad paraseste tronul si se indrepata spre Transilvania. Ajuns în Transilvania, Vlad cade
victimă unor scrisori compromiţătoare realizate de sași şi este întemniţat din ordinul lui Matei Corvin.
La insistenţele lui Ştefan cel Mare este eliberat şi reocupă tronul pentru scurt timp (1476).
-a fost domnul Moldovei. După o victorie împotriva fostului domn Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti),
tânărul Ştefan este proclamat domn pe locul numit Direptate in 1457.
Politica internă
1. Caută eliminarea oricărei nemulţumiri dintre boieri şi crearea unei păci sociale generale.
2. Crează o bază socială largă puterii centrale, constituită din marii dregători, mica
boierime, orăşenimea şi ţărănimea liberă.
3. Alcătuieşte o puternică armată bazată pe principii moderne.
4. Construieşte un sistem de apărare activ: cetatea Suceava, Neamţ, etc.
5. Sprijină activitatea economică.
Politica externă
A urmarit intr-o prima faza emanciparea de sub suzeranitatea Ungariei. Deteriorarea relaţiilor
cu Ungaria s-au datorat pretenţiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin regele Ungariei,
protecţiei pe care acesta o acorda lui Petru Aron şi mai ales faptului că Ungaria stăpânea Chilia. In
aceste conditii, in 1459 încheie o convenţie cu Polonia, prin care recunoaşte suzeranitatea acesteia
(tratatul de la Overchelăuţi). Prin aceasta, Moldova se apără de Ungaria. In 1462, Stefan incearca sa
recupereze teritorii romanesti pierdute de predecesorii sai in fata maghiarilor. Astfel atacă Chilia,
posesiune maghiara, pe care o si cucereste in 1465. Nemultumit de pierderea unui centru comercial
atat de important, regele maghiar Matei Corvin ataca Moldova in 1467, însa la Baia acesta este infrant.
Victoria lui Ştefan a insemnat ruperea oricăror legături de suzeranitate faţă de Matei Corvin.
Relaţiile cu Otomanii
În 1473 Ştefan cel Mare a declarat ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman încetând să mai
plătească tributul. De asemenea, Stefan va fi preocupat de instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui
domn fidel atitudinii antiotomane.
Atitudinea ostilă a domnului moldovean atrage reacţia otomană. O puternică armată (120.000
oameni) condusă de Soliman Paşa este trimisă în Moldova. Bătălia s-a dat la Podul Inalt (Vaslui), la
10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan.
Aceasta infrangere il socheaza pe Mehmet II care pregateste personal o noua campanie. În
1475 turcii cuceresc Caffa şi Mangop, cetati aliate lui Stefan. În aceste împrejurări grele pentru
16
Moldova, Ştefan se orientează spre o alianţă cu Ungaria. La 12 iulie 1475, la Iaşi, Ştefan încheia o
alianţă cu Matei Corvin, regele ungar:
- cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor;
- îndepărtarea pretendenţilor la tron;
- tratatul punea capăt vechilor duşmănii.
În vara lui 1476 sultanul Mahomed al II-lea atacă Moldova. Dinspre răsărit atacau şi tătarii. La
26 iulie 1476 s-a dat bătălia de la Valea Albă (Războieni). Oştirea moldoveană a fost înfrântă.
Victoria sultanului n-a putut fi consolidată deoarece cetăţile Moldovei în frunte cu Suceava, rezistă.
Expediţia din 1476 s-a soldat cu un eşec pentru sultan care se retrage.
Conflictul cu Moldova va fi reluat de Baiazid al II-lea (1481-1512) urmaşul lui Mahomed al II-
lea. Acesta profită de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria (1483) și
organizează o nouă campanie împotriva Moldovei. Campania sultanului s-a soldat cu cucerirea
cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă (1484). Ştefan încearcă să recupereze cetăţile cu sprijinul Poloniei
acceptând să depună jurământ de vasalitate regelui Cazimir al IV-lea la Colomeea (1485). Polonia nu
îl sprijină însă. În 1487 Ştefan a restabilit pacea cu Imperiul otoman. Acceptă plata tributului.
După moartea regelui Cazimir al IV-lea, relaţiile cu Polonia se înrăutăţesc. Noul rege Ioan
Albert atacă Moldova. Armata polonă este înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).
La 12 iulie 1499, între Ştefan şi Ioan Albert se încheie tratatul de la Hârlău:
- îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război;
- „linişte şi pace veşnică”;
- tratatul este încheiat în condiţii de egalitate.
La moartea sa (1504) Ştefan lasă o ţară puternică şi respectată.
În secolul XV, Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Albă). În
schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statul înscris în
convenţii numite capitulaţii.
Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi
Renaşterea, dar au loc şi convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă.
Ţările Române au fost şi în acest secol angrenate în disputele dintre puteri: Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburgic, Polonia.
Imperiul Otoman:
-reprezenta cea mai mare forţă militară din Europa;
-atinge apogeul în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566); Acesta reuseste in 1521 sa cucereasca
Belgradul, iar in 1526 sa infranga Ungaria in batalia de la Mohacs. In 1541 transeaza problema
maghiara in felul urmator:
- partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc (provincie otomana)
-Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.
Imperiul Habsburgic:
-caută aliaţi pentru alungarea otomanilor;
-în anii 1590-1592, iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat; statul
papal, Spania, Austria, ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferara.
Polonia:
-se apropie de Imperiul Otoman;
-revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea din această zonă.
Frontul antiotoman al Tarilor Romane era serios amenintat. Instalarea lui Ieremia Movila,
atasat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coalitie. Pe de alta parte, ezitarile lui Sigismund
Bathory, care s-au concretizat in renuntarea la tron in favoarea lui Andrei Bathory (si el un interpus
polonez), au agravat situatia. Intentia lui Ieremia Movila si a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe
Simion Movila pe tronul Tarii Romanesti l-a facut pe Mihai Viteazul sa sesizeze pericolul destramarii
coalitiei antiotomane si sa adopte „Planul dacic”, foarte indraznet, dar nu lipsit de riscuri, de a uni
cele trei tari romanesti intr-un singur stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Tarile Romane si
Transilvania s-au reunit intr-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucuresti. Nici o sursa
documentara nu confirma existenta unui plan prestabilit de unificare politica. De aceea, unii istorici
pun sub semnul intrebarii unirea infaptuita de Mihai. Mihai Viteazul a incercat astfel sa inlature
primejdiile aparute la Alba-Iulia si Iasi, datorita inscaunarii lui Andrei Bathory si Ieremia Movila,
18
sustinatorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legaturile economice, culturale si
dinastice intre Tarile Romane, care detineau cetati in Transilvania. Intr-un atare context, Mihai
Viteazul poate fi considerat, pe buna dreptate, un reprezentant de seama al „Planului dacic". Prin
cucerirea Transilvaniei si a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a nascut in istoria Tarilor Romane
o noua optiune politica, in sensul orientarii catre Transilvania, in contradictie cu planul de uniune
politica privit din perspectiva balcanica. Niciodata pana atunci un domnitor roman nu intreprinsese o
actiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecintele ce decurgeau din acest fapt.
In iulie 1599, o solie trimisa de Mihai Viteazul la Praga ii solicita imparatului Rudolf al II-lea
permisiunea unei campanii in Transilvania. Lupta de la Selimbar (18 octombrie 1599), unde l-a
infrant pe Andrei Bathory, a facut din domnitor stapanul Transilvaniei (Mihai isi face intrarea
triumfala in Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, imparatul l-a socotit doar
guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca „loctiitor" al imparatului. In Transilvania, voievodul
a urmarit, in principal, imbunatatirea situatiei taranilor romani si statutul de religie recepta pentru
biserica ortodoxă. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime romaneasca din
Transilvania si-a vazut, la randul ei, privilegiile reconfirmate. In mai 1600, politica ostila a lui Ieremia
Movila, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai sa intreprinda o expeditie in Moldova. Dupa o
campanie fulgeratoare, tara i s-a supus. Intr-un document din 27 mai 1600, el se intitula „domn al
Tarii Romanesti si Ardealului si a toata tara Moldovei".
Opera politica a lui Mihai Viteazul se realiza in imprejurari externe deosebit de complexe,
interesele puterilor vecine fiind in totala contradictie cu schimbarile petrecute in Tarile Romane.
Activitatea politica a voievodului a starnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii isi vedeau serios
amenintate planurile de mentinere a Transilvaniei in sfera lor de influenta. Polonia nu accepta ideea
pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se impaca cu gandul renuntarii la Tarile
Romane in favoarea rivalilor sai. La acestea se adauga ostilitatea manifestata de nobilimea maghiara,
nemultumita de masurile intreprinse de Mihai Viteazul in Transilvania, mai ales cele privind
fiscalitatea si cresterea rolului romanilor in viata politica si religioasa. Tentativa de a infrange revolta
nobililor maghiari, sprijiniti de generalul imperial Gheorghe Basta, esueaza in confruntarea care se da
la Miraslau (septembrie 1600), ceea ce echivaleaza cu pierderea Ardealului. Si Moldova este pierduta
si va fi redata Movilestilor de catre polonezi (septembrie 1600).
In fata pericolului extern, Mihai va incerca sa salveze Tara Romaneasca, amenintata de ostile
polone. Rezistenta opusa de trupele muntene este anihilata, iar Simion Movila este instalat pe tronul
Tarii Romanesti (noiembrie 1600). In aceasta situatie extrema, lui Mihai Viteazul nu i-a ramas decat
drumul pribegiei, el plecand, in decembrie 1600, la Praga, in speranta obtinerii sprijinului imparatului
habsburgic Rudolf al II-lea (in virtutea acordului incheiat in 1598). In conditiile revenirii in
Transilvania a lui Sigismund Bathory (in februarie 1601), imparatul promite ajutorul mult asteptat de
voievodul valah. Ostile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta obtin victoria de la
Guraslau (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory. Prin alungarea lui Simion Movilă din
Tara Romaneasca de catre boierii Buzesti si infrangerea principelui transilvan la Gurăslău (Gorăslau),
se deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Imparatul habsburg, neputand fi
de acord cu aceasta perspectiva, pune la cale lichidarea domnitorului roman. Generalul Basta ordona
uciderea lui Mihai, crima savarsindu-se la 9 august 1601, pe Campia Turzii (9/19 august 1601 ........
9 august: 9 stil vechi/calendarul iulian, 19 august: stil nou/calendarul gregorian), de mercenarii valoni
platiti de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar si prin traditia orala, au
capatat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar dacă, la vremea respectiva, semnificatia
actului unirii Tarilor Romane nu a fost inteleasa de contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru
generatiile care au urmat si, in mod special, pentru generatia pasoptista.
7. Secolul XVII
Se produc modificări ale raportului de forţe între marile puteri şi se afirmă Rusia.
În spaţiul românesc s-au afirmat personalităţi precum: Vasile Lupu, Matei Basarab, Şerban
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir.
19
Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul lui M. Basarab
(1632-1654, în ţara Românească) şi Vasile Lupu (1634-1653, în Moldova).
Pe plan internaţional turcii asediază Viena (1683). Înfrângerea turcilor a marcat începutul
decăderii Imperiului Otoman şi deschiderea "Crizei orientale". Prin pacea de la Karlowitz (1699), s-a
consacrat pierderea de către turci a Ungariei şi Transilvaniei care au intrat sub stăpânire habsburgică.
21
În timp însă, regimul regulamentar, a devenit depășit, folosit de Rusia pentru a-și accentua
PROTECTORATUL (regim de influență politică asupra Țărilor Române impus oficial prin pacea de
la Adrianopol (1829). Rezultatul a fost Revoluția de la 1848.
1.2. Transilvania. Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania are loc in contextul declinului
Imperiului Otoman, declin care debuteaza cu esecul cuceririi Vienei (1683). Pentru Imperiul
Habsburgic, victoria de la Viena asupra Imperiului Otoman, deschide calea penetrării spre răsărit.
Astfel, cucereşte Ungaria, şi apoi își impune dominația asupra Transilvaniei, un stat de sine stătător şi
vasal Turciei incă din 1541.
Sub presiunea militară şi diplomatică, habsburgii pătrund în Ardeal şi, prin tratatul de la Blaj
(27 octombrie 1687), Transilvania acceptă armata imperială.
Imperialii, la Sibiu (1688) impun Dietei renunţarea la suzeranitatea otomană şi acceptarea
protecţiei Imperiului Habsburgic.
Datorită presiunilor diplomatice Dieta acceptă Diploma leopoldină (4 decembrie 1691) care va
servi drept Constituţie Transilvaniei. Ea menţine legislaţia existentă, întemeiată pe Tripartitul lui
Werboczi, Aprobate şi Compilate, sistemul religiilor acceptate, asuprirea românilor, care nu se
bucurau de drepturi politice. În 1699, prin pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman recunoștea oficial
dominația austriacă din Transilvania
În 1692, printr-o patentă imperiala (lege dată de împărat) erau acordate drepturi politice
românilor cu condiția trecerii la catolicism. Românii care au acceptat se vor numi „uniți” sau ”greco-
catolici”. Ei vor prelua lupta pentru drepturile românilor din Transilvania. Ilustrativ în acest sens sunt
cele două Suplex Libellus:
- 1744, episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein realizează Supplex Libellus (Cartea
plângerilor) prin care solicită în numele vechimii și continuității românilor pe aceste meleaguri,
drepturi egale pentru aceștia cu națiunile privilegiate (ungurii, sașii și secuii)
- 1791, reprezentanții Scolii Ardelene elaborează Supplex Libellus Valachorum (Cartea
plângerilor românești) care solicita din nou, drepturi egale pentru români.
