SUPORT DE CURS

SOCIOLOGIE

Prof. Dr. Alexandra Georgiana Poenaru

1
 CUPRINS

Perspectiva sociologică asupra societăţii. Metodologia cercetării sociologice

 Specificul cunoaşterii sociologice.

 Metode, tehnici, procedee, instrumente ale investigaţiei sociologice

Societatea şi viaţa socială

 Structura socială: status şi rol; relaţii sociale; grupuri sociale; grupuri mici
 Instituţii și organizații sociale: familia, şcoala, biserica, statul; partidele politice, ONG-urile
 Socializarea: rol, stadii, agenți
 Probleme sociale (discriminarea, infracţionalitatea, conflictele sociale, corupţia, sărăcia)

Programa de examen pentru disciplina sociologie

I. STATUTUL DISCIPLINEI
În cadrul examenului de Bacalaureat 2021, disciplina Sociologie are statutul de disciplină opţională fiind
susţinută la proba E. d), în funcţie de filieră, profil şi specializare.
2
 II. COMPETENŢE DE EVALUAT
• Utilizarea adecvată a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de investigare sociologică în analizarea unor
fenomene şi procese sociale
• Analizarea rolului şi stadiilor socializării
• Identificarea şi analizarea unor comportamente şi probleme sociale
• Argumentarea unui punct de vedere personal referitor la o anumită problematică sociologică
III. CONŢINUTURI
1. Perspectiva sociologică asupra societăţii. Metodologia cercetării sociologice
 Specificul cunoaşterii sociologice. Metode, tehnici, procedee, instrumente ale investigaţiei
sociologice
2. Societatea şi viaţa socială
 Structura socială: status şi rol; relaţii sociale; grupuri sociale; grupuri mici
 Instituţii şi organizaţii sociale: familia, şcoala, biserica, statul; partidele politice, ONG-urile
 Socializarea: rol, stadii
 Probleme sociale (discriminarea, conflicte sociale, infracționalitatea, corupția, sărăcia)

NOTĂ: Programa de examen este realizată în conformitate cu prevederile programelor şcolare în vigoare
pentru învățământul liceal. Variantele de subiecte pentru examenul național de bacalaureat evaluează
competențele și conținuturile din prezenta programă, iar baremele de evaluare și de notare prevăd
acordarea punctajelor pentru orice modalitate corectă de rezolvare a cerințelor. Variantele de subiecte
pentru examenul național de bacalaureat se elaborează în baza prezentei programe şi nu vizează
conţinutul unui manual anume.

Recomandări privind rezolvarea subiectelor1

În cadrul examenului de bacalaureat 2022, disciplina Sociologie poate fi susținută la proba E.d, în
funcție de profil și specializare. Principalele competențe de evaluat se referă la utilizarea adecvată a

1
Recomandările formulate au fost publicate în cadrul unui articol pe site-ul Edupedu și sunt disponibile la adresa
https://www.edupedu.ro/bacalaureat-2022-sfaturi-pentru-proba-de-sociologie-de-la-profesoara-alexandra-poenaru-
partea-cea-mai-frumoasa-la-aceasta-disciplina-este-ca-ne-intalnim-in-viata-noastra-cu-anumite-fenomene-f/.
3
metodelor, tehnicilor și instrumentelor de investigare sociologică în analizarea unor fenomene și procese
sociale, analizarea rolului și stadiilor socializării, identificarea și analizarea unor comportamente și
probleme sociale, argumentarea unui punct de vedere personal referitor la o anumită problematică
sociologică. Conținuturile din programă sunt următoarele:1. Perspectiva sociologică asupra societății.
Metodologia cercetării sociologice; 2. Societatea și viața socială (Structura socială-status și rol, relații
sociale, grupri sociale; instituții și organizații sociale: familia, școala, biserica, statul, partidele politice,
ONG-urile; Socializarea – rol, stadii) și problemele sociale.
Subiectul I conține 10 întrebări grilă cu un singur răspuns corect. Înainte de a alege un răspuns
trebuie să citiți cu atenție întrebarea, variantele de răspuns și apoi să alegeți răspunsul pe care îl
considerați cel mai bun. Dacă sunteți nesiguri, mergeți prin eliminare. De asemenea, atenție la întrebările
care conțin negație și în situația în care scrieți răspunsurile pe ciornă, la ceea ce transcrieți pe foaia de
examen. Este bine să citiți toate variantele de răspuns!
Subiectul II este structurat în două părți. În prima parte aveți un item de tip asociere. Trebuie să
asociați elementele din coloana A cu explicațiile din coloana B. În coloana B, un element nu are
corespondent. Partea a doua conține un item de tip întrebare structurată. Citiți cu atenție textul iar la
primul punct trebuie formulată ideea principală a textului. Ideea textului trebuie reformulată în
aproximativ 3-4 rânduri fără a aduce informații în plus. Altfel spus, trebuie să faceți o sinteză a textului
respectiv așa cum l-ați înțeles.
La punctul 2, se cere să explicați în aproximativ jumătate de pagină modul specific în care
interacționează două concepte din text. Alegeți două concepte între care poate fi stabilită o corelație.
Prima propoziție scrisă trebuie să conțină cele două concepte. Apoi, definiți conceptele după care faceți
legătura dintre ele. Cele 10 puncte alocate acestui subiect sunt structurate astfel: 2 puncte pentru
menționarea conceptelor, 2 puncte pentru limbajul de specialitate, 2 puncte pentru încadrarea în limita de
spațiu (aproximativ jumătate de pagină) și 4 puncte pentru legătura propriu-zisă.
Să presupunem că textul face referire la socializare și familie. Un exemplu de rezolvare poate fi
următorul:
Două dintre conceptele la care face referire textul sunt socializarea și familia. Conform
Dicționarului de Sociologie Oxford socializarea reprezintă „procesul prin care învățăm să devenim
membri ai societății, atât prin interiorizarea normelor și valorilor societății, cât și prin deprinderea
rolurilor noastre sociale”. Familia este grupul social primar constituit pe baza relațiilor de căsătorie,
consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune.
Legătura dintre cele două concepte se referă la faptul că familia este un agent al socializării și constituie,
în orice societate, factorul primordial al formării și socializării copilului. Familia este primul mediu
educativ în care se pun bazele socializării. În etapa socializarii priamre, copilul învață limbajul, mormele
de bază pentru viața în societate și asimilează valorile fundamentale ale societății în care trăiește precum
și cunoștințele, atitudinile, comportamentele dezirabile în plan social. Copilul achiziționează principalele
elemente ale propriei culturi, elemente care îl fac capabil să poată trăi în societate.
La punctul 3 se cere să confirmați sau să infirmați o ipoteză. Încă de la început, este important să
precizați dacă ipoteza se confirmă sau se infirmă și în funcție de varianta aleasă să argumentați. O
sugestie privind modul de formulare este următorul: Ipoteza potrivit căreia „…….” (scriem ipoteza), se
confirmă/infirmă. Un argument este acela că…… (încercăm să formulăm un argument complex) urmând
explicația propriu zisă. Întrucât nu avem limită de spațiu putem include definiții ale conceptelor cheie
precum și exemple concrete care să ne susțină argumentul.
La punctul 4 se cere formularea unui punct de vedere personal. Chiar dacă trebuie să formulați o
părere personală este indicat ca textul realizat să conțină și informații științifice. Puteți începe prin a defini
4
conceptele cheie urmând formularea unei opinii neutre cu privire la cerința data. Când exprimați punctul
de vedere trebuie să aveți în vedere anumiți indicatori, precum: în opinia mea, din punctul meu de vedere,
eu consider că, eu cred că… La fel ca la punctul 3, putem formula exemple concrete care să ne susțină
opinia. Nu este precizată o limită de spațiu.
Subiectul III conține 5 cerințe. La punctul 1, trebuie scrisă definiția unui concept. Definiția
trebuie să fie corectă din punct de vedere științific.
La punctul 2 se cere menționarea a două caracteristici ale unui concept. De cele mai multe ori,
caracteristicile pot fi preluate din definiția conceptului. Cele două caracteristici vor fi integrate într-o
frază.
Un exemplu este următorul:
Două caracteristici ale grupului formal se referă la faptul că între membrii grupului relațiile sunt de tip
formal și presupune existența unei structuri ierarhice.
La punctul 3 trebuie evidențiată o corelație între doi termeni. În primul rând, definim cei doi
termeni pentru că în barem se punctează definirea conceptelor cu 2 puncte din 10. Apoi faceți legătura și
vă gândiți la un exemplu concret. Atenție la limbajul de specialitate și limita de spațiu (sunt alocate
puncte pentru respectarea acestora, la fel ca la subiectul II, punctul 2).
La punctul 4 trebuie să formulăm un exemplu concret. Exemplul nu trebuie să conțină nume de
persoane sau orice alte informații care pot conduce la interpretarea greșită a răspunsului. În construirea
răspunsului puteți utiliza definiția conceptului cheie.
Punctul 5 face referire la o afirmație pe care trebuie să o argumentați în aproximativ 10 rânduri.
Din nou atenție la limita de spațiu, definirea conceptului cheie, limbajul clar și corect științific.
În concluzie, în rezolvarea subiectelelor trebuie în primul rând să respectați cerințele, să utilizați
un limbaj adecvat, clar, să definiți conceptele cheie, să respectați limita de spațiu acolo unde este indicată,
să formulați exemple concrete care să nu fie înțelese ca o jignire adusă cuiva sau tratament
discriminatoriu față de cineva. Atunci când preluați definiții ce aparțin unor autori, este bine să indicați
sursa iar definiția să fie scrisă între ghilimele (de exemplu, conform lui Anthony Giddens socializarea
reprezintă „procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine,
inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut”). Dacă un subiect vi se pare mai dificil,
gândiți-vă cum v-ați raporta la situația respctivă în viața de zi cu zi. Partea cea mai frumoasă la această
disciplină este că ne întâlnim în viața noastră cu anumite fenomene, fapte și procese sociale. Totul are o
corelație în realitate!

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ASUPRA SOCIETĂŢII

Sociologia este o apariție relativ recentă în cadrul științelor, începuturile sale trebuind a fi plasate
în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Termenul de sociologie provine din cuvântul latinesc „socius“

5
care semnifică social sau societate şi cuvântul grecesc „logos“ care înseamnă ştiinţă. La un nivel foarte
general, sociologia este ştiinţa despre societate.
Sociologia este definită în diferite moduri, astfel:
 „știință a realității sociale” (Dimitrie Gusti);
 „știința faptelor sociale” (Emile Durkheim);
 „știința fenomenelor sociale totale” (George Gurvitch);
 „știința societăților omenești ce se ocupă cu studiul vieții sociale, a formelor de comunitate
umană, de conviețuire socială” (Traian Herseni);
 „studiul vieții sociale, a grupurilor și societăților” (Anthony Giddens);
 „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei static-
structural, şi apoi sub aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale
realizate“(Petre Andrei);
Funcțiile sociologiei:
 funcția cognitivă- cunoașterea faptelor și fenomenelor sociale prin intermediul mijlocelor și
instrumentelor sociale potrivite;
 funcția expozitivă- descrierea și prezentarea faptelor și proceselor sociale așa cum au loc;
 funcția explicativă- stabilirea de relații de determinare între diversele aspecte ale vieții sociale;
 funcția aplicativă ( pragmatică)- utilizarea rezultatelor cercetării sociologice în elaborarea
politicilor sociale.

În istoria sociologiei, sunt considerați ca fiind fondatori ai disciplinei patru mari

gânditori din secolul al XIX-lea și anume: August Comte (1798-1857), Herbert Spencer (1820-
1903), Karl Marx (1818-1883) și Max Weber (1864-1920).
 Auguste Comte este cel care a propus numele de sociologie pentru această știință
(initial, a folosit numele de fizică socială). A utilizat două cuvinte clasice, latinescul socios și
grecescul logos. Pentru Comte metoda reprezenta elemental central pe baza căruia se putea
construe noua disciplină. Această metodă era numită de Comte metoda pozitivă și se
fundament ape idea că nu se poate face studierea realității decât pe baza culegerii de informații
și date sociale obținute direct din realitate, cu ajutorul unor informații care permit măsurarea
fenomenelor sociale. Comte a fost preocupat în activitatea sa științifică de analizarea modului în
care evoluează societățile. Pentru el legea universal care putea explica evoluția societății era
legea celor trei stadia. Potrivit acesteia, evoluția societății, a omului și a cunoașterii se baza pe
o trecere prin trei stadii universal: stadiul teologic, metafizic și pozitv. Cunoașterea pozitivă este

6
cunoașterea bazată pe date empirice, cea bazată pe analiza mijloacelor științifice a realității.
Auguste Comte este considerat un gânditor positivist.
 Herbert Spencer a fost preocupat de evoluția societăților și de legile care guvernează
această evoluție. A luat ca model o știință consacrată a vremii, biologia. Pentru el societățile
evoluează și se comport asemănător unor organisme: cresc, se dezvoltă, îmbătrânesc și chiar
dispar.
 Karl Marx a propus un model de construcție a sociologiei pornind de la o altă știință
socială, economia. Marx considera că forțele care pun în mișcare societatea își au natura
exclusive în societate. Formulează o lege universal a evoluției societăților, legea concordanței
dintre forțele și relațiile de producție. Potrivit acesteia, fiecare formațiune social-economică este
caracterizată de un mod de producție. Acesta este determinat de relația dintre cele două
componente ale sale: forțele de producție (mașini, utilaje, unelte, materii prime) și relațiile de
producție (relațiile dintre oameni care se stabilesc la nivelul modului de producție).
 Max Weber consideră că procesul de cunoaștere a vieții sociale trebuie să plece de la
înțelegerea acțiunilor pe care oamenii le săvârșesc în societate și pe care le putem numi acțiuni
sociale. Acest tip de metodă a înțelegerii poartă numele de comprehensiune. Pentru Weber,
sociologia nu mai este o știință a societății în general, ci o teorie despre acțiunea socială ce are
o bază subiectivă iar acțiunile oamenilor au o semnificație pentru aceștia. Cunoașterea acestei
semnificații presupune comprehensiunea. Deexemplu, dacă un elev participă la un concurs
școlar pentru a se califica la faza națională, acel elev este conștient de ceea ce face, este
motivate și manifestă voință pentru a participa și are un înțeles pentru acțiunile pe care le
întreprinde.
Sociologia, ca știință, s-a dezvoltat permanent și după procesul de întemeiere a ei.
Secolul XX a adus consacrarea acestei științe care a căpătat noi dimensiuni:
 O dimensiune academică și empirică prin opera lui Durkheim, cel care a susținut primul
curs universitar de sociologie și a publicat prima lucrare de sociologie. Lucrarea se
numește Sinuciderea în care analizează fenomenul sinuciderii bazându-se exclusive pe
baze empirice;
 O dimensiune aplicativă la nivelul practicii sociale.
Pentru a înțelege cum s-a constituit și dezvoltat sociologia ca știință trebuie să ne oprim
asupra a două forme de cunoaștere: cunoașterea științifică și cunoașterea comună.
Cunoașterea comună este proprie oamenilor obișnuiți aflați în condiții simple de viață, în timp ce
cunoașterea științifică este proprie științelor. Cele două tipuri de cunoaștere sunt prezentate în
următorul tabel:

