https://ro.wikipedia.

org/wiki/
Crucea_Eroilor_de_pe_Muntele_Caraiman

Atunci cand vorbim de razboi, vorbim de victime. Razboiul lasa urme

adanci asupra tarilor implicate si cu urmari in toate domeniile, urmari care
de multe ori nu mai pot fi schimbate.

Cu aceasta ocazie nu putem sa nu ne amintim de numeroasele victime

din al doilea razboi mondial si de acele vremuri. Multi dintre noi avem sau
am avut bunici care au trait in timp de razboi, care ne-au povestit secvente
din viata lor, ramanand impresionati de ororile petrecute si totodata,
admirand curajul si puterea celor care au reusit sa supravietuiasca acelor
timpuri.

Langa orasul Iernut, venind spre Targu Mures, este o mica localitate –
Oarba de Mures. Oarba de Mur

Mausoleele și troițele

- Personalități
- Artă
- Simbol de credință
- Canal de transmitere
- Semn non-verbal
- Model pentru viață (credință, eoism, curaj…
- Resurse umane din cadrul unei activități
- Timp și spațiu /granița dintre veșnicie-eternitate și sfințenie – sacru

CE ESTE UN
MAUSOLEU?
MAUSOLEE
CELEBRE ALE LUMII
2021-11-14

 Ce este un mausoleu?
 Mausoleul lui Khoja Ahmed Yasawi
 Mausoleu Ho Chi Minh
 Mausoleul lui Kim Il Sung

Ce este un mausoleu? Acesta este un tip special de structuri arhitecturale, exemple

care pot fi găsite astăzi în diferite părți ale lumii. Când și unde a fost construit primul
mausoleu? Care sunt caracteristicile acestui tip de structură? Și unde sunt cele mai
faimoase mausolee ale lumii?

CE ESTE UN MAUSOLEU?

La mijlocul secolului IV î.Hr. e. pe teritoriul Turciei moderne a fost ridicată prima

construcție de acest tip. Era mausoleul Mausoleului din Halicarnassus - faimosul
conducător al Carienilor. Clădirea uriașă a fost inclusă în lista celor șapte minuni ale
lumii. Acesta a stat înainte de Evul Mediu și a fost distrus de un cutremur puternic.
Astăzi, din mormântul cel mare al țarului Mavsol, există doar ruine și cândva părea
destul de maiestuoasă.

Deci, ce este un mausoleu? Termenul însuși provine de la cuvântul grecesc

mausoleion, care, la rândul său, este asociat cu numele regelui carian Mausoleum.
Este vorba despre o structură de înmormântare monumentală, cu o cameră specială
destinată să stocheze rămășițele, cenușa sau corpul îmbălsămat al decedatului. Într-
o astfel de structură, pot exista mai multe înmormântări sau cripte. Mausoleele pot fi
clădiri separate sau fac parte dintr-un templu sau catedrală.

Aceste structuri funerare au fost foarte populare în Roma antică, precum și în Evul
Mediu (în țările de est). În secolul XX, pe planetă au apărut numeroase mausolee
pompoase dedicate unor figuri politice celebre și conducătorilor totalitari. Printre
acestea se numără mausoleele lui V. I. Lenin (URSS), C. Gotwald (Cehoslovacia), Mao
Zedong (China), Ho Chi Minh (Vietnam), Enver Khoja (Albania) și alții.

Ne-am dat seama ce este un mausoleu. Acum, să facem un tur virtual al celor mai
faimoase mausolee din lume.

MAUSOLEUL LUI KHOJA AHMED YASAWI

Acest monument remarcabil al arhitecturii orientale este situat în sudul

Kazahstanului, în orașul Turkestan. A fost ridicat pe mormântul poetului Khoja
Ahmed Yasawi, care a adus o contribuție uriașă la răspândirea islamului în Asia
Centrală. Poetul a murit în 1166, dar construcția actualului mausoleu a început la
doar două secole după moartea sa.

Conform materialelor de arhivă, mausoleul lui Khoja Ahmed Yasawi a fost construit
sub conducerea lui Tamerlane. Celebrul comandant a determinat personal parametrii
viitoarei structuri și chiar a făcut recomandări cu privire la decorul și decorarea
interiorului.
Mausoleul este o structură dreptunghiulară masivă, cu portaluri și cupole imense.
Ușa centrală a mormântului este decorată cu sculpturi în lemn extrem de artistice și
fildeș. Acest monument de arhitectură și istorie este un patrimoniu mondial UNESCO.

MAUSOLEU HO CHI MINH

Focul revoluționar Ho Chi Minh nu a fost la curent cu momentul istoric al formării

unui Vietnam unic și independent. Cu toate acestea, marea deschidere a mausoleului
său a avut loc în 1975, când Saigon, controlat de trupele din sud, a capitulat deja.

Arhitecții clădirii grandioase din orașul Hanoi au recunoscut că au fost inspirați să

lucreze de Mausoleul Lenin din Moscova. Acest lucru se observă într-o fundație
piramidală similară a structurii vietnameze. Cu toate acestea, partea superioară a
mausoleului este destul de autentică. Este o structură cubică masivă, cu coloane
dreptunghiulare și acoperiș cu trei niveluri, tipic vietnamez.

Embalizarea domnitorului vietnamez a ajutat experții din Moscova. Corpul lui Ho Chi
Minh se află într-o cameră mică și slab luminată, care poate fi introdusă doar în
două. Discutarea sau fotografierea în această cameră este strict interzisă.

3. Altare la răscruci de drumuri

Un articol de: Raluca Brodner - 13 Sep, 2008

Troiţele, aceste exponate ale artei ţărăneşti, vechi mostre de spiritualitate românească, le
întâlnim azi atât la sat, cât şi la oraş. Potrivit credinţei populare, troiţele se construiesc la
intersecţiile drumurilor, pentru a alunga răul. Mircea Eliade, cel mai cunoscut istoric al
religiilor, afirma, în lucrarea sa „Sacrul şi Profanul“, că troiţa sau stâlpul cerului are rol
ritual şi închipuie axul cosmic, pentru că, odată înălţat, teritoriul din jurul lui devine
locuibil.