Ambele petiți au fost respinse, iar inițiatorii pedepsiți.
1.3. Revoluția de la 1848. În spațiul românesc s-au desfășurat trei revoluții: Moldova, Țara
Românească și Transilvania. În ciuda acestei situații programele politice elaborate au avut elemente
comune precum: înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române;
unirea Moldovei cu Ţara Românească; regim politic constituţional; recunoaşterea şi garantarea
libertăţilor cetăţeneşti; rezolvarea problemei agrare - emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
Moldova. Revoluția izbucnește în martie 1848 la Iași unde 1000 de persoane se adună în centrul
orașului. Ei vor redacta prin intermediul lui Vasile Alecsandri un program de revendicări intitulat
Petițiunea proclamațiune: autonomia țării, îmbunătățirea situației țăranilor, „sfânta păzire a
Regulamentului Organic”. În ciuda caracterului moderat, domnitorul Mihail Sturdza refuză
colaborarea cu revoluționarii și îi arestează. Sfârșitul revoluției din Modova.
Țara Românească. Revoluția izbucnește în martie 1848 la București și Izlaz. La Izlaz este realizată
Proclamaţia de la Islaz, programul revoluţionarilor din Ţara Românească. El afirma necesitatea
întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne şi înlăturarea
privilegiilor feudale.
Domitorul Ghe. Bibescu speriat fuge din țară, astfel se crează un guvern revoluționar compus
din N. Bălcescu, C.A Rosetti, N. Golescu. El încearcă să pună în practică ideile cuprinse în program.
Rezultatul: Imp. Ot. intervine militar și pune capăt revoluției în octombrie 1848.
Transilvania. S-au desfășurat aici două revoluții: una maghiară condusă de Lajos Kossuth care
urmărea refacerea Ungariei cu Transilvania inclusă; revoluția română condusă de Avram Iancu care
urmărea autonomia Transilvaniei. Revendicările românilor sunt cuprinse în documentul intitulat
Petiția Națională de la Blaj: autonomia Transivaniei, desființarea iobăgiei, libertatea cuvântului. Ca
urmare cele două revoluții intră în conflict. Zona conflictului va fi Munții Apuseni. Abia în iulie 1849
cele două revoluții ajung la o înțelegere datorită lui N. Bălcescu. În această luă se încheie la Seghedin
22
o alianță între cele două revoluții împotriva austriecilor. Împăcarea vine prea târziu. Armata maghiară
este înfrântă în august 1848 la Șiria, lângă Arad.
Un document important redactat la Brașov de M. Kogălniceanu a fost „Prinţipurile noastre
pentru reformarea patriei” propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent,
ca şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire.
2. Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea Constituirea statului modern român. Domnia lui
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Situaţia europeană creeată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (Războiul din
Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor. La sfârșitul războiului se desfășoară
Congresul de pace de la Paris, la capătul căruia se semnează tratatul de pace de la Paris (1856) care a
consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără
ca marile puteri participante să ajungă la un consens în această privinţă. Tratatul prevedea:
➢ convocarea în Principate a unor Adunări Ad-hoc prin care românii să fie consultaţi în ceea
ce priveşte Unirea.
➢ înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a celor şapte
mari puteri;
➢ retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei;
➢ organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări)
ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor.
Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu
conţinut asemănător în ambele Principate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea
Principatelor sub numele de România, principe străin, provenit dintr-o dinastie europeană care să-și
crească moștenitorii în religia țării, neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri.
Rezoluțiile au fost înaintate în 1858, Conferinţei celor şapte puteri garante de la Paris.
Conferința a adoptat, la 7 august 1858, Convenţia de la Paris. Prevederi:
- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea
„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății
Sale Sultanul”.
- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor
- cele două ţări ar fi trebuit să aibă domni, guverne şi adunări separate. Puterea era împărţită
între domn (hospodar) care avea puterea executivă şi Adunarea avea puterea legislativă.
Accesul în Adunare se făcea pe baza votului cenzitar.
- Comisia centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie cu sediul la Focşani erau comune.
- abolirea privilegiilor şi a monopolurilor.
- statornicirea raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze modeme,
Deşi stabilea o unire incompletă (de tip federativ), meritul Convenţiei a fost acela de a fi
deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de modernizare a statului.
Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5
februarie 1859). Dubla alegere consacra unirea Principatelor.
23
În paralel, Cuza a început demersurile pentru unirea deplină şi a trecut la unificarea
instituţională:
- Au fost unificate serviciile de vamă, telegraf şi cursul monetar;
- a fost stabilită capitala la Bucureşti;
- s-a înfiinţat primul minister unit - ministerul de război;
- s-a adoptat o stemă nouă (vulturul şi zimbrul;)
- şi-au început activitatea Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi casaţie de la Focşani.
În septembrie 1861 puterile europene reunite la conferinţa de la Constantinopol au recunoscut
deplina unire numai pe timpul domniei lui Cuza. Astfel la 22 ianuarie 1862, s-a constituit primul
guvern unic condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie şi-a deschis lucrările prima adunare
legislativă unificată.
Făurirea statului modern. În paralel cu întemeierea statului naţional român s-a acţionat pentru
modernizarea instituţiilor şi societăţii. În anii 1862-1865 au fost adoptate o serie de reforme care au
pus bazele organizării instituţionale a statului român modern. Alături de Cuza, un rol important în
această operă reformatoare l-a avut Mihail Kogălniceanu, devenind prim-ministru în 1863.
În decembrie 1863, a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti (secularizare =
trecerea în patrimoniul statului a unui bun aparţinând bisericii sau monarhiei); acestea reprezentau
25,6% din teritoriul ţării.
Probleme au apărut în legătură cu legea rurală care urmărea împroprietărirea ţăranilor.
Adunarea, care era compusă din mari proprietari funciari se opunea acestei legi. Ca urmare, Cuza va
organiza lovitura de stat de la 2 mai 1864 în urma căreia a fost dizolvată adunarea legislativă şi s-au
adoptat prin plebiscit (plebiscit = consultarea populaţiei care se pronunţă prin da sau nu asupra unei
probleme importante) o nouă lege electorală şi o nouă constituţie: Statutul Dezvoltator al Convenţiei
de la Paris:
- domnul se bucura de largi prerogative, ceea ce transforma statul într-unul autoritar;
- Adunarea se transforma în Parlament care devenea bicameral: Corpul Ponderator şi Senat.
Ambele camere erau controlate de domn;
- votul cenzitar, dar censul era mai scăzut.
Ca urmare a instituirii regimului autoritar, la 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală:
ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (erau 3 categorii: fruntaşii (cei cu 4 boi);
mijlocaşii (cei cu 2 boi); pălmaşii); pământul trebuia plătit în 15 ani; nu putea fi înstrăinat timp de 30
de ani.
În 7 decembrie 1864 a fost adoptată legea instrucţiunii publice:
- învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit;
- se înfiinţau universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
Au fost adoptate şi alte reforme: Codul civil, Codul penal, etc. Demersul său reformist a
deranjat forţele politice conservatoare, în vreme ce moderaţia care a caracterizat programul politic le-a
deranjat pe cele radicale. Conservatorii şi liberal radicali, grupaţi în „monstruoasa coaliţie" l-au silit
pe Cuza să abdice la 11 februarie 1866.
24
Coroana ţării a fost oferită lui Filip de Flandra, iar după refuzul acestuia, lui Carol de
Hohenzollern - Sigmaringen, susţinut de Napoleon al III-lea şi de regele Prusiei. La 10 mai 1866,
Carol a depus în faţa Parlamentului jurământul în calitate de domn al României (1866-1914).
Principalele realizări ale domniei sale au fost: Constituţia din 1866 şi obţinerea independenţei.
La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată Constituţia. Deşi prezenta unele limite, Constituţia din
1866 a fost una din cele mai liberale din zona Central şi Est-Europeană şi a deschis calea pluralismului
politic. Ea transforma Romania într-o monarhie constituțională. Prevederi:
- statul român poartă oficial numele de „România"
- România este o monarhie constituţională ereditară;
- monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei
legislative: este şeful statului şi comandantul armatei; numeşte pe membrii guvernului; are drept de
iniţiativă legislativă; bate monedă; acordă decoraţii; are drept de graţiere; are drept de „veto absolut"
(poate respinge sancţionarea unei legi votate de Parlament);
- separarea puterilor în stat: puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi
Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar); puterea executivă: guvernul;
puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
Alte aspecte pozitive ale noului regim:
- s-a consolidat monarhia, Parlamentul şi partidele politice care erau factori decisivi ai puterii.
- Monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern;
- au luat naştere partidele politice: PNL - 1875, Partidul Conservator (PC) - 1880;
- s-au conturat doctrinele liberale („prin noi înşine”) şi conservatoare („paşii mărunţi”)
exprimând căi prin care cele două partide vedeau progresul ţării.
26
Comerţul exterior s-a dezvoltat pe vechile făgaşe în special cu Austro-Ungaria, iar mai apoi şi
cu celelalte ţări europene. România exporta: porumb, grâu, petrol, etc. şi importa: metal, materii
textile, maşini, etc.
Din punct de vedere social, exista un contrast deosebit între bogăţia ţării şi sărăcia
producătorilor. Excesiva centralizare a dus la dezvoltarea Bucureştiului în defavoarea celorlalte oraşe.
6. Viata politică în România şi în teritoriile aflate sub stăpânire străină (1878-1914)
Evoluția Europei, în aceste două secole, a fost asigurată de o serie de curente culturale și
politice. Dintre cele culturale menținăm:
Romantismul. Domină secolul XIX. Se caracterizează prin exprimarea liberă a sentimentelor şi
trăirilor, orientarea spre trecutul național. Reprezentanți: George Byron, Victor Hugo (literatură),
Gericault, Delacroix (pictură). În România: Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu
Realismul. Se dezvoltă ca o reacție la adresa romantismului și pune accent pe redarea lumii cu
exactitate științifică, a mizeriei și realizărilor sale. Reprezentați: Balzac (literatură), Chardin (pictură).
Impresionismul. refuză subiectele religioase sau istorice și se inspiră din natură, redând peisaje,
grupuri de oameni. Reprezentați: Edouard Manet, Claude Monet (pictură)
Cubismul. Redă realitatea dintr-o perspectivă pur intelectuală, astfel ea este prezentată descompusă în
mai multe fațete. Reprezentanți: Pablo Picasso, Georges Braque (creatori)
Curentele politice democrate care domină cele două secole sunt:
Liberalismul este o doctrină politică care se dezvoltă pentru prima oară în Anglia în timpul revoluţiei
(sec. XVII). Inițiatorii acestuia sunt John Milton, John Locke şi Thomas Hobbes.
Liberalismul susţine următoarele idei :
- atribuţiile statului în economie să fie restrânse
- legile să aibă ca scop protejarea cetăţenilor
- drepturi şi libertăţi individuale
În viaţa politică românească, PNL apare în 1875 prin coaliţia de la Mazar Paşa. El a
reprezentat interesele burgheziei şi a marilor industriaşi, conducerea partidului a fost asigurată de IC
Brătianu.
In ceea ce priveşte programul politic al partidului, se remarcă atitudinea progresistă :
- industrie : dezvoltă teoria „prin noi înşine” care susţinea crearea unei industrii autohtone prin
angajarea capitalului autohton şi prin protecţionism.
- social : susţine în programul politic din 1892 ideea votului universal. Luată în discuţie în 1914,
legea a fost amânată datorită izbucnirii Primului Război Mondial.
- naţional : obţinerea independenţei ţării, suţinerea mişcării de emancipare a românilor din
Transilvania.
Conservatorismul apare în Europa ca o reacţie la adresa Iluminismului şi a Revoluţiei franceze,
venită din partea aristocrației care îşi vedea ameninţată poziţia socială de noile concepte burgheze care
susţineau că poziţia socială era dată de ban – expresie a capacităţii productive a individului- şi nu de
originea socială, precum şi egalitatea tuturor oamenilor. Originile conservatorismului se regăsesc în
opera „Reflecţii asupra revoluţiei franceze”, scrisă de către Edmund Burke.
Partidul Conservator a debutat târziu în viaţa politică românească. În 1880 apare PC
reprezentând interesele marilor proprietari funciari. La conducerea lui s-au aflat Manolache Costache
Epureanu, Lascăr Catargiu, etc. În plan ideologic partidul dezvoltă „teoria formelor fără fond”. Creată
de către Titu Maiorescu, ea susţine că e greşit să se împrumute forme din Occident, dar fără fondul lor.
Cu alte cuvinte nu este corect să se preia instituţii, principii, diverse elemente din Occident pentru care
nu există o pregătire, o educaţie în România. Astfel era propusă o evoluţie lentă a societăţii conformă
cu tradiţia istorică ; evoluţia urmând să se producă doar atunci când societatea era pregătită pentru
aceasta. Rezultatul acestei teorii a fost politica „paşilor mărunţi”. Ea se va manifesta în politica internă
prin lupta pentru menţinerea privilegiilor, opoziţia faţă de ideea votului universal. În ceea ce priveşte
problema ţărănească se va propune „soluţii morale” precum: vânzarea către ţărani a unor proprietăţi
din domeniul statului (1889).