7
 Cunoașterea comună Cunoașterea științifică
Nu este cuprinsă într-un corp sistematic de Este întotdeauna cuprinsă într-un corp
cunoștințe sistematic de cunoștințe. Cuprinde teorii
științifice acceptate de comunitatea
cercetătorilor dintr-un domeniu.
Este tacită sau implicită, adică pentru foarte Rezultatele cunoașterii științifice sunt
multe dintre expplicațiile pe care le dăm în mod înregistrate și verificabile. Sociologia
obișnuit fenomenelor sociale și presupune o cunoaștere riguroasă pe baza
comportamentelor oamenilor nu putem furniza unor norme metodologice bine definite
argumente.
De exemplu, unii oameni ar putea să spună „toți
judecătorii sunt corupți” fără a putea oferi
argumente obiective pt această situație.
Este subiectivă, emoțională și pasională. Este obiectivă. Se bazează pe instrumente de
De exemplu, apreciem mai bine aceleași măsurare așa cum sunt chestionarele sau
comportamente dacă ele sunt săvârșite de grilele de observație.
persoane care ne plac, decât dacă sunt săvârșite
de persoane care nu ne plac.
Este selectivă, fals generalizatoare. Oamenii Este centrată pe găsirea de dovezi.
selectează din multitudinea fenomenelor pe care
le observă doar acele informații care li se par
interesante sau confirmă părerile lor prealabile.
Se bazează pe prejudecăți și este influențată de Folosește instrumente specifice pt a construi
societate. explicații ale faptelor sociale abordate.
Este de multe ori contradictorie – același Nu are construcții contradictorii.
fenomen poate fi judecat și explicat diferit de
persoane diferite sau chiar de aceeași persoană,
în momente diferite.
Este inconsistentă în timp, adică același Nu este inconsistentă în timp. O teorie
fenomen poate fi judecat și explicat diferit în sociologică nu își schimbă conținuturile în
momente diferite de timp. funcție de păreri personale.

8
Perspective teoretice în sociologie
Imaginile societății oferite de diverși sociologi sau de diverse școli sociologice nu sunt
identice întrucât cunoașterea științifică este un proces continuu, rezultat al interacțiunii
intelectuale a unui număr mare de cercetători. De asemenea, viața socială are o infinitate de
aspecte și poate fi privită din unghiuri diferite. Perspectiva sociologică este o cale de a privi
societatea, de a studia viața socială și de a o explica; este o construcție mentală care ne ajută
să vizualizăm și să explicăm ceea ce se întâmpă în societate. Din perspectivele cel mai frecvent
utilizate în sociologie, cele mai importante sunt evoluționismul, funcționalismul,
conflictualismul și interacționismul.
 Perspectiva evoluționistă a fost prima formulate în sociologie fiind fundamentată în
lucrările lui Comte și Spencer. Explică originea societăților și creșterea lor.
 Perspectiva funcționalistă derivă din ideile lui Auguste Comte, Herbert Spencer şi Émile
Durkheim. Funcționaliștii privesc societatea ca pe un sistem, ca pe un întreg compus din mai
multe părți aflate în interacțiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcție. Din perspectivă
funcționalistă, societățile tind spre echilibru, spre menținerea ordinii. Realizarea echilibrului este
dependentă de îndeplinirea funcției specific de către fiecare parte a sistemului. Dacă funcțiilenu
sunt realizate, sistemul se dezechilibrează și poate să moară.
 Perspectiva conflictualistă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale și își
concentrează analiza asupra instabilității și dezechilibrelor. Principalul initiator al acestei
perspective a fost Karl Marx care și-a concentrate analiza sociologică supra conflictelor dintre
clase.
 Perspectiva interacționistă sau interacționismul simbolic își concentrează analiza asupra
raporturilor dintre individ și societate. Fondatorul acestei perspective este George Herbert Mead
iar principalii exponenți sunt Herbert G. Blumer, Erving Goffman și Ken Plummer. Această
perspectivă își întemeiază afirmațiile pe considerentul că ființa umană este singura capabilă să
producă și să utilizeze simboluri. Simbolurile iau diferite forme: sunete, semne grafice, gesture
sau obiecte. Societatea este în permanență creată prin interacțiunea indivizilor. Societatea este
preexistentă indivizilor; aceștia se modelează în cadrul ssocietății care se schimbă și ea sub
acțiunea lor. Interacționiștii afirmă că oamenii sunt ființele care dau sens lumii, încât lumea
socială este o realitate construită.

9
 METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Metode, tehnici, procedee, instrumente ale investigaţiei sociologice

Prin metodă (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere) se înţelege modul de cercetare,
sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.
Tehnica – din grecescul tekne – procedeu, vicleșug – desemnează ansamblul de prescripții
metodologice (reguli, procedee) pt o acțiune eficientă atât în sfera producției materiale cât și în sfera
producției spirituale precum și în cazul altor acțiuni umane.
Procedeul – „maniera de acțiune”, de utilizare a instrumentului de investigare, care nu
sunt altceva decât uneltele materiale, fișa de înregistrare, ghid de interviu, de care se folosește
cercetătorul pt cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane.
Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează „ştiinţa
metodelor”. În sens literal, metodologia este ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul
raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme” (Caude,
1964, 4).
Etapele unei cercetări sociologice:
1. Stabilirea problemei de studiat
2. Studiul bibliografiei
3. Formularea ipotezelor
4. Stabilirea grupului de studiu (selectarea eșantionului)
5. Alegerea metodelor și tehnicilor de cercetare
6. Colectarea datelor
7. Analiza rezultatelor
8. Formularea concluziilor
Ipoteza

10
 O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea
empirică. Ipoteza presupune o variabilă cauză (independentă) și o variabilă efect (dependentă).
Ipoteza reprezintă legătura formulată între cele două variabile și care, prin cercetare va fi
confirmată sau infirmată.
Ipotezele au două proprietăți esențiale:
1. Trebuie să evidențieze o relație cauzală (dacă x, atunci y; cu cât x, cu atât y);
2. Variabilele x și y trebuie să fie testate.
Exemple de ipoteze:
„dacă elevii apreciază mai mult anumiți profesori, atunci se vor implica mai mult în activitățile
extrașcolare propuse de aceștia”;
„Cu cât o persoană are un nivel de școlaritate mai înalt, cu atât va crește posibilitatea să dețină
o poziție socială mai înaltă”.
Nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre două sau mai multe variabile reprezintă o
ipoteză în cercetările empirice. Pentru ca să aibă calitatea de ipoteză, respectivul enunţ trebuie
să fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea ipotezele pot fi confirmate.

Eșantionarea și eșantionul
Eșantionarea este procedeul de selectare a unui grup de persoane dintr-o populație dată astfel
încât acesta să fie reprezentativ pentru întreaga populație.
Eșantionarea este operația de construire a unui model redus, adică a unui eșantion, care
reprezintă o parte dintr-un întreg ce reproduce la scară redusă structura întregului.
Proceduri de eșantionare:
1. eșantionarea simplă aleatorie sau probabilistă – în care indivizii sunt aleși în mod uniform și cu o
probabilitate identică pentru fiecare de a fi ales (tragerea la sorți); prin eșantionare aleatorie se poate
stabili marja de eroare sau reprezentativitatea eșantionului. Marja de eroare de +/- 3% este considerată
acceptabilă.
2. eșantionarea pe cote – presupune stabilirea criteriilor de eșantionare (caracteristicile cele mai relevante
ale unităților sociale) și includerea în eșantion a persoanelor sau a unităților sociale proporțional cu
structura universului anchetei, după criterii de eșantionare fixate.
Eșantionul este ansamblul structurat de elemente studiate de către sociology, care reproduce la
scară redusă structura de ansamblu a populației totale și îi asigură reprezentativitatea.

Metode de cercetare în sociologie

 Ancheta sociologică

11
  Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale mediului social) la nivelul grupurilor umane de
diferite dimensiuni şi care permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor.
Caracteristici ale anchetei sociologice:
 permite cuantificarea datelor în vederea descrierii și explicării lor;
 permite culegerea unui volum mare de informații într-un timp relativ scurt
 arie mare de aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de vedere statistic
Limitele anchetei sociologice:
 existenţa unor factori care pot conduce la erori de măsurare, instrumentele de cercetare (vagi,
ambigue)
 operatorii insuficient instruiţi
 rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect
Formele anchetei sociologice sunt:
 ancheta pe bază de chestionar
 ancheta pe bază de interviu
Chestionarul - reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi
psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
(Septimiu Chelcea)
Structura chestionarelor
 Întrebări introductive cu rolul de a „sparge gheaţa”
 Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de întrebări referitoare la o problemă
diferită.
 Întrebările filtru: opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.
 Întrebările „de ce”
 Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate
 Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice
Surse de eroare
 Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin
organizarea lor logică;
 Efectul de poziţie produs de modul în care se succed întrebările;
 Lungimea chestionarului;

12
  Design-ul chestionarelor.
Reguli de formulare a întrebărilor (Babbie, 2001)
 Întrebările închise trebuie să ofere răspunsuri mutual exclusive;
 Întrebările trebuie să fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă „ultima
săptămână”?
 Evitarea întrebărilor duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor româneşti din Irak şi
cheltuirea banilor corespunzători pentru serviciile sociale?
 Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu consideraţi că….?
 Respondenţii trebuie să fie competenţi pentru a răspunde.
 Întrebările trebuie să fie relevante.

Interviul este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la

indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor
socioumane (Septimiu Chelcea).
Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri:
 de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;
 ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;
 de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode şi tehnici (Fred N.
Kerlinger, 1973).
Avantajele utilizării Interviului în cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D. Bailey
(1982):
a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele care nu
ştiu să scrie şi să citească, precum şi cele care se simt mai protejate cînd vorbesc decît cînd scriu;
c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;
d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în cazul
chestionarelor poştale;
e. spontaneitatea răspunsurilor;
f. asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
Dezavantajele utilizării interviului sînt ordonate de Kenneth D. Bailey astfel:
a. costul ridicat;
b. timpul îndelungat;
c. erorile datorate operatorilor de interviu;

13
 d. inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia psihică,
de starea de oboseală etc.;
e. neasigurarea anonimatului;

 Sondajul de opinie
Sondajul de opinie este un tip special de anchetă pe bază de chestionar, focalizată pe o
problematică limitată.
Legătura între sondaj și chestionar:
Sondajul de opinie se bazează pe chestionare ce sunt administrate unor eșantioane reprezentative
pentru anumite populații. Este centrat doar pe întrebări care vizează opiniile subiecților, mai mult decât
atât, se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public. Este o cercetare sociologică de teren realizată
cu scopul de a cunoaște orientarea, centralitatea și intensitatea opiniilor împărtășite în comun de diferite
straturi și categorii de populație.

 Observația
Observația reprezintă metoda de obținere a informațiilor sociale prin intermediul simțurilor, cu
scopul de a verifica ipotezele cercetării sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul natural și social,
persoanele și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile
oamenilor, comportamentul lor verbal.
Observația constă în investigarea sistematică, pe baza unui plan dinainte elaborat și cu ajutorul unor
instrumente adecvate, a acțiunilor și interacțiunilor evenimentelor, relațiilor și proceselor dintr-un câmp
social dat.
Caracteristici:
-Presupune obținerea de informații sociale prin intermediul simțurilor în vederea verificării unor ipoteze;
-implică existența unui plan dinainte elaborat;
-utilizează grila de observație ca instrument.
Tipuri de observație:
1. Structurată – presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor cercetate, ceea ce permite utilizarea ca
instrument a grilei de observație pentru înregistrarea datelor și nestructurată – este utilizată atunci când
cercetătorul nu cunoaște fenomenele care se vor produce în cadrul demersului de cercetare.
2. participativă – presupune prezența activă a cercetătorului în grupul studiat și neparticipativă - nu
presupune prezența activă a cercetătorului în grupul studiat.
Grila de observație – instrument în care sunt trecute, într-o formă organizată, diferite tipuri de
comportament pe care vrem să le observăm.

14
  Experimentul
Experimentul constă în analiza acțiunii unor variabile independente asupra variabilelor
dependente într-o situație controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale.

 Analiza documentelor sociale

Un document social este un obiect sau un text care oferă informații despre viața socială din
prezent sau din trecut a colectivităților umane. Documentele sociale sunt urme ale faptelor sociale.
Documentele sociale pot fi cifrice (exprimate în cifre) și necifrice (Constituția, hotărâri de guvern, jurnale
etc).
Recensământul populației, ca tip de document cifric, oferă posibilitatea de a afla volumul total al
populației unei țări, precum și anumite caracteristici socio-demografice.
Caracteristici ale recensământului:
-oferă posibilitatea de a afla volumul total al populației unei țări
- Stabilirea anumitor caracteristici socio-demografice ale populației
Documentele necifrice oficiale sau neoficiale, sunt de cel mai mare ajutor în cercetările
sociologice. În mod deosebit, Constituția, hotărârile de guvern, legile ne ajută să înțelegem cum se
desfășoară viața socială.
Studierea documentelor se realizează cu ajutorul unor tehnici riguroase și anume analiza de
conținut. Analiza de conținut reprezintă exprimarea cantitativă a anumitor unități de conținut (cuvinte,
teme, persoanje, spațiul și timpul) pe care le identificăm într-un anumit document.

 Biografia socială
Biografiile sociale (povestea vieții oamenilor) furnizează informații nu numai despre cel care
relatează, despre experiența lui de viață, dar și despre societatea în care a trăit și s-a format ca
personalitate.

 Studiul de caz
Este un tip de investigație complexă în care se pot reuni mai multe metode simultan. Presupune
analiza unui singur caz reprezentativ pentru o problematică dată.

 Monografia
Termenul de monografie provine din cuvintele grecești monos (unul) și grafien (descriere), deci
descrierea unei unități, obiect, colectivități.

