Sanctus Andreas

Monograia Comunei Sântandrei

 Dumitru Iuhas Nicolae Tăutu Ioan Filip

Sanctus Andreas
Monograia Comunei Sântandrei

Coordonatori
Augustin Ţărău şi Crăciun Parasca

EDITUA ARCA
Oradea 2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Augustin Ţărău şi Crăciun Parasca (coordonatori)

Monongraia comunei Sântandrei / Dumitru Iuhas, Ioan Filip, Nicolae

Tăutu. – Oradea: Arca, 2012
Bibliogr.

ISBN

Fotograii: Vasile Gheorghe, colec-

ţia Dumitru Iuhas şi colecţia Au-
gustin Ţărău
Coperta şi machetarea: Adrian Bu-
zaş
Responsabil de carte: Mircea Bra-
du
 O monograie a comunei Sântandrei, de care aparţine
şi satul Palota, este necesară, iind în acelaşi timp deosebit de
utilă prin abundenţa de date inedite pe care le furnizează.
Monograia reprezintă un arc peste timp, un act de
naştere a comunei noastre, prin care generaţiile îşi pot
cunoaşte trecutul şi prezentul, pentru a putea să-şi preigureze
viitorul.
Prin intermediul unei astfel de cărţi se materializează
până şi promisiunile noastre naive de copii, pe care nu am
apucat să le îndeplinim: oameni, locuri, întâmplări care nu
meritau să ie uitate îşi reiau locul în memoria colectivă, acolo
unde un gol răbdător aştepta parcă să ie umplut.
Locul unde te-ai născut şi crescut, locul unde omul şi-a
petrecut „amintirile din copilărie”, respectiv anii tinereţii
sau chiar toată viaţa, este locul cel mai rumos şi iubit din
lume, de care te leagă acel ceva inefabil. Este liantul deosebit
al cugetărilor şi aducerilor aminte că porţi un nume şi un
prenume, că eşti legat de un loc de naştere – comună, sat, oraş
- pe care trebuie să-l cinsteşti prin fapte, demnitate, muncă şi
onoare, astfel încât cetăţenii satului, comunei, să spună la o
întâlnire în grup, aievea sau într-un alt loc, „este de la noi din
sat, „este un băiat harnic”, „este de-al nostru”.