27
Pe plan extern partidul adoptă o atitudine naţionalistă susţinând ca şi liberalii independenţa
ţării, lupta de emancipare a românilor din afara ţării. După Primul Război Mondial, conservatorii vor
dispărea din viaţa politică românească.
Curentele politice totalitare care domină cele două secole sunt:
Comunismul. Susține ideea egalității absolute a tuturor oamenilor. Bazele sale au fost puse în 1848 de
Karl Marx și Friedrich Engels. Această ideologie se transformă în regim politic pentru primă oară în
1917 în Rusia prin intermediul Revoluției bolșevice (comuniste) (25 octombrie/ 9 noiembrie 1917).
Fascismul. Ideologie creată în Italia, în 1919, de către Benito Mussolini care susținea refacerea gloriei
statului italian asemenea celui roman din Antichitate. Devine regim politic în 1922.
Nazismul. Ideologie creată în Germania în 1919 de către Adolf Hitler care susținea ideea superiorității
rasei și necesitatea extinderii statului german (teoria spațiului vital). Devine regim politic în 1933.
Legionarismul. Curent politic totalitar specfic românesc ale cărui baze au fost puse de Corneliu Zelea
Codreanu în 1927 și care susținea lupta împotriva evreilor, alianța cu Germania nazistă. Devine regim
politic în 1940.
29
- Antanta trebuia să declanşeze în Galiţia şi Salonic ofensiva menită să faciliteze acţiunea
României);
- Se recunoşteau statului român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei;
- România urma să declare război Austro-Ungariei.
Consiliul de coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916) a aprobat cele două documente şi a
decis intrarea în război împotriva Austro-Ungariei.
Campania din 1916. La 14/27 august 1916 România a intrat în războiul pentru unitatea naţională,
declarând război Austro-Ungariei. Trupele Române au înaintat peste Carpaţi eliberându-se localităţile
Braşov, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Orşova. Această înaintare a fost oprită ca urmare a victoriei
obţinute în sud la Turtucaia-Dobrogea (1-6 septembrie 1916) de către germani şi bulgari.
Înfrângerea a determinat armata română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc
„Bătălia trecătorilor”. Bătălia pentru trecătorile Carpaților este pierdută în toamna lui 1916, iar trupele
germane si ungare pătrund în Vechiul Regat. La 6 decembrie 1916, trupele Puterilor Centrale ocupă
Bucureștiul. Regele, guvernul și o parte a populației se retrag în Moldova, Iașiul devenind capitala
țării.
În aceste condiții grele s-a trecut la reorganizarea armatei și la asumarea de către clasa politică
a unor transformari esențiale în societatea românească. Armata a fost reorganizată grație unei misiuni
franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, regele a promis țăranilor care compuneau
grsoul armatei române că la sfârșitul războiului se va realiza o reformă agrară prin care vor primi
pământ și o reformă electorală prin care se va introduce votul universal.
Sub efectul acestor transformări armata română reușește să obțină în vara lui 1917 victoriile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz. Totuși victoriile sunt fără rezultat întrucât, principalul nostru aliat, Rusia
incheie armistițiu în decembrie 1917 și apoi pacea cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (3 martie
1918). România este obligată să semneze pacea cu Puterile Centrale.
Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918):
-Numită şi “pacea odioasă”;
-Semnată de guvernul Alexandru Marghiloman;
-Austro-Ungaria lua o parte din munţii carpaţi (5600 KM);
-Dobrogea era ocupată de Bulgaria;
-Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani;
-Armata Română era demobilizată;
-României i se permitea accesul la Marea Neagră prin portul Constanţa;
Regele Ferdinand a refuzat să semneze pacea.
În octombrie/noiembrie 1918, pe fondul succeselor Antantei, noul guvern condus de generalul
Constantin Coandă a proclamat mobilizarea generală şi armata Română a reintrat în război la 10
noiembrie 1918. La 11 noiembrie 1918, războiul s-a incheiat prin semnarea armistițiului cu Germania
Compiegne.
Sfârşitul războiului, găsea România în tabăra învingătoare (Antanta).
Bilanţul: 800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, enorme distrugeri şi pierderi materiale.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti.
30
Toate acestea au favorizat realizarea în 1918 a statului naţional unitar român. Mai mult,
România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces
îndeplinit în anul 1918 prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină.
32
TEMA 8. ROMANIA SI CONCERTUL EUROPEAN
In secolul XVII asistam la importante transformari, astfel Imp. Ot. intra in declin, iar dupa
infrangerea de la Viena (1683) el adopta o politica defensiva permanenta. Acest fapt este folosit de
noile imperii ale continentului –cel habsburgic si cel rus- care incearca sa obtina teritorii pe seama
„omului bolnav al Europei”. Este ceea ce istoricii denumesc „CRIZA ORIENTALA”. Rezultatul a
fost 11 razboaie desfasurate intre Imp. Ot. pe de-o parte si Imp. Rus si cel Habsburgic pe de alta parte.
Sase dintre ele s-au desfasurat pana in 1812. Tinta acestor razboaie a fost spatiul romanesc:
- 1710-1711: razboi ruso-otoman la care participa si domnul Moldovei D. Cantemir.
Rusii sunt infranti si prin pacea de la vadul Husilor obtin cetatea Azov.
- 1716-1718: razboi austro-otoman: turcii sunt infranti si nevoiti prin pacea de la
Pasarowitz sa cedeza Banatul si Oltenia.
- 1736-1739: razboi austro-otoman: austriecii sunt infranti si cedeaza prin pacea de la
Belgrad, Oltenia.
- 1768-1774: razboi ruso-otoman: turcii sunt infranti si prin pacea de la Kuciuk-
Kainardgji obtin protectoratul asupra Tarilor Romane.
- 1787-1791: razboi ruso-otoman: prin pacea de la Iasi, rusii obtin teritoriul dintre Bug si
Nistru, devenind astfel vecinii Moldovei.
- 1806-1812: razboi ruso-otoman: prin pacea de la Bucuresti, rusii obtin Basarabia.
In aceasta situatie, Imp. Ot. promoveaza in Principate o noua politica bazata pe loialitate,
spionarea vecinilor si mai ales, cresterea contrbutiilor materiale ale acestora. In fata dezertarii lui D.
Cantemir si C-tin Brancoveanu, Poarta hotaraste introducerea domniilor fanariote.
Regimul debutează imediat după domniile lui C-tin Brancoveanu şi D. Cantemir, în Moldova
fiind introduse în 1711 , iar în ŢR în 1716 , în ambele cazuri de către Nicolae Mavrocordat.
În paralel, Rusia face eforturi pentr extinderea influenței sale asupra Țărilor Române,
folosindu-se de simpatia care se bucura in spațiul românesc ca luptătoare antiotomană. În 1774 prin
tratatul de la Kukiuk-Kainardgi, Rusia obține instaurarea neoficială a protectoratului său asupra Țărilor
Române.
Pe acest fond, lipsiti de orice putere, elitele boieresti autohtone vor initia miscarea petitionala
adresata initial Rusiei, Austriei, iar din secolul XIX si Frantei. Petitiile cereau: anexarea la Rusia,
refacerea autonomiei, independenta.
Pe aceeasi directie se inscriu in Transilvania, eforturile reprezentantilor Scolii Ardelene. Ei
elaboreaza la 1791 Supplex Libellus Valachorum-primul program politic modern al romanilor din
Transilvania. Influentat de ideile Revolutiei franceze, documentul cerea in numele vechimii si
continuitatii ramanilor:
- desfiintarea denumirii jignitoare de „tolerati”
- drepturi egale cu natiunile privilegiate.
Acest document a fost precedat de un alt Supplex Libellus(1744), realizat de episcopul unit
Ioan Inochentie Micu Klein, prin care solicita in numele vechimii și continuității românilor în
Transilvania, drepturi egale cu națiunile privilegiate (ungurii, sașii și secuii).
Perioada este deschisa de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) care reuseste sa inlature
domniile fanariote. Se revenea astfel, cu incepere din 1822, la domniile pamantene: Ionita Sandu
Sturdza in Moldova si Grigore Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca. Domniile lor au fost insa afectate
de un nou razboi ruso-otoman (1826-1829) care se incheie prin victoria Rusiei si tratatul de la
Adrianopol (1829):
- Refacerea autonomiei Principatelor
33
- Libertatea comertului → astfel se desfiinta monopolul otoman
- Retrocedarea raialelor si stabilirea granitei cu Imp Ot pe Dunare.
- Oficializarea protectoratului rusesc (regim de influență rusească asupra Țărilor Române)
Dupa Marea Unire de la 1918, Romania a avut ca principal scop al politicii sale externe
apararea sistemului stabilit la Paris-Versailles. Acest obiectiv va fi atins prin aderarea la tratate care
priveau dezarmarea cat si prin incheierea unor aliante cu statele din zona care aveau obiective identice.
Romania a fost membru fondator a Societatii Natiunilor –insitutie care urmarea apararea pacii
in lume. In 1921 este creata din intiativa lui Take Ionescu, Mica Intelegere, o alianta militara intre
Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia.
Intre 1932-1935, Romania participa la Conferinta de dezarmare de la Geneva. Ea se va
incheia cu un singur rezultat concret: conventiile de definire a agresiunii, conventii a caror text a fost
elaborat de Nicolae Titulescu. Cea mai importanta realizare a acestuia va fi insa Intelegerea
Balcanica- o alianta militara incheiata in 1934 intre Iugoslavia, România, Grecia și Turcia. Toate
aceste eforturi au fost insa zadarnicite de atitudinea Marilor Puteri care refuza sa ia parte la procesul de
pacificare.
34
Statele revizioniste se vad incurajate, astfel in 1933 Germania, paraseste Soc. Natiunilor, iar in
1935 reintroduce serviciul militar obligatoriu. In acelasi an Italia ataca Abisinia. In fata acestor
agresiuni, si a pasivismului M. Put., N. Titulescu, declara in 1936: ”daca repudierea unilaterala a
tratatelor este acceptata fara consecinte, acesta ar fi sfarsitul securitatii colective si a Soc. Nat.”
Declansarea celui de-al II-lea razboi mondial surprinde Romania izolata diplomatic, astfel in
1940, statele revizioniste vecine ii cer sa cedeze teritorii:
- Rusia prin notele diplomatice din 26-27 iunie 1940 cere României, Basarabia si N
Bucovinei. Romania accepta aceste cedari prin nota diplomatica din 27 iunie 1940.
- Bulgaria solicita in august 1940, Cadrilaterul
- Ungaria solicita in august 1940 NV Transilvaniei. Negocierile se vor desfasura la Viena
prin arbitrajul Germaniei si Italiei. La 30 august 1940 România semnează Dictatul de la Viena
prin care urma sa cedam 43.500 km patrati din Transilvania. In aceeasi zi, semnăm actele si cu
bulgarii prin care cedam Cadrilaterul.
Dezmembrarea granitelor tarii, în urma evenimentelor din iunie si august 1940, a determinat o
grava criza politica interna. Regimul de autoritate personala impus de regele Carol al II-lea, în
februarie 1938, s-a prabusit, iar monarhul, considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale, a
abdicat în favoarea fiului sau, Mihai I. Puterea în stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu,
investit cu largi prerogative si proclamat "Conducator al statului". El si i-a asociat la putere pe
legionari, principala forta politica a tarii. Ca urmare, la 14 septembrie 1940,Romania este proclamata
”stat national-legionar”. La 23 noiembrie 1940 ne aliem cu Germania –principala putere militara a
continentului- pentru a recupera provinciile luate de rusi. La 22 iunie 1941, alaturi de Germania,
Romania ataca URSS, insa infrangerea armatei germane la Stalingrad (1943) determina clasa politica
romanesca sa caute iesirea din razboi.
La 23 august 1944, regimul antonescian este inlaturat de regele Mihai impreuna cu restul clasei
politice românești, iar Romania intoarce armele impotriva fostilor aliati. In ciuda prezentei in alianta a
SUA si a Angliei, apropierea geografica de URSS a facut ca acest stat sa-si impuna dominatia in tara
noastra. Prin conferinta de la Yalta (februarie 1945) s-a hotarat impartirea Europei in doua sfere de
influenta: lumea capitalista si lumea comunista. Incepea Razboiul Rece.
35
regimuri democratice, în schimb alte spaţii alunecă spre regimuri autoritare(Germania, Italia, Spania,
Portugalia etc).
Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de
modul cum s-au pus bazele păcii au dus la apariţia mişcărilor extremiste şi instaurarea, în unele state
europene, a regimurilor dictatoriale.
În acest context, apar şi se manifestă ideologii totalitare: fascism, nazism şi comunism.
Fascismul. A apărut în Italia unde a fost instaurat de Benito Mussolini. Preconiza o societate
organizată în grupuri profesionale numite corporaţii. Acestea erau alcătuite din reprezentanţi ai
muncitorilor, ţăranilor şi ai patronilor. A îmbrăcat o formă corporatistă. Pe plan politic, corporatismul
urmărea înlocuirea parlamentului cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Noua organizare trebuia să
asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale.
Fascismul a pus accent pe naţionalism, pe promisiuni de restaurare a onoarei naţionale.