15
 STRUCTURA SOCIALĂ: STATUS ŞI ROL.RELAŢII SOCIALE. GRUPURI SOCIALE,
GRUPURI MICI

Structura socială reprezintă un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-un sistem,
căruia îi oferă omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi stabilitatea.
Societatea reprezintă ansamblul relațiilor sociale care asigură coeziunea și menținerea grupurilor
sociale, a colectivităților, a sistemelor și subsistemelor sociale.
Tipuri de societăți:
•Preindustrială sau tradițională – activitatea principal o constituia agricultura iar instituțiile
fundamentale erau biserica și armata.
•Industrială – se caracterizează prin producție mașinizată, sistem de comunicații dezvoltat, o
îmbinare rațională între libertatea individuală și normele/valorile socio-culturale.
•Postindustrială – predomină clasa specialiștilor, revoluția cobernetică care determină perfecționarea
tehnologiilor.

 Statusul social
Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate.
Tipologia statusurilor:
 Statusul atribuit – primit de un individ în afara unui effort voluntar de a-l obține. Individul
îl are de la naștere (băiat/fată, cetățean al unei țări.
 Statusul dobândit/achiziționat - obținut în urma unui efort, ele presupunând o anumită
cheltuială de resurse din partea celui care le deține. Student, preşedinte, director, actor,
profesor sunt exemple de statusuri dobândite.

16
  Statusul latent – când se manifestă alte statusuri, iar unul dintre ele este în stare latentă.
De ex. Statusul de professor/medic/avocat/procuror…rămâne latent când
profesorul/avocatul/medicul realizează alte activități, de exemplu în familie în vacanță.

 Rolul social
Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza
statusului pe care îl deține.
Tipuri de roluri:
 Așteptate/prescrise – pe care ceilalți se așteaptă să le performeze cineva.
 Performate – ceea ce face în realitate un individ.
Rolurile sociale dau expresie unui comportament social şi aspectului prescriptiv al
conduitei sociale. Rolurile permit proiectarea mentală a comportamentului, ceea ce oferă
posibilitatea direcţionării acţiunilor spre un scop bine definit.

Exemplu de status și rolurile corespunzătoare: statusul de profesor

D. Potolea (1989, p.140) menționează o serie de roluri principale ale profesorului:
 De consiliere și orientare școlară;
 De îndrumare a activității extrașcolare;
 De perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
 De activitate socioculturală.
 De organizare și conducere a clasei ca grup social;

O altă tipologie este sugerată de Nicola (1996, pp. 474-475) după cum urmează:
 De expert în actul de predare învățare, de transmițător de cunoștințe, de metode;
 De declanșator și susținător al interesului pentru învățare al elevilor;
 De lider în clasa de elevi;
 De manager, de persoană care supraveghează, dirijează, organizează activitățile desfășurate în
clasă;
 De model sociomoral pentru elevi etc.

Legătura dintre status și rol - Așa cum afirma Jean Stoetzel - Dacă stausul este ansamblul
comportamentelor la care se poate aștepta individul din partea celorlalți membri ai grupului, rolul
definește ansamblul comportamentelor pe care grupul le poate aștepta în mod legitim de la un
individ. Deși sunt noțiuni distincte, rolul și statusul se completează reciproc, stabilind poziția
socială a fiecărei persoane în societate. Fiecare status trimite la un anumit sau mai multe roluri,
după cum fiecare rol presupune un anumit sau anumite statusuri.

17
 Meritocrația se referă la faptul că societățile moderne au dezvoltat o formă de
cvasiprescriere de status, anume meritocrația, respectiv prescrierea statusului în raport cu
meritul.
Individul deține o mulțime de statusuri care se asociază între ele, formând o structură
mai mult sau mai puțin coerentă numită status global.

 Conflictele de rol și status

Conflictele de status sau incongruența pozițiilor se pot manifesta între statusurile
profesionale, familiale, economice etc integrate statusului global (individul deține o mulțime de
statusuri care se asociază între ele, formând o structură mai mult sau mai puțin coerentă numită
status global), fără să se poată preciza reguli valabile pentru orice societate în ceea ce privește
congruența sau incongruența unor statusuri.
Conflictul de rol apare atunci când există cerințe contrare între cele două roluri care
provin din două statusuri diferite pe care le deține aceeași persoană.
Exemple de conflict de rol:
1. Un profesor are propriul copil ca elev și, într-o anumită situație particulară, ar trebui să îl
sancționeze, atunci avem un conflict de rol, deoarece, pe de o parte, rolul de profesor îi cere să
fie intransigent și să sancționeze elevul, pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze și să nu îl
sancționeze.
2.O persoană are statusul de professor/medic avocat dar și mama/soție. Conflictul de rol apare
atunci când pune un accent mai mare pe unul dintre roluri.
3.Un polițist care trebuie să amendeze propriul copil în trafic/să il sancționeze.
4. Un medic care este în situația de a alege să facă un transplant unui pacient oarecare sau
unui membru din familie care nu este pe lista de așteptare.

 Indicatorii de status
Sunt elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane.
Exemple:
 Un medic se îmbracă în spital în halat alb;
 Pentru o persoană căsătorită – verigheta;
 Pentru profesor – catalogul.

 Depășirea conflictelor de rol se poate realiza prin:

18
 a. raționalizare – procesul de redefinire a unei situații dificile în termeni acceptabili din
punct de vedere social și personal (de exemplu: din punct de vedere moral și religios uciderea
unui seamăn este inacceptabilă dar în numele religiei și moralității sunt uciși mulți oameni, în
aceste cazuri compensarea realizându-se prin diferențe care privesc „cauzele sfinte”)
b. compartimentare – procesul de separare a setului de roluri în categorii distincte și de
conformare la un moment dat exigențelor unei singure categorii de roluri (de exemplu: un polițist
poate fi brutal în timpul serviciului, dar se poate dovedi un soț tandru și un părinte foarte tolerant
și iubitor).
c. adjudecare – procesul formal, conștient și intenționat de atribuire a responsabilității
pentru o decizie dificilă, individul disculpându-se astfel de vinovăția posibil asociată exercitării
unor comportamente prescrise de rol (de exemplu: scăderea notei la purtare unui elevpt
absențele nemotivate va fi realizată în pofida unui sentiment de compasiune pentru situația
elevului în cauză, compensarea fiind realizată prin invocarea regulamentului).
Dacă nu se reușește depășirea conflictelor apare eșecul de rol (de ex. La nivel familial
rezultă divorțul, l nivel profesional demisia din funcție sau desfacerea contractului de muncă).

Indicatotii de status pot fi utilizați:

 voluntar – ne poate spune foarte multe despre ierarhia statusurilor și a valorilor acelei
personae în diferite context date. EX – cineva poartă un tricou cu numele unei echipe de fotbal
– ne indică apartenența la o galerie de suporteri.
 involuntar – uniformele impuse de diferite instituții membrilor săi. Salopeta unui muncitor
are o funcție protectoare însă are și rolul de a sublinia că în acel spațiu persoana repsectivă nu
e mamă/tată ci muncitorul acelei instituții.

 Relațiile sociale
Relațiile sociale sunt interacțiuni între indivizi stabilite pe baza unor scopuri și interese
individuale și sociale, adică sunt relații interpersonale proiectate la nivel social. Relaţiile sociale
sunt raporturi între unităţi sociale (grupuri, instituţii, colectivităţi) sau între statusurile sociale ale
indivizilor.
Relaţiile interpersonale sunt relaţii stabilite între persoane, ce decurg din necesităţile
umane.
Relațiile sociale se caracterizează prin:
 durată și stabilitate;
 norme și reguli formale sau non-formale;

19
Tipologia relațiilor sociale
A. După tipul partenerilor implicați:
 relații interindividuale
 între individ și grup
 intergrupale
B. După modul în care afectează coeziunea socială:
 relații de cooperare
 de toleranță
 de subordonare
 de competitive
 conflictuale.
C. După gradul de reglementare:
 Relații informale – sunt directe, personale, puțin reglementate și controlate într-o mică
măsură, la acestea individul participând cu întregul set de statusuri și roluri.
 Relații formale – decurg din diviziunea socialăa activităților și și sunt reglementate prin
norme și coduri presupunând implicarea parțială a setului de roluri și statusuri deținut de
fiecare participant.

 Grupul social

Grupul este o entitate de mai multe persoane aflate în relaţii de interacţiune şi

dependenţă reciprocă, mijlocite de o activitate comună. Grupul dezvoltă norme şi valori care
reglementează comportarea tuturor membrilor săi.
Pentru ca un număr de persoane să se constituie în grup trebuie să îndeplinească cel
puţin patru condiţii:
1. sentimentul de apartenență la grup (membrii grupului conștientizează faptul că
formează un grup și sunt percepuți ca atare de către ceilalți membri)
2. interacțiuni între membri
3. existenta unor caracteristici commune (valori, credințe, aspirații)
4. existența unor interese commune și a unui scop comun.
Coeziunea reprezintă situația unui grup caracterizat printr-un grad ridicat de consens,
de adeziune la obiectivele commune și prin relații de cooperare. Coeziunea este o caracteristică
a grupurilor sociale. Elementul ce definește coeziunea într-un grup este consensul membrilor în
raport cu problemele esențiale ale grupului. Acesta diferă în funcție de mărimea grupului. Cu cât

20
nr membrilor unui grup este mai mare cu atât coeziunea este mai mica. Dacă pericolul extern
crește, atunci coeziunea grupului crește. Coeziunea grupului este un element definitoriu al
climatului psiho-social într-un grup.
Climatul psiho-social este starea de spirit a unui grup social ce desemnează o
rezultantă a interacțiunilor cu character preferential.
Consensul concordanță/accord a punctelor de vedere ale membrilor unui grup sau a
unei colectivități asupra normelor și valorilor ce orientează activitatea.
Tipologia grupurilor:
1. Grup primar - grup secundar
Grupul primar – este un grup mic în care membrii comunică direct și au relații de tipul
„față în față”. Au o puternică încărcată afectivă, având o mare putere de influențare a individului.
Ex. familia.
Caracteristici:
 membrii comunică direct
 între membri există relații informale
Grupul secundar –sunt grupuri mari, relațiile dintre membrii grupului sunt indirecte,
sentimentul apartenenței la grup este mai slab, relațiile dintre membrii grupului au o durată mai
redusă și sunt impersonale, fără implicare afectivă. Pot fi grupuri profesionale care au scopuri
clare.

Diferențe între grupul primar și secundar:

Caracteristici ale grupului primar
număr mic de persoane
implicarea întregii individualităţi
relaţie personală
interacţiune continuă
durată lungă
aşteptări informale
constrângeri impuse informal
Caracteristici ale grupului secundar
număr mare de persoane
- implicarea unor segmente ale vieţii unei
persoane
relaţie impersonală
interacţiune sporadică
durată scurtă
aşteptări formale
constrângeri impuse formal

2. Grup de referinţă- grup de apartenenţă

Grupul de apartenență este grupul din care facem parte la un moment dat;
Caractersitici:

21
  ne identificam cu acest grup;
 ne influențează modul de a gândi, de a acționa.
Grupul de referință este acela din care nu facem parte, deși luăm ca reper valorile,
normele, simbolurile lor. Sunt grupuri pe care le apreciem și la care aspirăm să ajungem, ele
putând avea o influență mare asupra noastră.
Ex. – pentru un elev de liceu un grup de referință poate fi grupul studenților de la o
anumită facultate la care dorește să fie admis.
Caracterisitici:
 contribuie la stabilirea nivelului de aspirații;
 au un rol important în socializarea anticipatory
 sunt folosite ca modele, de la ele indivizii preiau prin imitație, idei, norme
comportamentale, valori, simboluri.

Sociologul Robert Merton este fondatorul teoriei despre grupurile de referință și

despre rolul lor în societate. Face distincția între grupuri de referință positive (ale căror norme și
valori sunt preluate de alte grupuri sau personae) și negative (ale căror norme și valori sunt
response). Teoria grupurilor de referință ne ajută cum să ne fixăm nivelul de aspirații: cu cât
grupul de referință are o poziție mai înaltă în ierarhia organizării sociale, cu atât nivelul de
aspirații este mai ridicat. Dacă ne stabilim un grup de referință mult prea înalt și ne identificăm
cu acesta, prin comparative cu poziția noastră socială, putem să trăim un sentiment de frustrare
relative. Dacă avem un grup de referință caracterizat printr-o poziție socială prea scăzută, s-ar
putea să avem un nivel de aspirații redus situație care se perpetuează negativ în planul
dezvoltării personalității noastre. Este indicat să ne luăm ca referință un grup din zona proximei
noastre dezvoltări.
3. Grup formal - grup informal
Grup formal – grupuri cu o formă prestabilită, creată de o structură organizational iar
relațiile dintre membri sunt formale.
Caracteristici:
 interacțiunile dintre membri se realizează după reguli scrise;
 între membri există relații formale;
 fiecare individ îndeplinește o anumită funcție iar relațiile interpersonale se bazează pe
statusurile oficiale și rolurile asociate.

