7.

ELEMENTE DE PROIECTARE A ŞTANŢELOR ŞI

MATRIŢELOR

7.1. Calculul şi construcţia elementelor principale ale ştanţelor şi

matriţelor

Ştanţele şi matriţele se realizează într-o mare varietate constructivă, datorită

varietăţilor pieselor şi prelucrărilor pe care acestea le execută precum şi a condiţiilor
diferite în care sunt utilizate.
Funcţie de rolul funcţional al elementelor componente a ştanţelor şi matriţelor
acestea se pot clasifica în :
1. elemente de tăiere sau active:
-poansoane;
-plăci de tăiere.
2. elemente de susţinere şi reazem:
-plăci de bază;
-plăci de capăt;
-plăci de presiune, plăci port-poanson, plăci port-pastile, plăci intermediare.
3. elemente de ghidare şi poziţionare a platbenzilor în ştanţe:
-riglele de ghidare;
-împingătoare laterale;
-limitatori sau opritori, căutători;
-cuţite de pas.
4. elementele de ghidare a părţii inferioare faţă de cea superioară şi a
poansoanelor:
-coloane şi bucşe de ghidare;
-plăcile de ghidare a poansoanelor.
5. elemente de scoatere a pieselor sau deşeurilor de pe elementele active:
-extractoare;
-împingătoare.
6. elemente de asamblare şi de instalare:
-şuruburi, ştifturi, bride, scoabe.

157
 7. elemente de acţionare:
-arcuri;
-pârghii, pene, came.
8. elemente de legătură cu presa:
-cepuri de legătură.

7.1.1. Elementele active ale ştanţelor şi matriţelor

Din grupa elementelor active ale ştanţelor şi matriţelor fac parte poansoanele
şi plăcile active.

7.1.1.1. Poansoanele. Forma şi dimensiunile poansoanelor

Clasificare:
a. după natura operaţiilor ce sunt executate:
- poansoane pentru operaţii de tăiere: de decupare, perforare, crestare, retezare,
etc.;
- poansoane pentru operaţii de deformare: de îndoire, ambutisare etc.
b. după forma secţiunii transversale a porţiunii de lucru: rotunde, pătrate,
dreptunghiulare, profilate etc.;
c. după soluţia constructivă adoptată: în construcţie monobloc sau asamblată;
d. după modul de asamblare cu partea superioară a ştanţei sau matriţei:
poansoane executate dintr-o bucată cu cepul de prindere, poansoane asamblate
în placa port- poanson printr-un umăr sau prin nituire.
De exemplu: un poanson este profilat, iar în zona de ghidare-placa de ghidare
şi respectiv placa port-poanson poate avea formă circulară, fig. 7.1.

158
 Fig. 7.1. Construcţia unui poanson profilat

7.1.1.2. Asamblarea poansoanelor în placa port-poanson

Sunt mai multe soluţii constructive având în vedere dimensiunile, forma lor în
secţiune, dimensiunile acestora şi gradul de universalitate al ştanţei.

Fig. 7.2. Soluţii constructive de poansoane

159
 Pentru poansoane de dimensiuni mari se foloseşte soluţia constructivă din fig.
7.3. Poansonul 1 este fixat în placa port- poanson 2 cu ajutorul şuruburilor 3.

Fig. 7.3. Soluţie constructivă, în cazul poansoanelor mari

Fig. 7.4. Soluţie constructivă ca unele poansoane să nu lucreze

7.1.1.3. Ghidarea poansoanelor subţiri

În cazul poansoanelor subţiri, poansoane al căror diametru este mai mic decât
grosimea tablelor, d< h, ce urmează a fi perforate există pericolul flambării.
Pentru evitarea flambării se utilizează diferite soluţii constructive şi anume :
a. ghidarea poansoanelor cu bucşă simplă;
b. ghidarea poansoanelor cu bucşă telescopică.

