NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR.

DEGAJAREA ALE SCULELOR

Proiectarea unei scule aşchietoare constă în determinarea soluţiei constructive, a tipului
de sculă, a profilului, a geometriei părţii active şi a dimensiunilor sculei, precum şi în
realizarea desenului de execuţie prevzut cu toate restricţiile tehnice necesare, respectiv
cu toleranţele la dimensiuni şi la unghiuri, cu rugozităţile suprafeţelor componente, cu
indicaţii de material, cu tratamentele termice sau termo-chimice impuse sau posibile,
cu mod de marcare, ambalare, păstrare etc.
Scopul fundamental al proiectǎrii sculei este obţinerea în condiţii tehnico-
economice optime. Soluţiile unei teme de proiectare sunt foarte numeroase, dar
intereseazǎ doar aceea care, în afara aspectului tehnic corespunde şi economic.
Proiectarea unei scule se poate face în două ipostaze diferite.
1) Proiectarea sculei se face pentru o prelucrare a unei suprafeţe sau a unui
grup de suprafeţe bine determinate, în condiţii de lucru precizate. În acest caz
proiectarea este mai simplă, deoarece se cunosc condiţiile de aşchiere, respectiv
materialul piesei, parametrii regimului de aşchiere, calitatea prelucrării etc. şi stabilirea
formei, dimensiunilor şi materialului sculei, a condiţiilor tehnice de execuţie etc.
2) Proiectarea sculei se face pentru condiţii de lucru nedeterminate. În
această situaţie este necesară analiza condiţiilor generale de lucru ale sculei, precizarea
domeniului general de utilizare a acesteia şi găsirea unor condiţii medii de aşchiere,
convenabile mai multor materiale ale pieselor de prelucrat.
Indiferent de situaţia în care este pus proiectantul, el trebuie să rezolve
următoarele probleme, respectând în general etapele prezentate în continuare.

2.1.1. STABILIREA TIPULUI ŞI CONSTRUCŢIEI SCULEI PE

BAZA MĂRIMII ŞI FORMEI ADAOSULUI DE PRELUCRARE ŞI
PE BAZA SCHEMEI DE AŞCHIERE.

Pentru rezolvarea corectă a acestei probleme este necesară colaborarea între

proiectant şi tehnolog în scopul precizării schemei optime sau posibile de aşchiere,
ţinând cont de faptul că executarea unei operaţii se poate face cu diferite tipuri de scule,
sau că o sculă poate prelucra după diferite scheme de aşchiere.
În vederea stabilirii tipului de sculă şi a metodei de prelucrare optime se vor
analiza condiţiile concrete impuse, analizându-se productivitatea necesară, precizia
impusă prelucrării, calitatea suprafeţelor prelucrate şi costurile de prelucrare.
Nu în ultimul rând, alegerea tipului constructiv de sculă este influenţată si de
schema de repartiţie a eforturilor în sculă, sau de mărimea admisibilă a forţelor şi
momentelor motoare ale maşinii-unelte utilizate la prelucrare.
2.1.2. STABILIREA PARAMETRILOR GEOMETRICI
OPTIMI AI SCULEI

Pentru aceasta este necesară cunoaşterea schemei de aşchiere şi a formei

traiectoriei relative a tăişului, pentru a determina corect geometria constructivă a
tăişului sculei pornind de la geometria activă (sau funcţională) necesară. De asemenea
23
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
este necesar să se cunoască proprietăţile fizico-mecanice ale materialului de prelucrat
şi ale materialului sculei.
Determinarea geometriei tăişului se referă la stabilirea geometriei funcţionale a
acestuia, deoarece toate legile de variaţie ale diverselor fenomene fizice care au loc în
procesul de aşchiere se studiază în funcţie de mărimile unghiurilor de orientare
funcţionale.
Geometria constructivă, cu care se realizează scula aşchietoare, rezultă din cea
funcţională prin legăturile ce există între geometria constructivă, pasivă şi funcţională.
Stabilirea geometriei optime este esenţială pentru scula aşchietoare, căci de modul
în care au fost stabiliţi parametrii geometrici depind durabilitatea ei şi economicitatea
prelucrării.
Cunoscând influenţele pe care parametrii geometrici ai tăişului le au asupra
fenomenelor fizice ale procesului de aşchiere se poate determina geometria optimă, care
îndeplineşte următoarele condiţii:
- aşchierea să se realizeze cu forţe minime;
- să se realizeze o durabilitate efectivă, maxim posibilă, adică să se asigure
realizarea durabilităţii normate;
- să se asigure rugozitatea prescrisă a suprafeţei prelucrate;
- să asigure o prelucrare cu vibraţii minime;
- să se asigure condiţii corespunzătoare de divizare şi fărămiţare a aşchiei;
- simplitate la confecţionarea şi ascuţirea sculei aşchietoare ş.a.

2.1.2.1. FORMA FEŢELOR DE AŞEZARE ŞI DE DEGAJARE ALE

SCULELOR

Formele feţelor de aşezare şi de degajare ale diferitelor tipo-dimensiuni de scule

au rezultat prin selecţie ca urmare a unor cercetări experimentale aprofundate şi din sutele
de ani de practică tehnologică.
Astfel, forma feţei de degajare determină în mare măsură durabilitatea sculei.
Formele utilizate ca fiind cele mai raţionale sunt:
- simplu plană fără faţetă (fig. 2.1,a);
- simplu plană cu faţetă (fig. 2.1.d);
- dublu plană fără faţetă (fig. 2.1,b);
- dublu plană cu faţetă (fig. 2.1.e);
- curbilinie fără faţetă (fig. 2.1,c);
- curbilinie cu faţetă (fig. 2.1.f).
Desigur, pot exista şi alte forme, dar practic acestea sunt singurele folosite.

24
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2

Fig. 2.1. Formele feţelor de degajare ale sculelor aşchietoare.