22
 Grupurile informale sunt grupuri care apar în decursul interacțiunilor dintre anumiți
subiecți. Apartenența la un astfel de grup are la bază simpatia și atracția dintre membri.
Caracteristici:
 nu au scopuri, reguli sau structure interne clar precizate;
 între membri există relații informale.
4. Grupul mic –este o realitate supraindividuală, născută ca urmare a interacţiunii directe
(nemijlocite) a unui număr redus de persoane, în scopul realizării unei sarcini sau a unui
obiectiv.
Caracteristici:
 număr relativ redus de persoane
 relaţii directe între membri
 serie de interese comune.
5. Grupul mare – este format dintr-un număr mare de persoane, relațiile afective sunt
scăzute (ex. grupuri profesionale)
Caracteristici:
 număr mare persoane
 relaţii indirecte între membri
6. Grupuri deschise – grupuri la care accesul indivizilor din alte grupuri este liber (ex.
sindicate, partied poltice, grupuri de vârstă, șomerii etc).
7. Grupuri închise – grupuri în care accesul este interzis altor membri din alte grupuri;
pot fi grupuri de nobili în care accesul este permmis pe baza nașterii sau moștenirii.
8. Grupuri permanente – grupul a cărui existență nu este legată de o epocă sau o
perioadă a vieții (ex. comunitățile religioase).
9. Grupuri temporare – grupul a cărui existență are loc în fenomene conjuncturale sau
istorice (ex. clasa de elevi).
10. Grup minoritar – populație de naționalitate diferită și în număr mai mic față de
națiunea de bază a unui stat (ex – În România – maghiari, rromi, tătatri, polonezi, ucrainieni,
sârbi, lipoveni, moldoveni etc).
11. Grup majoritar – populație ce formează națiunea de bază a unui stat (ex. în România
românii, în Italia italienii etc).
12. Grup etnic – colectivitate cu tradiții commune care are sentimental identității ca
subgroup în cadrul societății, limbă proprie, obiceiuri specifice și uneori religie diferită de a țării
pe teritoriul căreia trăiesc. Grupul etnic este un grup social ai cărui membri au un semnificativ
sentiment al identităţii. Componenţii unui grup etnic diferă de alţii prin trăsături caracteristice:

23
obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente, limbă, religie, concepţie despre viaţă. Prin grup etnic
definim o populaţie distinctă în cadrul unei societăţi mai largi a cărei cultură este diferită de a sa.
Membrii unui asemenea grup sunt, se simt, sau par să fie uniţi între ei prin legături de natură
rasială, naţională sau culturală. Un grup etnic se constituie în funcţie de mai multe criterii. El
este alcătuit din oameni cu o identitate distinctă, înrădăcinată într-un tip particular de istorie.
13. Grup de egali (peer group) sau similaritate este format din persoane de aproximativ
aceeasi varsta, cu acelasi status social si cu aceleasi interese. Relatiile intre egali asigura
dezvoltarea armonioasa a personalitatii sub raport cognitiv.
14. Grup conformist (Groupthink)
Caracteristicile acestui tip de grup sunt:
 iluzia că grupul este invulnerabil şi nu poate să comită erori importante;
 eforturile sunt îndreptate către raţionalizarea şi reducerea informaţiei care este
contradictorie
pentru a se asigura o opinie dominantă a grupului;
 alte grupuri sunt văzute ca neimportante;
 se fac presiuni asupra membrilor grupului să adopte punctele de vedere majoritare şi
se
înlătură opiniile minoritare;
 membrii grupului înlătură propriile lor convingeri rezultate din propria lor analiză;
 pentru că membrii grupului simt presiunea făcută asupra lor de a se conforma, există
iluzia
unanimităţii şi, astfel, se întăreşte opinia dominantă;
 grupul este protejat, prin anumite persoane, de informaţiile divergente sau contradictorii.
Aşadar, grupul nu este o simplă colecţie de oameni, ci o uniune care posedă următoarele
calităţi:
1. o asociere de doi sau mai mulţi indivizi care pot fi identificaţi prin nume sau tip;
2. prezenţa unei conştiinţe de grup;
3. scopuri comune;
4. interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg din îndeplinirea scopurilor;
5. interacţiune (comunicaţie, influenţă şi reacţie reciprocă), abilitate de a acţiona într-o manieră
unitară (cf. A. Mihu, 1970, p.111).

 Stratificarea socială

24
 Stratificarea socială este definită drept ordonarea pe verticală a indivizilor unui grup sau ai
unei societăți în funcție de resurse și influența socială (prestigiu și putere).
Stratificarea socială duce la inegalitate socială. Inegalitățile sociale sunt un fenomen
universal care determină accesul diferit al indivizilor la resurse, poziții și influențe sociale.
Inegalitatea socială poate fi definită ca o stare de dezechilibru în relatiile interumane,în
care anumiți indivizi / grupuri sociale reușesc ,deseori prin reglementări legale, să obțină
beneficii sociale nemeritate ,supraevaluate , în raport cu munca prestată .
Caracteristici ale inegalității sociale:
 accesul diferit al indivizilor la resurse, pozitii, influență socială;
 generează sărăcie, nemulțumire;
 generează inegalitatea veniturilor.
Clasa socială reprezintă grupuri de indivizi care au aceleași resurse materiale, influență
socială și șanse similare de a avansa în ierarhia unei societăți, în funcție de educație,
ocupație, venit și avere.
Teorii cu privire la stratificarea socială:
Din moment ce stratificarea socială este un fenomen social universal, diferiți sociologi au
încercat explicarea lui. Karl Marx elaborează un model unic dimensional privind stratificarea
socială, potrivit căruia singura cauză pentru care apare aceasta este proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție.
Există doua clase sociale:
 Clasa dominantă, exploatatoare, adică minoritatea care deține controlul asupra bunurilor
și factorilor de producție;
 Clasa dominată sau exploatată care deține puține proprietăți, cei care trebuie să
muncească pentru a supraviețui.
Max Weber considera că stratificarea socială este un fenomen cu multiple dimensiuni.
Factorii care conduc la stratificarea socială sunt:
 Economia – oamenii sunt grupați în clase sociale în funcție de rolul jucat în procesul de
producție. Clasele sociale identificate de el (clasa sociala = grupare cu sanse egale de a
avansa in ierarhie): muncitori; mica burghezie ;functionari - tehnicieni, intelectuali;
proprietari si antreprenori.
 Factori sociali care se refera la prestigiu si stima sociala si se coreleaza partial cu factorii
economici.

25
  Factorii politici puterea detinuta de un individ in cadrul unui grup sau organizatii
birocratice, influenta pe care acesta o poare exercita in cadrul unei actiuni colective.
Teoria functionalista a stratificarii sociale. Functionalismul considera societatea ca un fel
de organism. Ea este compusa din nenumarate elemente care nu au sens de sine statator, dar
care satisfac anumite nevoi. A explica oricare dintre elemente, inseamna a-i identifica rolul,
functia si nevoia pe care o satisface. Orice fenomen social corespunde unei nevoi, prin urmare
toate indeletnicirile, calificarile si competentele sunt necesare. Totusi ele nu sunt egale ca efort,
grad de calificare, recompense si din aceasta cauza apare stratificarea sociala.

 Mobilitatea socială
Mobilitatea socială reprezintă mișcările unor indivizi sau grupuri dintr-o clasă socială în
alta.
Clasificare:
I. dupa criteriul direcției mișcării persoanelor:
a. mobilitate socială verticală – de la o clasă socială la alta:
 ascendentă – de la o clasă inferioară la una superioară
 descendentă – de la o clasă superioară la una inferioară
b. mobilitate socială orizontală – mișcările unui individ în interiorul aceleiași clase (ex. un medic
care devine director de spital, un profeosr care devine inspector etc).
II. în funcție de criteriul direcției de mișcare a unei persoane de a o clasă la alta în raport cu
părinții săi:
a. mobilitate socială intergenerațională ascendentă – copiii ajung într-o clasă superioară celei
din care fac parte părinții;
b. mobilitate socială intergenerațională descendentă - copiii ajung într-o clasă inferioară față de
cea din care fac parte părinții.
III. Din punctul de vedere al modificărilor produse pe baza educației și ocupației copiilor
comparate cu cele ale părinților:
a. mobilitate ocupatională – ascendentă și descendentă
b. mobilitate educatională – ascendentă și descendentă.
IV. Modul în care se produce modificarea poziției sociale:
a. mobilitate de schimb sau individuală – mișcări dintr-o clasă socială în alta care se datorează
eforturilor și meritelor individuale determinate de educație, calificări și merite personale;
b. mobilitate structurală – mișcări ale indivizilor dintr-o clasă în alta datorate modificărilor de la
nivelul societății. De exemplu – cazul României – la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial,

26
România era o țară preponderent agrară. După preluarea puterii, comuniștii români au procedat
la industrializarea masivă și rapidă a țării. Mulți dintre țăranii a căror pământuri au fost
confiscate prin colectivizare au fost nevoiți să îți găsească de muncă în industrie. Țăranii au
devenit muncitori industriali mutându-se dintr-o clasă inferioară în una superioară ca urmare a
modificărilor economice de la nivelul societății.

INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII SOCIALE

27
 Instituţiile sunt ansambluri sociale în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor
sunt investiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea
trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului
prin reguli de influenţare şi control social.
O clasificare a instituţiilor se face după conţinutul şi caracterul funcţiilor îndeplinite:
1. instituţii economice - toate unităţile ce se ocupă cu producţia bunurilor, de efectuarea
prestaţiilor de serviciu, de reglementarea circulaţiei banilor, de organizarea şi diviziunea
muncii,de circulaţia bunurilor;
2. instituţiile politice - implicate în actele de cucerire, exercitare şi menţinere a puterii
(guvern, parlament, consilii judeţene etc.);
3. instituţii educative - preocupate de socializarea şi educarea tinerei generaţii, de
dezvoltarea unor modele de educaţie;
4. instituţii culturale - axate pe transmiterea şi dezvoltarea moştenirii culturale, pe
susţinerea activităţii creatoare, pe conservarea patrimoniului cultural, pe educarea estetică a
publicului;
5. instituţii de asistenţă socială - funcţionează în scopul ajutorării unor persoane în
dificultate sau pentru organizarea de activităţi cu diferite categorii de populaţie. Instituţiile
filantropice, asociaţiile, fundaţiile, societăţile sunt exemple de instituţii sociale;
6. instituţii religioase - organizează raporturile omului cu divinitatea, cu ceilalţi credincioşi
şi cu ierarhii bisericii.
Instituția totală – încearcă să își controleze și să-și influențeze membrii la un nivel
maximal. Cel mai important ex de instituție totală din care orice individ face parte este familia.
Pentru orice copil mic, familia reprezintă o instituție totală, pt că el nu o poate părăsi iar ea îi
controlează total viața.
Alte ex de instituții totale: închisoarea pt un deținut, spitalul pt un pacient, azilul pt un
bătrîn etc.

 Familia
Familia este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale, perspectivele din care
poate fi analizată putând fi multiple. Perspectivele care ne interesează sunt cea sociologică și
cea juridică.
Familia se definește drept grupul social primar constituit pe baza relațiilor de căsătorie,
consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune.

28
Familia poate fi analizată în dublu sens: ca instituție socială (abordarea macrosociologică) și ca
grup social (abordarea microsociologică).

Familia ca grup primar

Din perspectivă sociologică, familia se definește drept grupul social primar constituit pe
baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind
sentimente, aspirații și valori comune. Familia este un grup primar în care sunt predominante
relațiile directe, informale, nemediate,
Din punct de vedere juridic, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un
set de drepturi și obligații, reglementate prin norme legale relative la modul de încheiere a
căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii,
modul de transmitere a moștenirii. Din punct de vedere juridic familia este un grup formal,
reglementat prin norme și legi.
Familia ca instituție
Familia este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul familiei
se realizează socializarea de bază sau primară: copilul învață că indivizii au interese, dorințe și
obiceiuri de care ceilalți trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate,
învață cum se așteaptă societatea ca el să se comporte, cum să acționeze pentru a realiza un
scop etc. Socializarea realizată în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a
copilului, eșecurile socializării în familie având consecințe negative la nivelul comunităților și al
societății.
Tipologia familiei:
1. familie nucleară (membrii a cel mult 2 generații care trăiesc în aceeași gospodărie). Poate fi:
-conjugală (soții și eventual copii)
-monoparentală (familia cu un singur părinte)
2. Familia extinsă (membrii a mai mult de 2 generații care locuiesc în aceeași gospodărie.) de
exemplu: bunici, copii, nepoți, eventual strănepoți.
Funcțiile familiei:
a. de reproducere/biologică/descendența cuplului - familia este locul de procreere şi de naştere
a copiilor. Prin funcţia de reproducere, familia contribuie hotărâtor la menţinerea şi
supravieţuirea umanităţii şi a societăţii/ asigură descendența.
b. economică - rezultă din necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare vieţii de
familie şi creşterii copiilor.

29
c. educativă - se manifestă în efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme
proprii şi cu scopul pregătirii lor de a se integra în societate.
d. protectivă - se referă la faptul că oamenii sunt protejați și îngrijiți, în orice societate, în primul
rând de instituția familiei și mai apoi de alte instituții.
e.de socializare - asigură transmiterea limbii, obiceiurilor, a modelelor comportamentale, a
valorilor sociale.
f. de status - se referă la faptul că o mare parte din statusurile foarte importante ale unei
persoane sunt oferita de familie (fiu/fiică, mamă/tată, soț/soție) .
Celibatul reprezintă opţiunea individului de a trăi singur, aceasta fără să însemne
numaidecât că ea s-ar produce ca urmare a unor constrângeri exterioare.
Coabitarea/uniunea consensuală (concubinajul) este o formă de cuplu alcătuit din
persoane de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional,
cuplul consensual nu diferă prea mult de familia nucleară, el îndeplinind toate funcţiile familiei.
Acest stil de viaţă este adoptat de tineri mai ales, fiind pentru ei un mod de exersare a vieţii în
cuplu şi de pregătire pentru viaţa de familie.
Poate fi de 2 tipuri:
1.coabitare consensuală premaritală – atunci când cei doi trăiesc împreună o perioadă de timp
înaintea căsătoriei sau în vederea unei căsătorii ulterioare
2.coabitare propriu-zisă – atunci când cei doi decid să trăiască permanent în acest mod.

Familia în societățile tradiționale și în cele moderne/contemporane:

Nr Criterii de diferențiere Societățile tradiționale Societățile moderne
crt
1 Numărul de parteneri Unul (monogamie) Unul (monogamie)
conjugali
2 Cine face alegerea Părinții sau rudele pt a întări Alegerea este făcută în mod
partenerului puterea familiei deliberat de către parteneri
3 Relația de putere Dominația bărbatului Tendința de egalizare a
puterii bărbat-femeie
4 Relația părinți-copii Autoritate și dominant Democratizarea relației
părintească părinți-copii, mai multă
toleranță
5 structura extinsă nucleară

Relaţia dintre bărbat şi femeie poate fi structurată în patru moduri:

1. monogamia (în fapt, cuplul conjugal);
2. poligamia (un bărbat, soţ cu mai multe soţii);
3. poliandria (o femeie, soţie cu mai mulţi soţi);

30
4. grupul de cupluri (doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii).

Norme ale familiei

I. Norme de căsătorie
Sunt printre cele mai importante norme care reglementează instituția familiei. Ele privesc
modalitățile și formele de constituire a familiilor. Trebuie să distingem între normele de tip endogam
(indivizii își aleg partenerii din interiorul grupului din care fac parte) și exogam (indivizii își aleg
partenerii din exteriorul grupului)
II. Norme care reglementează numarul partenerilor care pot întemeia o familie
Aceste norme permit clasificarea căsătoriilor în două tipuri mari: căsătorii de tip monogam (se
încheie între un barbat și o femeie) și de tip poligam.
III. Normele de autoritate
Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea și exercitarea puterii la nivelul
familiei. Potrivit acestor norme putem avea familii patriarhale, matriarhale și familii bazate pe norme de
exercitare comună a puterii. O mare parte a istoriei, familiile au fost de tip patriarhal, puterea fiind
exercitată de bărbați în aceste familii. În societatea contemporană sunt mult mai des întâlnite cazurile de
împărțire a autorității în familie între cei doi soți. Matriarhatul presupune un tip de familie în care
conducerea și autoritatea sunt exercitate de femei.
IV. Normele de locatie
Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Aceste norme pot fi
de patrilocație, matrilocație și neolocație. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în
gospodăria părinților băiatului (soțului), în cazul patrilocației, în familia fetei (soției), în cazul
matrilocației, respectiv să întemeieze o nouă gospodărie, în cazul neolocației.
V. Norme pentru alegerea partenerilor
 dragostea romantică – alegerea partenerului pe baza atracției reciproce, afectivitatea constituie
baza selecției partenerilor
 homogamia – selecția partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din
punctul de vedere al statusurilor pe care le dețin.
 proximitatea- preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi, cu care ne-am obișnuit.
 aranjament familial – familia este cea care aranjează căsătoria.