Ioan Mărcuş,
Primarul Comunei Sântandrei
 C UVÂNT ÎNAINTE
Întocmirea monograiei unei localităţi rurale
este o acţiune care prezintă importanţă din mai multe
puncte de vedere. Satisfacţia personală este deosebită
atunci când prin strădanie proprie poţi să-ţi lărgeşti
aria informaţiei cu privire la trecutul localităţii în care
munceşti şi trăieşti. Aceste satisfacţii se ampliică pe
măsură ce împărtăşeşti şi rodul strădaniilor cetăţe-
nilor din localitatea respectivă. Când aceştia ală că
localitatea lor are un trecut multisecular, muncesc cu
mai mult spirit de răspundere şi desfăşoară o activi-
tate mai eicientă în realizarea sarcinilor ce le revin
pentru ridicarea satului la condiţiile societăţii noas-
tre contemporane. Lucrarea monograică de faţă îşi
propune să prezinte într-o formă sintetică cadrul ge-
ograic al localităţii, cel care a permis omului să vie-
ţuiască aici din cele mai vechi timpuri, urmele vieţii
materiale, care dovedesc că acest teritoriu a fost locu-
it, modul în care aşezarea este atestată în documente
şi transformările prin care a trecut satul până în zilele
noastre, cu suferinţele din trecut ale populaţiei şi cu
bunăstarea de care se bucură ea în prezent.
În vederea întocmirii lucrării a fost consultat
un bogat material documentar. Ţinem să mulţumim
doamnei Alina Bădulescu, iica regretatului profesor
Nicolae Tăutu, care ne-a pus la dispoziţie arhiva pe
care eminentul dascăl a lăsat-o moştenire şi care ne-a
fost de un real folos pentru alcătuirea lucrării de faţă.
Considerăm că în felul acesta am izbutit să-i mate-
rializăm visul de a întocmi o monograie a comunei
noastre. Preocupări de acest gen a mai avut înainte de
anul 1970 şi Dumitru Iuhas, care a elaborat o primă
monograie a satului, lucrare cu care şi-a susţinut exa-
menul de absolvire a facultăţii.
S-au întreprins apoi cercetări asupra fonduri-
lor documentare păstrate de către Serviciul Bihor al
Arhivelor Naţionale, arhivele Consiliului Popular al
judeţului Bihor, arhiva Primăriei Sântandrei, arhiva
Şcolii din Sântandrei, au fost consultate lucrări de
specialitate din fondul livresc al Bibliotecii Judeţene
„Gheorghe Şincai” din Oradea şi din cel al Bibliotecii
Universitare din Cluj Napoca, au fost culese mărturii
ale oamenilor mai în vârstă din localitate.
Un sprijin important ne-a fost acordat de perso-
nalul primăriei, de edilul comunei, care ne-au sprijinit
cu materiale ilustrative. Ţinem să evidenţiem aportul
profesorului Ioan Filip, cu care ne-am sfătuit în re-
dactarea lucrării şi care şi-a adus o contribuţie deose-
bită în elaborarea unor capitole. Contribuţia noastră
personală constă în faptul că am adunat materialul
necesar întocmirii monograiei, l-am prelucrat şi in-
terpretat. O preocupare permanentă a noastră a fost
aceea că pe tot parcursul lucrării am căutat să reliefăm
rolul jucat de populaţia comunei, adevărata făuritoare
a istoriei, pentru făurirea unei vieţi mai bune şi mai
fericite. Pornind de la aceste considerente şi având în
vedere concluziile ample ce se pot desprinde din lec-
tura lucrării, care pot ajuta la înţelegerea prezentului
şi la scrutarea viitorului localităţii noastre, socotim
că acest studiu monograic este binevenit. Exprimăm
calde mulţumiri autorilor lucrării „Palota – Moşteni-
rea contelui Johann Maria Frimont”, 2004, sub redac-
ţia Dr. Bruncsak Istvan.
Autorii
 I.
C AdrUl NATUrAl

I.1. Aşezare geograică

Comuna Sântandrei este aşezată în partea de

vest a judeţului Bihor, la o distanţă de aproximativ
7 km de oraşul Oradea. În partea estică şi sud-estică
este delimitată de oraşul Oradea, în sud de comuna
Nojorid, în vest de comuna Girişu de Criş, iar în nord
de comuna Borş. Are o suprafaţă de 2801 ha, ceea ce
reprezintă 0,37% din suprafaţa judeţului, iind una din
cele mai mici comune ca întindere 1. Administrativ,
are în componenţa sa localităţile Sântandrei, satul de
reşedinţă, şi Palota, alată la o distanţă de 2 km vest.
Satul Sântandrei este aşezat pe pârâul Peţa,
aluent al Crişului Repede. Localitatea este străbătută
de drumul judeţean şi de calea ferată care leagă
municipiul Oradea de comuna Girişu de Criş.

Hotarele satului Sântandrei

În partea de răsărit a satului, după străzile noi „a
Păsărilor” şi „Broscăria”, se ală un teren arabil, cu
solul cel mai roditor, numit „Descheşea”, denumire
ce provine de la vecinătatea cu vechea presă de
ulei, omonimă, zidită din cărămidă şi elemente
de lemn pe malul pârâului Peţa. Podul peste Peţa,
care conducea la moară, era şi el ediicat din lemn.
Datorită nivelului ridicat de fertilitate a solului, şi a
proximităţii apei termale din Peţa, in jurul văii acesteia
s-au amenajat terenuri irigate pentru grădinărit. Tot
în partea de răsărit a satului se ală ferma „Iclod”,
care între cele două războaie mondiale aparţinea
domeniilor statului.În partea de sud a satului se
găsesc două parcele întinse, „Veljul Mic” situat pe II-a a solului. Aici se alau terenurile arabile cele mai
terasa I-a a solului, şi „Veljul Mare” situat pe terasa a întinse din întreg hotarul localităţii. Dacă între vatra
satului şi „Veljuţ” exista o diferenţă de nivel abia
1
Cf. datelor furnizate de Facultatea de Geograie din cadrul
Universităţii din Oradea sesizabilă, în schimb între „Veljuţ” şi „Veljul Mare”,
10 Sanctus Andreas