În general, tradiţia troiţelor se păstrează mai bine în zona submontană. Aici, tradiţia şi credinţa au
fost mai puternice şi mai ferite de influenţele venite din exterior. Ceea ce numim cu termenul
generic „troiţă“ (înţeles în tot cuprinsul spaţiului românesc), poartă zonal alte denumiri, precum:
„cruci la răscruci“ (în nordul Moldovei), „răstigniri“ (în Maramureş), „icoane“ (în Vâlcea), „rugi“ (în
ţinutul Pădurenilor), „lemne“ (în documentele mai vechi), „cruci“ (în Transilvania şi Oltenia).

Slujba sfinţirii şi „horele luminii“

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile se oficiază
la ora prânzului, sâmbăta, duminica sau într-o zi de sărbătoare, de preotul satului sau de un
sobor de preoţi. În momentul sfinţirii are loc stabilirea hramului troiţei, ales de ctitor, care se
sărbătoreşte anual.

Preotul când sfinţeşte troiţa se roagă astfel: „ş...ţ Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste
acest semn al crucii şi-l binecuvintează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare
asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi… şi tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea
semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat împlinitor al tuturor
cererilor celor către mântuire…“ (Moliftelnicul; Rânduiala sfinţirii crucii şi troiţei).

Romulus Vulcănescu, în lucrarea sa „Coloana cerului“, vorbeşte despre petrecerile care aveau
loc după sfinţire şi de încheierea acestora „pe înserate, în aşa-zisele «hore ale luminii»“. În zilele
noastre, obiceiul s-a pierdut, fiind înlocuit, eventual, de alte distracţii aculturale, la care participă
mai ales tineretul.

Sărbători în jurul troiţelor

În toată ţara, există obiceiul de a se oficia slujbe la troiţe de ziua eroilor, sărbătorită la Înălţarea
Domnului.

Spre exemplu, în Transilvania slujba în cinstea eroilor se oficiază de la un an la altul în altă troiţă.
La Sibiel, judeţul Sibiu, există un obicei special la Înălţare: „înconjurarea crucii de Ispas“
(„înconjurarea Sfintei Cruci“) de către fete şi băieţi, de toate vârstele. Fetele se îmbracă în
costume tradiţionale, iar băieţii vin călări pe beţe împodobite cu flori şi clopoţei. Înconjoară troiţele
şi icoanele de trei ori şi fredonează un cântec special: „Sfântă cruce,/ Nu te duce,/ Că vin junii cu
cai buni/ Şi fete mari cu cununi/ Şi preoţi cu rugăciuni“.

Primesc în schimb bani. Urmează momentul fetelor şi al flăcăilor mari, care înconjoară la fel, de
trei ori, troiţa. Un muzicant acompaniază cântecul fetelor. Peste tot în Ţara Făgăraşului, sătenii
aduc la troiţe, de Înălţare, cununi din spice, pentru a fi binecuvântate de preot.
▲ Mostre ale identităţii neamului

Interesul faţă de asemenea construcţii s-a manifestat la noi încă de timpuriu. Pe la 1910, Tudor
Pamfile include, într-un volum al său referitor la industria casnică, şi unele desene cu troiţe. În
aceeaşi perioadă au apărut şi alte lucrări, în care sînt prezente aceste monumente. Prima îi
aparţine pictorului sas Anton Keindl, iar cea de a doua lui Ion Voinescu, autorul albumului
„Monumente de artă ţărănească din România“, prefaţat de Nicolae Iorga. Istoricul consideră că
troiţele sînt „ctitorii ieftine ale unor credincioşi care nu aveau mijloace de a-şi arăta credinţa prin
durarea unei biserici“. Adaugă însă că „la obârşie cred au fost altceva“.

Subiectul i-a mai preocupat pe Al. Tzigara-Samurcaş (1909, 1928), Grigore Ionescu, Tache
Papahagi şi, îndeosebi, George Oprescu. Acesta din urmă consideră troiţele „curioase şi
impresionante manifestaţiuni ale credinţei“, care satisfac, totodată, şi „restul de superstiţie
păgână“ rămasă în sufletele oamenilor.

Cea mai consistentă cercetare asupra troiţelor româneşti o realizează însă etnologul bucureştean
Romulus Vulcănescu. Studiul său din 1947, „Funcţiunea magică a troiţei“, apărut în „Cercetări
Folclorice“, rămâne o sursă bibliografică de referinţă, nesusţinută, din păcate de un suport
iconografic pe măsură.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ampla antologie „Troiţe româneşti“ a cercetătorului Ionel
Oprişan, o contribuţie singulară în spaţiul cercetării din domeniu. Cele aproape două sute
patruzeci de pagini ale volumului adăpostesc peste patru sute de fotografii color. Aşa cum însuşi
autorul o spune, tot acest efort a fost depus cu un scop precis, acela ca oricine deschide albumul
să înţeleagă lucrarea sa ca „un strigăt disperat de ajutorare a unor monumente fundamentale
pentru definirea noastră spirituală“ (p. III). Ediţia bilingvă a antologiei propune celor interesaţi şi
un substanţial studiu introductiv şi comentarii pentru fiecare imagine-fotografie în parte.

Spre final, este bine de amintit şi de reflectat asupra cuvântului autorului Ionel Oprişan: „Dacă
dorim cu adevărat să ştim cine suntem şi ce reprezentăm sub soare, va trebui să apelăm, între
altele, şi la sugestiile pe care ni le oferă troiţele (descendentele coloanelor cerului)“.

4.

Troitele romanesti
 Mareste imaginea.

"O fereastra e mai cruce decat o troita care, logic, ar fi sa fie crucea insasi… ciudat lucru la prima vedere.” Horia Bernea

Din vremuri imemoriale poporul roman a fost crestin iar sentimentul sau religios s-a materializat prin daruirea jertfelnica cu

care si-a ridicat sfintele locasuri de inchinare. Pe langa biserici, o categorie aparte, a acestor locuri consacrate unde romanul

aduce slava lui Dumnezeu, o constituie troitele.