Dezamăgită în privinţa ambiţiilor teritoriale, zdruncinată de mişcările sociale susţinute de
socialişti care ameninţau cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană se vedea
în imposibilitatea de a gestiona noile realităţi. Fascismul apărea ca o soluţie.
În 1919, Mussolini înfiinţează ”Fasci di combatimento”(Fasciile de luptă), antrenate în luptele
de stradă cu stângiştii. În 1921, este creat Partidul Naţional Fascist.
În octombrie 1922, este organizat marşul asupra Romei (Mussolini şi cele 40000 de cămăşi
negre). Regele Victor Emanuel III, temându-se de tulburări sociale, îl numeşte pe Mussolini prim-
ministru. Un an mai târziu, acesta primeşte puteri depline pentru ca în urma alegerilor din aprilie 1924
camera deputaţilor să devină majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Măsuri:
- activitatea sindicală a fost redusă la tăcere;
- a fost desfiinţată libertatea presei;
- au fost desfiinţate partidele politice;
- adversarii regimului aveau de înfruntat persecuţiile poliţiei politice OVRA (organizaţia
voluntarilor pentru represiunea antifascismului) şi ale tribunalului special înfiinţat în 1925;
- propaganda anunţa că a luat naştere statul corporatist, care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale; prin propagandă, s-a urmărit să se redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi
urmaş al vechii rome;
- pentru atragerea populaţiei, Mussolini (il duce) a luat o serie de măsuri ce au urmărit
controlul marelui capital, înlăturarea corupţiei, măsuri împotriva mafiei;
- pe plan extern, Italia va desfăşura o politică agresivă: atacă şi ocupă Etiopia, se alătură
Germaniei şi Japoniei în al doilea război mondial.
Nemulţumirile italienilor duc la înlăturarea lui Mussolini în 1943. Este executat în 1945.
Nazismul. Ca ideologie, a fost fundamentat de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”(Lupta mea). Se
baza pe naţionalism exacerbat, rasism şi antisemitism.
A apărut într-o perioadă dificilă pentru Germania. Învinsă în primul război mondial, era
nemulţumită de prevederile tratatului de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un dictat.
Naziştii puneau accent pe naţionalism şi pe promisiuni de restaurare a onoarei naţionale.
Hitler considera vinovat de problemele economice şi sociale sistemul democraţiei
parlamentare. Singura soluţie era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să
supună naţiunea în numele binelui general. Astfel el voia să-i cuprindă pe toţi germanii într-un imperiu
(Reich). Justifica expansiunea prin nevoia de spaţiu vital (lebensraum) pentru rasa germană superioară,
pentru arieni. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi mai ales din antisemitism o
componentă esenţială a programului său. Evreii erau consideraţi vinovaţi de problemele Germaniei. În
concepţia lui Hitler, evreii erau capabili să polueze sângele german şi să slăbească naţiunea germană.
Germanii creau cultură, evreii o distrugeau.
Hitler, liderul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP), devine
cancelar al Germaniei în 1933. Reuşise acest lucru în urma alegerilor din 1932. În martie 1933, obţine
36
puteri dictatoriale, fapt ce semnifica ssfârşitul republicii de la weimar. După moartea preşedintelui
Hindenburg din 1934, preia şi atribuţiile acestuia, proclamându-se fuhrer.
Măsuri:
- sunt desfiinţate partidele politice, exceptând NSDAP;
- teroarea devine practică de guvernare; poliţia secretă (GESTAPO), trupele SS şi SA îşi
încep persecuţiile
- sunt luate măsuri cu caracter antisemit: până la sfârşitul lui 1934, avocaţi, medici,
profesori, funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a practica acea meserie; în 1935, se
adoptă legile de la nuremberg prin care evreilor le-a fost retrasă cetăţenia germană, li s-au interzis
căsătoriile cu germanii; în 1938, au loc acţiuni ostile evreilor („Noaptea de cristal”);
- este distrusă mişcarea sindicală;
- se instituie control total asupra presei, radioului şi cinematografului;
- bibliotecile sunt epurate, manualele şcolare sunt rescrise;
- tinerii sunt educaţi în spiritul devotamentului faţă de regim şi înregimentaţi în organizaţii
de tipul „Tineretul hitlerist”;
- specific nazismului este cultul conducătorului, care avea rolul de a arăta măreţia,
unicitatea şi infailabilitatea lui Hitler;
- propaganda este pusă în slujba regimului;
- cultura este subordonată şi ea regimului;
- controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii.
Comunismul. Îşi are originea în operele lui Karl Marx şi Frederich Engels care a fundamentat
teoria luptei de clasă. El susţinea că societatea comunistă se va edifica în ţările dezvoltate unde
proletariatul va prelua, pe cale revoluţionară, puterea de la burghezie.
Lenin a dezvoltat această teorie susţinând că revoluţia proletară poate avea succes şi în ţările
mai puţin dezvoltate, ca Rusia. În concepţia sa, comuniştii reprezentau avangarda proletariatului.
Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizzarea unei
societăţi fără clase în care să domnească egalitatea şi dreptatea.
Teoria marxistă considera că, într-o primă etapă, cea a construirii socialismului, era necesară
menţinerea statului ca instrument al „dictaturii proletariatului” care să acţioneze împotriva
adversarilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instituit în Rusia în octombrie 1917. Bolşevicii au luat o serie de
măsuri:
- naţionalizarea băncilor şi fabricilor;
- împărţirea pământului ţăranilor;
Între 1918-1921, se desfăşoară un război civil între susţinătorii vechiului regim țarist (albii) şi
partizanii bolşevicilor (roşii). S-au implicat şi state occidentale.
- bolşevicii au instituit teroarea;
- au creat poliţia secretă ceka;
- ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta;
- s-a introdus munca obligatorie;
- s-a creat Armata Roşie.
Bolşevicii reuşesc să se impună. În 1922, se constituie URSS(Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste).
Totalitarismul şi teroarea se consolidează în timpul lui I.V. Stalin(1924-1953). Se dezvoltă
unele domenii (construcţii de maşini, energetic, metalurgie). S-a lichidat analfabetismul, au fost
eliminaţi adversarii politici, s-a desfăşurat colectivizarea. S-a trecut la o economie planificată, se
manifestă cultul conducătorului, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
După al doilea război mondial, comunismul se extinde în intreaga lume.
37
2. Ideologii şi practici politice în România
După 1918, viaţa politică a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică, fiind fundamentată
pe adoptarea votului universal (1918), adoptarea constituţiei din 1923.
Constituţia din 1923 stabilea, la articolul 5, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea
conştiinţei, întrunirilor, presei, învăţământului, articolul 33 enunţa principiul suveranităţii poporului
(toate puterile emană de la naţiune).
Lipsa de experienţă a electoratului, ambiţiile politice, gravitatea problemelor de rezolvat, au
dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi concentrarea puterii în mâinile executivului şi ale
şefului statului.
Partidele politice: În sistemul politic din România, partidele au jucat un rol important. După 1918,
sistemul partidelor politice cunoaşte modificări: dispar partide (conservator), apar partide noi (Partidul
Țărănesc, Liga Poporului), se menţin partide (PNL), au loc fuziuni (PNR+Partidul Țărănesc=Partidul
Naţional Țărănesc), se manifestă partide ale minorităţilor, se constituie partide de extremă stângă
(PCR) sau de extremă dreaptă (LANC, Garda de fier).
Între 1918-1921, se constată maxima proliferare a partidelor politice. Unele s-au intitulat
ţărăniste sau agrariene pentru a atrage electoratul din mediul rural, altele s-au intitulat naţionaliste.
Totuși viaţa politică a fost dominată de două partide: PNL şi PNȚ.
Liberalismul: Reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, unor meseriaşi, intelectuali.
Eivse vor constitui in PNL în 1875.
În perioada interbelică, la conducerea partidului au fost: I I C Brătianu(1909-1927), Vintilă
Brătianu (1927-1930), I G Duca (1930-1933), C I C Brătianu (1937-1947).
Deviza partidului=„prin noi înşine”.
Organul de presă central=„Viitorul”.
Puneau în centrul societăţii individul, teorie susţinută până la primul război mondial. După
război, au apărut schimbări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul, care punea accent pe
intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a
fost susţinută de Vintilă Brătianu şi Ştefan Zeletin.
Viitorul, în concepţia lui Ștefan Zeletin, era în industrializare şi urbanizare. Liberalii au
accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea
independenţei politice.
Deviza „prin noi înşine” nu trebuie înţeleasă ca o atitudine exclusivistă, de excludere a capitalului
străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Ştefan Zeletin considera constituţia din 1923 actul de naştere a neoiliberalismului.
Ţărănismul: Reprezintă a doua ideologie importantă din România. A fost susţinut de Constantin
Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane.
În 1918, se constituie Partidul Țărănesc, reprezentând interesele lumii satelor. La 10 octombrie
1926, are loc fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, rezultând PNȚ. Conducerea a
fost asigurată de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Organul de presă=„Dreptatea”.
Deviza=„politica porţilor deschise”.
Faţă de poziţia pro industrială susţinută de PNL(acesta considera că problema agrară a fost
rezolvată prin reforma agrară), partidul ţărănesc şi apoi PNȚ au pus accent pe gospodăria ţărănească şi
agricultură. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii ca o clasă omogenă şi independentă cu importanţă
în evoluţia ulterioară a societăţii.
Pornind de la concepţia conform căreia România trebuia să fie un stat predominant agrar,
reprezentanţii ţărănismului nu negau dezvoltarea unor ramuri industriale (mai ales cele care valorificau
produsele agricole şi bogăţiile subsolului), dar se împotriveau protecţionismului vamal ridicat susţinut
de liberali.
Ţărăniştii considerau că România nu dispune de suficient capital necesar susţinerii dezvoltării
economice şi se pronunţau pentru politica porţilor deschise în faţa ccapitalului străin.
38
Din punct de vedere politic, Constantin Stere considera că România trebuia să fie stat ţărănesc
deoarece poporul român este un popor de ţărani şi munca ţăranilor condiţionează întreaga viaţă
economică şi socială.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, fidele devizei „prin noi
înşine”, au urmărit valorificarea bogăţiilor ţării, emanciparea de sub dependenţa capitalului străin.
Printre măsurile luate de liberali: adoptarea constituţiei din 1923, legea privind comercializarea
şi controlul întreprinderilor de stat(1924), legea minelor, legea energiei.
Ţărăniştii s-au aflat la guvernare între 1928-1931 şi 1932-1933.
Liberalii revin la putere în 1933, şi sunt preocupaţi de dezvoltarea industriei, creşterea rolului
statului.
Pe scena politică, s-au manifestat şi grupări de extremă dreaptă şi stângă.
Extrema dreaptă: Corneliu Zelea Codreanu, desprins din Liga Apărării Național Creștine (LANC),
înfiinţează, în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930, crează o secţie politică, Garda de fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, idee susţinută pentru a justifica atitudinea
antisemită şi condamnarea morală a oamenilor politici acuzaţi de lipsa credinţei în dumnezeu.
Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura,
intoleranţa, apologia morţii. Ei considerau că democraţia parlamentară este vinovată de unele rele
(lipsa de moralitate, sărăcirea populaţiei) şi în special de acapararea avuţiei ţării de către politicieni şi
evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti, afirmând că şeful lor va face din
România „O ţară mândră ca soarele pe cer”.
Din punct de vedere al politicii externe, susţineau apropierea de Italia şi Germania
Organ de presă=„Sfarmă piatră”.
În 1940, legionarii ajung la guvernare.
Extrema stângă: PCR a fost înfiinţat în 1921. A aderat la internaţionala comunistă. Concepţia
comunistă considera că societatea capitalistă este perimată din punct de vedere istoric şi trebuia
înlăturată prin revoluţie.
În 1923, PCR adoptă teza cominternistă, potrivit căreia România este stat multinaţional
„creaţie a imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrat.
În 1924, după participarea la evenimentele din sudul Basarabiei care urmareau dezlipirea
acestui teritoriu de Romania si alipirea lui URSS, partidul este scos în afara legii. În 1944, după
înlăturarea lui Antonescu, participă la guvernare cu sprijinul Armatei Roşii şi treptat va prelua puterea.
După realizarea Marii Uniri, a fost introdus în România votul universal(1918), pentru bărbaţii
de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare . În aceste condiţii, numărul partidelor
a sporit, însă viața politică românească interbelică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc.
În a doua parte a perioadei interbelice, în condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii
totalitare, apare și în țara noastră, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul).
Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din
România, bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită
Marea Unire, Ferdinand I (1914– 1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. El a girat
marile reforme ale epocii:
- Reforma electorală din 1918
- Reforma agrară din 1921
- Constituția din 1923
39
Cu toate acestea monarhia a avut un rol major în instabilitatea politică a vremii. Ilustrativă este
criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului. Ca urmare
moştenitor al tronului a fost proclamat minorul Mihai, fiul lui Carol. După moartea regelui Ferdinand I
(1927), acesta a condus ţara sub autoritatea Regenţei. Regența a avut un impact negatic asupra
României întrucât cei trei membrii ai acesteia nu se înțelegeau. Pe fondul declinului autorității
regenței, Carol, revine în ţară în anul 1930 şi a fost proclamat rege de Parlament sub numele de Carol
II (1930-1940).