Harta comunei Sântandrei

Monograia Comunei Sântandrei
Planul Urbanistic General al comunei
diferenţa de nivel este atât de pronunţată încât la
transportul recoltelor din câmp către sat era
necesară înfrânarea roţilor căruţei sau ale carului,
la coborârea pantei pentru a evita răsturnarea
acestor atelaje.
Aici, în vale, străjuia o străveche fântână cu
cumpănă, săpată de gospodari pentru adăpatul vitelor
pe timpul verii. Ea asigura totodată apa de băut,
proaspătă, necesară lucrătorilor câmpului, întrucât
cele mai apropiate surse de apă potabilă se alau în sat,
la câţiva kilometri buni de ogoare.
La „Velj” însă te aşteptau două fântâni, cea „a lui
Iouji” şi cea „de la Pătrări”.
În partea de sud-vest a hotarului se ală parcela
„Vădas” (Vânători), cum o numeau locuitorii, care se
învecinează cu hotarul satului Palota, ai cărui locuitori
aveau ogoare în această zonă.
Cea mai sudică parte a hotarului era „Drumul
Hărşandului”, denumire ce evocă vechiul drum ce
lega odinioară localitatea Hărşand (azi în Ungaria)
de Oradea, având un traiect aproape liniar şi ca atare
mult mai scurt decât îmbârligata actuală şosea ce
leagă Oradea de Cheresig, Toboliu, Giriş şi Tărian.
În partea vestică satul se învecinează cu hotarul
pustei „Palota Veche”, unde se ala o presă de ulei la
care locuitorii satelor de la vest de Oradea aduceau
seminţe de loarea soarelui în vederea obţinerii
uleiului alimentar.
11
În nordul satului, în lunca Crişului Repede, se
ala o mică parcelă, numită „Fizeş”, unde creşteau
răchite. Din nuielele mai subţiri ale acestora localnicii
îşi împleteau coşuri, iar pe cele mai groase le foloseau
pentru împletitul gardurilor ce mărgineau grădinile
sau delimitau curţile gospodăriilor.
Peste Criş, spre nord, se ala „ferma Dosu”,
înzestrată cu teren arabil, cu o mică pădure, cu livadă
de pomi fructiferi şi cultură de viţă de vie. Lângă ea,
spre nord, era hotarul localităţii Sântion.
În partea nord-estică a satului, lângă păşunea
mare, se ala o parcelă de teren arabil, ce încă din
evul mediu s-a alat în posesia Prepoziturii Capitlului
Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, de unde
locuitorii au numit-o în vechime „Prepuşu” iar mai
târziu „Râturi”, după ce prin reforma agrară din 1921
o serie de localnicii au fost împroprietăriţi cu loturi
dezmembrate din acest trup de moşie. Pământul
de aici este adecvat culturilor cerealiere, mai ales a
porumbului, precum şi cultivării cartofului, ambele
oferind producţii foarte mari.
După al doilea război mondial, creşterea
demograică, alimentată ie pe calea sporului
natural, ie datorită mutării în sat a unor „venetici”,
a determinat autorităţile timpului să prevadă în
cadrul celei de a doua reforme agrare repartizarea
unui număr de locuri de casă pentru toţi aceşti noi
locuitori. În acest sens le-au fost repartizate loturi pe
12 Sanctus Andreas

Harta comunei Sântandrei

latura dinspre păşune a parcelei „Râturi”. La început
s-au construit câteva case răzleţe, apoi numărul lor
a tot crescut până s-a conturat o adevărată stradă,
dar care avea locuinţe numai pe o latură a ei. În
faţa caselor se ala păşunea mare, unde oamenii îşi
păşteau vitele mari, viţeii, caii, animale mici, găinile,
puii, gâştele, raţele.
unităţi geomorfologice: a) lunca Crişului Repede;
b) terasa I; c) terasa II; d) terasa III. Trecerea de la o
terasă la alta se face, în general, printr-o pantă lină de
3-4o, ceea ce nu inluenţează asupra lucrărilor agricole
şi nu conduce la procese de eroziune marcante.
I.3. Resursele de apă