160
 a b
Fig. 7.5. Ghidarea poansoanelor subţiri

7.1.1.4. Calculul poansoanelor

Dat fiind faptul că diametrul poansoanelor este dat de dimensiunile ce trebuie

realizate pe piese, iar lungimile acestora sunt determinate de grosimile tablelor şi de
alte elemente constructive, poansoanele sunt supuse numai unor calcule de verificare
şi anume:
• calculul de rezistenţă la compresiune;
• calculul de rezistenţă la strivire;
• calculul la flambaj (în cazul poansoanelor subţiri).
Verificarea la compresiune se face în cazul poansoanelor de diametru mic,
puternic solicitate.
Efortul de compresiune se calculează cu relaţia:
P
σc = ≤ σac (7.1)
F min
Verificarea la strivire se face pentru a evita pericolul pătrunderii capului
superior al poansonului în placa de capăt. Efortul de strivire se calculează cu relaţia:
P
σstr = ≤ σa str (7.2)
AS

161
 Verificarea la flambaj se face în special pentru poansoane cu diametru mic
Această verificare se face în funcţie de mărimea coeficientului de zvelteţe al
poansonului, ce se calculează cu relaţia:
l
λ= (7.3)
i min
unde: l-lungimea liberă a capătului poansonului;
imin-raza de inerţie minimă.

Im in
imin= (7.4)
A min

în care: Imin -momentul de inerţie minim;

Amin-aria secţiunii transversale minime .
Pentru poansoane la care :
λ>55 pentru oţeluri dure aliate cu Cr şi Mo;
λ >90 pentru oţel dur ;
λ >105 pentru oţel moale.
verificarea se face cu ajutorul relaţiilor lui Euler.
a) Pentru poansoane neghidate:
π 2 EImin
Pcr= (7.5)
4l 2
în care: Pcr -forţa critică de flambaj;
E-modulul de elasticitate longitudinal.
b) Pentru poansoane ghidate:
2π 2 E Im in
Pcr= (7.6)
l2
7.1.1.5. Materiale utilizate pentru construcţia poansoanelor

Ca materiale se utilizează OSC 7, OSC 8 şi C 120, iar uneori şi alte oţeluri

aliate. OSC 7 şi OSC 8 sunt oţeluri ce se utilizează în cazul poansoanelor simple,
deoarece la tratament termic aceste oţeluri prezintă deformaţii mari.
Oţelul C 120 este un oţel cu mare stabilitate la tratamentul termic, astfel că
acesta se utilizează la orice tip de poanson.

162
 Poansoanele se tratează termic, călire urmată de o revenire, de regulă numai în
zona activă, la 60…62 HRC.

7.1.2. Plăcile de tăiere

Plăcile de tăiere folosite în construcţia ştanţelor ca şi poansoanele cu care

execută împreună diferite operaţii de prelucrare sunt de o mare varietate constructivă.
În principal ele pot fi clasificate după criterii asemănătoare cu cele prezentate în cazul
poansoanelor.
Dintre soluţiile cel mai des utilizate, plăcile de tăiere pot fi :
- plăci de tăiere în construcţie monobloc;
- plăci de tăiere în construcţie asamblată executate din pastile sau segmente;
- plăci de tăiere în construcţie asamblată din bucăţi.

7.1.2.1. Plăcile de tăiere în construcţie monobloc

Plăcile active în construcţie monobloc se execută din oţel de scule, sunt cel
mai des întâlnite în activitatea practică deoarece au o rigiditate mare şi siguranţă în
exploatare.

Fig. 7.6. Placă activă

Grosimea H a plăcii active de tăiere se stabileşte cu formula empirică:

H=h+k a + b + (7....10) (7.12)

163
 unde:
h-grosimea tablei de decupat sau perforat;
k-coeficient ( 0,6...1,3 ) pentru oţel cu σr= ( 12…80 ) daN/mm2, a2 şi b2 se iau
cel puţin egale cu H. Forma părţii active pe grosimea H poate fi ca în figurile de
mai jos:

a b c d
Fig. 7.7. Forma părţii active a plăcilor de tăiere

Unghiul „α” de înclinare a părţii de degajare este funcţie de grosimea h a

tablelor ce sunt decupate sau perforate (α =10΄...1˚).