Factori care conduc la instabilitatea familiilor:

 vârsta;

31
  șocuri în familie (experiențele traumatizante de la nivelul familiei, moartea copiilor, a unor rude
foarte apropiate, pierderile materiale majore pot conduce la tensiuni capabile să crească instabilitatea
familiei);
 nevoia de îndepărtare a unuia dintre soți de una sau ambele familii ale lor. Dacă unul dintre soți
dorește să trăiască departe de propria lui familie, sau de cea a soțului/soției, în timp ce celălalt nu dorește,
acesta este foarte adesea un motiv de instabilitate;
 diferențe sociale, economice sau culturale majore între cei doi soți.
 dependența unuia dintre soți de familia extinsă.
Nupțialitatea - măsoară intensitatea, frecvența căsătoriilor într-o populație.
Divortialitatea - intensitatea divorțurilor.
Căsătoria poate fi înțeleasă:
 ca aranjament familial – părinții erau cei care căutau o persoană care să corespundă unor criterii
(vârstă, avere);
 ca strategie patrimonială - strategie de gestiune a averii. Aceasta explică rolul notarului ca
intermediar privilegiat în formarea căsătoriei pt că, prin intermediul lui, o familie cunoștea cu
precizie averea celeilalte;
 ca legătură izvorâtă din dragostea împărtășită a partenerilor.
 Noua alianță – intrarea în viața conjugală coincide mai puțin, sau precede căsătoria.
Familia în societatea contemporană, ca instituție socială, a cunoscut transformări profunde:
 relația familie-societate: reducerea importanței funcției economice a familiei, intensificarea
participării femeii la activități extrafamiliale, preluarea unor funcții familiale de către societate,
diminuarea relațiilor de rudenie și de vecinătate etc.
 comportamentul tinerilor căsătoriți: creșterea toleranței pentru comportamentele premaritale ale
tinerilor;
 comportamentele nupțiale: reducerea motivației economice a căsătoriilor, tendința de egalizare a
pozițiilor la căsătorie între femei și bărbați etc.;
 comportamentele familiale: creșterea importanței relațiilor emoționale dintre parteneri,
diversificarea formelor de conviețuire, creșterea instabilității familiei nucleare etc.

 Școala/educația
Educația reprezintă ansamblul acțiunilor și proceselor sociale prin care societatea transmite noilor
generații cunoștințele, valorile, atitudinile și comportamentele necesare integrării sociale.

32
 Sociologic, educaţia este un fenomen social rezultat din acţiunea unor indivizi asupra
altor indivizi în scopul transmiterii culturii prin învăţare individuală şi colectivă. Aşadar, educaţia
este un raport între oameni: unii pregătesc pe alţii, în procese de transmitere, influenţare,
modelare. Ea se produce în cadrul unei interacţiuni, act esenţial pentru existenţa educaţiei. În
această interacţiune o persoană sau un grup de persoane urmăreşte pregătirea altor persoane,
iar acestea acceptă sau sunt obligate să primească această pregătire.
Orice act educativ are o finalitate evidentă. Educaţia se distinge prin trăsăturile ei
intrinseci: caracterul ei specific uman, universalitatea, istoricitatea, caracterul permanent,
diferenţierea ei în funcţie de contextele reale în care acţionează, caracterul naţional. Din aceste
particularităţi decurge poziţia educaţiei de factor formativ, ea nefiind dresaj sau domesticire.
Educaţia pune la dispoziţia individului mijloacele necesare socializării lui.
Forme ale educației:
 formală (educația școlară) conține activități cu conțimnut pedagogic specific desfăşurate în
cadrul instituţiilor şcolare. Este atent planificată și controlată, realizat de personal specializat,
având obiective clare, prestabilite (pe baza unor programe școlare).
 nonformală sau educaţia extraşcolară se referă la activitățile cu conținut pedagogic specific care
completează educația formală, dar se realizează într-un cadru mai flexibil – cercuri extrașcolare,
concursuri, olimpiade, ansambluri artistice, excursii, vizite la muzee etc.
 informală – nu presupune activități cu conținut pedagogic realizate de profesori, ci influențele
pedagogice sunt exercitate spontan de la nivelul întregii societăți: familie, gruprui, mass-media,
comunitate.
Dicționarul de Sociologie Oxford definește școala deopotrivă instituție și metodă de educație,
proces de administrare a cunoașterii acceptate din punct de vedere social, implicând un curriculum și o
pedagogie aprobate, un corp didactic salarizat, participare obligatorie la cursuri a elevilor și împărâirea în
grupe de învățare.
Școala constituie un agent al socializării prin care elevii dobândesc comportamentele necesare
pentru participarea la viața socială. Principala funcție a educației este formarea și dezvoltarea
personalității în vederea integrării sociale.
Alte funcții:
 culturală – prin intermediul valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile cunoașterii
comune;
 politică – formarea personalității trebuie să se bazeze pe valorile moral civice care reglementează
raporturile noastre cu noi înșine și cu ceilalți.
 economică – valori implicate de educația economică.

33
 Cultura reprezintă toate modurile de gândire, de comportament și de producție transmise de la o
generație la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, cu excepția celui genetic.
Contactul între culturi:
 aculturația – procesul prin care se ajunge la apariția unor complexe culturale noi, care au în
componență elemente culturale din diferite culturi. EX – traista țărănească cu fermoar.
 acomodarea – procesul prin care două culturi diferite ajung să-și definească granițe clare și și să
conviețuiască fără să se transforme în mod radical.
 asimilația – procesul prin care o cultură a unei comunități și-a pierdut identitatea și a fost
înglobată în cultura dominantă.

 Religia/Biserica
Biserica constituie o instituție socială iar religia constituie o latură a vieții spirituale.
Religia cuprinde unset de credințe, simboluri și practici bazate pe ideea de sacru, care unește credincioșii
într-o comunitate socio-religioasă.
Laicizarea – desacralizarea și diferențierea instituțiilor actuale față de cele din trecut. Laicizarea
(cunoscuță și ca secularizare obiectivă) presupune că instituțiile societății contemporane sunt laice, atât
prin conținut cât și prin scopurile urmărite. Biserica este separată de stat, indivizii decid pentru ei înșiși
ce, cum, de ce să creadă, biserica nu poate impune propriile valori și norme, statului.
Laic - (Persoană) care este din afara religiei și a clerului.
Secularizare - a trece în patrimoniul statului (în schimbul unei despăgubiri) ceea ce aparține
bisericii. Se restrâng continuu influența și autoritatea socială și spirituală a religiei și a instituțiilor
religioase; ieșirea din proprietatea bisericii a unor bunuri, domenii de activitate sau a unor valori cultuale.
Scăderea implicării religioase (secularizare subiectivă) – îndepărtarea, neimplicarea sau lipsa de
interes a indivizilor față de normele, învățăturile și viața bisericii și a comunității religioase.
Schimbarea religioasă – modificările care se produc la nivelul organizațiilor religioase în materie
de credință, morală, ritualuri.

 Statul
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status rei publicae”, al cărui echivalent este „formă de
guvernare”, sens în care îl găsim în secolul al XVI-lea. Caracteristic este faptul că, progresiv, „stat”
încetează să mai semnifice „formă” sau una dintre posibilile stări ale mediului politic, desemnând în
schimb unitatea politică care stă la baza unui popor, care poate supraviețui venirii și plecării nu numai a
guvernelor, ci și a formelor de guvernare.

34
 Conform Dicționarului de Sociologie Oxford – statul – „un set distinct de instituții având
autoritatea de a crea reguli care guvernează societatea”.
Anthony Giddens consideră ca există stat acolo unde există un aparat politic de guvernare
(instituții) care conduc un teritoriu dar și a căror autoritate este susținută de un sistem de legi și de
capacitatea de a folosi forța armată pentru a-și pune în practică politica. Toate societățile moderne sunt
state-națiuni.
Caracteristicile statelor-națiuni:
 suveranitatea
 cetățenia (cei care locuiesc în interiorul statelor națiune sunt cetățeni adică au drepturi și obligații,
sunt conștienți de apartenența lor la o națiune)
 naționalismul (ansamblul de simboluri și credințe care conferă sentimentul apartenenței la o
anumită comunitate politică).
Statul național este un tip de stat care îmbină entitatea politică a unui stat cu entitatea culturală a
unei națiuni, fapt prin care urmărește să își dobândească legitimitatea politică de a guverna și, eventual,
statutul de stat suveran în cazul în care se acceptă teoria statalității declarative în detrimentul teoriei
statalității constitutive. Un stat este în mod particular o entitate politică și geopolitică, în vreme ce o
națiune este o entitate culturală și etnică. Termenul „stat național” sugerează că cele două coincid, în
sensul în care statul a ales să adopte și să susțină un anumit grup cultural cu care să fie asociat.
Statul social urmărește:
 garantarea unui venit minim indivizilor și familiilor pt a asigura o supraviețuire decentă;
 diminuarea riscurilor sociale pentru suportarea greutăților de către indivizi și familiile
confruntate cu șomaj, boală;
 asigurarea accesului tuturor cetățenilor la standarde mai bune de viață prin servicii sociale.
Constituțiile statelor moderne promovează valori politice, morale și juridice ale democrației.
Acestea se regăsesc în conținutul unor norme juridice de maximă generalitate numite principii
constituționale:
 principiul suveranității naționale (stat care decide liber în problemele sale interne și externe);
 principiul separării puterilor în stat (înseamnă o distribuire cât mai largă a acesteia între cât mai
multe persoane și instituții care să împiedice acumularea, deținerea sau exercitarea controlului
absolut al puterii) a fost elaborat de Montesquieu care distingea între puterea legislativă,
executivă și judecătorească;
 principiul guvernării reprezentative (poporul guvernează prin reprezentanții aleși – sau delegarea
puterii);

35
  principiul supremației constituționale (legea fundamentală a unui stat este Constituția, ea fixează
activitatea organelor de stat)
 principiul consacrării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Constituția României consacră următoarele principii:
 suveranitatea poporului
 forma republicană de guvernământ
 caracterul național, suveran, independent, unitar și indivizibil al statului român
 separarea puterilor
 pluralismul politic
 universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor
 egalitatea în drepturi fără privilegii și fără discriminări
 legalitatea

 Partidele politice
Sistemul politic reprezintă acel subsistem al sistemului social care promovează, în mod deliberat,
interesele individuale, de grup/comunitare și generale conform unor programe publice susținute
instituțional și ideologic, în termenii unor raporturi de putere între guvernanți și guvernați.
Sistemul politic este compus din:
 instituții politice, care sunt reprezentate de către stat, partide politice, grupuri de presiune etc. Ele
reprezintă ansamblul structurilor fundamentale, constituite prin lege sau cutume, care vizează
organizarea, transmiterea, exercitarea și legitimitatea puterii la diferite niveluri ale vieții publice,
astfel încât permite funcționarea societății;
 relații politice, care reprezintă raporturile stabilite între diferite instituții politice, între instituțiile
politice și cetățeni, precum și între cetățeni care susțin satisfacerea intereselor lor sociale în
termeni de influență, presiune sau de putere politică;
 concepțiile/doctrinele politice, care reprezintă acele teorii sistematizate care prefigurează
direcțiile principale de acțiune politică (au la bază trei ideologii politice fundamentale:
conservatorismul, liberalismul, socialismul).
 valorile și normele politice, reprezintă regulile de acțiune presupuse de tradiții, cutume sau prin
lege.
Regimul politic reprezintă modul concret de funcționare a sistemului politic realizat sau
realizabil prin formarea organelor de conducere în conformitate cu valorile și normele promovate. El se

36
definește prin ansamblul de metode prin intermediul cărora se exercită puterea și prin tipurile de relații
dintre stat și cetățenii săi. Regimurile politice pot fi : democratice, totalitare și autoritare.
 Regimul democratic
Democrația (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία -
demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = "puterea poporului") este un regim politic care se
bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea
națiunii. De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii,
dreptul la opinie etc.), pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.Valori democratice:
autoritatea, dreptatea, libertatea, egalitatea, demnitatea, viața, proprietatea, toleranța, solidaritatea etc.
 Regimul totalitar
Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține, în totalitate, unei persoane sau unui
grup de persoane. În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare.
Caracterisitici ale regimului totalitar:
 nesepararea puterilor în stat/unificarea puterilor;
 existența partidului unic;
 apelarea la forță și dezinformare;
 subordonarea totatlă a intereselor cetățenilor față de interesele statului;
 încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești.

 Regimul autoritar
 limitarea drepturilor și libertăților cetățenilor și a prerogativelor unor instituții ale statului;
 controlul statului asupra societății civile nu este total;
 existența unor libertăți de acțiune limitate în viața privată.
Forma de guvernământ se referă la modul în care se constituie, se organizează și funcționează
instituțiile puterii în stat.

37
 Partidul politic reprezintă o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ, ce
acționează programatic, conștient și organizat pentru a servi intereselor unor clase, grupuri sociale,
comunități umane, pentru dobândirea și menținerea puterii politice, în vederea organizării și conducerii
societății, conform cu idealurile proclamate în platforma program.
Partidele politice pot fi definite drept organizații formale care urmăresc reprezentarea scopurilor
și intereselor diferitelor forțe socio-economice în sfera politică. Un partid poate fi constituit în vederea
obținerii controlului legitim al guvernării în urma unui proces electoral.
Se poate vorbi despre partide de guvernământ (partid care a câștigat alegerile și formează guvernul) și
partide de opoziție.
Funcții ale partidelor:
 de promovare a unor interese naționale, etnice, de grup;
 de mediere între societatea civilă și stat, participarea la medierea și rezolvarea conflictelor
 de propulsare socială
 de menținere a puterii pentru a beneficia și pentru a distribui avantajele membrilor săi.
Partidele de opoziție îndeplinesc următoarele funcții:
 de informare a maselor largi de cetățeni în legătură cu interesele sale sau ale partidului de
guvernământ

38
  de propunere de alternative la politicile inițiate de guvern.