Ceea ce numim cu termenul generic "troita“ (inteles in tot cuprinsul spatiului romanesc), poarta zonal alte denumiri, precum:

"cruci la rascruci“ (in nordul Moldovei), "rastigniri“ (in Maramures), "icoane“ (in Valcea), "rugi“ (in tinutul Padurenilor),

"lemne“ (in documentele mai vechi), "cruci“ (in Transilvania si Oltenia).

Din punct de vedere etimologic cuvantul „troita”, provine din slavul "trojka”, ceea ce duce cu gandul la monumentul crestin,

arhetroita, a carei imagine privita cu evlavie de catre stramosii nostri, i-ar fi influentat pe slavii care-i priveau inchinandu-se,

sa o asocieze cu Sfanta Treime, caci privirea unei troite era urmata de insemnarea cu Sfanta Cruce si de inchinarea la Cele

Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Troitele sunt intalnite astazi atat la sat cat si la oras. Constructii simple sau din contra complicate si pretentioase, apar la capat

de localitate, langa o fantana, la intersectii de strazi si drumuri in cutea bisericii sau langa o casa.

Cercetatorul Ionel Oprisan propune in albumul sau "Troite romanesti“ o clasificare a troitelor: monumente sacre de structura

precrestina (stalpi ai cerului, coloane ale cerului), monumente de structura crestina (troite cruciforme, troite iconoforme,

troite de incinta). Tot aici aflam despre troitele ediculare sau discofore, despre troitele-cruci in cerc („roata valaha“), ori

despre troitele funerare (arboricole), surprinse in mai multe ipostaze, grupate pe zone sau arii folclorice, in functie de

frecventa lor.

Troitele - vechi mostre de spiritualitate

Troitele sunt definite ca fiind cruci din lemn sau piatra, impodobite cu diferite inscriptii, sculpturi, icoane nelegate de crucea
propriuzisa. In diferite zone, aceste cruci sunt adapostite intr-o constructie inchisa din lemn sau piatra prevazuta cu o fereastra

(usa) de vizitare.  Interiorul acestora seamana cu un mic altar, avand in afara de crucea cu Cristos rastignit, icoane de sfinti,

stergare, manunchiuri de flori si busuioc, candele din sticla, simple sau imbricate in metal.

Unele troite, presupun o cruce compusa, formata dintr-o cruce principala pe care apare adesea Mantuitorul rastignit si inca 2

cruci (formand un triptic), pe care sunt icoane de sfinti. Acesti sfinti reprezinta patronul persoanei in numele caruia sa

construit monumentul, sau a unui sfant ce vegheaza asupra localitatii sau familiei gospodarului care a construit troita.

Sfintirea unei troite este un moment important in viata comunitatii. De obicei, sfintirile se oficiaza la ora pranzului, sambata,

duminica sau intr-o zi de sarbatoare, de preotul satului sau de un sobor de preoti. In momentul sfintirii are loc stabilirea
hramului troitei, ales de ctitor, care se sarbatoreste anual.

Preotul cand sfinteste troita se roaga astfel: "... Trimite acum harul Preasfantului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l

binecuvinteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti… si

tuturor celor ce se vor inchina Tie, inaintea semnului acestuia, si rugaciuni vor aduce, sa le fii milostiv ascultator si indurat

implinitor al tuturor cererilor celor catre mantuire...” (Moliftelnicul; Randuiala sfintirii crucii si troitei). In toata tara, exista

obiceiul de a se oficia slujbe la troite de ziua eroilor, sarbatorita la Inaltarea Domnului.

Spre exemplu, in Transilvania slujba in cinstea eroilor se oficiaza de la un an la altul in alta troita.   Faptul mentinerii troitelor

in centrul vietii crestine s-a datorat in mod special credintei marturisite de comunitatile ortodoxe, conform careia

monumentele purtatoare de cruce si insasi Sfanta Cruce, imbina functiile cultice si sociale cu puterea divina prin care se

confera locului cinstit cu Semnul lui Hristos precum si beneficiarilor locului respectiv, fie el fantana, fie izvor, fie livada,

ogor sau drum, rezistenta impotriva ispitelor diabolice, purificare si sfintire.

Troitele in societeta feudala romaneasca

Troita si-a castigat rolul ei in cadrul societatii feudale romanesti, inca de timpuriu, de la cnezi si voievozi locali pana la marile

dinastii domnesti ale Basarabilor si Musatinilor. Rolul troitelor era unul bine definit in evul mediu.
Erau ridicate pentru a comemora lupte purtate de romanii ortodocsi impotriva „liftelor”, pentru a instiinta populatia de

anumite legi sau porunci domnesti pentru a aminti ca pe acel loc s-au aflat altadata diferite monumente, pentru a aduce in

atentia comunitatii numele unor eroi ai neamului jertfiti pe alte meleaguri (troitele-cenotaf) sau ingropati in alte locuri, ori

pentru a arata lumii rolul social important al unui donator sau al unor familii de vaza.

Astfel, ctitori de troite au fost la inceput membri ai marii nobilimi romanesti, pentru ca, din secolul al XVIII-lea sa se observe

frecvent ctitori apartinand unor clase sociale inferioare marilor boieri: targoveti, negustori, obsti satesti, preoti de mir, si altii.

Aceasta se refera cu precadere la monumentele de piatra, mai durabile decat cele de lemn, dar si mai costisitoare.

Troitele - forme ale artei taranesti

Potrivit credintei populare, troitele, aceste forme arhitectonice ale artei taranesti erau amplasate la intersectiile drumurilor

plecand de la credinta credinta ca rascrucea reprezinta un loc slab, bantuit de spirite rele, care ar putea sa-i produca omului tot

felul de neplaceri.
In ceea ce priveste troitele de lemn, ele au fost dintotdeauna ctitoria poporului simplu, pentru materialul usor de procurat, a

carui manipulare nu cerea un efort deosebit, dar mai ales pentru talentul recunoscut al mesterilor locali, care au utilizat la

maximum atat bogatul fond de imagini - unele aflate la jumatate, intre arta si scriere, trimitand la originile arhaice - mostenite

de la inaintasi si imbogatite cu sensuri crestine, cat, mai ales, figurari ale domeniului crestin: episoade biblice, istoria

mantuirii, Rastignirea Domnului,etc.