Forma plană simplă se alege pentru prelucrarea metalelor fragile (fontă, bronz) şi
pentru prelucrarea oţelurilor călite sau aliate cu r > 100 daN/mm2. Unghiul de degajare
este pozitiv pentru sculele din oţel rapid, şi negativ (00…50) pentru carburi metalice.
Micşorarea unghiului de degajare, în scopul măririi rezistenţei mecanice a tăişului la
carburile metalice se face numai pe o faţetă cu lăţimea de 1,5…2 s, în care s este avansul.
Această faţetă are rolul de a transforma solicitarea de încovoiere la care carburile metalice
au rezistenţă scăzută, într-o solicitare de compresiune, la care ele rezistă foarte bine. Pe
restul feţei de degajare se păstrează unghiul  pozitiv pentru a favoriza alunecarea
aşchiilor şi pentru micşorarea deformaţiilor plastice.
Forma plană dublă se utilizează în scopul micşorării suprafeţelor în contact cu
discul abraziv la ascuţiri şi la reascuţiri. Se mai utilizează şi datorită faptului că este
convenabilă la prelucrarea oţelurilor de rezistenţă mijlocie şi cu grosimi de aşchie mai
mari de 0,2 mm.
Formele plane prezintă principalul dezavantaj al formării aşchiilor continue,
neondulate, mai ale la prelucrări cu viteze mari de aşchiere.
Evitarea acestui dezavantaj se face utilizând forme curbe concave, cu sau fără
faţetă, forme convenabile mai ales la prelucrarea materialelor tenace cu r >50…90
daN/mm2.
Feţele de aşezare utilizate în practica sculelor aşchietoare sunt:
- simplă plană (fig. 2.2,a);
- simplă plană cu faţetă(fig. 2.2,b);
- curbilinie (fig. 2.2,c);
- curbilinie cu faţetă proeminentă (fig. 2.2,d).
Astfel, la tăişurile rectilinii se recomandă utilizarea feţelor simplu plane sau
simplu plane cu faţetă (poate fi considerată şi dublu plană). La aceste scule, rolul faţetei
este acela de a micşora suprafaţa care în procesul de ascuţire vine în contact cu discul
abraziv.
25
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
În cazul tăişurilor profilate se recomandă utilizarea formei curbilinii, iar în cazul
sculelor de rotaţie cu tăişuri rectilinii sau elicoidale se recomandă utilizarea feţelor de
aşezare curbilinii cu faţete proeminente.

2.1.2.2. STABILIREA PARAMETRILOR GEOMETRICI OPTIMI AI

SCULELOR AŞCHIETOARE

STABILIREA UNGHIULUI DE DEGAJARE FUNCŢIONAL

În fig. 2.3, ţinând seama de îndeplinirea unora din condiţiile e-numerate mai sus, a
fost reprezentată în aceeaşi diagramă influenţa un-ghiului de degajare funcţional asupra
forţei principale de aşchiere Fy,
asupra durabilităţii efective T şi
asupra rugozităţii Rz.
Din diagramă rezultă că există o
valoare optimă pentru care durabi-
litatea efectivă este maximă, dar for-
ţa şi rugozitatea scad continuu cu
creşterea unghiului de degajare,
existând totuşi o valoare pentru care
rugozitatea aproape nu mai scade.
Astfel de diagrame se pot întocmi
pentru diferite materiale de prelucrat
şi pentru diferite condiţii de
Fig. 2.3. Diagrama de variaţie a forţei, prelucrare.
durabilităţii şi rugozităţii Sculele profilate reprezintă un caz
aparte, unghiul de degajare luându-se
egal cu 0 , pentru a nu fi necesară corectarea profilului.
0

STABILIREA UNGHIULUI DE AŞEZARE FUNCŢIONAL

Se face la fel ca şi la unghiul de degajare, deoarece şi unghiul de asezare

Fig. 2.2. Formele feţelor de aşezare ale sculelor aşchietoare.

influenţează fenomenele fizice în acelaşi sens.

Unghiuri de aşezare mari micşorează uzura sculei aşchietoare pe faţa de aşezare,
dar micşorează rezistenţa mecanică a tăişului, favorizând formarea spărturilor pe muchia

26
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
de aşchiere. Micşorarea uzurii se explică prin solicitarea mai redusă a tăişului (a penei de
aşchiere) datorată înfigerii sale mai uşoare în materialul de prelucrat.
Unghiuri de aşezare mari sunt favorabile la frezarea cilindrică în ma-teriale
casante, unde repetatele intrări sau ieşiri din aşchiere ale tăişurilor ar provoca, la un unghi
de aşezare mic, răzuiri pe distanţă mai
lungă, fără desprinderea de aşchii.
Valoarea optimă a unghiului de
aşezare opt depinde în special de
grosimea aşchiei a. Astfel, la grosimi
mici de aşchii, când uzura se produce
numai pe faţa de aşezare, volumul de
metal îndepărtat prin uzură de pe faţa de
aşezare este mai mare, şi, ca urmare,
durabilitatea sculei şi viteza de aşchiere
se măresc, crescând productivitatea
prelucrării.
Fig. 2.4. Diagrama de variaţie a forţei,
durabilităţii şi rugozităţii cu unghiul de Mărirea unghiului de aşezare este
atac . mai avantajoasă la aşchierea metalelor
tenace.

STABILIREA UNGHIULUI DE ATAC FUNCŢIONAL

Pentru alegerea valorii lui, în fig. 2.4 sunt reprezentate diagramele de variaţie a
forţei Fy, a durabilităţii T şi a rugozităţii Rz.
In cazul degroşărilor, caz în care interesează ca forţele să fie mici şi nu interesează
rugozitatea sau durabilitatea, unghiul de atac se alege în domeniul 45...70°, în timp ce
pentru finisări, când forţele de aşchiere sunt mici interesează ca rugozitatea să fie mică şi
durabilitatea efectivă mare. Deci unghiul de atac se alege cu valori mici.
Alegerea unghiului  depinde şi de forma piesei, ca de exemplu la prelucrarea între
vârfuri a arborilor lungi, la care unghiuri  mai mici de 900 produc componente
importante ale forţelor de respingere de la sculă către material, producând încovoierea
acestuia din urmă şi ieşirea din câmpul de toleranţă.
Unghiul de atac principal are valori între 30 şi 450, dar se ajunge în mod curent la
900. Valorile mici ale acestui unghi favorizează apariţia vibraţiilor, dar măresc capacitatea
termică a tăişului, mărind durabilitatea acestuia (cuţite pentru aşchiere intensivă).
Unghiul de atac secundar variază între 30 şi 250, cu valori mai mici la finisare,
pentru a se micşora înălţimea asperităţilor, şi cu valori mai marfi la degroşare, pentru
micşorarea forţelor de aşchiere şi a tendinţei de vibraţii.
Astfel, valorile curente utilizate la operaţii de finisare sunt de circa 30, ajungând în
cazul unor construcţii speciale de cuţite la 00.
Valorile curente utilizate la degroşare oscilează între 8 şi 150
STABILIREA UNGHIULUI DE ÎNCLINARE FUNCŢIONAL 
Se face ţinând seama de calitatea operaţiei, unghiul de înclinare influenţând asupra
direcţiei de degajare a aşchiei. In cazul finisărilor se aleg unghiuri de înclinare negative
(-5...-10o), care fac ca aşchia să se îndepărteze de suprafaţa prelucrată, iar în cazul
27
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
degroşărilor se aleg unghiuri de înclinare pozitive (+5...+10 o), care fac ca aşchia să se
degaje într-o direcţie care să nu-l afecteze pe operatorul uman, sau scula aşchietoare.
Dacă unghiul  este negativ, aşchiile sunt dirijate către suprafaţa prelucrată, ceea
ce poate înrăutăţi calitatea acesteia.
Valorile curente ale unghiului  sunt cuprinse în intervalul –50…+100, dar există
cazuri speciale în care unghiul  poate ajunge la –150, sau la +350.