7.1.2.2. Plăci de tăiere asamblate cu pastile

În numeroase cazuri în vederea economisirii oţelurilor de scule şi mai ales la

ştanţele şi matriţele cu mai multe posturi de lucru, se utilizează plăci active asamblate
cu pastile. Aceste tipuri de plăci de tăiere se utilizează pentru piese cu dimensiuni mai
mari, la care placa se execută din oţel OL 50, iar partea de tăiere din pastile
confecţionate din oţeluri speciale pentru plăci sau din carburi metalice.

a b c
Fig. 7.8. Forme de pastile utilizate în construcţia ştanţelor

Soluţii constructive de montaj a acestor pastile din OL 50 sunt prezentate în

fig. 7.9 a, b, c, d, e, f:

164
 a b c

d e f
Fig. 7.9. Soluţii constructive de montaj a pastilelor

7.1.2.3. Plăci de tăiere în construcţie asamblate din bucăţi

Se utilizează în cazul unor plăcii cu construcţie foarte complexă în vederea

uşurării prelucrării acestora precum şi în cazul plăcilor de dimensiuni mari la care
prelucrarea cu precizia impusă pe maşinile existente în sculărie depăşesc posibilităţile
acestora. În fig. 7.10 sunt prezentate plăci de tăiere asamblate din bucăţi.

a b c
Fig. 7.10. Plăci de tăiere asamblate din bucăţi

165
 7.1.2.4. Calculul plăcilor de tăiere

Calculul de verificare a plăcilor active de tăiere monobloc şi cele asamblate

din bucăţi se face pe baza eforturilor de încovoiere care apar la solicitarea cu o forţă
de lucru, uniform distribuită pe conturul deschiderii active, fig. 7.11, unde este
prezentată o placă activă cu diametrul de lucru d = 2r, rezemată pe o placă de
deschidere circulară cu diametrul do= 2ro> d.

Fig. 7.11. Calculul unei plăci de tăiere

Eforturile de încovoiere în acest caz se pot calcula cu o relaţie de forma :

2 .5 P 2r
σi =
H2
(1 -
3r 0
) ≤ σai (7.13)

în care :
P-este forţa de presare în daN;
H-înălţimea plăcii active în mm;
σai -rezistenţa admisibilă la încovoiere pentru materialul plăcii active în
daN/mm2.
Pentru a stabilii grosimea minimă a plăcii se utilizează relaţia:

2,5 P 2r
H m≥ (1 − ) (7. 14)
σ ai 3r0
în care se introduce rezistenţa admisibilă a materialului ales.
Plăcile de tăiere se execută din acelaşi material ca şi poansoanele, oţelurile de
scule, ( OSC 7, OSC 8 ) pentru plăci simple şi din oţelul aliat C120 pentru plăci mai
complexe, ce necesită materiale stabile la tratamentul termic.

166
 7.1.3. Plăcile de presiune

Plăcile de strivire se execută de obicei din OLC 45, se tratează termic, călire
urmată de revenire la 45…50 HRC.
Ele au forme foarte simple, iar grosimea acestora este cuprinsă între ( 3…8 )
mm.

7.1.4. Plăcile de bază şi plăcile de capăt

Au rolul susţinerii părţii inferioare, respectiv părţii superioare a ştanţei. Ele

reunesc laolaltă piesele componente care intră în alcătuirea semimatriţei inferioare,
respectiv semimatriţei superioare. Forma şi dimensiunile acestora sunt determinate de
următorii factori:
1. dimensiunile piesei;
2. procedeul de obţinere a plăcilor (turnare sau din laminate);
3. modul de ghidare a pachetului superior în raport cu cel inferior al ştanţei (cu
coloane de ghidare sau fără coloane de ghidare );
4. modul de dispunere a coloanelor.