 ONG-urile și societatea civilă

Termenul de societate civilă a intrat în circulație în sec. al XV-lea pentru a desemna acele
societăți care aveau atributele civilizației, legalității și urbanității (cum erau comunitățile orășenești din
Germania, Italia). În sec.al XIX-lea, termenul capătă înțelesul de parte a societății; astfel înțeleasă,
societatea civilă cuprindea formele de asociere spontană ce nu depindeau de puterea politică.
Societatea civilă reprezintă ansamblul raporturilor interindividuale și structurilor familiale,
sociale, economice, culturale, religioase care se desfășoară într-o anumită societate, în afara cadrului și
intervenției statului.
Dezbaterile contemporane asupra societății civile opun, în realitate, două concepții: prima dintre
ele optimistă, consideră că societatea civilă este singurul garant veritabil al libertății, al democrației, în
timp ce alta, pesimistă, afirmă că societatea civilă, lăsată să se manifeste în întreaga ei amploare, conduce
la inegalități și la insubordonarea civică a cetățenilor.
În prezent, organizațiile și inițiativele cetățenești cu caracter economic, social, cultural, religios,
educativ sau umanitar, diferite de structurile și de mecanismele puterii statale, reprezintă societatea
civilă.
Societatea civilă, prin inițiativele ei, se pronunță împotriva oricăror tentative dictatoriale,
militează pentru deschidere, dialog, toleranță.
Rolul societății civile - Societatea civilă are un rol foarte important deoarece apără indivizii și
grupurile umane de controlul abuziv al organelor statului și furnizează mijloace de influențare a deciziilor
politice.
Scopul diverselor organizații existente în aceste societăți este:
 exprimarea permanentă a opiniilor;
 implicarea în viața cotidiană a societății;
 influențarea deciziilor guvernamentale.
Conform articolului 40 din Constituţia României - cetăţenii se pot asocia liber în partide politice,
în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
Principalele forme de asociere prin intermediul cărora oamenii își manifestă libertatea de
exprimare sunt: Organizațiile nonguvernamentale, partidele, sindicatele.
Greva-principala formă de protest a sindicatelor-este recunoscută oficial prin lege.
ONG – organizație independentă de putere și nonprofit – veniturile obținute trebuie folosite
integral pentru atingerea scopurilor declarate în statutul organizației.

39
Clasificarea ONG-urilor după domeniul de activitate:
1. Apararea drepturilor şi promovarea intereselor cetăţenesti (ex. O.N.U. – Organizația Națiunilor
Unite);
2. Cultură, artă, recreere (ex. U.N.E.S.C.O -Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și
Cultură)
3. Sănătate (ex. Crucea Roşie Romană)
4. Protecţia mediului (Greenpeace )

ORGANIZAȚII SOCIALE. BIROCRAȚIA

Organizarea socială este procesul prin care oamenii își ordonează activitățile în vederea
realizării unor obiective comune.
Diferentierea si separarea activitatilor sociale pe sectoare specializate, in conditiile existentei unei
coordonari de sarcini sau de relatii de schimb de bunuri si servicii, poarta denumirea de diviziune a
muncii.
Birocrațiile sunt organizații de mari dimensiuni, având o structură ierarhică și o bună definire a
sarcinilor asociate fiecărui rol. Comunicarea între membri este preponderent formală iar relatiile sunt
funcționale și impersonale. Structura este proiectată astfel încât să răspundă nevoilor de eficineță în
realizarea scopurilor organizaționale.
Trăsături ale organizațiilor birocratice:
 au dimensiuni mari;
 majoritatea angajaților lucrează cu normă întreagă cea mai mare parte a vieții lor;
 angajații sunt numiți pe baza unui tip de evaluare a competențelor lor, nu pe baza vreunei
caracterisitici prescrise (religie,clasa sociala etc);
 sunt conduse prin structuri de autoritate ierarhice, între superior și subordonat,drepturile și
obligațiile fiind stabilite prn norme stricte etc.
Max Weber a întreprins o analiză a formelor de administrație în sensul larg al termenului, a
modurilor de a impune o autoritate recunoscută ca legitimă de către ceilalți. Weber deosebește 3 forme de
bază ale autorității:
 autoritatea rațional – legală este întemeiată pe norme și legi scrise;
 autoritatea tradițională este întemeiată pe tradiții, pe dispoziții transmise de-a lungul timpului;
 autoritatea carismatică se întemeiază pe caracteristicile personale ale unei persoane, pe valoarea
exemplară a acesteia.

40
 Organizația socială - grupuri mari de oameni între care există relații formale la nivelul cărora
există scopuri clar definite, norme și reguli care le reglementează activitatea.
Clasificarea organizațiilor:
 după criteriul mărimii: micro-organizații, mici, mijlocii, mari.
 după obiectul de activitate – în agricultură, bancare, hoteluri, restaurante etc.
 după forma de proprietate: 1. Publice – aparțin statului sau autorităților locale fiind înființate prin
decizii parlamentare, guvernamentale. Ex: primării, agenții guvernamentale, ministere, școli,
spitale, 2. Private.

SOCIALIZAREA

Dicționarul de Sociologie Oxford definește socializarea drept „procesul prin care învățăm să
devenim membri ai societății, atât prin interiorizarea normelor și valorilor societății, cât și prin
deprinderea rolurilor noastre sociale”.
Anthony Giddens (2000) consideră că socializarea reprezintă „procesul prin care copilul
neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a
născut” (p.33)2.
Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Trei perspective
distincte se evidențiază ca modalități deosebit de interesante și detaliate de examinare a socializării:
psihanaliza, teoria cognitivă, interacțiunea simbolică. În continuare, voi face o scurta introducere la
fiecare mod de abordare.

2
Giddens, A., Sociologie, Editura All, 2000, p.33.

41
  Psihanaliza – Sigmund Freud
Freud credea că există necesități umane universale sau impulsuri care ajută la ghidarea și
modelarea comportamentului uman. Unul este „eros” (instinctul vieții) care explică nevoia oamenilor de a
crea legături între ei și celălalt este „thanatos” (instinctul morții) – baza înclinației noastre agresive. De
asemenea, în opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul și
eul. Cele trei au rădăcini și funcții separate dar interacțiunea lor este este substanța vieții mentale.
„Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale, cu substrat biologic și
legate de vârstă pe care Freud le-a numit „stadiile dezvoltării psiho-sexuale”(stadiul oral, stadiul anal,
stadiul falic, stadiul latenței, stadiul genital). Astfel, aceste faze de dezvoltare sunt considerate moștenire
biologică universală a speciei umane iar personalitatea depine de interacțiunea caracteristicilor noastre
biologice și de experiența socială” .
De pildă, Erik Erikson a introdus în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai mare
conștiință a contextului social și o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare socială.
Acesta s-a concentrat asupra socializării ca un proces continuu pe parcursul vieții și a descris stadii
suplimentare ale dezvoltării adulte.
 Teoria cognitivă – Jean Piaget
Piaget a studiat dezvoltarea cognitivă observându-și cu grijă propii săi copii. El a ajuns la
concluzia că procesul de dezvoltare se desfășoară în patru stadii (stadiul senzorial- motor, preoperațional,
operațional concret și operaținal formal ).
Primul stadiu – senzorial motor – se manifestă în primul an și jumătate de viață; copiii învață prin
simțuri în special prin contactul fizic cu lumea. Ei împing, ating, lovesc cu piciorul, etc.
Al doilea stadiu – preoperațional – durează de la vârsta de aproximativ 18 luni până la 7 ani.
Copiii încep să înțeleagă lucruri pe care nu le văd și nu le ating și pot face deosebirea între realitate și
fantezie.
Al treilea stadiu – operațional concret – se desfășoară între vârstele de 7 -11 ani și are ca punct de
reper capacitatea de a folosi logica și de a aprecia perspective alternative. De asemenea, ei încep să
înțeleagă perspectiva altora și să vadă posibilitatea existenței punctelor de vedere alternative.
Al patrulea stadiu – operațional formal – începe cam la vârsta de 12 ani. Copiii încep să
gândească abstract ceea ce le permite să depășească limitările timpului și spațiului.
Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la copil la copil și
chiar de la societate la societate insistând pe faptul că succesiunea stadiul își are rădăcinile în moștenirea
noastră biologică.
 Interacțiunea simbolică – George Herbert Mead

42
 Conform lui Mead, bebelușii și copiii mici se dezvoltă ca ființe sociale, în primul rând, prin
imitarea acțiunilor celor din jurul lor, prin intermediul jocului. Joaca copiilor evoluează de la simpla
imitație la jocurile complexe în care copilul va interpreta rolul unui adult (la 4-5 ani). Acest joc este numit
de Mead preluarea rolului celuilalt, fapt ce contribuie la dezvoltarea unui sentiment al sinelui. La vârsta
de 8 sau 9 ani, copilul începe să înțeleagă ceea ce Mead numește celălalt generalizat, adică valorile
generale și regulile morale prezente în cultura proprie.
Mead a explorat dezvoltarea și organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polarități ca
libertate și control, schimbare și stabilitate, creativitate și confort. Sinele a devenit așadar trăsătura
centrală a modului de abordare simbolic interacționist al socializării.
Socializarea este un proces complex al devenirii omului ca ființă socială, proces de însușire a
unor norme și valori precum și a unor roluri sociale. Socializarea începe la naștere și continuă de-a lungul
vieții. Ea se realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, muncă, învățare, creație) și
în cadrul unor instituții sociale, culturale, economice, politice, etc.

Stadii ale socializării

 Socializarea primară
Socializarea primară are loc în primii ani de viață și se încheie în jurul vârstei de 7 ani. Are ca rezultat
formarea personalității de bază iar procesul de socializare este realizat prin intermediul familiei. În
această perioadă, copilul învață limbajul, mormele de bază pentru viața în societate și asimilează valorile
fundamentale ale societății în care trăiește precum și cunoștințele, atitudinile, comportamentele dezirabile
în plan social. Copilul achiziționează principalele elemente ale propriei culturi, elemente care îl fac
capabil să poată trăi în societate. În cadrul familiei există trei modalități de încurajare a socializării la
copil: procesul de imitare (copilul observă și imită persoanele din jur), procesul de identificare și educația
direct.
În evoluția stadiilor asupra rolului familiei în procesul de socializare primară se poate vorbi
despre perioade în care rolul acesteia a fost redus. De pildă, Philippe Ariés susține, referitor la rolul
părinților în educație, că acesta se observă ca fiind foarte vag ajungând până la dezinteres față de copii în
societățile aristocratice ale secolului al XVIII-lea din Europa Occidentală când multe familii își plasau
proprii copii în alte familii atât pentru întreținere cât și pentru formare. Claude Lévi –Strauss,
completând aspectul structural parental, atrage atenția asupra unor modele pe care copiii le învață și le
preiau atât de la societate cât și de la familie, în întreaga pregătire pentru formarea propriei familii.
Teoriile asupra rolului educativ al familiei sunt numeroase, dintre acestea menționez:

43
  Funcționalismul structural3 (T.Parsons) consideră educația drept o acțiune desfășurată de către
generația adultă pentru socializarea generației tinere. Rolul educativ al familiei este înțeles ca o
funcție vitală specifică fără de care familia nu s-ar menține.
 Constructivismul (W. Isaac și Thomas, reprezentanții Școlii de la Chicago) pleacă de la premisa
că educația familială realizează atât funcționarea cât și adaptarea familiei și susține că aceasta este
capabilă atât de schimbări cât și de construiri. Familia devine astfel mifloc de construire a
comunitații din care face parte datorită capacității de a pregăti copiii ca actori sociali.
 Teoriile conflictualiste aduc în prim plan realizarea educației în familie prin menținerea și
reactualizarea raporturilor de putere între părinți și copii. Prin transmiterea unor modele culturale
sunt asimilate acele modele specifice claselor cărora aparțin și sunt astfel legitimate relațiile de
dominație – supunere în cadrul reproducerii sociale.

 Socializarea secundară
Socializarea secundară începe în jurul vârstei de 7 ani și se încheie odată cu adolescența. În
această etapă copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale și normele care îl fac să poată
tră normal în societate. Acest proces este important deoarece vizează maturizarea psihologică, culturală și
socială prin asimilarea de noi roluri și deprinderi comportamentale care facilitează atât adaptarea socială
cât și integrarea socio-culturală. Un rol important în cadrul procesului de socializare secundară revine
școlii dar și altor instituții considerate agenți ai socializării.

 Socializarea continuă
Socializarea continuă durează cel mai mult în viața unui individ, încheindu-se odată cu dispariția
acestuia. Acest proces de învățare continuă a modului de convețuire în societate este cu mult mai puțin
intens decât socializarea primară și secundară. În această etapă sunt asimilate cunoștințe și
comportamente care țin de rolul de a fi cetățean al unei comunități, angajat al unui loc de muncă,
soț/soție, părinți ai următoarei generații.
 Socializarea anticipativă sau anticipatorie
Se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu
le deține încă și, cel mai adesea, nici nu poate să le dețină în procesul socializării. Atunci când o fetiță se
joaccă cu păpușile, ea se socializează anticipator pt rolul de mama. Atunci când copiii se joacă „de-a
medicul” sau „de-a polițistul”, ei se socializeză nu neapărat pt a rolurile de medic sau politest, ci pentru
Acela de cetățean care va interacționa mai tîrziu în societate cu medici sau polițiști.

3
Parsons, T., Family socialization and interaction process, New York: Free Pres, apud Vlăsceanu, L. (coord),
Sociologie, Editura Polirom, Iași, 2011, pp.669-670.

44
  Socializarea pozitivă (normală sau concordantă) se realizează atunci când este în acord cu
modelele oferite de societate. Socializarea pozitivă corespunde comportamentului prosocial care include:
comportament de ajutorare, altruism, prietenia, simpatia, încrederea, cooperarea, etc.
 Socializarea negativă (discordantă) se evidențiază atunci când este în conflict cu normele și
valorile oferite de societate. Aici se încadrează comportamentele deviante care sunt sancționate de
societate și implică resocializarea. Socializarea negativă corespunde comportamentului antisocial ale
cărui urmări sunt negative pentru ceilalți. Albert Bandura, psiholog american care a aplicat teoria
învățării sociale în studierea agresivității, a ajuns la concluzia potrivit căreia comportamentul social nu
este înnăscut, ci învățat de la modele adecvate. Experiențele de învățare pot fi directe și indirecte. Astfel,
„în cadrul procesului de socializare copilul învață comportamentul agresiv, deoarece este recompensat
direct (învățarea directă) sau observă că ceilalți sunt recompensați pentru conduite agresive (învățare
indirectă)”4. Grosso modo, Albert Bandura consideră că agresivitatea și comportamnetul agresiv pot fi
învățate direct (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente) sau indirect (prin observarea și
imitarea unor modele de conduită ale altor persoane, mai ales ale adulților).
 Resocializarea
Resocializarea este procesul de socializare în care individul învață noi modele comportamentale,
valori și norme diferite de cele pe care le posedă deja. Resocializarea presupune renunțarea la anumite
valor, credințe, obiceiuri, norme și acceptarea altora noi. Procesul de resocializare poate să aibă la bază
motivația intrinsecă, pozitivă sau motivația extrinsecă, negativă. În primul caz, individul ajunge singur la
conștiința caracterului negativ sau ilicit al faptei sale și înțelege de ce trebuie să respecte normele sociale,
iar în ultimul caz, individul reînvață normele și valorile sociale de teama unor pedepse care vor veni din
partea cunoștințelor sau a instituțiilor statului.