Din punct de vedere tehnic, troitele sunt realizate in cea mai mare parte in "meplat", cunoscandu-se si rare cazuri cand

inscriptia si decoratia sunt realizate "in adancime", tehnica legata mai mult de arta crestaturilor in lemn.
Motivele decorative ale troitelor sunt in mare majoritate geometrice, manifestandu-se mai mult conservatorism decat

elementele de sculptura ce aveau drept scop decorarea monumentelor. Se inregistreaza totusi un caracter evolutiv al acestei

decoratii, aproape paralel cu evolutia motivelor decorative ale ancadramentelor, coloanelor etc.

Pe fata principala a crucii se afla un chenar decorativ care vine sa sublinieze forma. Cele mai raspandite motive sunt:

franghia, bagheta, motive geometrice de inspiratie "Dealu" si, mai rar, pentru epoca mai noua denticuli.
Sculptura de piatra s-a impus ca element de manifestare artistica cu puternice permanente, in pofida schimbarii aparente de

motive ornamentale in tot cursul evului mediu romanesc. Se cunoaste ca o caracteristica a sculpturii medievale romanesti a

fost absenta desavarsita a sculpturii "ronde bosse", ea fiind eminamente o sculptura pe fond. Troitele vin sa sublinieze aceasta

caracteristica, ele purtand decoratie numai pe fata principala, desi puteau fi tratate ca o sculptura "ronde bosse".

Troitele au imbracat, pe langa rolul social-religios si un pronuntat caracter utilitar: "fiind folosite ca punct de referinta in

orientare si hotarnicii, intrand in toponimia locului. Fiind situate pe marginea drumurilor, ele marcheaza si astazi vechile

drumuri disparute.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

5.

Troița românească, biserică în miniatură și emblemă a

identității noastre
08 Octombrie 2013

„Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte
rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci [troiţa] se făcea toată slujba. Ea înlocuia
biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic.” (Nicolae Iorga)

Numărul foarte mare de cruci şi troiţe care umplu drumurile satelor noastre vădesc
cinstirea deosebită pe care a acordat-o mereu ţăranul român principalului semn
creştin. În vremurile vitrege care s-au abătut peste el de-a lungul istoriei, poporul
român, format, în măsură covârşitoare, din ţărani, ar fi fost sortit dispariţiei dacă nu
ar fi rămas tare în credinţa sa. Ţăranul român, făuritor şi păstrător al fondului nostru
spiritual şi identitar, este cel care ni i-a dat pe marii noştri învățați şi sfinţi, dar şi pe
ostaşii noștri eroi, cel care a îndurat cu răbdare și jertfelnicie vitregiile istoriei
purtându-şi cu demnitate crucea, până la sacrificiul total, pentru a duce neamul mai
departe. Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi
îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi
avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia
care şi-a pierdut ţăranii!”.

Viaţa ţăranului şi locurile în care se derula existenţa sa cotidiană erau impregnate de

credinţă; el se însoţea de însemnele credinţei sale în întreg spaţiul vieţii săteşti, pe
care îl dorea sacralizat.

Cum am văzut într-un articol anterior, spaţiul era, pentru el, infuzat de însuşiri
spirituale, purta amprenta sufletului sau. Mulţi călători străini şi-au mărturisit deseori
uimirea de a vedea pe drumurile ţării noastre atât de multe troiţe, mai multe decât
în alte părţi. 

Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul
aşezărilor), întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate),
fântânile, capetele de pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor
cerului) în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la
stabilirea aşezării, în comuniune cu cerul (sacralitatea) prin această punte de
legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu [1].

În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul care

se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul cel bun,
sub călăuzirea Domnului. Vorbind despre importanța prezenţei troițelor la
întretăierile de drumuri, părintele Romeo Ene, referentul cultural al Arhiepiscopiei
Buzăului şi Vrancei (în judeţul Buzău se găsesc cele mai vechi troiţe), arată că
„troiţele sunt aşezate la bifurcaţia unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne
ispiteşte mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâţi şi
trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea
dreapta şi să apucăm pe căi greşite. La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând
pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne
poartă spre Viaţă este calea arătată de troiţă. Ea este aşezată întotdeauna pe partea
drumului principal, mai bătătorit, mai luminos, mai sigur. (...) Prin Sfânta Cruce ne-a
venit izbăvirea şi ea trebuie să ne călăuzească viaţă până la mormânt.” [2]

Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare,

pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii,
precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă, pentru ca
omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru
sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat [3].
Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau
purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn
sfințitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora
trupul obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune.
Ţăranul nu poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele
[4], iar popasul înseamnă şi răgaz sufletesc. Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era
obligatorie construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor
arbori cu o anumită încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari,
sălcii), care umbresc locul şi care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu
înălţimile, axul reprezentat de fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc
troiţele-fântână, deşi numite simplu „puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte
mici capele, cu pereţii împodobiţi de icoane sau de picturi murale interioare şi
exterioare.
Troiţele mai sunt ridicate în locurile unde a murit cineva năprasnic (unde „i-a ieşit
sufletul”), în locurile considerate bântuite, pentru a fi liniştite spiritele, precum şi în
zonele unde se întâmplă des accidente. Mai apar pe înălţimi, lângă porţiunile de
drum periculoase, sau acolo unde s-a petrecut o salvare miraculoasă de la moarte,
fiind construite în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu. [5]

O troiţă nu se putea ridica însă fără oficierea, de către preotul satului, a unei slujbe
de sfinţire. Sfinţirea troiţei se săvârșește sâmbăta, duminica sau în zi de sărbătoare,
moment în care se stabileşte şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte
anual. Rugăciunea rostită de preot are puterea de a alunga spiritele rele şi de a
purifica locul unde este amplasată troiţa: „Trimite acum harul Preasfântului Tău

Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie
semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (...). Și tuturor
celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le
fii milostiv ascultător şi îndurat implinitor al tuturor cererilor celor către mântuire”. În
unele zone, în ziua de hram a localităţii, după încheierea slujbei la biserică, se face
un pelerinaj la troiţe, unde sunt pomeniţi morţii şi eroii.