El a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să
aibă puteri sporite. Astfel dictatura regala a lui Carol al II-lea a fost instaurata la 11 februarie 1938,
prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constitutia a fost abrogata si inlocuita
cu una noua intrata in vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate in mana regelui,
iar parlamentul avea doar rolul de institutie auxiliara legislativa. Ca urmare, România devine o
monarfie autoritară. Printr-un decret lege au fost desfiintate toate partidele politice si s-a constituit un
partid unic numit Frontul Renasterii Nationale. S-a format si un Consiliu de coroana, care avea insa
un caracter consultativ. In acelasi timp cu masurile luate pentru instaurarea si consolidarea dictaturii
regale au fost arestati si o serie de lideri legionari, care mai apoi, au fost executati din ordinul regelui
la 30 noiembrie 1938. Printre cei 13 legionari asasinati s-a aflat si seful acestora Corneliu Zelea
Codreanu.
O alta miscare a regelui de a controla viata politica romaneasca a fost crearea Partidului
Natiunii (fostul FRN) la 22 iunie 1940 in fruntea caruia s-a asezat el insusi.
Regimul autoritar izolează diplomatic și militar România. Acest lucru permite vecinilor
(Ungaria, URSS și Bulgaria) să solicite României o serie de teritorii. În urma a două note ultimative
adresate la 26 şi 28 iunie 1940, de URSS, României, aceasta acceptă cedarea Basarabiei şi a Bucovinei
de Nord, Uniunii Sovietice.
Prin arbitrajul Germaniei şi al Italiei, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena, obliga România
să cedeze nord-vestul Transilvaniei Ungariei, iar la la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova,
România a cedat Bulgariei, Cadrilaterul.
În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, regele Carol al II-lea abdică şi fuge din ţară
(septembrie 1940). Locul său este luat de Mihai I, însă, puterea reală în stat a fost deţinută de generalul
Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături
de legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat
înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941. Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea
unui regim militar până la 23 august 1944. Principalele sale realizări:
- instituie un regim de dictatură filogermană
- România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940, cu scopul de a recâştiga teritoriile
pierdute în vara lui 1940.
- România intră în război alături de Germania, împotriva URSS la 22 iunie 1941, cu scopul
de a elibera Basarabia.
Romania si Holocaustul
In iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritatile
romane i-au exclus din serviciul public pe functionarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea
oricaror functii publice, fiind inlaturatii nu numai din aparatul functionaresc, din armata si din
magistratura, ci si din societatile comerciale, din echipele sportive etc. Totodata li s-a interzis
cumpararea de imobile, iar din 9 august 1940 au fost interzise casatoriile etnicilor romani cu etnici
evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. In octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au
fost nationalizate.
Chiar si dupa inlaturarea de la putere a Garzii de Fier, regimul Antonescu, aliat al Germaniei
naziste, a continuat politica de opresiune si masacrare a evreilor (si, mai apoi, a tiganilor), mai ales in
teritoriile estice. Pogroamele si transporturile erau la ordinea zilei in Moldova, Bucovina, si Basarabia.
Numarul mortilor este inca in discutie, dar si cea mai mica estimare [necesita citare] atinge un numar
de 250.000 de evrei (si 25.000 rromi) in regiunile estice, in timp ce 120.000 dintre evreii din
Transilvania au fost omorati de autoritatile maghiare. Atrocitatile au inceput in luna iunie 1941 prin
pogromul de la Iasi. In asa-numitele trenuri ale mortii (trenuri cu deportati plimbate atata timp prin
Moldova, pana cand pasagerii au murit de sete si de foame) au fost ucisi aproximativ 4.400 de evrei.
Totusi, in zona Europei Centrale si de Est, majoritatea evreilor de nationalitate romana au
supravietuit razboiului. Regimul Antonescu facuse planuri pentru deportari in masa din Valahia, sudul
Transilvaniei, si din sudul si vestul Moldovei, dar nu le-a pus niciodata in practica. Istoricii nu s-au
pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasa, evreul Wilhelm Filderman, in nepunere in
aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat ca Romania de Vest nu era destul de antisemita
pentru a putea pune in aplicare planurile, sau nu voia sa inlature contributia evreiasca la economia
romaneasca. (Este de notat ca desi anti-semit, Antonescu a avut o mama vitrega evreica precum si
prima sa sotie a fost o evreica de nationalitate franceza.)
Dupa razboi
In ciuda actului de la 23 august 1944, Romania a constituit, in ochii URSS, o prada de razboi.
Pe principiul ca "cel care ocupa un teritoriu isi impune si sistemul sau social", armata sovietica a
impus venirea la putere a comunistilor. La presiunile URSS, guvernul Sanatescu este dizolvat si
inlocuit cu guvernul Radescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt inclusi reprezentanti ai
Frontului National Democrat (constituit in octombrie 1944), in posturi cheie ca justitia (Lucretiu
Patrascanu) si transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Prin Tratatul de la Paris din 1947, Aliatii au refuzat Romaniei statutul de stat cobeligerant.
Nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integranta a Romaniei, dar URSS-ului i-a fost
permisa anexarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei. Nordul Bucovinei si partea de sud a Basarabiei
au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, impreuna cu o parte din fosta Republica Sovietica
Socialista Autonoma Moldoveneasca, a constituit o noua republica a URSS denumita "RSS
Moldoveneasca". Aceasta a devenit independenta in 1991, sub numele de Republica Moldova. De
asemenea, Cadrilaterul, regiune locuita in majoritate de bulgari, a ramas in componenta Bulgariei.
Totodată, conform tratatului, România trebuia să plătească 300 milioane dolari URSS ca daune de de
război. În acest sens, după instaurarea comunismului, în România sunt create celebrele
SOVROMURI, oficial intreprinderi mixte româno-sovietice, în fapt instrumente de exploatare
economică a României de către URSS.
La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND, care
detinea 14 ministere. Pentru a-si atrage simpatia populatiei, acesta legifereaza reforma agrara, prin
care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pamant, care sunt date la 900.000 de familii de tarani. La
21 august 1945, Regele Mihai I incepe "greva regala", adica refuza sa mai promulge decretele-legi ale
guvernului. In mod ilegal, insa, guvernul le aplica. Intre 7 si 18 mai are loc procesul maresalului Ion
Antonescu si al principalilor sai colaboratori; condamnat la moarte, maresalul va fi executat la 1 iunie
1946. Comunistii asociaza pe maresal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate ca rezultatele
reale indicau victoria decisiva a Partidului National Taranesc, rezultatele oficiale falsificate au
prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe
Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul National Popular). La 30 iulie 1947,
in urma inscenarii de la Tamadau, liderii Partidului National Taranesc sunt arestati si trimisi in
judecata (vor fi condamnati la 12 noiembrie 1947 la inchisoare), iar partidul este dizolvat. La 6
noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tatarescu este eliminata din Parlament si Guvern.
42
Devenita ultima piedica in calea instaurarii depline a comunismului, monarhia este abolita prin
abdicarea silita a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, si plecarea acestuia in exil fortat.
România postbelică
La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Puterea va fi deținută
în perioada septembrie 1944 - martie 1945 de guverne conduse de generalii Constantin Sănătescu şi
respectiv Nicolae Rădescu. Ei se confruntă cu ascensiunea PCR susținut puternic de Armata Roșie
prezentă în România. Ca urmare, în aceste guverne, sunt incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera
de influenţă sovietică. Astfel, la 6 martie 1945, supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat
să accepte formarea guvernului comunist condus de dr. Petru Groza. Este debutul regimului
comunist în România. Regele încearcă să se opună. Greva regală, manifestată prin refuzul regelui
Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv
pe plan extern de statele democratice. Rezultatul: alegerile falsificate din noiembrie 1946. Acum au
fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot
puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele tradiționale PNL și PNȚ, rezultatul a fost
falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
Anul 1947 marchează lovitura de grație la adresa democrației. Partidele politice democratice
(P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar la 30 decembrie
1947 regele Mihai I a fost obligat să abdice. În aceeași zi, România a fost proclamată Republică
Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
Comunismul s-a remarcat prin următoarele:
- Naționalizarea (11 iunie 1948)- trecerea în proprietatea statului a tuturor mijloacelor de
producție.
- Colectivizarea (lansata în martie 1949-1962)- trecerea pământului în proprietatea statului.
Pentru exploatarea acestuia erau create: Cooperative agricole de producţie (CAP) şi
Intreprinderile agricole de stat (IAS).
- Industrializarea: crearea exagerată de fabrici, în special industrie grea
- Planurile cincinale: planuri economice pe cinci ani cu obiective imposibil de atins
- Cultul personalității: promovarea exagerată a imaginii liderului
În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel "naţional", care
activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format
din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca). In final, se impune la conucerea României
grupul ”național”.
Această politică a luat sfârșit odată cu vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de nord
(1971). Ca urmare, perioada 1971-1989 este marcată de "revoluţia culturală", lansată prin ”tezele din
iulie 1971”. Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
- instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din 1974);
- promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul
dinastic);
44
- reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic
(Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului – Bucureşti, Transfăgărășanul) care
determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
- achitarea datoriei externe prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;
- politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra
populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului - 1977,
manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
La capătul acestei perioade se declanșează revoluția din 1989 care pune capăt regimului
comunist.
Disidenţa anticomunistă
Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
– rezistenţa armată a grupurilor din munţi: Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-
1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti
legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile
din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului
Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc,
Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de
rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre
ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă
de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
– cea a ţăranilor: rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării
agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor
obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane.
Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
– revoltele muncitoreşti: Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a
populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977)
şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane
arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
– activitatea disidenţilor: disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au
opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri ai
conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu
(Scrisoarea celor şase).
Împotriva acestora acționa Securitatea. Înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice
sovietice, a instaurat un regim de teroare internă. Ea își baza activitatea pe următoarele instrumente:
- Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind,
practic, întregul teritoriu al ţării: Sighet, Aiud, Miercurea- Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat
- muncă forţată la Canalul Dunăre- Marea Neagră, în Deltă la cules de stuf
- deportarea unor comunităţi întregi: germanii din Transilvania, sârbii din Banat, țăranii
care se opuneau colectivizării în Bărăgan..
Războiul Rece (1946-1991) a fost o confruntare deschisă, non-militară (deşi a cauzat cursa
înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri de state
care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora
li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi
Blocul occidental sau apusean. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North
Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia.
La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologico-politic a fost
o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea deschisă")
şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Înfruntarea dintre cele două
45
blocuri a fost numită "Războiul rece", deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre
supraputeri (nu s-a ajuns la un război "cald"). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns
şi nu se putea ajunge la un război "cald", la o confruntare convenţională datorită faptului că ambele
supraputeri s-au dotat cu arme atomice şi nucleare, ceea ce a creat o situaţie de descurajare şi blocare
reciprocă.
Debutul său este reprezentat de cuvântarea din 5 martie 1946 a lui Winston Churchill de la
Fulton (Missouri) prin care critica agresivitatea sovietică și folosea termenul de „cortină de fier”
pentru a arăta divizarea Europei.
Reacția SUA în fața acestei agresivități este rapidă. In 1947 este lansată doctrina Truman
(doctrina îndiguirii). O primă manifestare practică a acesteia a fost planul Marshall din 12 martie
1947 prin care SUA oferea tuturor statelor europene ajutor financiar pentru a-și reface economiile
distruse de război. Statele aflate sub controlul URSS refuză acest ajutor (inclusiv România). Reacția
URSS-ului a venit sub forma creării:
- Cominformul (1948) organ de control al URSS asupra statelor comuniste
- CAER (1949) Consiliul de ajutor economic reciproc. O replică sovietică a planului
Marshall
Tensionarea relațiilor dintre cele două superputeri este oficializată prin crearea în 1949 a
NATO, urmată în 1955 de Pactul de la Varșovia.
Perioada 1948-1962 este marcată de o serie de crize:
- 1948 blocada Berlinului de către URSS
- 1950-1953 războiul din Coreea
- 1962 criza rachetelor din Cuba
Ultima criză a adus lumea în pragul unui război nuclear. Conștiente de acest pericol, cele două
superputeri își detensionează relațiile:
- 1972: Richard Nixon vizitează URSS
- 1972: SALT I (Strategic Arms Limitation Treaty) tratat URSS-SUA de limitare a
armamentului nuclear
- 1979: SALT II tratat URSS-SUA de limitare a armamentului nuclear
- 1975 semnarea Actului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în
Europa (Helsinki) prin care cele două superputeri afirmau egalitatea între state și
drepturile omului
La sfârșitul anilor 70, relațiile se tensionează din nou datorită susținerii din partea URSS a
mișcărilor comuniste din America Latină și a invaziei din Afganistan (1979). Preluarea puterii la
Moscova, în 1985, de către Mihail Gorbaciov, a dus la prăbușirea URSS și la sfârșitul comunismului
în Europa. În 1985, acesta un plan de modernizarea a URSS, bazându-se pe două concepte:
„glasnost”=transaprenţă şi „perestroika”=reformă.
România si razboiul rece. După actul de la 23 august 1944, România a căzut în sfera de influență
sovietică. Rezultatul: ascensiunea rapidă a PCR, care din 30 decembrie 1947 deține puterea absolută în
România. Sprijinul constant acordat de URSS, PCR-ului s-a tradus printr-o loialitate oarbă a lui Ghe.
Gheorghiu Dej. Ea s-a observat la poziția pe care Dej o adopta față de invazia Ungariei de către
URSS, în 1956: sprijin necondiționat. Imre Naghy, liderul revoltei maghiare a fost întemnițat pentru o
perioadă în România.