a b

c d
Fig. 7.12. Plăci de bază şi plăci de capăt

167
 7.1.5. Elementele de ghidare

Elementele de ghidare ale ştanţelor şi matriţelor se folosesc pentru a asigura o

deplasare relativă, precisă a poansoanelor în raport cu plăcile active.
Pornind de la această cerinţă elementele de ghidare trebuie să aibă o precizie
dimensională ridicată, rigiditate mare, rezistenţă la uzură, etc. .
Condiţia cea mai importantă care trebuie respectată este coaxialitatea bucşei şi
coloanei de ghidare, pentru a asigura uniformitatea jocurilor între elementele active în
timpul deplasării lor relative. Elementele de ghidare cele mai răspândite sunt bucşele
şi coloanele de ghidare cilindrice.

7.1.5.1. Coloanele şi bucşele de ghidare

Coloanele şi bucşele de ghidare sunt simple din punct de vedere constructiv,

fig. 7.13 a putând fi executate cu mare precizie dimensională şi rezistenţă la uzură.

a b c
Fig. 7.13. Coloane de ghidare

Tot pentru realizarea uşoară a acestei coaxialităţii se practică şi metoda de

execuţie a alezajului din placa de bază sau a celui din placa de capăt mai mare decât
cel necesar şi turnarea între coloană sau bucşă de ghidare a unui aliaj uşor fuzibil sau
a unei mase plastice dentacril, fig. 7.14.

168
 Pentru ştanţele de precizie ridicată şi a celor de mare durabilitate se utilizează
sisteme de ghidare cu elemente de rostogolire (bile).

Fig. 7.14. Soluţie constructivă pentru Fig. 7.15. Soluţie constructivă de ghidare
realizarea coaxialităţii cu bile

Precizia foarte înaltă se realizează cu bile identice, sortate, cu diferenţe la

diametru ≤ 1μm. Colivia unde se introduc bilele se face din alamă Am 63…Am 65.
Colivia cu bile se introduce între bucşă şi coloană cu un ajustaj cu strângere de
12…20 μm, pentru a înlătura orice joc în sistemul de ghidare.
Pentru ca bilele să nu calce mai multe pe o generatoare a coloanei şi bucşei,
acestea se asamblează în colivie după o spirală înclinată cu 10…25o. În mod curent la
dimensiunile uzuale se utilizează 6…10 rânduri de asemenea bile asamblate în
colivie. La contactul cu bila, coloana nu trebuie să iasă în timpul lucrului din
contactul cu bucşa (colivia) de ghidare.
Coloanele şi bucşele de ghidare se execută din OLC 10, OLC 15, oţeluri de
cementare, care se tratează termic (călire urmată de revenire la 55...60 HRC).

7.1.5.2. Plăcile de ghidare a poansoanelor

Servesc la ghidarea poansoanelor în scopul păstrării unui joc uniform între

placa de tăiere şi poansoane şi se utilizează şi la ştanţele cu coloane de ghidare, având
rolul principal de creştere a rigidităţii poansoanelor. Se folosesc în general în cazul
ştanţelor şi matriţelor mici sau a celor de precizie şi durabilitate scăzută.
O asemenea construcţie de placă avem în fig. 7.16.

169
 Fig. 7.16. Placă de ghidare

Turnarea dentacrilului se face la asamblare. Poansonul se unge cu un strat

subţire de vaselină sau de ulei pentru ca după durificare să asigure un joc minim.
Dentacrilul este un material foarte scump, construcţia însă devine mai eficientă decât
dacă s-ar prelucra precis plăcile de ghidare. Aceasta este posibil şi jocul între poanson
şi materialul fuzibil nu se măreşte pentru că în general la poansoane nu există forţe
laterale.
Din acest motiv plăcile atunci când ghidează direct pe poanson se execută din
OL 50 sau OLC 45 necălite. Dacă apar forţe laterale în placa de ghidare pentru a evita
uzura se folosesc bucşe executate din materiale care sunt supuse călirii ( > 50 HRC ).