STABILIREA UNGHIULUI DE VÂRF  AL SCULEI

Mărimea unghiului de vârf  al sculei trebuie să fie cât mai mare, pentru a se
asigura micşorarea uzării şi mărirea stabilităţii funcţionării sculei. Unghiul  este însă
limitat de unghiurile de atac principal şi secundar.
În cursul aşchierii, zona vârfului sculei este cea mai solicitată. De aceea se
recomandă practicarea unei raze de rotunjire r sau a unor tăişuri de trecere.
Raza de rotunjire are însă din punctul de vedere al uzurii o mărime optimă, care
depinde de forma aşchiei şi de grosimea de aşchie. Dacă raza este prea mică, se obţine
o rezistenţă mecanică şi o capacitate termică reduse, ceea ce favorizează uzura şi
spargerea vârfului. Valorile curente sunt r = 0,5…2 mm.

2.1.3. DETERMINAREA DIMENSIUNILOR SCULEI ŞI A

FORMEI GEOMETRICE A TĂIŞURILOR

Forma, respectiv profilul tăişurilor sculei aşchietoare sunt determinate de

metoda de prelucrare adoptată, de mărimea forţelor şi momentelor care acţionează
asupra sculei în timpul procesului de aşchiere şi de valorile unghiurilor părţii
aşchietoare. În cazul sculelor profilate, profilul, ca intersecţie între suprafaţa piesei şi
faţa de degajare necesară a sculei se determină grafic sau analitic, şi datorită existenţei
unghiurilor de aşezare şi de degajare diferă profilul piesei în planul; său axial, fiind
necesară determinarea precisă a acestuia.

2.1.4. STABILIREA MATERIALULUI SCULEI ŞI A TRATA-

MENTELOR TERMICE SAU TERMOCHIMICE APLICATE.

Pentru aceasta se iau în considerare condiţiile de lucru ale sculei, productivitatea

necesară, durabilitatea impusă, costul materialului etc. În acelaşi timp trebuie luate în
considerare şi principalele calităţi ale materialelor de scule: termostabilitatea, rezistenţa
la uzură la rece şi la cald, calităţile fizico-mecanice, prelucrabilitatea, economicitatea,
etc.
Astfel, pentru corecta alegere a materialului sculei trebuie respectate
următoarele reguli principale:
1. Sculele manuale sau cele care lucrează cu viteze mici de aşchiere se vor
construi din oţeluri carbon sau din oţeluri aliate rezistente la uzura la rece (dacă nu se
impun condiţii speciale în ceea ce priveşte precizia de execuţie)
2. Pentru sculele care lucrează la temperaturi între 2000C şi 6000C se va
folosi ca material oţelul rapid.
28
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
3. Pentru sculele cu forme complicate şi tehnologie de fabricaţie şi de
reascuţire complicate se preferă utilizarea oţelului rapid.
4. Sculele de dimensiuni mari se execută cu partea activă din materiale
superioare calitativ, demontabilă sau lipită, iar corpul se construieşte din oţel de
construcţie.
5. Sculele care trebuie să-şi păstreze dimensiunile se construiesc din
materiale termostabile (carburi metalice, mase mineralo-ceramice).
6. Dacă diferitele părţi ale sculei lucrează cu viteze de aşchiere diferite, se
recomandă utilizarea de materiale diferite pentru partea activă, astfel încât să se asigure
durabilităţi apropiate pentru toate tăişurile.
7. Tendinţa modernǎ este de extindere a utilizǎrii carburilor metalice, a
maselor mineralo-ceramice şi a materialelor extradure (diamant, ACB).

2.1.5. DETERMINAREA ŞI ASIGURAREA SPAŢIULUI

PENTRU ÎNGLOBAREA SAU DEGAJAREA AŞCHIILOR.

Această problemă este importantă în cazul sculelor profilate, a celor combinate

sau cu tăişuri multiple, ca de exemplu broşe, tarozi, freze, cuţite profilate, scule pentru
prelucrări interioare, la care spaţiul pentru înglobarea aşchiilor trebuie să aibă un volum
de câteva ori mai mare decât aşchiile degajate, pentru ca să se evite înţepenirea sculei
sau zgârierea suprafeţei prelucrate de către aşchiile degajate. De mare importanţă este
asigurarea îndepărtării aşchiilor de pe tăiş în scopul ameliorării condiţiilor de
transmitere a căldurii de aşchiere. În acest scop se vor prevedea spărgătoare şi
fragmentatoare de aşchii, praguri, înclinări etc.
Formele şi dimensiunile canalelor trebuie astfel alese şi calculate încât să poată
cuprinde integral aşchiile care se degajă într-o cursă activă a dintelui. Cuprinderea
integrală a aşchiilor împiedică griparea (blocarea, înfundarea) sculei în timpul
prelucrării şi protejează calitatea suprafeţei prelucrate, căci aşchiile cuprinse în canal
nu o zgârie.
Capacitatea de înmagazinare se defineşte în general prin coeficientul de umplere,
care reprezintă raportul dintre volumul Vgol al golului în care se înmagazinează aşchia
şi volumul aşchiei detaşate Vaşchie:

K = Vgol / Vaşchie = b Sgol / b Saşchie = Sgol / Saşchie (2.1)