URSS răsplătește în 1958, poziția României, retrăgând trupele sovietice din țara noastră.
Lansarea planului Valev, în 1964, în care România avea un rol exclusiv agrar, determină
regimul de la București să se distanțeze de Moscova. În aprilie 1964, PMR (PCR) publică ”Declarația
cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” în
care susținea independența față de Moscova.
Independența României este marcată de următoarele poziții pe care ea le adoptă:
- 1967 războiul de șase zile Israelul atacă Siria, Egiptul și Iordania pe fondul unui
mimnent atac din partea acestora. România refuză să adopte poziția Pactului de la
Varșovia (să declare Israelul stat agresor) ceea ce trezește simpatia acestuia și a
46
SUA. Rezultate: România devine mediator între Israel și arabi, România și-a
îmbunătățit relațiile cu SUA.
- 1967 restabilirea relațiilor oficiale cu RFG și Israel
- 1968 criticarea invaziei Cehoslovaciei de către URSS
- 1971 România aderă la Fondul Monetar Internațional
Această politică a luat sfârșit odată cu vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de nord
(1971). El impune o linie naționalistă în politică și cultură care în final duce la sfârșitul regimului prin
revoluția din 1989.
Revoluţia din 1989. Revolutia romana din 1989 a constat intr-o serie de proteste si demonstratii
incepand cu data de 16 decembrie 1989, care au dus la sfarsitul regimului comunist din Romania si la
caderea lui Nicolae Ceausescu. Revoluţia a debutat în orasul Timisoara, unde incidentele au izbucnit
de la un aparent banal conflict dintre pastorul reformat L.Tokes si autoritatile care au incercat sa-l
evacueze. Au avut loc ciocniri intre militie si enoriasii stransi in jurul locuintei pastorului Tokes. Pe
data de 16 decembrie, solidarizarea cu pastorul reformat s-a transformat in manifestatie anticomunista.
Au fost devastate unele magazine si librarii, de unde au fost aruncate cartile lui Ceausescu. Au fost
luate cu asalt institutiile-simbol ale regimului ceausist.
In interventiile oficiale, Ceausescu a vorbit de actiunile unor huligani si de elemente ale
"agenturilor straine" în Timişoara. La 17 decembrie 1989, dictatorul a convocat sedinta Comitetului
Politic Executiv ,unde a cerut masuri aspre, care mergeau pana la folosirea armelor de foc, pentru
reinstalarea ordinii. Dorind sa sugereze ca are evenimentele sub control, Ceausescu a plecat in Iran.
Ulterior, in Timisoara a avut loc un adevarat masacru. Autoritatile au transportat in taina la Bucuresti
40 de cadavre si le-au incinerat, pentru a ascunde existenta acestora. Populatia Timisoarei nu a cedat si
a inceput sa se organizeze si sa-si formuleze doleantele intr-un program. Erau primele semne ca
revolta urma sa se tansforme in revolutie.
La intoarcerea lui Ceausescu in tara, situatia se complicase si mai mult. Sfatuit prost, el ia
decizia organizarii in 21 decembrie a unui miting in Bucuresti. Insa, in loc sa fie ovationat, asa cum se
obisnuise, a fost huiduit, intrerupt si silit sa se retraga din balconul Comitetului Central. Este
momentul declanşării revoluţiei la Bucureşti. Armata a fost scoasa pe strazi. Toate fortele Militiei si
Securitatii au fost mobilizate. Mari grupuri de oameni au ramas insa pe strazi. Cei mai curajosi au
format o baricada in fata Pietei Universitatii. In cursul noptii, s-a tras asupra multimii, dar zecile de
victime nu i-au speriat pe bucuresteni.
Masacrul din noaptea de 21 decembrie a avut insa un alt efect decat cel la care se asteptau
autoritatile. In cursul diminetii,zeci de mii de oameni au iesit in strada. Coloanele compacte de
manifestanti au inlaturat barajele alcatuite din militari si militieni si s-au indreptat spre Piata Palatului.
La orele 12.00, elicopterul prezidential a evacuat cuplul Ceausescu si pe catvia apropiati de pe terasa
Comitetului Central. Manifestantii au ocupat sediul Comitetului Central, Televiziunea si Radioul
anuntand fuga lui Ceausscu. Incepea prima revolutie televizata in direct. Sotii Ceausescu au fost prinşi
mai târziu şi executati la Targoviste, dupa un proces sumar,la 25 decembrie 1989.
După fuga lor a fost creată o instituţie provizorie de conducere a statului Frontul Salvării
Naţionale, condusă de Ion Iliescu. Mai târziu, aceasta se transformă într+un partid politic şi câştigă
primele alegeri libere organizate în mai 1990. Noul regim, organizează statul român pe principii
democratice prin adoptarea constituţiei din 1991.
47
TEMA 3. CONSTITUTIILE DIN ROMANIA
DEX:
constituție=lege fundamentală a unui stat care precizează modul de organizare și funcționare a statului
respectiv.
Convenția de la Paris(1858). Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost
înfrântă în Războiul Crimeii (1853-1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile
favorabile constituirii statului român modern.
Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul
1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc - Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria,
Rusia şi Imperiul Otoman).Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin
prevederile ei, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor.
Prevederi:
- o unire parţială (legislativă) a Principatelor, noul stat avea să se numească
"Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei";
- era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi
domnitori şi urmând să funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
- statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).
- era reinstituită autonomia Principatelor
- protectoratul rusesc era desființat, suzeranitatea otomană era menținută.
- era instituită garanția colectivă a marilor puteri.
Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui
Cuza, punând marile puteri în faţa faptului împlinit (24 ianuarie 1859).
Constituţia din anul 1866. Aducerea unui prinţ străin pe tronul României a fost propusă prmia oară în
rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857. La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de
Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit.
După alegerea ei, Adunarea Constituantă a început din mai 1866, să lucreze la o nouă
constituție. Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul
juridic necesar dezvoltării statului român modern.
Ea era compusă din 8 titluri (capitole) și avea următoarele prevederi:
- statul român poartă oficial numele de "România"
- România este o monarhie constituţională ereditară;
- monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei
legislative: este şeful statului şi comandantul armatei; numeşte pe membrii guvernului; are drept de
iniţiativă legislativă; bate monedă; acordă decoraţii; are drept de graţiere; are drept de "veto absolut"
(poate respinge sancţionarea unei legi votate de Parlament);
- separarea puterilor în stat:puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat
şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar); puterea executivă: guvernul;
puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată (completată) de mai multe
ori: în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o
piedică în obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la
trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917, prin modificarea unor
articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală
(introducerea votului universal) şi agrară.
Constituția din 1923. Ca urmare a realizării Marii Uniri, precum și a reformei electorale (1918) și
agrare (1921) era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, care să reflecte noua realitate.
Elaborat în anul 1923, constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată (și-
a dat acordul) de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923. Legea fundamentală avea 138 de
articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost păstrate din vechea Constituţie, fără nicio
modificare.
Prevederi:
- se realiza trecerea de la monarhia constituţională la cea parlamentară.
- România era stat naţional, unitar şi indivizibil,
- în care se aplica principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă - exercitată de
rege şi Parlamentul bicameral (Senat, Adunarea Deputaţilor); puterea executivă - încredinţată regelui
şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare); puterea
judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi instanţelor de judecată;
- atribuţiile monarhului: este şeful statului; deţine comanda armatei; numeşte pe pe
primul-ministru; actele sale devin valabile numai dacă sunt contrasemnate de ministrul de
resort;
- votul universal;
Importanţa adoptării Constituţiei: contribuie la consolidarea Marii Uniri; crează cadrul
democratic al vieţii politice în România până în anul 1938.
49
Constituții totalitare. Constituția din 1938. În anii '30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă,
Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea
(1930 - 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El
şi-a bazat noul regim pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin
plebiscit. Ea a fost redactată de juristul Istrate Micescu. Prevederi:
- instituie un regim monarhic autoritar
- regele deține largi prerogative: numește guvernul, guvernează prin decrete-legi, declara
război, încheia pacea.
- Dreptul la vot persoanele peste 30 ani. Femeile pentru prima oară aveau dreptul la vot.
Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile
prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea.
Constituţiile României din perioada comunistă. Constituția din 1948. După al Doilea Război
Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist (5 martie 1945).
Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă.
La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală inspirată din Constituţia sovietică
(stalinistă) din anul 1936.
Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în
domeniul legilor fundamentale. Prevederi:
- România devenea republică: Republica Populară România
- a fost înlăturat principiul separării puterilor în stat: conducerea României asigurată de
Marea Adunare Națională (Parlamentul), între ședințe de Prezidiul MAN.
- pluripartidismul era înlăturat înstituindu-se monopartidismul (un singur partid): PCR.
- se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum
cel de proprietate.
Constituția din 1952. A fost adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau
desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile. Prevederi:
- este constituția totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică.
- definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe
dictatura proletariatului
- organ suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională.
Constituția din 1965. După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. O
nouă constituţie a fost adoptată în acel an şi intrată în vigoare la data de 21 august 1965. În cele 9
titluri ale sale şi în cele 114 articole, prevedea următoarele:
- înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română, cu cea
de Republica Socialistă România
- reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a
proprietăţii private în economie
- era precizat faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a
întregii societăţi.
Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.
În 1974 ea a fost modificată în sensul introducerii funcției de președinte a României. Primul
președinte: N. Ceaușescu.
Constituţia României din anul 1991. Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea
adoptării unei noi Constituţii.
50
Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie
1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării
puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism. Prevederi:
- separarea puterilor în stat: puterea legislativă (Parlamentul are o structură bicamerală, Senat şi
Adunarea Deputaţilor; puterea executivă (Guvernul: este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care
câştigă alegerile parlamentare; este format din prim-ministru, miniştri, alţi membri; se supune
controlului Parlamentului; adoptă hotărâri şi ordonanţe); puterea judecătorească (judecători şi Curtea
Supremă de Justiţie)
- Preşedintele: ales pentru patru ani, pentru cel mult două mandate; are rolul de mediator între
puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea; este comandantul suprem al
armatei; încheie tratate; promulgă legile;
În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, unele articole ale
Constituţiei au fost modificate (amendate), pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană.
Cele mai importante schimbări sunt:
- Gratuitatea invăţămîntului de stat nu mai este garantată necondiţionat (ci numai conform
legii).
- Minorităţile naţionale au dreptul de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie.
- Proprietatea privată este garantată şi ocrotită de lege.
- Mandatul preşedintelui este de 5 ani.
- Obligativitatea stagiului militar se stabileşte prin lege organică.
- Imunitatea parlamentară este limitată.
- După aderarea României la UE cetăţenii ţărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege şi
de a fi aleşi în scrutinul local (dacă sunt rezidenţi ai localităţii respective).
- Intrarea în Uniunea Europeană şi OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de către
Parlament.
51
TESTE
TEST 1.
SUBIECTUL I ( 30 puncte)
A. Citiţi cu atenţie textul de mai jos:
“În Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit şi înconjurat de o populaţie
duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei
naţionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut fi îndepărtată şi a
dispărut..., fiind ştearsă ca o simplă poleială....Unii susţin că provincialii romani s-au refugiat în munţi pentru a-şi păstra
acolo libertatea şi viaţa....Prin ipoteza imigrării treptate spre nord a vlahilor din Moesia se poate explica împrejurarea
surprinzătoare că populaţia valahă se întâlneşte la nord de Dunăre numai după începutul veacului al XIII-lea”
(Robert Roesler, Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a României)
52
(S. Berstein, P.Milza, Istoria Europei)
53
TEST 2.
A.„Poarta nu a voit să ţină seama de greutăţile României şi a bombardat oraşele noastre deschise (…), ea astfel a
nimicit comerţul nostru maritim şi fluvial. În fine, un război plin de cruzime şi de barbarie s-a întins asupra ţărmurilor
noastre de la Calafat până la Marea Neagră. Corpurile noastre legiuitoare s-au rostit în unicul mod potrivit cu demnitatea,
cu drepturile şi interesele ţării. Am rupt vechile legături rău definite cu Înalta Poartă, am proclamat independenţa absolută a
României şi la loviturile ce ni se adresase în mod neleal şi barbar, am răspuns printr-o francă declaraţie de război.”
( Proclamaţia lui Carol I, 27 august 1877)
B.„Căderea Plevnei este şi va rămâne evenimentul cel mai important al acestui război sângeros iar eu sunt mândru că
tânăra mea armată a cooperat tocmai aici şi că eu am comandat în acest punct decisiv. (…) Timp de 6 luni am lipsit din
Bucureşti şi astfel am pierdut cursul afacerilor de stat. (…) Mai puţin favorabilă este situaţia financiară căci războiul ne-a
costat 25 de milioane până acum, un sacrificiu care trebuie şi poate fi suportat.”
( Scrisoarea lui Carol I, 8/20 decembrie 1877)
SUBIECTUL II 30 puncte
54
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre instituţiile centrale din spaţiul românesc, în secolele XIV-XVII,
având în vedere:
- precizarea a doua condiţii care au favorizat întemeierea statelor medievale româneşti;
- menţionarea a două instituţii centrale ale statelor române, în secolele XIV-XVII;
- prezentarea a două atribuţii ale unei instituţii centrale;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa instituţiilor centrale pentru funcţionarea statelor medievale
româneşti şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
55
TEST 3.