Agenții socializării
 Familia
Familia este primul mediu educativ în care se pun bazele socializării. Socializarea primară se
realizează prin asimilarea și interiorizarea de către copil a normelor grupului primar de apartenență-
familia. Socializarea realizată în familie, arată Peter L.Berger si Thomas Luckmann (1999), implică însă
ceva mai mult decât o învățare pur cognitivă; ea se produce în împrejurări care prezintă o puternică
încărcătură emoțională, fără de care învățarea ar fi greu, chiar imposibil de înfăptuit. Familia realizează
socializarea într-un anumit climat afectiv promovând un stil educativ propriu, un control asupra
conduitelor și un sistem al recompenselor și sancțiunilor. În socializarea copiilor un rol important îl are

4
Boncu, Ș. Psihologie socială, cursul 30, disponibil online la adresa
http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs30.pdf .

45
exemplul părinților, relațiile existente între părinți și copii, precum și distribuirea echitabilă a sarcinilor în
familie.
Cele trei modalități principale de încurajare a socializării la copil în cadrul familiei sunt:
 procesul de imitare – copilul imită ceea ce observă la persoanele din jur;
 procesul de identificare – este implicată învățarea prin observație; copilul poate să-și modeleze
comportamentul după o altă persoană;
 educația directă – implicând pedepsele și recompensele.

Legătura dintre socializare și familie se referă la faptul că familia este principalul agent al socializarii
întrucât asigură identitatea socială inițială a copilului. Prin intermediul familiei, copilul învață limbajul,
mormele de bază pentru viața în societate și asimilează valorile fundamentale ale societății în care trăiește
precum și cunoștințele, atitudinile, comportamentele dezirabile în plan social. Copilul achiziționează
principalele elemente ale propriei culturi, elemente care îl fac capabil să poată trăi în societate.

 Școala
Școala are îndatorirea directă de a transmite individului informații, deprinderi și valori pe care
societatea le consideră importante pentru viața socială. E. Durkheim consideră că școala constituie un
proces de socializare prin excelență, deoarece indivizii învață să se supună disciplinei, însă educația nu
este un proces forțat și autoritar. Rolul școlii este tocmai acela de a favoriza formarea iubirii de disciplină,
de grup și de instituții și, prin acestea, formarea personalității și a autonomiei. În experiența copilului,
subliniaTalcott Parsons (1964) școala este prima instituție de socializare, care introduce o diferență de
status ce nu are baze biologice. Îndeplinindu-și sarcina de a transmite patrimoniul socio-cultural către
tânăra generație, această instituție asigură o educație necesară pentru a forma oameni integrați social,
capabili să-si asume diverse roluri în cadrul grupurilor de apartenență.
Legătura dintre socializare și școală se referă la faptul că școala este un agent al socializării prin
care elevii dobândesc comportamentele necesare pentru participarea la viața socială. Principala funcție a
educației este formarea și dezvoltarea personalității în vederea integrării sociale. În etapa socializării
secundare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale și normele care îl fac să poată tră
normal în societate. Acest proces este important deoarece vizează maturizarea psihologică, culturală și
socială prin asimilarea de noi roluri și deprinderi comportamentale care facilitează atât adaptarea socială
cât și integrarea socio-culturală.

 Mass media
Mass media reprezintă ansamblul mijloacelor audiovizuale de informare a maselor, comunicarea
fiind realizată prin presă, radio, tv etc.

46
 În ultimele decenii, mass-media a devenit unul din cei mai influenți agenți ai socializării, care
adaugă căilor tradiționale noi posibilități de modelare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor.
Mass-media facilitează cunoașterea problemelor cu care se confruntă societatea și a diverselor
soluții propuse pentru rezolvarea lor, contribuie la educația democratică a cetățenilor de toate vârstele și la
deprinderea unor roluri civice, cultivă aspirații și idealuri.
Funcțiile mass-media:
 de educație – contribuie la transmiterea moștenirii culturale și facilitează învățarea individuală și
colectivă;
 de socializare – face posibilă participarea grupurilor și colectivităților la viața publică, elaborarea
și luarea deciziiloe. Schimbul de informații favorizează interacțiunea socială și permite unui
număr mare de oameni să ia parte activă la soluționarea problemelor care îi privesc;
 de informare – asigură colectarea și preluarea informațiilor, difuzarea cunoștințelor și opiniilor,
facilitează transparența relațiilor sociale;
 de divertisment – oferă variate modalități de divertisment și petrecere a timpului liber;
 de persuasiune, motivație și interpretare – se referă la organizarea activităților colective, la
efortul de convingere și conducere în vederea atingerii unor obiective comune.
Mass media are nu numai funcții ci și disfuncții. Renumiți sociologi susțin că principalele funcții
se referă la apărarea libertăților, informarea publicului, demascarea corupției, publicitatea și contactul
oamenilor cu bunurile culturale. Disfuncțiile mass-media sunt: denaturarea gusturilor publicului,
stimularea delincvenței, degradarea morală, adormirea conțtiinței politice, înăbușirea activității creatoare.
De pildă, Baron și Byrne au evidențiat procesele care explică modul în care violența expusă de
mass-media stimulează creșterea agresivității, astfel:
 simpla expunere la violență reduce inhibițiile spectatorului vizavi de angajarea personală în
asemenea comportamente („dacă aceste persoane pot să facă atunci pot și eu ”);
 expunerea continuă la violență prin mass-media poate reduce sensibilitatea emoțională la violență
și la consecințele sale;
 expunerea la violență oferă privitorilor noi tehnici de a-i ataca și vătăma pe alții și aceste
comportamente odată achiziționate pot fi utilizate în contexte adecvate.

 Grupul de egali/de prieteni

Grupul de prieteni sau de colegi este probabil al doilea ca importanţă după familie. Acest tip de
grup este unul de similaritate (de egali) care desemnează persoanele care au acelaşi statut, sunt egale sau
foarte apropiate potrivit unui criteriu social semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit

47
al adolescenţilor, joacă un rol important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând
chiar la constituirea unei adevărate culturi proprii. Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în
procesul de socializare a copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa
colegiilor devine semnificativă deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea
influenţei celor de acasă cu cei de la şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte,
vorbire, atitudine etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine izolare, marginalizare etc.

*Ordine și control social. Legile sociale și legile juridice. Norme și valori

Prin intermediul procesului de socializare, fiecare societate urmărește să educe indivizii astfel
încât aceștia să respecte modelul etico-juridic promovat, să aibă un comportament adecvat normelor și
valorilor sale, să asigure ordinea socială și să diminueze comportamentele deviante, nonconformiste.
Pentru toate acestea, societatea trebuie să dispună de instrumente de control social.
Ordinea socială reprezintă totalitatea instituțiilor și a relațiilor stabile existente în societate la un
moment dat.
Perspectiva sociologică asupra ordinii sociale se înscrie în două mari orientări diferite.
1. Prima dintre ele concepe ordinea socială ca un sistem integrat funcțional de societății ținute în
echilibru datorită unor mecanisme reglatoare. În acest sens, Talcott Parsons subliniază faptul că o
societate se întemeiază și funcționează pe baza unui sistem congruent de norme sociale generale unanim
acceptate.
2. O a doua orientare referitoare la ordinea socială construiește o explicație a acesteia pe baza
conceptelor de constrângere și forță. Conform acestei teorii, în societățile structurate în clase ordinea
socială reprezintă sistemul instituțional istoric constituit prin care se asigură dominația unor clase de către
altele.
Într-un un sens general, controlul social desemnează procesul prin care o instanță (persoană,
grup, instituție) influențează, reglementează, modifică sau orientează comportamentele sau acțiunile altei
instanțe care aparține aceluiași sistem cu ajutorul unor instrumente materiale și simbolice în vedere
asigurării echilibrului și funcționării specifice sistemului.
Într-un un sens mai restrâns specific, controlul este rezultatul raporturilor de inter-dependență
dintre elementele unui sistem.
În funcție de mijloacele sau instrumentele utilizate, putem diferenția câteva tipuri ale controlului
social:
a. controlul coercitiv se realizează de regulă cu ajutorul instituțiilor juridice abilitate să asigure
ordinea și siguranța publică.

48
 b. controlul psihosocial reprezintă coordonarea și reglementarea comportamentelor individuale și
de grup prin intermediul mijloacelor și instrumentelor formale sau informale.
 controlul social formal este definit și constituit din ansamblu de norme, reguli și prescripții
impersonale elaborate de către organizații și asociații. Ele stipulează drepturi și obligații, recompense și
sancțiuni, având drept scop buna funcționare a subsistemului sau sistemului social. Controlul social
formal sau instituțional tinde către standardizarea conduitelor în vederea asigurării ordinii sociale.
 controlul social informal se identifică la nivelul rolurilor sociale dintr-un system. El este
rezultatul socializării primare și secundare și asigură conformitatea comportamentelor individuale și
colective cu normativitatea socială. Într-un sens particular, controlul informal se manifestă și ca
autocontrol în sensul de asumare rațională a propriilor comportamente și relații.
Funcțiile controlului social:
 de asigurare a ordinii și stabilității sociale
 de evaluare a rolurilor prescrise și rolurilor jucate de individ
 de realizare a sistemului de recompense și sancțiuni.
Termenul de „control social” are atât valențe pozitive care ne conduc de la conformism
(acceptarea mecanică a unor norme chiar împotriva propriilor convingeri ale individului) la conformitate
(tendința individului de a fi în concordanță cu regulile sociale ale grupului sau ale societății) cât și valențe
negative care ne conduc la neconformism și devianță deoarece controlul social devine evident atunci când
nu sunt respectate normele, valorile si legile societății.
Limitele controlului social sunt:
 reducerea sferei vieții private a individului prin manifestarea controlului social în acest domeniu;
 controlul social excesiv poate determina un comportament invers, diferit de cel așteptat, indivizii
încălcând valorile și normele sau modelele impuse de societate, deci într-un fel se poate spune că
generează deviant, neconformism.
Legea – exprimă un ansamblu de norme sau de prescripții juridice care reglementează conduita
indivizilor, activitatea instituțiilor și organizațiilor precum și cadrul în care trebuie să se realizeze
conviețuirea socială.
Legea socială – se manifestă prin intermediul acțiunii subiective a oamenilor și generează un
anumit tip de ordine socială (cea normală). Legile sociale nu se confundă cu legile juridice.
Legile juridice sunt legi scrise și impun un anumit commportament indivizilor tocmai pt a păstra
și restabili ordinea socială. Încălcarea legilor juridice conduce către sancțiune.
Sancțiune – modalitate de stimulare, impunere, descurajare sau prevenire a unor comportamente
individuale sau de grup în raport cu normele morale sau juridice.

49
 Valoarea exprimă prețuirea acordată unor obiecte sau fapte în virtutea unei corespondențe a
însușirilor lor cu trebuințele indivizilor sau ale grupurilor și cu idealurile acestora. Valoarea reprezintă o
concepție, explicită sau implicită, distinctivă pentru un individ sau caracteristică pentru un grup, cu
privire la ceea ce este dezirabil, care influențează selecția modurilor, a mijloacelor și a scopurilor
disponibile acțiunii.
Clasificarea valorilor:
I. La nivelul persoanei (valori morale):
 Calități specifice ființei umane (raționalitate, responsabilitate, demnitate)
 Calitate a relației interumane (solidaritate, coeziune)
 Calități ale persoanei (aspirații, idealuri)
II. La nivelul rezultatelor activității:
 Creația artistică (valori estetice)
 Activități științifice (valori științifice)
 Bunuri și servicii (valori utile)
III. La nivelul naturii, mediului (valori vitale):
 Resurse naturale (apa, aerul, pământul).
Normele sociale derivă din valorile societății. Ele reprezintă reguli de comportare, prescripții
adresate indivizilor care funcționează în diferite contexte situaționale.
De ex: a învăța, a nu întârzia la ore, a saluta profesorii și colegii – constituie reguli de comportare în
școală. Ele sunt elemente concrete de viață școlară care derivă din valorile sociale de disciplină ca:
funcționalitatea, corectitudinea, respectul.
Normele reprezintă așteptările comportamentale comune care semnifică ceea ce este dezirabil și
specific cultural.
În funcție de influența pe care o exercită asupra comportamentului, normele sociale pot fi:
1. Cutumele sau obiceiurile tradiționale care sunt preluate de la o generație anterioară și
transmise prin repetare. De exemplu, salutul între indivizii aparținând unor culturi diferite se realizează
diferit – o simplă înclinare a capului, oamenii își dau mâna, se sărută pe ambii obraji o dată sau de mai
multe ori etc.; îmbrăcămintea este diferită în zilele de sărbătoare, la biserică, pe stradă, la serviciu, la un
spectacol, la nuntă etc. Încălcarea unor astfel de cutume nu provoacă reacții prielnice din partea societății,
chiar dacă opinia publică își manifestă ostilitatea față de anumite comportamente neconformiste .
2. Moravurile cuprind reguli morale cu privire la modul de comportare în societate pentru
menținerea standardelor decenței.
3. Normele juridice – includ un ansamblu de reguli, prescripții, constrângeri, obligații și
îndatoriri. Ele reprezintă suportul dreptului și sistemului juridic al oricărei societăți.