în care b este lăţimea aşchiei considerată aproximativ nemodificată după detaşarea

aşchiei, Sgol este secţiunea longitudinală a golului făcută cu un plan paralel cu direcţia
mişcării principale de aşchiere, iar Saşchie = a L este secţiunea aşchiei, calculată ca
produs dintre grosimea aşchiei a şi lungimea L a traiectoriei.
Pentru ca aşchierea să se facă în bune condiţii, este necesar să existe un
coeficient de umplere K supraunitar, K > 1. În cazuri speciale, de exemplu la broşe
pentru interior, K poate ajunge la valori foarte mari, 7…10, unii autori propunând valori
până la 24.
Coeficientul de umplere trebuie realizat ca valoare respectând şi o formă
convenabilă a golului. În acest sens menţionăm faptul că pentru alunecarea mai uşoară
29
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
a aşchiilor în interiorul golului, se recomandă ca profilul acestuia să fie format din linii
drepte sau arce de cerc racordate, fără colţuri sau praguri. Pragurile pot fi totuşi
prevăzute cât mai aproape de tăiş pentru fragmentarea aşchiilor.
Un alt aspect important la stabilirea formei şi dimensiunilor canalelor este modul
de formare al aşchiilor şi forma acestora. Astfel, materialele fragile, care dau aşchii de
rupere, fărâmiţate, ocupă foarte bine spaţiul dintre dinţi, în timp ce materialele plastice,
de tipul oţelului, care dau aşchii de curgere, capătă forma unor spirale care nu ocupă
întreg spaţiul dintre dinţi, necesitând coeficienţi de umplere mari (fig. 2.5).
La proiectarea sculelor combinate se pun probleme deosebite în ceea ce priveşte
proiectarea formei şi a dimensiunilor canalelor, deoarece în general la aceste scule, pe
diferitele scule elementare se formează aşchii de forme diferite şi în cantităţi diferite,
care se evacuează pe canale diferite sau pe aceleaşi canale. Pentru a se evita blocarea
aşchiilor şi înţepenirea sau ruperea sculelor se impun două condiţii, şi anume:

- aşchiile care se evacuează prin acelaşi canal trebuie să aibă acelaşi sens de
deplasare;
- aşchiile diferite trebuie să se deplaseze pe porţiunile opuse ale canalului.
Soluţia preferabilă este separarea completă a canalelor pentru fiecare tip de
aşchii, dar ea nu este întotdeauna posibilă.

2.1.6. ASIGURAREA EVACUĂRII CĂLDURII DE AŞCHIERE

Evacuarea căldurii degajate în procesul de aşchiere este de o deosebită

Fig. 2.5. Goluri pentru înglobarea aşchiilor la broşarea interioară.

importanţă, fiind necesare alegerea unor geometrii care să micşoreze cantităţile de
căldură produse, dimensionarea corespunzătoare pentru asigurarea transferului de
căldură din zona tăişului către corp şi prevederea căilor de aducere a lichidelor de răcire
în zona de aşchiere. Sculele aşchietoare moderne au asigurată aducţiunea lichidelor de
răcire prin interiorul corpului, şi există studii de curgere a lichidelor de răcire de-a
lungul sculei, în vederea optimizării efectelor de răcire, aşchiere şi ungere ale acestora.
De asemenea se studiază amănunţit îmbunătăţirea procedeelor de răcire, dintre care
foarte promiţător este cel cu jet de ceaţă.

2.1.7. STABILIREA MODULUI DE POZIŢIONARE-FIXARE

30
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Este în general legată de condiţiile de exploatare şi de maşinile-unelte pe care se
utilizează scula, trebuind să se asigure precizia de poziţionare în condiţii de repetabili-
tate, să se asigure transmiterea forţelor şi momentelor, precum şi o schimbare rapidă şi
uşoară a sculelor pe maşina-unealtă.
Stabilirea modului de poziţionare-fixare se face în practica proiectării sculelor
aşchietoare luând în considerare următoarele:
- principiul de lucru (situaţiile în care scula poate lucra);
- tipul sculei aşchietoare;
- natura operaţiei realizate;
- dimensiunile de gabarit şi ale părţii active ale sculei;
- forţele de aşchiere şi repartiţia acestora.
O problemă deosebită este aceea a reglării sculei la dimensiunile cerute. Astfel,
se remarcă două aspecte.
1. Reglarea la dimensiuni a tăişurilor sculei. Se rezolvă prin proiectarea sculei în
construcţie asamblată, cu elemente reglabile şi cu ghidări corespunzătoare ale acestora.
2. Reglarea sculei în portsculă, în vederea includerii ei în sistemul de scule al
maşiunilor unelte cu comandă numerică. În
acest scop se proiectează portscule speciale
cu posibilităţi de reglare după una, două sau
trei direcţii. Reglarea se face în afara
maşinii-unelte pe care urmează să se
folosească scula, şi poartă denumirea de
prereglare. Prin asigurarea reglării cu
elemente de reglare incluse în construcţia
sculei se măreşte productivitatea prelucrării
prin micşorarea timpilor auxiliari consumaţi
cu reglarea.

Fig. 2.6. Dinte de sculă solicitat de 2.1.8. EFECTUAREA

componentele forţei de aşchiere CALCULELOR DE
REZISTENŢĂ, RIGIDITATE ŞI
VIBRAŢII ALE SCULEI.

Se efectuează atât pentru partea activă, cât şi pentru partea de prindere. Se va

urmări asigurarea rezistenţei fără supradimensionarea sculei. Deşi în general pentru
sistemul forţelor care acţionează asupra sculei se fac simplificări, este de preferat un
calcul complet, fără neglijarea unor solicitări. Calculele de rigiditate şi de vibraţii sunt
dificile, dar există clase de scule la care sunt indispensabile. Uneori calculele se
înlocuiesc cu experimentări asupra mai multor variante de scule, alegându-se cea cu
comportarea dinamică cea mai bună.
Verificările de rezistenţă se fac pentru corp în cazul sculelor din oţel rapid. În
cazul sculelor armate cu plăcuţe din carburi metalice sinterizate sau din mase mineralo-
ceramice, se impune efectuarea unor calcule de rezistenţă a plăcuţelor, precum şi
efectuarea calculelor de rigiditate.
31
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
La sculele cu mai mulţi dinţi (freze etc.) se impune verificarea rezistenţei aces-
tora. Asupra dintelui (părţii aşchietoare) ac-ţionează în general toate cele trei
componente ale forţei de aşchiere (fig. 2.6).
Astfel, se determină în fibra cea mai solicitată efortul de încovoiere total σi, ca
sumă a eforturilor de încovoiere determinate de momentele celor trei componente:

σi = σix + σiy + σiz = (Mx / Wx) + (My / Wy) + (Mz / Wz) , (2.2)

în care Mx, My şi Mz sunt momentele încovoietoare date de cele trei componente, iar
Wx, Wy şi Wz sunt modulele de rezistenţă respective.
După determinarea efortului de compresiune-întindere rezultant σci se găseşte
efortul rezultant normal (prin însumare algebrică):

σ = σci + σI . (2.3)

Se determină în continuare eforturile unitare de torsiune t şi de forfecare f.