B.„Veţi şti că după ce am venit cu oştile biruitoare pe pământul Valahiei, blestematul şi nelegiuitul de Mihai a
venit cu oastea sa împotriva armatei musulmane şi după ce ne-am luptat cu el, cu ajutorul şi sprijinul lui Dumnezeu cel
prea înalt, a fost înfrânt acel nelegiuit şi am sosit în oraşul Bucureşti (...) apoi în oraşul Târgovişte şi acolo a început să se
facă o cetăţuie.”
(Raportul lui Sinan-paşa despre campania în Ţara Românească)
56
Aceasta era o idee revoluţionară. Mussolini o sprijinea, spunând că o asemenea reformă ar duce la formarea unor guverne
cu o majoritate sigură, ceea ce le-ar permite să se ocupe în mod hotărât de problemele Italiei.”
(M. Robson, Italia: liberalism şi fascism)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi o instituţie politică menţionată în sursa B. 2 puncte
2. Precizaţi liderul politic menţionat în sursa B. 2 puncte
3. Menţionaţi un regim politic şi un spaţiu istoric, la care se referă sursa A. 4 puncte
4. Menţionaţi, o informaţie din sursa A, respectiv o alta din sursa B, aflate în contradicţie.
4 puncte
5. Menţionaţi un punct de vedere al autorului din sursa A, referitor la dreptul la vot, susţinându-l cu o explicaţie din text.
4 puncte
6. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la reforma electorală, susţinându-l cu o explicaţie din sursă.
4 puncte
7. Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei în Europa secolului XX. 6 puncte
8. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia ideologiile totalitare reprezintă o caracteristică a
Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia Principatelor Române, respectiv, a
României, în secolele al XVIII-lea – al XX-lea, având în vedere:
- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în spaţiul românesc, în secolul al XVIII-lea şi/sau în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, care a sprijinit emanciparea Principatelor Române;
- menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în spaţiul românesc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au
sprijinit realizarea unirii Principatelor şi precizarea câte unei consecinţe a fiecăruia;
-prezentarea unui fapt istoric care a dus la schimbarea statutului politico-juridic al statului român modern în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea;
- precizarea a două acţiuni prin care se realizează România Mare, la începutul secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii României Mari şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză
– efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
57
TEST 4.
SUBIECTUL I (30 de puncte)
B. „Planul lui Mihai Viteazul, de strângere la un loc, sub aceeaşi stăpânire, a Ţării Româneşti, a Transilvaniei şi a
Moldovei, avea să se înfăptuiască treptat [1599-1600], ca o reacţie la planurile dominatoare străine […]. Puterile din jur,
atât Imperiul Otoman, cât şi cel Romano- German, ca şi Regatul Polon urmăreau nu numai creşterea influenţei lor, ci şi
înstăpânirea efectivă în acest spaţiu de mare importanţă economică şi strategică. (…) Acţiunile politico-diplomatice ale lui
Mihai Viteazul au stârnit opoziţii multiple şi împotriviri aprige, (...) de la boierii români, care se simţeau loviţi în
privilegiile lor şi până la cercurile oficiale habsburgice, polone şi otomane, care urmăreau să cuprindă sau să ţină în
continuare Ţările Române în sfera lor de influenţă şi de dominaţie.” (Istoria românilor)
58
disciplină, dar s-a văzut confruntat cu reacţii de disidenţă chiar în interiorul partidului, după ce reuşise să le înăbuşe în
restul societăţii.
Din momentul în care muncitorii au întors spatele comuniştilor şi ţăranii au început să se răzvrătească, menţinerea
la putere [a bolşevicilor] a impus recurgerea permanentă la măsuri poliţieneşti. (...) Discursurile şi scrierile lui Lenin
mărturiseau (...) furia abia reţinută a liderului bolsevic în faţa propriei neputinţe politice şi economice; nici chiar teroarea
nu putuse distruge obisnuinţele adânc înrădăcinate ale milenarului popor rus.”
(R. Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse)
B.“La sfârşitul anului 1934, când a fost omorât Kirov, Biroul Politic intra într-o atmosferă de normalitate şi relaxare.
Răspunsul imediat a fost executarea a 114 persoane, apoi executarea lui Nicolaiev (asasinul) şi a prietenilor săi, apoi
arestarea şi închiderea tuturor foştilor adepţi în masă ai lui Zinoviev şi Kamenev, cam 300 persoane, apoi deportarea în
masă a zeci de mii de cetăţeni din Leningrad simultan cu sute de arestări ale celor deja deportaţi şi deschiderea unor noi
procese presupunând un număr de versiuni diferite a crimei (…) Opoziţia de stânga sau troţkistă nu a avut nimic de-a face
cu asasinatul.”
(Michael Lynch – Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea României în relaţiile internaţionale
(secolele al XIX-lea – al XX-lea), având în vedere:
- menţionarea unei acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
precizarea unei consecinţe a acesteia pentru statul român;
- menţionarea unei cauze a aderării României la una dintre marile alianţe la începutul secolului al XX-lea şi prezentarea
unei consecinţe a acestei aderări pentru statul român;
- menţionarea a două acţiuni diplomatice ale României desfăşurate în relaţiile internaţionale în perioada interbelică şi
precizarea unei asemănări între acestea;
-precizarea unei cauze a participării României la al doilea război mondial şi prezentarea a două consecinţe ale acestei
participări pentru statul român.
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea regimului politic din România faţă de revizionism şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză
– efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
59
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
TEST 5
.
SUBIECTUL I 30 puncte
A. „După domn [în Moldova] veneau mitropolitul şi întregul sfat [domnesc], care se aşezau pe scaunele lor după rânduială.
Dupa aceea, mitropolitul păşea cel dintâi spre domn, care şedea pe tron, (…) îi ura, în puţine vorbe, domnie norocită, îl
încredinţa de sprijinul său şi-i cerea ocrotire pentru dânsul şi pentru oamenii bisericii. După aceea, [mitropolitul] se
întorcea către norod, îl binecuvânta şi-l îndemna să fie cu credinţă domnului.”
(D.Cantemir, Descrierea Moldovei)
B. „Domnilor Moldovei, (…) li s-a lăsat libertatea întreagă (…) de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori
de a scoate din boierie, (…), ba chiar de a face episcopi(…). Pentru a da demnităţile, domnului nu-i era prescrisă nicio
regulă, (…) nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică în public(…). Aceeaşi putere o are nu numai asupra călugărilor de rând,
ci şi asupra mitropolitului, episcopilor, arhimandriţilor şi egumenilor(…). Domnul poate să-i înlăture din slujbă şi din
rangul lor bisericesc fără să fie împiedicat de nimic(…) şi fără învoirea patriarhului de la Constantinopol”
(D. Cantemir, Descrierea Moldovei)
SUBIECTUL II 30 puncte
60
„ [În 1290], fiind în [Transilvania] un voievod ce l-au chemat Negru Voievod [în Ţara] Făgăraşului, ridicatu-s-a de acolo
cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade, români, papistaşi*, saşi şi de tot felul de oameni. Pogorându-se pre apa
Dâmboviţii, început-a a face ţară nouă. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo a făcut o biserică mare şi frumoasă
şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi au făcut oraş mare şi s-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case
domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, (…) unii
s-au ajuns până în apa Siretului şi până în Brăila, iar alţii s-au ajuns peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în
marginea Dunării şi până la Olt.”
(Letopiseţul Cantacuzinesc)
*catolici
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre geneza şi organizarea politico-statală a românilor în Evul Mediu,
având în vedere:
1.prezentarea a două izvoare istorice referitoare la formaţiunile prestatale;
2.prezentarea constituirii unuia dintre statele medievale româneşti;
3.menţionarea a trei informaţii referitoare la organizarea internă a statelor medievale în spaţiul
locuit de români;
4.formularea unui punct de vedere referitor la asemănări şi deosebiri în procesul de formare a
statelor medievale româneşti.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.
61
TEST 6.
B. „Veţi şti că după ce am venit cu oştile pe pământul Valahiei, blestematul şi nelegiuitul de Mihai
[Viteazul] a venit cu oastea împotriva armatei musulmane şi după ce ne-am luptat cu el [la Călugăreni], a fost
înfrânt acest nelegiuit cu oastea sa şi pus pe fugă; şi aşa am sosit în oraşul Bucureşti, [apoi] în oraşul
Târgovişte şi acolo (...) a început să se facă o cetăţuie. (...) Dar în timpul acesta, (...) blestematul de voievod al
Transilvaniei, unindu-se cu nelegiuitul Mihai, au venit (...) cu vreo 50-60000 de necredincioşi cu hotărâre să ne
atace şi s-au tăbărât, chiar în aceiaşi zi, în care noi am plecat din Târgovişte [spre Bucureşti] şi (…) nerămânând
acolo decât doar 300 sau 400 de soldaţi, necredincioşii au dat asaltul şi, deodată, au dat foc şi pârjol la aceea
cetăţuie (...) şi nefiind mulţi soldaţi în ea, necredincioşii au luat-o şi au distrus-o.”
(Raportul lui Sinan-paşa despre campania din Ţara Românească)
7. Menționați două asemănări între acțiunile militare purtate de voievozii români în Evul Mediu .
4 punct
63
TEST 7.
SUBIECTUL I 30 puncte
A.”Art.1. Guvernul Alteţei sale Domnului României Carol I asigură armatei ruse (…) libera trecere prin teritoriul
României.(…) Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru
satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad naturalmente în sarcina guvernului imperial.
Art.2. Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe
teritoriul său, Guvernul majorităţii sale împăratul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile
politice ale statului român cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea
actuală a României.”
(Convenţia româno-rusă , 4 aprilie 1877)
B.” După stăruinţele a trei generaţii, după suferinţele şi sacrificiile părinţilor noştri şi mulţumită generoasei protecţii a
marilor puteri europene, Statul Român s-a format.(…) Acum a venit momentul să dovedim Europei că România poate fi un
element inteligent şi solid, pentru a contribui la întemeierea ordinii şi stabilităţii în Orient. Toate aceste consideraţii de
mare valoare sunt tot atâtea datorii pentru naţiunea noastră ca să lucrăm la curmarea unui război [din Balcani] care cu cât
se va prelungi, cu atât mai mult va seca forţele noastre materiale. Deci pentru apropiata dobândire a păcii mult dorite,
pentru întemierea solidă a drepturilor noastre de naţiune liberă şi de sine stătătoare, pentru întărirea stimei şi a încrederii
către noi a naţiunilor străine, invocăm numele marilor noştri domni eroi, odată energici apărători ai creştinătăţii în Orient
(…), noi am trecut Dunărea!”
(Proclamaţia lui Carol I către armata română, 27 august 1877)
SUBIECTUL II 30 puncte
64
„ Politica externă a României (…) şi-a îndreptat eforturile spre crearea unui regim de securitate europeană care să
garanteze , sub egida Pactului Ligii [Societăţii Naţiunilor] , statutul internaţional rezultat de pe urma tratatelor de pace.
Astfel, în 1921, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au creat Mica Înţelegere, o alianţă defensivă şi antirevizionistă (…)
Tot în 1921, România a încheiat un tratat de alianţă cu Polonia, înlocuit în 1926 cu un tratat de garanţie. În 1926, România
a semnat un tratat de alianţă şi cu Franţa (…) Diplomaţii români, Titulescu îndeosebi, au avut o activitate deosebită şi în
cadrul Ligii Naţiunilor, opunându-se invadarii Chinei şi a Etiopiei.” (V.Georgescu, Istoria românilor.De la origini
până în zilele noastre)
65
TEST 8.
SUBIECTUL I 30 puncte
A.”În acest timp răsculându-se [Ştefan cel Mare] faptele sale au fost arătate [sultanului. Lui Soliman-paşa] i s-a trimis
poruncă (…) să plece cu oastea sa împotriva [Moldovei] (…) pentru a supune acele ţinuturi prin lovituri de sabie. Dar
oastea lui Soliman-paşa era obosită de luptele
[ anterioare]. Duşmanul neieşind la iveală, ei au pornit în incursiune pentru devastarea satelor şi oraşelor.(…) Pe când
Soliman-paşa era ocupat cu prada, [Ştefan voievod] fortificându-şi atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară ţara şi adunându-şi la
un loc călăreţii şi pedestraşii, a pornit în grabă asupra oştirii [otomane] şi a împrăştiat acea oaste obosită, atacând-o prin
surprindere, din locuri ascunse, cu oastea sa. Cei mai mulţi dintre [otomani] au murit ca nişte martiri şi mulţi viteji au pierit
pe câmpul de bătălie [ de la Podu Înalt. Soliman-paşa], care se căia de această ciocnire, a scăpat cu greu de la nenorocirea
pierii.”