Cruci la răscruci, răstigniri, icoane, rugi. Troiţa în diverse zone ale ţării

Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe strămoşii
noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroițelor – crucile şi icoanele puse la
răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi încă din secolul al IV-
lea – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime, căreia i se aduceau
închinăciunile [6]) poartă diverse denumiri, în funcţie de regiune. În nordul Moldovei,
sunt numite „cruci la răscruci”, în Maramureş, „răstigniri”, în Vâlcea, „icoane”, în
ţinutul Pădurenilor, „rugi”, în Transilvania şi Oltenia, „cruci”, în documentele mai
vechi, lemne [7].

Cele mai simple cruci din lemn sunt cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite
pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate, piciorul fiind mai înalt
[8]. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite
de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât
şi înălţarea sufletului.
Tradiţia troitelor a fost mai puternică şi s-a menţinut mai ales în zonele submontane,
mai ferite de influenţele străine. Potrivit lui I. Oprişan – singurul care a iniţiat până
acum un studiu mai de amploare pe această temă –, nu întâlnim, pe teritoriul ţării
noastre, troiţe de piatră mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV şi troiţe
de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea, din cauza perisabilităţii materialului.
Zonele unde s-a observat menţinerea unor forme străvechi sunt judeţele Buzău,
Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Exemplarele cele mai vechi (cum sunt,
potrivit aceluiași cercetător, coloanele cerului de structură precreştină) s-au păstrat
în judeţul Buzău.

În alte zone profund tradiţionaliste precum Moldova de sub munte până în Bucovina,
Maramureşul, Transilvania şi Banatul, predomină troiţele crucifixiale, mai puţin
formele arhaice, care nu s-au mai menţinut decât izolat [9].
În judeţele Vâlcea, Argeş, Olt, Dâmboviţa este mai frecventă troiţa-icoană, cu diferite
variante: de la icoana simplă şi iconostas, până la troiţele de tip pridvor. Specifice
judeţelor Gorj şi, parţial, Mehedinţi, sunt troiţele-panou, cu contururi adesea
antropomorfe, dar întâlnim aici şi troiţele-grătar, formate din cruci multiplicate. În
aceste judeţe apar mai des şi crucile înscrise în arcuri de cerc. Albumul alcătuit de I.
Oprişan mai prezintă troiţe-capelă şi troiţe în formă de bisericuţă, cu icoane pictate
în interior şi (deseori) în exterior din judeţele Dâmboviţa, Argeş, Gorj.

Troiţele de incintă sunt dotate cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru lumânări, sunt
nelipsite candelele, care se aprind duminica şi în zilele de sărbătoare, uneori se
găsesc şi o masă (cu vaze cu flori şi icoane) şi o bancă pentru odihnă. Aşa cum în
trecut săpau „fântâni de pomană”, ţăranii îşi dau osteneala să ridice troiţe pentru a
face un bine şi pentru ispăşirea propriilor păcate.
În Gorj s-au păstrat stâlpii arhaici de mormânt, diferenţiaţi pe sexe, şi o multitudine
de cruci (de apă, de punte, de jurământ, de pomenire), în legătură directă cu troiţele
[10]. Aici s-a înfiinţat şi Muzeul Crucilor de Lemn. Ne vom referi mai pe larg, puţin
mai jos, la crucile şi troiţele din această zonă, unde se remarcă o aglomerare
neobişnuită de cruci în jurul bisericilor şi al cimitirelor, dar şi pe copaci, pe troiţe
vechi, lângă surse de apă etc. (zone în care acest fenomen pare la fel de intens sunt
Vâlcea, Olt şi Argeş).

În sudul Transilvaniei, în judeţele Hunedoara, Sibiu şi Braşov, s-au păstrat troiţele

pergolă/baldachin, adăpostind cruci de piatră pictate cu răstigniri [11]. În Apuseni,
datorită şcolii de pietrari de la Ţebea, sunt prezente mai ales cruci mnumentale de
piatră, sculptate şi pictate, unele datând de la începutul secolului al XIX-lea, şi troiţe
de lemn în formă de „T” [12], cu acoperişuri conice, care au în vârf o cruce, adesea
suprapuse (formă care ne trimite cu gândul la simbolul pomului vieţii). Formă de „T”
s-a menţinut de la stâlpii arhaici cunoscuţi sub denumirea de „coloane ale cerului”,
simbolizând suportul terestru pe care se sprijină cerul.
Maramureşul se remarcă, potrivit cercetătorului I. Oprişan, prin troiţe-cruci de lemn
înscrise în cerc („roata valahă”), cu braţele depăşind limita cercului, şi prin cruci
arhaice de piatră de influenţă celtică.

Motive ornamentale pe troiţe. Valoarea artistică a troițelor

Motivele ornamentale de pe troiţele din lemn şi piatră sunt mai ales geometrice,
trimiţând la cultul solar (majoritatea se găsesc şi pe porţile ţărăneşti): cercuri
concentrice, rozete, cruci cu laturile egale sau îndoite în formă de elice, triunghiuri cu
vârful în sus (semn al focului), romburi, pătrate, linii în zigzag; sau motive care
trimit la cultul uranic-celest: săgeata, arborele, unghiurile singulare sau paralele,
coarnele (simbol al lunii) [13]. Alte motive importante sunt funia răsucită sau
împletită – formând noduri sau cruci înscrise în cerc – şi spirala, simboluri
reprezentând aspiraţia spre infinit; mai sunt prezente motive vegetale (frunze, flori,
tulpini), legate de simbolul pomului vieţii.
Pe troiţele cu iconografie sunt înfăţişate scene din viaţa lui Iisus, Sfânta Treime,
Fecioara Maria şi, în general, sfinţi care sunt patronii ctitorului şi ai membrilor familiei
acestuia. Mai frecvent sunt reprezentaţi arhanghelii Mihail şi Gavril şi cei patru
evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie,
Sf. muceniţe Ecaterina, Paraschiva şi Filofteia, mai sunt ilustrate scenele Judecăţii de
Apoi, imaginea raiului şi a iadului, istorisiri biblice (mai ales despre Adam şi Ea,
redate în partea de jos a troiţelor, sub icoanele de sfinţi) [14]. Pe lângă icoanele cu
sfinţi şi scene biblice, mai sunt pictate pe unele troiţe portrete de ctitori.