Efortul tangenţial  total se obţine prin însumarea geometrică a celor două eforturi:
tangenţial  şi normal σ, conform uneia din ipotezele de rupere din rezistenţa
materialelor, adică:

I. σrez = 0,5 σ + 0,5  2  4 2 ; (2.4)

I.I σrez = 0,35 σ + 0,65  2  4 2 ; (2.5)
III. σrez =  2  4 2 ; (2.6)
IV. σrez =  2  3 2 ; (2.7)

Dacă se verifică părţile sculei cu fragilitate mare (de exemplu călite), se adoptă
ipoteza I de rupere, a efortului normal maxim, iar în cazul verificărilor părţilor cu
caracteristici plastice sau cu rezistenţă scăzută la eforturi tangenţiale se recomandă
folosirea ipotezei III a efortului tangenţial maxim, sau a ipotezei IV, a lucrului mecanic
modificator de formă (a ipotezei energetice).
Efortul rezultant obţinut, σrez, se compară cu cel admisibil, trebuind să fie inferior
acestuia:
σrez < σadm . (2.8)

În unele cazuri, în care solicitarea principală este torsiunea, iar celelalte solicitări
sunt mult mai mici (burghie, adâncitoare, alezoare) se compară doar efortul efectiv
maxim de torsiune cu efortul de torsiune admisibil:

max ef < adm . (2.9)

Orientativ, se prezintă în tabelul 2.1 valori ale eforturilor admisibile pentru clasa
oţelurilor.
32
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Calculul de rezistenţă complet este laborios, recurgându-se în general la nume-
roase simplificări. În cazurile speciale trebuie însă să se ţină seama de toate solicitările,
inclusiv de creşterea forţelor de frecare datorate uzuii sculei. De asemenea trebuie să
se ţină seama de toate influenţele concentratorilor de tensiune din părţile neracordate
ale golurilor sculei verificate.
Metodele moderne permit calcule de rezistenţǎ mult mai precise, fiind intens
utilizate (metoda elementelor finite, metoda elementelor de frontierǎ etc.).
Tabelul 2.1. Eforturi admisibile pentru oţeluri.
Caracteristica Oţel aliat cu Oţel aliat cu Oţel carbon
HRC  30…40 HRC  62…65 de calitate
Efort admisibil de 36 daN / mm2 48 daN / mm2 24…36 daN / mm2
încovoiere σai
Efort admisibil de 30 daN / mm2 42 daN / mm2 20…30 daN / mm2
tracţiune σat
Efort admisibil de 26 daN / mm2 35 daN / mm2 17…20 daN / mm2
torsiune a

Tot proiectantului de scule îi revine şi sarcina verificărilor de rezistenţă a

elementelor de fixare: dornuri, cozi de tot felul, capete pătrate, pene longitudinale şi
transversale etc.

2.1.9. ALEGEREA SCHEMEI DE ASCUŢIRE, REASCUŢIRE

ŞI RECONDIŢIONARE A SCULEI

Simultan cu stabilirea formei sculei în general şi a dinţilor şi canalelor pentru

aşchii în special, proiectantul trebuie să urmărească realizarea unei scule cu durabilitate
totală maximă, analizând şi posibilităţile de reconstituire a capacităţii de aşchiere prin
reascuţire şi prin recondiţionări succesive.
Un rol important în creşterea duratei de viaţă îl joacă adoptarea unei scheme de
ascuţire şi de reascuţire cât mai economice.
Ascuţirea sculelor noi se face aproape întotdeauna pe feţele de aşezare şi de
degajare, cu excepţia sculelor detalonate şi nerectificate pe faţa de aşezare (freze melc,
freze disc). În funcţie de forma constructivă, ascuţirea se poate face după diferite
scheme, cu avantaje şi dezavantaje pentru fiecare dintre acestea. La ascuţirea sculelor
combinate, problema ascuţirii este în general complexă, şi se ia în considerare încă din
faza de proiectare.
Reascuţirea unei scule se poate face în trei moduri, respectiv reascuţirea numai
pe faţa de aşezare, reascuţirea numai pe faţa de degajare şi reascuţire pe ambele feţe.
Alegerea metodei de ascuţire depinde de construcţia sculei şi de condiţiile de
exploatare. Astfel, sculele care prelucrează materiale cu plasticitate ridicată cu grosimi
mari de aşchii se ascut în principal pe faţa de degajare, unde uzura este mai accentuată.
Sculele care prelucrează materiale dure şi fragile cu grosimi mici de aşchii se ascut în
principal pe faţa de aşezare. Sculele profilate se ascut exclusiv pe faţa de degajare,
pentru a se menţine forma tăişului.

33
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Toate aceste elemente sunt de mare importanţă, depinzând de destinaţia şi
caracteristicile sculei, de parametrii geometrici ai sculei şi de forma părţii active a
acesteia. Trebuie menţionat că implicaţia este şi inversă, forma constructivă şi pa-
rametrii geometrici fiind influenţaţi de necesitatea ascuţirii şi reascuţirii sculei.
Recondiţionarea sculei permite îmbunătăţirea performanţelor economice ale activităţii
industriale, fiind o cale importantă de economisire a resurselor.
Precizăm că pe parcursul întregului traseu de proiectare se urmăreşte ca scula
proiectată să fie cât mai simplă, să aibă un preţ de cost cât mai scăzut şi să poată fi
utilizată de un număr cât mai mare de ori, iar după utilizare să poată fi recon-diţionată,
sau să se poată recupera materialele de scule preţioase din alcătuirea sa.
Aceste etape prezentate pot fi parcurse integral, sau se poate renunţa la unele din
ele, în funcţie de tipul sculei şi de experienţa proiectantului, sau din cauza lipsei unor
metode de calcul suficient de sigure sau de precise.
În încheierea acestui capitol menţionăm faptul că în prezent se tinde către
algoritmizarea proiectării sculelor aşchietoare în scopul utilizării calculatoarelor
numerice. Mărirea exigenţelor faţă de calitatea sculelor aşchietoare impune
reconsiderarea metodelor de proiectare a acestora.
Pentru utilizarea eficientă a calculatoarelor electronice la proiectarea sculelor
aşchietoare se impune perfecţionarea metodelor de calcul, precizarea traseului de
proiectare şi elaborarea unor baze de date folosibile de către programele de proiectare
automată care să conţină materialele posibile pentru sculele aşchietoare cu toate
proprietăţile şi caracteristicile fizico-chimice, recomandările privind alegerea
geometriei optime a părţilor active, standardele privitoare la părţile de fixare-
poziţionare, regimurile de aşchiere recomandate etc.
Ultima etapă a proiectării asistate a sculelor aşchietoare trebuie să fie dese-narea
automată a acestora cu toate vederile secţiunile, detaliile şi condiţiile tehnice necesare.

