SĂ NE CREŞTEM COPIII BINE

Prof. Înv. Preşcolar Rusu Gabriela

Grădiniţa cu P.P. Nr. 8 Tg-Jiu

Tinerii părinţi ştiu că formula ,,cei şapte ani de acasă”, des folosită în vremea copilăriei
lor, nu s-a referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă
părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-o de la ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii
sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa unui copil. Deprinderile de
comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă, formate în aceşti
ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui sau nu, depinde de
trăsăturile care au fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare, care este
copilul.
Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în propriile sale forţe, de
responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât poate oferi,
pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece
convieţuirea cu tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti
întrebat, a lăsa locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai
în vârstă, a-ţi lăuda adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce
contează cu adevărat este numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt
fără rost, pentru că ele atrag simpatia celor din jur. De aceea, a creşte copiii în baza unor
principii morale este o datorie a părinţilor, în primul rând pentru că sufletul lor este pur şi
depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. O greşeală tot mai
frecventă pe care o fac părinţii zilelor noastre, este aceea că uită faptul că copiii lor vor creşte.
Pentru aceşti părinţi copiii lor sunt nişte jucării, de care se amuză, şi le fac toate plăcerile fără
să le ceară nimic în schimb. Aceasta este calea care duce la formarea copiilor răsfăţaţi, care
consideră că li se cuvine totul fără să aibă nicio obligaţie şi în faţa cărora părinţii nu mai au
nicio autoritate încă de la vârste mici. Prin această atitudine părinţii, în loc să-şi formeze copii
şi să-i pregătească pentru viaţă, îi deformează creându-le o falsă imagine asupra lumii. Ei vor
crede, pe bună dreptate, că nu au decât drepturi, că totul li se cuvine, că toţi ceilalţi oameni au
menirea să-i servească pe ei deoarece în familia lor aşa s-a întâmplat.
Primul lucru pe care un părinte trebuie să-l aibă în minte este acela că într-o zi copilul lui
va fi om mare şi trebuie să fie capabil să-şi câştige singur existenţa.
De aceea, de la vârste foarte mici trebuie să-şi implice copilul în activitate, adică să-l
înveţe să facă lucruri potrivite cu vârsta lui (de la a-şi aduna jucăriile, a se îmbrăca, a-şi aşeza
hăinuţele la loc, a face cumpărături, până la a-şi ajuta părinţii în gospodărie). În acest fel,
copilul va respecta munca iar, dacă va fi atras de învăţătură respectul faţă de munca fizică îl
va ajuta şi în munca intelectuală. Dacă părinţii nu-i pun să facă nimic şi le dau de înţeles
copiilor că fac acest lucru pentru că îi iubesc şi deci munca este un rău de care îi apără, aceşti
copii vor ajunge să dispreţuiască munca fizică, cel puţin, dacă nu şi pe cea intelectuală. Omul
prin însăşi natura sa are nevoie de activitate. Dacă vă iubiţi copiii, cultivaţi-le de mici
dragostea şi respectul pentru muncă.
Se zice că lumea este o oglindă. Dacă îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte şi ea. Dacă vrei să fii
respectat trebuie să respecţi. Respectul faţă de altul trebuie să înceapă cu aparent banalul
salut. Dacă această deprindere nu este formată de mic, omul mare singur şi-o va forma mai
greu, iar persoanele cunoscute nu-l vor privi cu prea multă simpatie dacă trece pe lângă ele
fără să zică nimic şi îl vor considera mândru sau arogant.
Respectul faţă de ceilalţi reiese şi din modul în care ne adresăm şi ne comportăm cu
ceilalţi. Câteva exemple de comportament respectuos ar fi: într-un autobuz o persoană mai
tânără oferă locul unei persoane mai în vârstă, ajută pe altul să urce sau să coboare, lasă să
treacă înaintea sa, răspunde politicos la o întrebare care îi este adresată, etc. Acest mod de
comportare este plăcut oamenilor din jur şi cel care se comportă astfel va fi acceptat şi
simpatizat de ceilalţi. Simpatia celor din jur crează o stare de bine oricărui om, deci este în
folosul lui să se comporte ca atare.
Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. Caracterul se
construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă.
Temelia caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi
vor permite, mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi
frumosul.Oricât de apropiaţi aţi fi de copiii voştri nu uitaţi că nu puteţi fi peste tot cu ei şi într-
o zi nu veţi mai fi. Nu-i lăsaţi singuri pe lume! Daţi-le credinţa în Dumnezeu şi atunci nu vor
fi niciodată singuri, înfricoşaţi, dezorientaţi sau speriaţi de cele ce li se întâmplă.
A încerca să te modelezi, să-ţi stăpâneşti egoismul, să-ţi înfrângi orgoliul pentru a reuşi
să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi sau, şi mai mult, să-l iubeşti pe cel care te urăşte,
deci să simţi şi să trăieşti ca un creştin, este un exerciţiu pe care trebuie să îl faci în sufletul
tău. Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. Caracterul se
construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă.
Temelia caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi
vor permite, mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi
frumosul.

Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006