7.1.6. Elemente de conducere şi poziţionare a materialelor în interiorul

ştanţelor şi matriţelor

Din categoria elementelor de conducere a materialului în interiorul ştanţelor şi

matriţelor fac parte:
- riglele de conducere simple sau cu împingător lateral
- jgheaburile de conducere.
Din categoria elementelor de poziţionare pe direcţia de avans a benzilor sau
materialelor fac parte:
- opritori (ficşi, mobili, de început de bandă );
- cuţite laterale de pas.

7.1.6.1. Riglele laterale simple sau cu împingător lateral

170
 Aceste rigle au rolul de a conduce banda la ştanţare pe direcţie laterală Aceste
rigle există ca elemente separate atunci când placa de ghidare a poansoanelor este
simplă, adică nu prezintă ghidaje de conducere.

b c

a d e

Fig. 7.17. Rigle de ghidare

Soluţia constructivă din fig. 7.17 d este mai complexă dar şi mai sigură,
împingerea realizându-se cu saboţii 1 (în număr de doi), saboţi ce sunt ghidaţi şi
reţinuţi în locaşe în formă de T practicate în rigla 2 şi împinşi de arcurile lamă sau
elicoidale 3.
Aceste tipuri de împingătoare laterale asigură o bună poziţionare laterală a
materialului şi ele se folosesc în special la ştanţele şi matriţele cu cuţit lateral de pas
(avans). Împingătoarele se aşează pe aceeaşi parte cu cuţitele de pas pentru a menţine
o bază de măsurare fixă pentru lăţimea rămasă a benzii.
Un alt tip de împingător este cel din fig. 7.17 e cu riglă de împingere paralelă
către rigla opusă, chiar când banda nu este în întregime în ştanţă.
În această construcţie cu împingere laterală trebuie să fie precisă numai poziţia
riglei către care este împinsă platbanda, cealaltă riglă putând avea un joc mare. Rigla
mobilă 2 este împinsă de arcurile 3.

171
 7.1.6.2. Cuţitele de avans

Pentru poziţionarea materialului în sensul avansului se folosesc cuţite de

avans (de pas), opritoare, căutători, etc.
Cuţitele de avans sau de pas se utilizează pentru a realiza avansarea precisă a
materialului, în special la ştanţele şi matriţele cu acţiune succesivă.
Folosirea cuţitelor de pas se recomandă în general pentru avansarea benzilor şi
fâşiilor la mărimi relativ mici ale pasului, atunci când utilizarea opritorilor este
greoaie, precum şi atunci când este necesară tăierea marginilor semifabricatelor pe
una sau ambele părţi.
Forma constructivă a cuţitelor de pas diferă în funcţie de precizia avansului, a
durabilităţii acestora, etc. Astfel, cel mai simplu cuţit de pas este cel dreptunghiular 2
fig. 7.18 a, care realizează o avansare corespunzătoare a materialului, însă din cauza
uzurii colţurilor poansonului, apar bavuri (mustăţi) laterale la banda de material, care
împiedică înaintarea acesteia. Neajunsul acesta se înlătură utilizând un cuţit de pas
profilat 2, fig. 7.18 b.

a b

c d
Fig. 7.18. Forme de cuţite de pas

Utilizarea cuţitelor de pas conduce la o pierdere suplimentară de material

importantă în special pentru piesele mici şi a celor din materiale deficitare.

172
 În vederea evitării acestei pierderi se pot utiliza cuţite speciale de pas 2
asociate cu opritori mobili. În acelaşi scop cuţitul de pas 1 poate fi aşezat în deşeu .

7.1.6.3. Opritori pentru poziţionarea materialului

Poziţionarea materialului în interiorul ştanţelor şi matriţelor se poate face cu

ajutorul opritorilor ficşi şi mobili. Opritorul fix cu cap cilindric sau cu cap încovoiat,
fig. 7.20 a este folosit în mod frecvent la ştanţele care lucrează din bandă cu avans
manual. Capul încovoiat al opritorului 1 fig. 7.20 a, se realizează în scopul măririi
distanţei de la muchia de tăiere la alezajul opritorului.