2.1.10. ELABORAREA DESENELOR DE EXECUŢIE ŞI A

DESENELOR TEHNICE DE ANSAMBLU
Desenul de execuţie este documentul de bază al sculei proiectate, el conţinând
toate informaţiile necesare execuţiei sculei până în forma finală. Dacă scula este
asamblată, documentul de bază este desenul de ansamblu la care se adaugă desenele de
execuţie pentru absolut toate elementele constitutive cu excepţia celor standardizate.
Desenele de execuţie trebuie să cuprindă un număr suficient de secţiuni şi vederi
pentru completa definire a construcţiei elementului sculei.
Dacă sculele sunt complicate, se pot folosi semne convenţionale simplificatoare:
- canalele nu se reprezintă integral;
- dinţii numeroşi nu se reprezintă toţi, ci doar 2…3 de acealşi fel;
- elicele se pot reprezenta prin linii drepte;
- secţiunile pentru vizualizarea unghiurilor constructive (α, γ, κ, λ etc.) se
pot reprezenta incomplet.
La sculele profilate se reprezintă întotdeauna profilul la scară mărită
(5:1…10:1).

34
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Desenul trebuie să aibă toate cotele, toleranţele şi rugozităţile suprafeţelor
trecute.
Pe fiecare desen trebuie trecute condiţiile tehnice, care se găsesc în standarde
speciale de condiţii tehnice sau în standarde generale pentru tipurile corespunzătoare
de scule.
Condiţiile tehnice se referă în general la următoarele probleme:
- descrierea aspectului exterior al sculei;
- prezentarea globală a clasei de precizie adoptată pentru scula respec-tivă
şi clasei de execuţie (fină, mijlocie etc.); se enumeră şi se specifică cantitativ
principalele toleranţe liniare şi unghiulare şi rugozităţi ale suprafeţelor sculei;
- se indică materialul sculei şi tratamentul termic;
- se indică durităţile diferitelor părţi ale sculei;
- se indică faze sau operaţii tehnologice pe care proiectantul le doreşte
efectuate la o anume maşină sau stand de control, şi într-un anume mod;
- se indică modul de încercare a sculei înaintea şi în timpul procesului de
aşchiere;
- se descrie marcarea sculei, respectiv modul şi locul de marcare, precum
şi conţin utul mărcii;
- se indică modul de ambalare, conservare şi depozitare al sculei.

2.2. CALCULUL, CONSTRUCŢIA ŞI EXPLOATAREA

CUŢITELOR PENTRU AŞCHIERE

Cuţitele sunt cele mai simple scule utilizate în construcţia de maşini, fiind şi cele
mai utilizate, fie de sine stătătoare, fie ca părţi ale unor scule mai complexe. Se folosesc
pentru operaţii de strunjire, rabotare, mortezare, sau ca scule componente în ansambluri
mai mari pentru lărgire, frezare, danturare, filetare.
Datorită simplităţii lor, ele sunt foarte bine şi complet studiate din toate punctele
de vedere, rezultatele obţinute fiind apoi extinse la alte tipuri de scule aşchietoare.

2.2.1. CLASIFICAREA CUŢITELOR

În construcţia de maşini se folosesc foarte multe tipo-dimensiuni de cuţite pentru

aşchiere datorită diversităţii mari de maşini-unelte pe care
lucrează, datorită varietăţii de piese prelucrate, datorită
gamei largi de operaţii şi datorită condiţiilor diferite impuse
pieselor prelucrate. Ţinând seama de toate acestea, cuţitele
se clasifică după criteriile prezentate în continuare.
1) În funcţie de direcţia şi sensul avansului se
deosebesc:
1,a - cuţite cu avans longitudinal, pe dreapta (cu avans de
la dreapta la stînga) sau pe stânga (cu avans de la stînga la
Fig. 2.7. Sensuri ale dreapta), fig. 2.7;
avansului longitudinal al
cuţitelor. 35
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
1,b - cuţite cu avans tangenţial;
1,c - cuţite cu avans transversal.
2) După tipul maşinii unelte pe care se folosesc:
2,a - cuţite pentru strung;
2,b - cuţite pentru raboteză;
2,c - cuţite pentru morteză;
2,d - cuţite pentru
strunguri automate şi
semiautomate;
2,e - cuţite pentru
maşini de alezat;
2,f - cuţite specia-
le pentru maşini spe-
ciale.
3) După for-ma
capului şi poziţia
acestuia în raport cu
corpul se detaşează:
3,a - cuţite drepte,
fig. 2.8,a;
3,b - cuţite cotite
spre stânga sau spre
dreapta, fig. 2.8,b;
Fig. 2.8. Forme constructive de cuţite de strung din oţeluri de scule.
3,c - cuţite înco-
voiate înainte sau
înapoi, folosite la rabotare, fig. 2.9,c;
3,d - cuţite cu capul îngustat (simetrice, îngustate pe dreapta, îngustate pe stânga),
fig. 2.9,d.
4) După destinaţie, respectiv după operaţia efectuată, se deosebesc:
4,a - cuţite pentru prelucrarea de degroşare sau de finisare a suprafeţelor lise
exterioare, fig. 2.9;
4,b - cuţite pentru prelucrarea de degroşare sau de finisare a suprafeţelor lise
interioare, fig. 2.10;
4,c - cuţite pentru prelucrarea suprafeţelor profilate exterioare sau interioare, fig.
2.11.

Fig. 2.9. Forme diferite ale capului şi corpului cuţitelor.

36
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
5) După aşezarea cuţitului în raport cu piesa se pot evidenţia:
5,a - cuţite cu dispoziţie radială;
5,b - cuţite cu dispoziţie tangenţială.
6) După materialul din care sunt construite părţile active se deosebesc:
6,a - cuţite din oţeluri de scule;
6,b - cuţite cu partea activă din carburi metalice;
6,c - cuţite cu partea activă din mase mineralo-
ceramice (oxizi sinterizaţi);
6,d - cuţite cu partea
activă pe bază de diamant
sau azotură cubică de bor.
7) După modul de realizare
tehnologică sunt:
Fig. 2.12. Construcţii de cuţite
7,a - cuţite monobloc;
monobloc din oţeluri de scule. 7,b - cuţite realizate din
două sau mai multe
materiale, asamblate prin
Fig. 2.10. Cuţite din oţeluri de scule pentru prelucrări
interioare. sudare, lipi-re sau fixare
mecanică.