Un detaliu care atrage atenţia în legătură cu troiţele româneşti este că ele redau
învăţăturile creştine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare
autohtone asupra lumii şi vieţii. Adam şi Eva sunt prezentaţi în straie populare
româneşti, Eva este ilustrată torcând, Adam ară sau sapă. Crucea cu imaginea
răstignirii lui Iisus este împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, cu cununi
de spice sau de sânziene şi cu oale de lut pictate [15]. Acest aspect se explică prin
faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, Dumnezeu este perceput ca
existând aproape de oameni, chiar printre oameni, un Dumnezeu care stă la masă cu
oamenii. Potrivit păr. Dumitru Stăniloae, această trăsătură esenţială diferențiază
creştinismul autohton de cel athonit sau de cel rusesc. „Un Dumnezeu care se
apropie de imaginea oamenilor este un Dumnezeu care se adresează inimii”, scrie
Dumitru Stăniloae [16], care mai spune că și în colindele româneşti se simte o
familiaritate plină de afecţiune faţă de Dumnezeu (în colinde auzim deseori expresia
„Dumnezeu draguțu”), care nu este, pentru ţăranul român, un Stăpân aspru şi
distant, ci un Părinte iubitor. (De altfel, şi vechile simboluri solare capătă uneori o
formă antropomorfă, reflectând însuşirile umane pe care credinţa populară i le
atribuia astrului solar.)

Pe crucile de piatră apar, de obicei, medalioane având înscrise în ele însemnele IS,
HS, NI, KA – „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA)” –, încadrate uneori de motive
astrale (soarele şi luna, stele) sau de elemente florale stilizate. Pe fața principală a
crucii de piatră este trasat un chenar care subliniază forma crucii. Crucile vechi din
piatră sunt simple, sobre şi masive, iar cele sculptate în relief sunt specifice mai ales
mănăstirilor şi ctitoriilor domneşti.

Uneori, crucea de piatră, legată de mănăstiri şi ctitorii, este îmbrăcată în decoraţii

asemeni unei dantele fine, amintind de cele care acoperă, în mod minunat,
suprafeţele mănăstirilor „Trei Ierarhi” sau Curtea de Argeş.
În cadrul troiţelor, atât de variate ca structură şi formă artistică, se întâlnesc mai
multe arte, astfel că acest monument atât de preţuit de ţărani devine o „sinteză a
artelor” [17]. După cum arată I. Oprișan, își aduc contribuția arhitectura peisagistică
(încadrarea în spaţiu a artefactelor), sculptura, pictura murală, artele textile
(ştergare, fețe de masă, chiar covoare şi lăicere), creaţii poetice 1. Principalul
meşteşug rămâne însă sculptura, artă în care poporul român şi-a dovedit iscusinţa
deosebită încă din vremea dacilor. „Ca o replică la adagiul «românul s-a născut
poet», s-ar putea afirma la fel de bine că el s-a născut şi sculptor, într-atât de uşor
se modelează lemnul în mâna lui şi într-atât îi umplu ambianţa formele sculptate”,
constată, pe bună dreptate, I. Oprişan. Adesea, ne încântă ochii elemente de
sculptură îmbinate cu ornamente traforate, formând o minunată dantelărie, fără să
dea însă impresia de încărcare, artistul popular menţinând cu măiestrie cumpăna
între plinuri şi goluri [18]. Arta ţărănească respiră armonie, echilibru şi simplitate.
 Troiță din 1863, de o deosebită valoare artistică. Valea Lupșii, jud. Alba

Ctitori de troiţe

Îndeosebi monumente din piatră (mai durabile, dar mai costisitoare) au fost ctitorite
iniţial de domnitori şi de nobili, pentru a marca evenimente istorice (în memoria unor
eroi ai neamului), a înştiinţa oamenii cu privire la anumite legi sau porunci domneşti
sau în cinstea unor donatori sau familii cu rol social important [19]. Din secolul al
XVIII-lea, au început să apară ctitori şi de condiţie socială mai modestă. Înălţarea
unei troiţe îi conferea ctitorului un prestigiu social aproape la fel de mare ca în cazul
ctitoriei de biserici sau fântâni. Troiţele şi crucile din lemn au fost însă, de regulă,
ctitorite de poporul simplu. Dacă mănăstirile şi bisericile româneşti vechi sunt legate
de numele unor domnitori sau boieri, majoritatea crucilor care împânzesc drumurile
rurale sunt „expresia vieţii anonime a satelor” [20].
Troiţa, biserică în miniatură şi semn al rezistenţei poporului român

Dacă nu putea ridica singur o biserică, ţăranul simţea nevoia sufletească să

construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în
călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida
multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa
românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al
rezistenţei strămoşilor noştri. Mai ales în zonele expuse invaziilor străine (zona
dunăreană fiind cea mai afectată), nu se puteau dura biserici, credincioşii
retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau adăpostindu-se în păduri, unde ridicau o
troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile
noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de
cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai
caracteristic” [21]. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul studiului Troiţele -
frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, spune că poporul român, aşezat în
calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi
trupeşte, de Crucea lui Hristos [22]. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al
rezistenţei sale.

Fenomen unic în lume: „Invazia” de cruci din Gorj

În Gorj a fost înfiinţat, în satul Maceșu, Muzeul Crucilor de Lemn, unic în Europa,
care adăposteşte cruci de toate formele, pictate naiv, specifice zonei. Aici, ca şi în
alte zone apropiate (Vâlcea, Olt, Argeş), există obiceiul ca membrii familiei unei
persoane decedate să sape sau să repare o fântână, lângă care, în a patruzecea zi de
la moartea celui drag, pun „crucea de apă” (pentru spălarea de păcate a sufletului).
Tot în această zi se aşază, alături de crucea obişnuită, o troiţă la groapă („crucea de
căpătai”, menită să îl protejeze în lumea de dincolo) şi îi pregătesc „crucea de punte”
sau „de trecere” (pe care o pun la o punte peste o apă sau peste un şanţ), pentru ca
sufletul să treacă mai uşor vămile văzduhului [23]. Deseori sunt aşezate şi la porţile
caselor cruci pentru pomenirea morţilor.