Fig. 7.20. Opritor fix

Opritorii mobili, fig. 7.21 a, b sunt utilizaţi tot pentru avansul manual al benzii
la ştanţele cu acţiune succesivă sau ştanţele cu acţiune simultană, soluţia constructivă
din fig. 7.21 a utilizându-se la ştanţe cu acţiune succesivă, iar cea din fig. 7.21 b, la
ştanţele combinate cu acţiune simultană.
În fig. 7.21 b este reprezentată construcţia unui opritor mobil întâlnit la
ştanţele cu acţiune simultană.

173
 a b
Fig. 7.21. Opritori mobili

Ştanţarea constă în coborârea simultană a plăcii extractor 7 şi a plăcii de tăiere

8, placa extractor 7 rămânând pe poansonul de tăiere 4, iar placa de tăiere 8 execută
decuparea împingând opritorul mobil în acest timp.

7.1.6.4. Căutători pentru poziţionarea materialului

Sunt utilizaţi la ştanţele şi matriţele cu acţiune succesivă pentru poziţionarea

materialului la decupare după orificiile executate într-o perforare anterioară sau după
găuri tehnologice în scopul creşterii preciziei de execuţie a decupării faţă de
perforare.
Dintre soluţiile constructive mai des utilizate sunt cei din fig. 7.22 a, b, c.
Pentru dimensiuni de orificii sub 12 mm se utilizează căutătorul din fig. 7.22
a. Căutătorul trebuie bine ghidat. Se practică cu rază de racordare la vârf şi cu unghi
de 15°.
Pentru dimensiuni între 12 şi 50 mm se utilizează căutătorul din fig. 7.22 b.
Pentru dimensiuni mai mari decât 50 mm şi orificii foarte mici se recomandă alezaje
tehnologice cu dimensiuni corespunzătoare deşeului.

174
 Fig. 7.22. Soluţii constructive de căutători

În fig. 7.22 c s-a reprezentat un căutător mobil, ce are o formă mai complexă,
însă la o avansare greşită a platbenzii materialul acesteia nu va fi deteriorat de
căutător. Are o precizie mai scăzută pentru că are joc în ajustaj.
Căutătorii se execută din aceleaşi materiale ca şi poansoanele: OSC 7 şi OSC
8, la care se aplică un tratament termic de călire urmat de revenire până la 63…64
HRC.

7.1.6.5. Opritori de început de ştanţare

Au rolul de a poziţiona banda pe direcţia avansului în primii paşi în ştanţele cu

acţiune succesivă. Sunt acţionaţi manual.
Opritorul 1, fig. 7.23 este împins la începutul ştanţării, învingându-se astfel
forţa arcului 2,arc ce este montat în placa de ghidare a poansonului 3. Opritorul este
limitat la cursa de întoarcere de limitatorul 4, iar la partea inferioară se sprijină pe
placa de tăiere 5.

175
 a b
Fig. 7.23. Opritori de început de ştanţare

Arcul se montează pe tija opritorului şi împinge rozeta 6 reţinută cu un ştift

radial 7, fig. 7.23 b.

7.1.7. Elemente de extragere şi împingătoare

Aceste elemente sunt constituite din plăcile de extracţie şi împingătoare,

primele utilizate la extragerea materialului de pe poansoane, iar împingătoarele la
împingerea pieselor sau materialului din placa de tăiere. Aceste elemente sunt
necesare deoarece după decupare materialele au o revenire elastică care dau o
strângere a acestora pe poansoane respectiv în placa de tăiere, impunând scoaterea
forţată de pe aceste elemente.