2.2.2. CUŢITE DIN OŢELURI DE SCULE

Teoretic, cuţitele pot fi construite din orice sorti-ment sau calitate de oţel de
scule, nealiat, slab sau bogat aliat, dar practica industrială curentă foloseşte doar cuţite
din oţeluri bogat aliate, respectiv oţel rapid. Cuţitele din oţel rapid se execută în trei
construcţii diferite şi anume, în întregime din oţel rapid, care sunt şi cele mai utilizate,
cu coadă din oţel de construcţie sudată, şi cu plăcuţe din oţel rapid lipite. Ultimele două
variante se utilizează extrem de rar.

2.2.2.1. CUŢITE EXECUTATE ÎN ÎNTREGIME DIN OŢEL RAPID

Sunt de dimensiuni mici, de

maximum 20  20  200 şi se
livrează în general sub formă
de bare pătrate,
dreptunghiulare sau rotunde,
respectiv de semifabricate
nefasonate (fără partea activă
formată), tratate termic şi
rectificate la exterior (fig.
Fig. 2.11. Cuţite profilate pentru suprafeţe exterioare şi 2.12). Se obţin uneori din
interioare.
semifabricate forjate cu un
adaos minim de prelucrare.

37

Fig. 2.13. Cuţit cu coada sudată.

NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Se întrebuinţează în principal la prelucrarea pe strunguri automate şi
semiautomate, sau asamblate în construcţii complexe, ca de exemplu în bare de alezat.
Se folosesc din ce în ce mai puţin, mai ales în producţia de serie mică sau de unicat.
Permit un număr mare de reascuţiri şi sunt ascuţite de utilizator în forme
speciale, în funcţie de aplicaţia, de obicei atipică, pentru care se folosesc.

2.2.2.2. CUŢITE SUDATE CAP LA CAP

Cuţitele a căror secţiune depăşeşte 12  12 mm2 se execută, din considerente

economice, din două materiale diferite, şi anume, partea activă din oţel rapid, iar corpul
din oţel de construcţie (OLC45, OLC50, OLC60 etc.). Cele două părţi com-ponente se
sudează cap la cap prin rezistenţă electrică sau prin scântei (fig. 2.13).
Lungimea părţii active din oţel rapid l2 este cuprinsă între 0,15 şi 0,4 mm,
depinzând de forma capului şi de tipul cuţitului.
În fig. 2.13 se prezintă desenul unui cuţit cotit pentru degroşare, având partea
activă din oţel rapid asamblată prin sudare.

2.2.3. CUŢITE CU TĂIŞURI DIN CARBURI METALICE

Apariţia între materialele pentru scule aşchietoare a carburilor metalice a
reprezentat o revoluţie în construcţia de maşini, deoarece duritatea şi rezistenţa lor
ridicate la temperaturi înalte, mult superioare oţelului rapid, au permis lucrul cu viteze
de aşchiere substanţial mărite, sporind productivitatea şi economicitatea prelucrărilor
de aşchiere.
Cuţitele cu partea activă din carburi metalice se execută în două construcţii
diferite, şi anume, cu
plăcuţa din carburi meta-
lice lipită şi cu plăcuţa din
carburi metalice fixată me-
canic (asamblată demon-
tabil). Fiecare din cele două
variante are avantaje şi
dezavantaje, ceea ce face ca
fiecare să-şi aibă domeniul
precis de aplicabilitate.
Astfel plăcuţele cu
Fig. 2.14. Construcţii de cuţite de strung pentru prelucrări plăcuţe lipite sunt mai
exterioare, cu plăcuţe din carburi metalice lipite. rigide, permiţând aşchierea
cu avansuri şi adâncimi de

Fig. 2.15. Construcţii de cuţite de strung pentru

38 prelucrări interioare, cu plăcuţe din
carburi metalice lipite.
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
aşchiere superioare, şi permit un număr mare de reascuţiri. Pe de altă parte, lipirea şi
reascuţirea acestor plăcuţe sunt operaţii tehnologice riscante, putând duce la
compromiterea plăcuţei. În plus, după consumarea rezervei de reascuţire, din plăcuţă
şi uneori din corp nu se mai recupertează nimic. Pentru plăcuţele fixate mecanic
lucrurile se petrec invers decât la cele anterioare, în plus existînd avantaje în producţia
de serie prin micşorarea substanţială a timpilor consumaţi cu reglarea la cotă a cuţitului.
2.2.3.1. CUŢITE CU PLĂCUŢE AŞCHIETOARE DIN CARBURI
METALICE LIPITE
Aceste cuţite se obţin prin lipirea pe corpul cuţitului 1 realizat din oţel de
construcţie a plăcuţei din carburi metalice sinterizate 2, ca în fig. 2.14 şi 2.15.
2.2.3.2. CUŢITE CU PLĂCUŢE AŞCHIETOARE DIN CARBURI
METALICE FIXATE MECANIC
Fixarea mecanică a plăcuţelor pe corpul cuţitului prezaintă mai multe avantaje,
dintre care reamintim: eliminarea tensiunilor interne şi a modificărilor fizico-chimice
a materialului care apar în urma lipirii, folosirea unui singur corp de cuţit la mai multe
(foarte multe) plăcuţe, micşorarea timpilor auxiliari consumaţi cu reglarea la cotă etc.
Pentru aceste avantaje care conduc la îmbunătăţirea performanţelor economice, cuţitele
prevăzute cu plăcuţe aşchietoare fixate mecanic se extind.

Fig. 2.16. Simbolizarea celor patru scheme de fixare a plăcuţelor în corpul cuţitelor.

Cuţitele cu plăcuţe asamblate mecanic se construiesc într-un număr mare de tipo-

dimensiuni.

2.2.3.3. SISTEME DE FIXARE A PLĂCUŢELOR AŞCHIETOARE

S-au dezvoltat de către diferitele firme producătoare de scule numeroase sisteme

de fixare mecanică (asamblare demontabilă) a plăcuţelor în corpul sculelor aşchietoare
în general şi al cuţitelor pentru aşchiere în particular, dar toate se reduc la patru scheme
principiale distincte, toate celelalte scheme putându-se încadra într-una dintre ele.

39
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2

Fig. 2.18. Prindere cu şurub prin alezaj.

Fig. 2.17. Cuţite de strung cu plăcuţe fixate mecanic pentru diferite destinaţii.

Fig. 2.19. Soluţii de prindere cu bridă a plăcuţelor.

Existǎ aşadar urmǎtoarele 4 sisteme de prindere distincte:

a) Fixare cu bridă (fig. 2.16,a);
b) Fixare cu bridă şi alezaj (fig. 2.16,b);
c) Fixare pe alezaj (fig. 2.16,c);
d) Fixare cu şurub prin alezaj (fig. 2.16,d).
După modul de exploatare al plăcuţelor, sistemele de fixare actuale pot fi:
a) - sisteme care permit reascuţirea după uzare a plăcuţei şi eventual repoziţio-narea
ei în suportul portplăcuţă (extrem de rare, pe cale de a se renunţa la ele);
b) - sisteme la care plăcuţele nu se reascut, ci se schimbă după uzare.