50
 PROBLEME SOCIALE

Prin termenul generic de probleme sociale înțelegem o serie de condiții și de comportamente

deviante considerate manifestări ale dezorganizarii sociale sau pentru a justifica schimbarea prin
intermediul unor mijloace de inginerie socială.
În funcție de sensul valoric pentru membrii societății se poate vorbi despre probleme sociale
pozitive și negative. Problemele sociale pozitive decurg din distanțele posibile între idealul social și
realitățile imediate, de exemplu, promovarea resurselor creative ale generației tinere în condițiile de
tranziție, a afirmării inteligențelor de elită din mediile defavorizate social etc. Problemele sociale negative
sunt percepute ca generatoare de disfuncții, dificultăți care impun intervenții corectoare sau ameliorative,
sau de înlăturare a lor – de ex. Discriminarea, infracționalitatea, conflictele sociale, corupția, sărăcia.
Conceptul de devianță descrie ansamblul abaterilor de la normele și valorile acceptate la nivelul
unei societăți,de către un individ sau un grup social. Ea cuprinde o arie largă de acte sau conduite de la

51
cele excentrice (spre exemplu, gesturile nonconformiste) până la cele imorale ( cum ar fi atitudinile
obscene). Sociologii folosesc termenul devianță pentru a desemna un ansamblu de conduite și
manifestări dezaprobate de societate, cum ar fi: prostituția, consumul de droguri,
sinuciderile,infracțiunile, dar și orice altă încălcare a unei norme sociale, cum ar fi salutul atunci când
intrăm într-o încăpere, etc.
Devianța nu este un atribut al individului, ci un fenomen social, care poate fi explicat în funcție de
condițiile sociale și culturale în care individul trăiește, motiv pentru care devianța poate fi explicată în
sens larg prioritar social (devianța pozitivă – revolta individului față de anumite reguli, convenții sociale
și manifestarea tendinței de a le schimba cu altele noi) și în sens restrâns, prioritar normativ (devianța
negativă – constă în încălcarea normelor și regulilor sociale, fapt care generează comportamente
antisociale).
Devianța este favorizată de următorii factori:
 lipsa de claritate sau de consistență a unor norme (individul nu știe dacă norma impune sau
interzice anumite acțiuni, de exemplu mulți oameni nu știu că nerestituirea unui bun găsit se
sancționează);
 existența unor agenți, a unor mecanisme de influențare ( unele medii sociale încurajează
nonconformismul astfel încât unii indivizi adoptă un comportament bizar, care le-a fost tolerat în
anumite medii sociale, și în alte contexte, însă unde nu sunt acceptate aceste comportamente);
 incompatibilitatea dintre norme și așteptările individului ( unii indivizi consideră că sunt
nedreptățiți de lege și încearcă să-și realizeze propriile interese prin mijloace imorale și ilegale).

În majoritatea societăților există un conflict între cultura dominantă și diverse subculturi deviante.
Indivizii care se raportează simultan la normele culturilor aflate în conflict ajung să se marginalizeze.
Marginalizarea este o stare conflictuală resimțită de indivizii care participă la două culturi cu
norme diferite. Din punct de vedere sociologic, marginalizarea este o stare de inadaptare socială și de
frustrare resimțită de individ ca urmare a oscilației comportamentului său între normele culturii globale și
ale subculturii de care aparține sau pe care o ia drept referință.
Distingând caracteristicile sociale ale devianței, sociologia consideră că aceasta este produsul
unei stări sociale numite anomie, caracterizată de absența sau de conflictul normelor, al standardelor
comune de comportament și acțiune ca urmare a scăderii puterii de acțiune a societății asupra indivizilor,
a incapacității sale de a formula norme pe care indivizii să le respecte.
Anomia se referă la absența unui ghid de conduită care împiedică indivizii să se orienteze în
acțiunile lor după standarde precise.

52
 Termenul este utilizat pentru prima dată de Durhkeim cu sensul de stare a organizării sociale
lipsită de coeziune, din cauza pierderii caracterului reglator al vechilor norme și a întârzierii apariției unor
norme noi.
În secolul XX, Robert K. Merton preia și reanalizează conceptul de anomie dintr-o perspectivă
nouă. Pentru el, anomia reprezintă nu o caracteristică a structurii sociale, a unui sistem, ci una a
indivizilor sau a grupurilor sociale. În acest sens, el a construit așa-numita paradigmă (teorie)a tipurilor
de raspuns la situații anomice ,termenul ca atare devenind sinonim cu frustrarea, înstrăinarea, starea de
nesiguranță, izolarea,etc.
Construcția sa teoretică porneste de la ipoteza că există un conflict între scopurile valorizate social și
mijloacele de realizare a acestora de către indivizi. Merton a conturat cinci modalități prin care oamenii se
adapteaza idealurilor societății și mijloacelor de atingere a lor:
 Conformismul reprezinta tipul ideal de adaptare a conduitei, caracterizat prin compatibilizarea
scopurilor propuse de sistemul social si a mijloacelor instituționalizate care asigură buna funcționare a
unei societăți.
 Inovația/înnoirea reprezintă acceptarea scopurilor si respingerea mijloacelor legale în vederea
atingerii lor creându-se metode noi (nelegale). Spre exemplu,un hoț are un scop legitim,acela de a obține
bani,dar mijloacele pe care le utilizeaza nu sunt legitime,adică nu sunt corecte.
 Ritualismul reprezintă un tip de comportament in care mijloacele de a obține un rezultat sunt
legale,dar scopurile nu sunt legitime în societate.Cineva utilizează,spre exemplu,un chestionar de angajare
care era utilizat în perioada comunistă și în care sunt cerute date despre părinții sau rudele
candidatului,deși acest scop (de obținere a unor asemenea informații) nu mai este legitim.
 Evadarea este tipul de comportament prin care indivizii sau grupurile sociale resping atât
scopurile culturale,cat și mijloacele pentru atingerea lor.
 Rebeliunea este caracterizată de respingerea scopurilor si mijloacelor legale si de încercarea de a
stabili o nouă ordine.Merton sugerează că acest tip de adaptare este in mod clar definitde celelalte și
reprezintă,mai degrabă,o încercare de a schimba structura socială,o încercare de a instituționaliza noi
scopuri si noi mijloace pentru societate.

 Discriminarea
Discriminarea este actiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite
drepturi in mod nejustificat, pe baza unor considerente neintemeiate (etnie, naționalitate, gen, religie,
limbă, boală, categorie socială etc).
In sociologie, termenul discriminare este tratamentul defavorabil al unui individ sau al unui grup
de indivizi bazat pe apartenenta lor la o anumita “clasa” sau “categorie”. Discriminarea se refera la

53
comportamentul pe care o persoana, o institutie sau un grup de persoane o au impotriva membrilor
respectivei clase sau categorii.
Rasa, naționalitatea, etnia, religia, categoria socială, vârsta, boala, apartenența la o categorie
defavorizată etc. constituie criterii de discriminare.
Discriminare pozitiva - măsurile care vizeaza un anumit grup si care urmaresc eliminarea si
prevenirea discriminarii sau compensarea dezavantajelor rezultate din atitudini, comportamente si
structuri existente poarta denumirea de discriminare pozitiva. Exista tendinta de abandonare a sintagmei
discriminare pozitiva in favoarea celor de masuri specifice sau de tratament preferential deoarece, spre
deosebire de discriminarea pozitiva, care presupune acordarea unei preferinte automate si absolute
membrilor grupului minoritar, celelalte doua vizeaza asigurarea egalitatii depline si efective, permitand ca
aprecierea sa se faca in concret, de la caz la caz.

Formele discriminarii
 Discriminarea directă

Conform Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), discriminarea directă

are loc atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât o altă persoana care a
fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, iar diferența de tratament are la baza oricare criteriu
de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.

 Discriminarea indirectă

Conform CNCD, discriminarea indirectă apare atunci când o prevedere, un criteriu, o practică
aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, cu
excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim,
iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este
orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care la generează, favorizează sau defavorizează
nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate
față de altele care se află în situații egale.

 Discriminarea multiplă

Conform CNCD, discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane
sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare,
cumulativ.

 Hărțuirea

54
 Hărțuirea reprezintă orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil,
degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
gen, apartenență la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat sau orice alt criteriu.

 Victimizarea

Victimizarea reprezintă orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în
instanță sau la instituțiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al
nediscriminării.
Stereotipurile sunt idei fixe, false pe care le avem despre ceva sau cineva înainte de a cunoaște
sufficient acel lucru sau situație. Stereotipurile ne influențează sentimentele față de ceilalți și dau naștere
prejudecăților.
A avea prejudecăți înseamnă, de cele mai multe ori, a manifesta sentimente negative (dispreț,
ură, frică, respingere) față de fiecare individ dintr-un anumit grup doar pentru că aparține respectivului
grup. Prejudecata este o părere fără judecată (Voltaie).
Prejudecățile pot fi reduse prin:
 adoptarea unor legi și norme drepte care să trateze egal toți oamenii, indiferent de rasă, sex,
naționalitate, vârstă, religie etc;
 respingerea segregației în toate instituțiile publice;
 respectarea specificului cultural al celorlați și prin promovarea propriilor tradiții;
 cunoașterea celorlalți

Forme principale ale prejudecăților față de semeni:

 rasismul – disprețul sau ura față de alte rase

 naționalismul șovin- ostilitatea față de alte națiuni; afirmarea superiorității unei națiuni asupra
alteia
 xenofobia – teama sau ura față de străini;
 antisemitismul – ostilitatea față de evrei.

 Infracționalitatea

Totalitatea comportamentelor și conduitelor cu un grad ridicat de periculozitate definește starea

de infracționalitate.
Caracteristicile unui fapt infracțional sunt:
 prezintă un pericol social prin încălcarea normelor de conviețuire socială care apără drepturile
omului, ordinea publică;
55
  este săvârșit cu vinovăție, adică deliberat, făptuitorul fiind conștient și responsabil;
 este prevăzut de legea penală.
Clasificarea infracțiunilor:
1. după obiectul infracțiunii:
 infracțiuni contra statului, autorității statului, păcii și omenirii;
 infracțiuni contra persoanei;
 infracțiuni contra organelor statului sau a unor organizații sociale și publice.
2. după vârsta făptuitorului:
 infracțiuni comise de minori;
 infracțiuni comise de tineri (18-25 ani);
 infracțiuni comise de persoane majore (18-60 ani);
3. după gravitatea faptei:
 infracțiuni grave (trădare, spionaj, atentat, omor etc.);
 infracțiuni de gravitate mijlocie (tâlhărie, înșelătorie, dare și luare de mită etc);
 infracțiuni ușoare (încălcarea regulilor de circulație, deranjarea liniștii publice etc.).
Crima include acte și fapte care violează flagrant codurile penale, impunând adoptarea anumitor
sancțiuni. În România, conform legislației în vigoare există infracțiuni contra vieții și integrității
persoanei, patrimoniului, siguranței statului, autorității, vieții sexuale, sănătății, relațiilor de conviețuire
socială.

 Corupția
Corupția reprezintă încălcarea normelor unei organizații sau instituții de către un membru care,
în virtutea faptului că deține o anumită autoritate, o folosește în scopul obținerii de foloase materiale
necuvenit.
Termenul provine din limba latină (coruptia –onis) și semnifică o stare de abatere de la
moralitate, de la datorie, de la lege.
Conținutul noțiunii de corupție:
 acte sau fapte ilicite de utilizare frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătorești);
 obținerea de avantaje personale necuvenite;
 modalități de obținere a unor foloase necuvenite (ilegale, ilicite, imorale), precum furt din avutul
public, evaziune fiscale, abuz în serviciu, falsificare de monede sau alte valori.
Presupune o relație de complicitate între:
a. persoana care corupe cu scopul de a obține anumite avantaje (se utilizează darea de mită,
șantajul, forța, intimidarea);
56
 b. persoana care se lasă coruptă (care în scopul obținerii unor avantaje necuvenite încalcă
normele morale și deontologia profesională).
Operaționalizarea conceptului de corupție pune în lumină următoarele dimensiuni:
 corupție economică
 corupție politică
 corupție administrativă etc.
Consecințe ale corupției în instituțiile publice:
 scăderea calității serviciilor publice;
 scăderea încrederii în instituțiile publice;
 inegalitate între cetățeni;
 încălcarea legilor.

 Sărăcia
Sărăcia, în sens general, constă în lipsa de resurse necesare asigurării unui trai decent.
Sărăcia poate fi definită în sens absolut (ilustrează situația în care individului îi lipsesc resursele
necesare traiului) și în sens relativ ( desemnează absența resurselor unui individ sau ale unui grup atunci
când sunt comparate cu cele ale altor membri ai societății).
Cauzele sărăciei:
 nivelul scăzut al venitului și caracterul neregulat al acestuia;
 numărul mare al membrilor unei familii;
 pierderea susținătorului de familie;
 sănătatea șubredă/precară;
 șomajul;
 vârsta înaintată.

 Conflictele sociale
Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opoziție deschisã, o luptã între indivizi,
grupuri, clase sociale, partide, comunitãți, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale
divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiunii sociale.
Definiția sugereazã, de asemenea, și posibilele cauze:
 inegalitãți și discriminãri sociale, rasiale, economice etc;
 incapacitatea pãrților de a ajunge la un compromis acceptat de ambele părți;

57
  acces prin competiție la posibilitãți crescute;
 dorința de dominare, putere, prestigiu.
Sociologii fac distincție între conflicte industriale informale și formale.
Conflictele industriale informale au la bază o organizare sistematică, fiind rezultatul unui
rezultat de nemulțumire (sabotaj industrial, forme de protest individual precum absenteismul, schimbarea
frecventă a locului de muncă, neglijența etc) iar comportamentele generate sunt de multe ori neînțelese de
către conducere.
Conflictele industriale formale au la bază expresiile organizate ale conflictului și sunt puse în
practică de către sindicate sau de către alți reprezentanți ai salariaților (greve organizate, întreruperea
temporară a lucrului). În acest caz se utilizează puterea colectivă a forței de muncă pentru a evita
sancțiunile și pentru a obține îmbunătățirea condițiilor de muncă sau creșteri salariale.

 Delincvența juvenilă
Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii. Ea este un fenomen de devianţă,
manifestat prin incapacitatea unor minori/adolescenți de a se adapta la normele de conduită din societate.
Această incapacitate este datorată unor cauze de ordin bio-psiho-social.
În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă destul de activ la săvârşirea unor fapte
penale. Ei participă şi săvârşesc îndeosebi infracţiuni cum ar fi: furturi, violuri, vătămări corporale,
infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de omor.
Cauzele specifice ale apariției delicvenței juvenile sunt:
 creşterea situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau
preocupări antisociale, lipsa unei activităţi utile;
 lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori etc.;
 familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt
cunoscuţi cu antecedente penale;
 necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori;
 lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
 influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a
comite fapte antisociale;
 consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări
euforice.
Principala cauză însă, a apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa mediului social şi
proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului. Un rol important îl au şi împrejurările concrete de
viaţă ale individului.
58
59