O importanţă deosebită o au în Gorj „crucile de jurământ”, care se pun la răscruce de

drumuri, în copaci, „să fie mai sus, spre Dumnezeu şi Rai”, cum spune un localnic
[24], sau pe gardurile bisericii sau ale cimitirului. Ele se mai fixează pe troiţele vechi
sau chiar pe alte cruci (de apă, de punte etc.). Au menirea de a-i uşura „judeţul de
apoi” celui plecat din această lume, de a atrage îndurarea lui Dumnezeu faţă de el
pentru a-i fi iertate jurămintele călcate, mărturiile false etc. „Pe noi aşa ne-au învăţat
bătrânii, să facem crucile astea din lemn şi să le punem pe marginea drumului, la
răscruce de drumuri sau în copaci. Se jură strâmb unii oameni şi trebuie ca ei să fie
dezlegaţi de acest jurământ. Sunt obiceiuri din moşi-strămoşi, pe care noi le
respectăm”, explică un localnic din Vladimir [25]. Şi aceste cruci sunt puse după 40
de zile, când preotul vine să le sfinţească.

Se crede că un număr mare de cruci închinate celui adormit îl va ajuta pe acesta să

dobândească mai ușor iertarea păcatelor şi odihna în lumea cealaltă. Uneori troiţa,
gardul, copacul sunt înţesate de nenumărate cruci de apă, de jurământ, de pomenire
etc., după cum se poate vedea şi în fotografiile din albumul consistent alcătuit de I.
Oprișan (de pildă, imaginea de la p. 100 cu troiţa-grătar „invadată” de cruci).

https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/
tezaur-romanesc/19808-troita-biserica-miniatura
Culorile crucilor din copaci sunt foarte vii, simbolizând viaţa, ceea ce reflectă credinţa
ţăranilor că viaţa nu se sfârşeşte pe pământ. Aceste culori intense ne fascinează şi la
Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş. De altfel, troiţele care se găsesc în cimitirele
din partea sudică a judeţelor Olt, Dolj, Mehedinţi, deşi nemediatizate, fac concurenţă
celor din Cimitirul Vesel [26]. La noi, în cimitirele de la sate nu domneşte atmosfera
sumbră pe care o simţim deseori în cimitirele citadine. Poporul român manifestă o
seninătate în fața morţii (o atitudine veselă în faţa morţii o aveau şi dacii, care
credeau în existenţa sufletului după moarte).

7. “Neamul este etern prin cultul eroilor”

Imagine Antonel Dumitru miercuri, 27 mai 2020

Cultul eroilor
înseamnă întoarcerea, cu smerenie și recunoștință, către rădăcinile însângerate ale națiunii
noastre. Poporul român a cinstit cu respect jertfa înaintașilor, prin pomenirea la Sfânta
Liturghie, ridicarea de troițe, biserici și mausolee. Ziua Eroilor, stabilită prin lege de
sărbătoarea Înălțării Domnului, arată împletirea identității naționale cu Ortodoxia creștină.
Prin jertfa lor, eroii și-au câștigat un loc în memoria noastră și în cer. 

Pomenirea celor căzuți pe câmpurile de luptă face parte din permanența culturală a poporului
român și este o parte distinctă în ceremoniile dedicate cultului morților, care este încă foarte
dezvoltat, în ciuda vieții moderne. Neamul românesc, dintotdeauna, a cinstit jertfele
înaintașilor pentru apărarea țării și a dreptei credințe. Poporul român a cultivat, cu respect,
memoria eroilor, căci fără cunoașterea și prețuirea trecutului nu există viitor.

Intelectualitatea satelor și a orașelor, preoții patrioți, care nu s-au sfiit să îngemăneze

identitatea națională cu Ortodoxia, au întreținut acest cult. Femeile române au dus
întotdeauna ofrande și tămâie la cimitir, pentru a păstra amintirea celor adormiți cât mai
aproape de comunitatea celor vii. Omul simplu, țăranul ori târgovețul, care a avut rude și
prieteni care nu s-au mai întors din războaie, a cinstit memoria lor, făcând din aceasta o
datorie sfântă. Prin pomenirea creștină a numelui celui căzut pentru apărarea țării, în fața
comunității ecleziastice, îi era cinstită memoria și prețuită jertfa.
Persoanele care au luptat în bătălii intră într-o categorie a excepționalilor, iar pe cei care nu s-
au mai întors din războaie poporul i-a cinstit asemenea mucenicilor pentru credința
strămoșească. Prin sărindare și prin pomenirea la Sfânta Liturghie, amintirea eroilor de război
era păstrată în comunitate. De la o memorie colectivă vulnerabilă prin oralitate s-a ajuns la un
semn de aducere-aminte, care este troița. De lemn și mai rar de piatră, troița a fost destinată,
în general, cinstirii strămoșilor. Aflată în mijlocul satului ori, de cele mai multe ori, în curtea
bisericii, troița era monumentul destinat prețuirii strămoșilor unei comunități.

Mihai Eminescu spunea că „istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se
mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Poporul român a marcat această
desfășurare a gândirii lui Dumnezeu pentru neamul românesc cu borne, care sunt biserici,
troițe și mausolee. 
Moartea pe front a cetățeanului pașnic, plecat de acasă de lângă ai lui, nu a fost o moarte fără
rost. Aceasta a dus la păstrarea identității naționale și a dreptei credințe strămoșești. Oamenii
care nu s-au mai întors din bătălii și au fost înmormântați pe unde au căzut, în gropi comune
(când tensiunea războiului a impus-o) și prin morminte separate (când a fost mai mult timp
pentru aceasta), toți aceștia au consolidat temelia țării. Ștefan cel Mare a zidit biserici peste
osemintele lor. La 20 de ani după bătălia de la Valea Albă, unde au murit mulți oșteni și boieri,
voievodul a ridicat o biserică deasupra osemintelor celor căzuți în luptă. Biserica cu hramul
„Sfinții Arhangheli” de la Războieni este considerată de către istorici primul mausoleu ridicat
pe teritoriul țării noastre. Cronicarul Grigore Ureche descria astfel pierderile Țării Moldovei:
„Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile celor pieriți, până au fostu
războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitejii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a
toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur. (…) Mai apoi, după ieșirea neprietenilor și
a vrăjmașilor din țară, dacă au strânsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au
făcutu și pre urmă ș-au ziditu deasupra oasilor o biserică, unde trăiește și azi întru pomenirea
sufletelor”. Pisania scrisă în slavonă menționează ridicarea Bisericii „Sfinții Voievozi” de la
Războieni „pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au
prăpădit aici”.