40
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Dacă la început s-au
dezvoltat sistemele din prima
categorie, în prezent siste-
mele din cea de-a doua
categorie se extind rapid,
fiind mult mai economice şi
mai comode decât cele din
prima categorie.
În fig. 2.18 este pre-
zentată o soluţie de prindere
cu şurub prin alezaj, de altfel
dezavantajoasă şi ca ur-
mare foarte rar folosită, iar în
fig. 2.19 se prezintă secţiuni
şi vederi ale prin-derilor cu
bride, cu sau fără arcuri de
Fig. 2.20. Prinderea demontabilă a plăcuţelor mineralo-
ridicare a bridei la deblocarea
ceramice. şurubului şi cu sau fără
elemente de reglare a poziţiei
spărgătorului de aşchii.
2.2.4. CUŢITE CU PLĂCUŢE MINERALO-CERAMICE

Plăcuţele mineralo-ceramice se fixează pe corpul cuţitelor cu adezivi sau

mecanic (fig. 2.20). Fixarea cu adezivi nu este încă extinsă datorită imperfecţiunii
acestora, respectiv datorită faptului că adezivii îşi pierd proprietăţile la temperaturi
ridicate (în general peste 100oC) şi în contact cu anumiţi constituenţi ai uleiurilor sau
ai lichidelor de răcire-ungere. Fixarea mecanică a plăcuţelor este utilizată pe scară
largă, atât pentru plăcuţele joase, cât şi pentru plăcuţele înalte, cele din urmă fiind
curent folosite la aşchiere.
Fixarea mecanică a plăcuţelor se face în ma-joritatea cazurilor prin bridă pentru
placuţele joase sau în corpul elasticizat în formă de pensetă pentru plăcuţe înalte.
2.2.5. CUŢITE CU PARTEA ACTIVĂ DIN MATERIALE
EXTRADURE

41
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
Asa cum s-a arătat la capitolul de materiale pentru scule, în clasa materialelor
extradure sunt cuprinse diamantul natural sau sintetic şi azotura cubică de bor (A.C.B.),
ambele sub formă de monocristale sau policristale (fig. 2.21). Mai rar se folosesc
cristale de rubin sau safir. Azotura cubică de bor este denumită uneori nitrură cubică
de bor.

Fig. 2.22. Bucşa elastică şi

Fig. 2.21. Construcţii de cuţite cu diamant şi A.C.B. monocristalul montat.

Policristalele sunt livrate sub forma unor plăcuţe (denumite în mod curent
pastile) obţinute prin sinterizarea granulelor de diamant într-o masă de liant metalic
sau pe un suport de carburi metalice sinterizate. Grosimea stratului din policristale este
de ordinul a 0,5 mm, iar grosimea totală a plăcuţei nu depăşeşte 1,5...5 mm. Plăcuţele
din policristale au formă cilindrică sau de paralelipiped dreptunghic, fără orificiu
central.
Monocristalele nu depăşesc mărimea de 3 carate, dar pot avea curent şi 0,3...1
carat. Monocristalele sau plăcuţele cu policristale se fixează în suportul lor prin lipire
(denumită şi brazare) cu aliaj de lipire pe bază de zinc. O variantă mai nouă este
prinderea monocristalului într-o compoziţie de pulbere sinterizată denumită matrice.
Matricea este alcătuită din 80% cupru, 15% staniu şi 5% plumb.
Suportul monocristalului este în general cilindric şi realizat în forma unei bucşi
elastice, fiind la rîndul său montat în corpul cuţitului. În fig. 2.22 se prezintă bucşa
elastică 2 şi monocristalul 4 montat în bucşă.
Caracteristic acestor cuţite este geometria, care la sculele armate cu policristale
poate fi controlată amănunţit, respectiv geometria este asemănătoare cu cea a cuţitelor
armate cu mase mineralo-ceramice cu deosebirea că se păstrează unghiul T zero sau
pozitiv până la + 5o iar 'r are valori mici de 2...5o. La sculele cu monocristal geometria
nu se realizează prin ascuţire sau prin formare, ci rezultă prin dispunerea convenabilă
a cristalului în matrice sau în pensetă, cuţitul rezultând în general cu mai multe tăişuri
principale.
În încheierea acestui paragraf reamintim faptul că diamantul nu se foloseşte la
prelucrarea materialelor feroase datorită tendinţei de grafitizare, care practic distruge
scula, el fiind folosit la prelucrarea celorlalte metale, a ceramicii, a sticlei etc.
Prelucrarea materialelor feroase se face cu azotura cubică de bor.
Exploatarea cuţitelor cu mase mineralo-ceramice, cu diamant şi cu A.C.B.
necesită o rigiditate ridicată a sistemului M.D.P.S., bătăi radiale şi axiale ale arborilor
42
NOTE DE CURS la disciplina SCULE AŞCHIETOARE CURSUL NR. 2
principali sub 0,003...0,005 mm, viteze de aşchiere de 1200...1500 m/min, lipsa totală
a vibraţiilor şi a surselor de vibraţii parazite, lanţuri cinematice de precizie care să
asigure avansuri de 0,02 mm/min cu precizie de 0,005. În sfîrşit, criteriul de uzură este
restrictiv, acceptându-se valoarea uzurii pe faţa de aşezare VB < 0,02 mm.

2.2.6. CUŢITE PENTRU RABOTEZĂ ŞI MORTEZĂ

Cuţitele pentru raboteză şi morteză sunt asemănătoare celor pentru strung,

întâlnindu-se sub toate formele: din oţeluri de scule sau cu partea aşchietoare sudată,
cu plăcuţe lipite sau fixate mecanic. Sunt folosite la prelucrarea suprafeţelor plane, a
canalelor, a suprafeţelor unghiulare şi profilate, la degroşări, semifi-nisări şi finisări,
aproape în exclusivitate pe suprafeţe exterioare.
O caracteristică importantă a lor constă în aceea că trebuie să aibă elasticitate
mai mare a corpului pentru a amortiza şocurile produse de intrarea şi ieşirea din
aşchiere la fiecare cursă dublă. În plus, pentru evitarea depăşirii cotei suprafeţei la
întâlnirea unei incluziuni mai dure se recomandă pentru corp forma încovoiată
(denumită în literatură "cotită"), ca în fig. 2.23.

Fig. 2.23. Cuţite (a-drept, b-

încovoiat) pentru rabotat.

43