a b c

176
 d e f
Fig. 7.24. Extractoare şi împingătoare

7.1.8. Elemente de asamblare şi fixare în construcţia ştanţelor

Elementele de asamblare servesc la reunirea laolaltă a pieselor componente ale

matriţelor şi ştanţelor precum şi la instalarea acestora pe prese. Asamblarea acestora
se face cu şuruburi şi ştifturi cilindrice.
Ştanţele şi matriţele lucrează în condiţii de solicitării deosebite şi din aceste
motive şuruburile de fixare trebuie să fie suficient de rezistente.
Pentru a putea fi strânse bine, şuruburile au cap hexagonal interior şi mai rar
crestat, acesta din urmă fiind utilizat în cazul ştanţelor de dimensiuni mici, deoarece
capul crestat prezintă dezavantajul deteriorării acestuia la demontări repetate.
Ştifturile se folosesc pentru stabilirea precisă a poziţiei relative a două sau mai
multe piese ce fac parte din acelaşi ansamblu. Ele sunt prelucrate în clasele 6…7 de
precizie şi se asamblează cu ajustaj cu strângere.
Dimensiunile şi numărul elementelor de strângere se stabilesc pe baza
solicitărilor la care sunt supuse precum şi pe criterii constructive.
Este foarte importantă lungimea şurubului pentru o strângere cât mai bună.
Pentru cazuri uzuale lungimea acestora este (6...8 )d.
Pentru poziţionare se folosesc două ştifturi de centrare şi mai rar 3 - 4 ştifturi.
În fig. 7.25 este prezentată plasarea ştifturilor de centrare şi a şuruburilor de
fixare.
Se recomandă ca găurile pentru şuruburi şi ştifturi să fie străpunse. În cazuri
speciale se admite introducerea ştifturilor în găuri înfundate cu prevederea unei găuri

177
de diametru mic pe partea opusă, pentru ieşirea aerului şi demontării ştiftului,
fig.7.25.
Observaţie:
Şi şurubul şi ştiftul pot fi introduse şi din placa de jos în cea de sus.
În cazul unor piese de grosime mare se folosesc soluţiile constructive din
figurile de mai jos.

Fig. 7.25. Elemente de asamblare şi centrare în construcţia ştanţelor

7.1.9. Cepuri de prindere

Fac legătura între ştanţă şi presă.

Cepurile de prindere se clasifică în două categorii din punct de vedere
constructiv, şi anume:
1. rigide (cu filet fig. 7.26 a; cu flanşă fig. 7.26 b);
2. oscilante.

178
 a b
Fig. 7.26. Cepuri de prindere rigide

a b

Fig. 7.27. Cepuri de prindere oscilante

7.1.10. Calculul centrului de presiune

Cepurile se montează pe placa de capăt în poziţia rezultantă a forţelor de lucru

numit centru de presiune.
Poziţia centrului de presiune se determină pe cale analitică sau grafică.
Metoda analitică:
Se desenează în plan, placa de capăt şi se alege un sistem de axe Oxy, fig.7.28.
Se trasează în centrul de greutate al contururilor active forţele de lucru paralele cu
axele de coordonate.

179
 Fig. 7.28. Calculul centrului de presiune
Poziţiile punctelor de aplicaţie ale forţelor sunt stabilite prin cotele a, b, c ,d,
......., a1, b1, c1, d1, .....
Pentru determinarea lui XCP şi YCP se scriu ecuaţiile de momente faţă de cele
două axe.

P1 a + P2 b + P3 c + P4 d + P5 e
X CP = (7.23)
P1 + P2 + P3 + P4 + P5

X CP = ∑
Pi xi
(7.24)
∑P i

P1c1 + P2 e1 + P3 a1 + P4 b1 + P5 d1
YCP = (7.25)
P1 + P2 + P3 + P4 + P5

YCP = ∑
Pi y i
(7.26)
Pi
unde:
P1, ......., Pn - sunt forţele de lucru aplicate în centrul de greutate al
contururilor corespunzătoare;
a, a1. b, b1,...- coordonatele punctelor de aplicaţie ale forţelor de lucru;
xi, yi - coordonatele curente ale forţelor de lucru în cazul general;
Xcp, Ycp - coordonatele centrului de presiune.

180