Iar după Primul Război Mondial s-au ridicat catedrale memorabile pentru pomenirea vrednicilor
înaintași, așa cum sunt cele de la Alba Iulia, Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș, Rădăuți sau
Giurgiu.
În anii Primului Război Mondial, pierderile de vieți omenești au fost nemaiîntâlnite până la acel
moment. România a pierdut peste 800.000 de militari și civili. De aceea, pentru supraviețuitori
s-a impus ca o datorie morală comemorarea, în fiecare an, a celor care au murit pe câmpurile
de luptă. La nivel de națiuni, acest lucru s-a materializat prin Tratatul de la Versailles.
Documentul, semnat de fostele țări beligerante, prevedea, printre altele, obligativitatea
întreținerii mormintelor ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, precum și a
operelor comemorative de război dedicate acestora. Concretizarea prevederilor actului de la
Versailles s-a realizat prin apariția decretului-lege nr. 1693 / 4 mai 1920. Acesta stabilea ca
Ziua Eroilor să fie celebrată cu prilejul sărbătorii Înălțării Domnului Iisus Hristos. România
devenea la acel moment prima țară care i-a asimilat pe eroii străini asemenea eroilor naționali.
Astfel, Înălțarea Domnului a fost decretată sărbătoare națională a poporului român. Un rol
important l-a avut atunci Societatea „Mormintelor Eroilor Căzuți în Război” (înființată în 1919)
și transformată ulterior, în 1927, în Societatea „Cultul Eroilor”. Cu ajutorul acestei organizații,
aflată sub înaltul patronaj al reginei Maria, în anul 1923, s-a inaugurat Mormântul Ostașului
Necunoscut, amplasat inițial în fața Muzeului Militar Național din Parcul Carol, din București.
Societatea „Cultul Eroilor” a avut o activitate bogată. În perioada interbelică au fost construite
numeroase monumente și plăci comemorative în multe localități ale țării. Din anul 1940,
societatea și-a schimbat numele în „Așezământul Național Regina Maria”. Conjuncturile istorice
au făcut, însă, ca situația să se schimbe. Prin decretul nr. 71 / 1948, din rațiuni politice, Ziua
Eroilor a fost stabilită la data de 9 mai, abrogându-se, astfel, toate prevederile anterioare.
Începând cu 1990, conducerea Ministerului Apărării Naționale a declanșat o amplă acțiune
reparatorie de reintroducere în armată a valoroaselor tradiții militare românești. Tot din acest
an, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.

În anul 1995, a fost adoptată Legea nr. 48 privind proclamarea Zilei Eroilor, iar prin Legea nr.
379/ 2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război se prevedea
cinstirea Zilei Eroilor cu prilejul sărbătorii Înălțării Domnului Iisus Hristos.

Oficiul Național pentru Cultul Eroilor și Biserica Ortodoxă Română poartă de grijă atât
mormintelor eroilor români din țară, cât și celor din străinătate. Asemenea cimitire se găsesc
în multe țări, unde soldații români au luptat în cele două războaie mondiale. Ungaria,
Republica Moldova, Ucraina, Italia, Germania, Federația Rusă, Austria, Bulgaria, Cehia sunt
câteva dintre țările în care se află cimitire ale eroilor români.
În vremuri mai apropiate de noi, la Ploiești, s-a ridicat, în anul 1993, o biserică cu hramul
„Înălțarea Domnului” pentru cinstirea celor 51 de tineri prahoveni care au murit în Revoluția
din 1989. Sfântul locaș mai este cunoscut și cu numele de „Catedrala Eroilor Tineri”, care au
murit pentru libertate. 

Ca un arc peste timp, în anul 2018, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri, a fost sfințită
Catedrala Mântuirii Neamului. Construită în ultimii 12 ani, Catedrala Națională este închinată
eroilor neamului din toate timpurile și credinței strămoșești, având hramurile „Înălțarea
Domnului” și „Sfântul Apostol Andrei”. „Neamul este etern prin cultul eroilor”, spunea marele
istoric Nicolae Iorga. Și adaug eu: cunoașterea și cinstirea trecutului ne ajută să ne construim
un viitor mai bun.

sursa:ziarullumina.ro

8. Alexandru Perța-Cuza, meşter în lemn din Târgu Lăpuşului (face asta de vreo şase
decenii), binecunoscut printre românii din comunităţile din jurul graniţelor pentru troiţele
lui.,cel a făcut peste 40 de troițe pentru aceștia, afirmă

“Am avut aşa un gând să mă duc la românii care sunt în afara graniţelor – dar nu la cei
care au plecat ca să câştige un ban, ci la cei care ţin românismul sus aici, în ţările din
jurul nostru – şi să le fac troiţe. În Republica Moldova am făcut vreo douăzeci. În
Transcarpatia am făcut porţile de la bisericile din satele româneşti şi vreo şaisprezece
troiţe. Am fost la Uzlin, şi am lucrat şi acolo o troiţă. Am pus troiţele mele în Banatul
sârbesc... Şi la Budapesta, că am auzit că românii au pus de două ori opinca acolo. Am
vrut să pun o troiţă acolo şi am pus-o singur, fără ajutorul băimărenilor, care mi-au spus
că nu se poate, că-s răi ungurii. Dar m-a ajutat Dumnezeu, am găsit un preot bun din
Timişoara şi cu el m-am dus şi am instalat-o, şi oamenii au fost bucuroşi.”