(Cronicarul otoman Sa’adeddin despre lupta din 1475)
B.” Iar [Ştefan cel Mare] le-a ieşit înainte turcilor de sus de Vaslui, la Podu Înalt, [în 1475], pe care i-a biruit Ştefan-
vodă, nu aşa cu vitejia, cum cu meşteşugul.(…) Deci ajutorind puterea cea dumnezeiască, (…) aşa i-au cuprins pe turci
negura, de nu se vedea unul cu altul. Şi Ştefan-vodă tocmise puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu
buciume şi trâmbiţe, dând semn de război; atunci oastea turcească, întorcându-se la glasul buciumelor şi împiedicându-i şi
apa şi lunca şi negura acoperindu-i, [au vrut să treacă prin luncă], la glasul buciumelor. Iar Ştefan [cel Măreţ] cu oastea
tocmită i-a lovit [ pe otomani], unde nici era loc [ pentru aceştia] de a-şi tocmi oastea, nici de a se îndrepta, ci aşa ei în sine
tăindu-se, mulţi pieriră, mulţi prinşi de pedestrime au fost, ce şi pe aceia pe toţi i-a tăiat. (…) Şi puştile le-au doborât şi
steagurile [de luptă] mai mult de o sută au luat.”
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei)
SUBIECTUL II 30 puncte
66
„ Ca domn al unei ţări situate în prima linie a confruntărilor dintre creştini şi otomani şi care cunoştea pretenţiile tot mai
împovărătoare ale Porţii otomane, Mihai Viteazul a înţeles că, faţă de schimbările ce se manifestau în viaţa internaţională,
nu poate fi indiferent şi nici neutru. Aceste schimbări trebuiau folosite pentru a da un nou curs statutului politic al Ţării
Româneşti. Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul (…) , odată ajuns la
cârma Ţării Româneşti, [a stabilit] legături cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de
eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de izbândă ,
lupta împotriva turcilor.”
(Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşan, Istoria Românilor, vol.I)
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre politica de cruciadă a domnitorilor români în secolele XIV-XVI,
având în vedere:
1.definirea noţiunii de „cruciadă târzie” şi prezentarea contextului internaţional în care a avut
ea loc;
2. prezentarea politicii de cruciadă dusă de doi domnitori ai Ţărilor Române din sec. XIV-XVI;
3. precizarea tacticii şi strategiei folosite de aceştia în “cruciada târzie”;
4. menţionarea a două consecinţe ale politicii de cruciadă dusă de domnitorii români;
5. formularea unui punct de vedere cu privire la politica de cruciadă a domnitorilor români în secolele XIV-XVI şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric
relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizat.
67
TEST 9.
SUBIECTUL I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. Art. 22. Ţările române şi Moldova se vor bucura şi pe viitor, sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub chezăşia
puterilor tocmitoare (garante), de drepturile şi scutelile ce au. Nici una din puterile chezaşe nu va putea să aibă în parte
ocrotire asupra acestor ţări; asemenea nu se poate îngădui ca să se amestece cineva în treburile dinăuntru.
Art. 23. Înalta Poartă se îndatorează a păstra ziselor ţări o oblăduire neatârnată şi naţională, precum şi deplina slobozenie
de religie, legi, negoţ şi plutire. Legile şi întocmirile de astăzi se vor schimba. Spre a se întocmi o deplină înţelegere asupra
acestei schimbări, se va întocmi o comisie care se va aduna la Bucureşti cu un comisar al Înaltei Porţi şi despre a cărei
alcătuire puterile tocmitoare se vor înţelege între dânsele. Însărcinarea acestei comisii va fi de a cerceta şi a afla starea de
astăzi a ţărilor numite şi de a arăta temeiurile viitoarei lor întocmiri.
Art. 24. Sultanul făgăduieşte că va chema îndată, în fiecare din aceste două ţări, o adunare într-adins pentru aceasta (ad-
hoc) alcătuită din înfăţişătorii tuturor intereselor şi tuturor stărilor de oameni ale neamului. Aceste adunări vor fi chemate
pentru sfârşitul de a da pe faţă dorinţele poporului asupra chipului de întocmire hotărâtoare a ţărilor lor. Congresul va
regula cum trebuie să se înţeleagă comisia cu aceste adunări. (Tratatul de pace de la Paris1856)
B . Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în
următoarele două articole.
Art. 44. în România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un
motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini
publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica
exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un
fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor
spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul
unei desăvârşite egalităţi.
Art. 45. Principatul României retrocedează m. s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de
Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul
braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului.
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula şerpilor, sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas)
Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârşova, Kiustange, Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu
România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit
de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia. (Tratatul de pace de la Berlin 1878).
Cerințe:
1.Precizați, din sursa A, statutul politico-juridic al Principatelor Române. 2 puncte
2.Precizați,din sursa A, o obligație asumată de Turcia în privința Principatelor. 2 puncte
3.Precizați, din Sursa B, statutul politico-juridic al Principatelor Române. 3 puncte
4.Selectați,din sursa A, două informații aflate în relația cauză-efect. 7 puncte
5.Menționați, pe baza sursei B, două condiții impuse României de Marile Puteri pentru a i se recunoaște independența.
6 puncte 6.Prezentați două fapte istorice desfășurate în cadrul crizei orientale în perioada 1711-1913, care au influențat
spațiul românesc. 6 puncte 7.Menționați o asemănare între tratatele
68
internaționale /acțiunile politice care privesc spațiul românesc în secolul al XIX-lea.
4 puncte
SUBIECTUL I I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
S1. În perioada primului război rece s-a înregistrat o adevărată cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din
urmă,a lumii în două tabere, precum și negocierile cu totul nesemnificative între Est și Vest (Uniunea Sovietică a boicotat
pentru un timp chiar Organizația Națiunilor Unite).Conflictul, care s-a redus la Europa în prima fază, s-a extins mai apoi în
Asia, într-un stadiu ulterior. Stalin a dorit o înțelegere cu Occidentul,dar era prea pesimist în ceea ce privește capacitatea
Uniunii sovietice de a rezista ispitelor capitalismului occidental.El ar fi optat pentru soluția finlandeză – neutralitatea
binevoitoare în Europa de Est.... Al doilea război rece a fost diferit de primul război rece prin faptul că, până în 1979,
Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și
împotriva securității. Reprimarea violentă a Primăverii de la Praga a constitut dangătul clopotolui vestitor de moarte pentru
marsism,perioada care a urmat caracterizîndu-se prin campanii violente de propagandă, chiar mai mult decît după 1946.
(Martin McCauley, Rusia,America și războiul rece,1949-1991)
S2. În iulie 1973, a avut loc la Helsinki o conferință la care au participat 33 de state, inclusiv din NATO, Pactul de la
Varșovia, mișcarea de nealiniere și state neutre. Doar Albania a boicotat procedurile.Participarea NATO s-a concretizat
prin prezența SUA și Canada. Actul Final de la Helsinki a fost semnat la 1 august 1975 de cître președintele american
Gerald Ford, de Leonid Brejnev și de alți șefi de stat. Rușii și-au atins țelul: status quo în Europa.Pentru atigerea acestui
obiectiv, rușii au trebuit să accepte, pentru prima dată, caracterul universal al drepturilor omului, precum și faptul că ideiile
și oamenii puteau circula liber în Europa. (Martin McCauley, Rusia,America și războiul rece,1949-1991 )
Cerințe:
1.Numiți din sursa A evenimentul istoric prezentat. 2 puncte
2. Precizați pe baza sursei B evenimentul istoric prezentat. 2 puncte
3. Menționați pe baza sursei A două trăsături ale primului Război Rece. 6 puncte
4. Formulați, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la al doilea război rece, susținându-l cu doua informații
selectate din sursa A. 10 puncte
5. Menționați pe baza sursei B, două condiții acceptate de ruși la Helsinki. 6 puncte
6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform careia acțiunile de politică externă a României,
în perioada Războiului Rece, sunt o componentă a relațiilor internaționale. . (Se puncteaza pertinența argumentarii
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprima cauzalitatea și concluzia.)
4 puncte
SUBIECTUL I I I 30 puncte
Elaboraţi, în aproximativ patru-cinci pagini, o sinteză despre Diplomație și Conflict în Evul Mediu și la începuturile
modernității, având în vedere :
- Menționarea unei instituții politice centrale din spațiul românesc și precizarea a două caracteristici ale
acesteia, în Evul Mediu ;
- Precizarea unei cauze a implicării spațiului românesc în conflict, în Evul Mediu și prezentarea a două acțiuni
militare desfășurate în secolele al XIV-lea – al XVI-lea ;
- Prezentarea unei actiuni diplomatice referitoare la la spațiul românesc desfășurată în secolul al XVI-lea și
menționarea unei asemănări și a unei deosebiri între între acțiunile diplomatice ințiate de voievozii români în
Evul Mediu și la începuturile modernității;
- Formularea unui punct de vedere referitor la rolul spațiului românesc în relațiile internaționale în Evul Mediu și
la începuturile modernității și susținerea acestuia printr-un argument istoric;
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui
fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/
logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
69
TEST 10.
SUBIECTUL I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. Art.1 – Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub numele de România.
Art.2 – Teritoriul României este inalienabil.(…)
Art. 5 – Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea
întrunirilor. (…)
Art. 9 – Românul din orice stat , fără privire către locul naşcerii sale, dovedind lăpădarea sa de protecţiunea streină,
poate dobândi de îndată exercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor legiuitoare.
Art. 93- Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa. El
are dreptul de amnistie în materie politică. El numeşte sau confirmă în toate funcţiunile publice. El este capul armatei.”
(Constituţia din 1866)
B. „Art.5 - Românii făra deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea
învăţământului, de libertatea presei , de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin
legi.
Art.33 – Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin delegaţie şi după principiile şi
regulile aşezate în Constituţia de faţă.
Art.34 – Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională. Reprezentanţa Naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Orice lege cere învoirea tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare.
Art.39 – Puterea executivă este încredinţată regelui, care o exercită în modul reglementat prin Constituţie.
Art.40 – Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în
numele regelui.”
(Constituţia din 1923)
70
SUBIECTUL II 30 puncte
1. Numiţi regele în timpul căruia a fost adoptată Constituţia din 1938. 2 puncte
2. Menţionaţi , pe baza sursei date, o atribuţie executivă a regelui României. 2 puncte
3. Precizaţi , pe baza textului dat, două prerogative legislative acordate regelui. 6 puncte
4. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la regimul de
autoritate monarhică, susţinându-l cu o explicaţie din text. 6 puncte
5. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între Constituţia din 1923 şi
Constituţia din 1938. 8 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, schimbările intervenite în
redactarea unor articole ale Constituţiilor din prima jumătate a secolului
al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea
unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea
şi concluzia.) 6 puncte
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia sistemului constituţional în România, între anii 1866 şi
1938, având în vedere:
1. menţionarea a două motive pentru care a fost adoptată Constituţia din 1866;
2. prezentarea a câte unui motiv al adoptării Constituţiei din 1923 şi a Constituţiei din 1938;
3. precizarea a două principii comune înscrise în cele trei constituţii ale României adoptate în
perioada 1866-1938;
4. menţionarea a două deosebiri dintre prevederile oricăror două constituţii ale României
adoptate în perioada 1866-1938;
5.formularea unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptării unor acte fundamentale şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric..
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
71
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.
TEST 11
A.
Art. 1: Principatele Unite Române constituie un singur Stat indivizibil sub denumirea de România.
Art. 31: Toate puterile Statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşa data în Constituţiunea de faţă.
Art.32: Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii
legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancţiunii Domnului de cât după ce va fi discutat şi votat liber de majoritatea
ambelor Adunări.
Art. 35: Puterea executivă este încredinţată Domnului, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.
Art.36: Puterea judecătorească se exercita de Curţi şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi
se execută în numele Domnului.
Art.38: Membrii ambelor Adunării reprezintă naţiunea, era nu numai judeţul sau localitatea care i-a numit .
(Constituția din 1866)
B.
Art. 1: Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil.
Art. 33 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.
Art.34 Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii
legiuitoare.
Nici o lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce se va fi discutat şi votat liber de majoritatea ambelor
Adunări.
Art.39 Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.
Art.40 Puterea judecatorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele
Regelui. (Constituția din 1923)
Pornind de la aceste texte, răspundeți următoarelor cerințe.
1. Precizați, pe baza sursei A, o atribuție a puterii legislative. 3 puncte
2. Precizați, pe baza sursei B, o atribuție a puterii judecătorești. 3 puncte
3. Menționați o asemănare și o deosebire între cele două constituții pe baza surselor date. 6 puncte
4. Scrieți pe foaia de examen, pe baza sursei B, articolul care evidențiază principiul suveranității naționale.
2 puncte
5. Numiți din sursa A cele trei ramuri ale puterii legislative. 3 puncte
6.Selectați din sursa B două informații aflate în relația cauză –efect,care evidențiază funcționarea principiului separației
puterilor în stat 7 puncte
7.Menționați două constituții totalitare. 6 puncte
72
SUBIECTUL II (30 de puncte)
Elaborati, în aproximativ doua pagini, un eseu despre constitutiile din România, având în vedere:
- precizarea anului adoptării unei constituții din România;
- prezentarea unei cauze a adoptării constituției precizate;
- mentionarea unei asemanari si a unei deosebiri dintre prevederile a doua dintre constitutiile din România;
- mentionarea a câte unei consecinte a adoptarii fiecareia dintre cele doua constitutii pentru care ati optat;
- formularea unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptarii unor legi fundamentale pentru statul
român si sustinerea acestuia printr-un argument istoric.
Nota! Se puncteaza si utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentarii, evidentierea
relatiei cauza-efect, sustinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenta si pertinenta
argumentarii elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprima cauzalitatea si
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice si încadrarea eseului în limita de spatiu precizata.
fost promovata.
73
74
75