I.2. Cadrul izico-geograic Reţeaua hidrograică de suprafaţă este

reprezentată, în primul rând, de râul Crişul Repede
Comuna este aşezată în totalitate în marea care trece la circa 500 m. în nordul comunei şi pârâul
Câmpie a Crişurilor, în lunca râului Crişul Repede Peţa, ce trece prin centrul satului Sântandrei. De
şi pe terasa T1, care prezintă un pod întins şi relativ asemenea, în hotarul satului este amenajat un iaz cu
neted. Macrorelieful îmbracă aspectul unei câmpii rol de regularizare.
slab fragmentate, cuprinzând zona de divagare a Apele freatice sunt legate de prezenţa
Crişului Repede, fragmentarea iind conturată de văi depozitelor deluviale în care acestea sunt acumulate.
seci, viroage, grinduri şi uşoare depresiuni2. Primăvara, când se suprapun căderile de precipitaţii
Ţinând seama de poziţie, s-au delimitat patru cu topirea zăpezii, ele apar la suprafaţă. În aprilie
terenurile se usucă, dar toamna aceste ape pot ajunge
2
I. Berindei, Gr. Pop, Judeţul Bihor, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1972, p. 25 din nou la suprafaţă. Pânza freatică se situează obişnuit
Monograia Comunei Sântandrei
la o adâncime cuprinsă între 1,7 m. în lunci şi 8-10 m.
pe terase, putând ajunge în unele locuri chiar până la
o adâncime de 20 m.
Apele de adâncime se găsesc în acvifere mai
profunde, între straturi impermeabile. Datorită
proximităţii oraşului Oradea, unde există un strat
termal de adâncime, aceste ape există şi pe teritoriul
comunei Sântandrei, iar pentru valoriicarea lor este
prevăzut un ştrand de nivel european, cu toate dotările
I.4. Structura geo-pedologică
Structura geologică este destul de neuniformă,
reprezentând mai multe feluri de roci mame,
reprezentate de tipuri aluvionare, pietrişuri, luturi.
Solurile aluvionare se formează în luncă pe un
material nisipos cu un subsol de pietrişuri.
Solurile cernoziomice şi brune se găsesc pe
terase aluvionare şi au diferite culori. Diversitatea
rocilor a determinat şi variaţia tipurilor de soluri în
cadrul unui teritoriu relativ mic.
Terasa I este ocupată de cernoziomuri alate
într-un stadiu incipient de degradare, uneori cu o
slabă podzolire, cu o uşoară lapoviştire. Terasele II şi
III conţin soluri brune, cu slabă degradare texturală
şi cernoziomuri incipient degradate. Terasa III este
vizibilă pe teritorul satului Palota. Aceste unităţi
geomorfologice sunt rezultatul depunerilor succesive
de material aluvionar adus de apele Crişului Repede3.
Din interacţiunea reunită a factorilor pedogenetici
şi locali au rezultat soluri complexe: a) Complexul
solurilor aluvionare; b) Complexul solurilor
cernoziomurilor; c) Complexul solurilor brune.
Fiecare complex conţine tipuri şi variaţii de so-
luri în diferite faze de evoluţie. Acestea sunt în general
soluri tinere, în formare, se grupează în trei entităţi:
a) grupa aproductivă a solurilor aluvionare; b) cea
care cuprinde o suprafaţă de 57,9 ha, a cernoziomu-
rilor; c) a solurilor brune, care ocupă o suprafaţă de
2608 ha.
În cadrul iecărui complex se întâlnesc tipuri
de soluri în diferite faze şi stadii de evoluţie, aşezate
pe diverse suporturi materiale. Fiindcă solurile au o
reacţie acidă, se recomandă pentru mărirea producţiei
folosirea îngrăşăminte cu reacţii iziologice alcaline.
3
Arhiva Primăriei Sântandrei, fond Organizarea teritoriului
agricol 1969, p. 1-47, în Memoriul alcătuit de Institutul de Studii şi
Proiectări pentru organizarea Teritoriului Agricol ( I.S.P.O.T.A ), Ti-
mişoara, 1955, p. 1-47
13
Folosinţa optimă a solului este aceea de teren arabil,
iar în lunca Crişului pentru cultura de legume.
Trebuie luate şi măsuri pentru îndepărtarea
excesului de apă în lunile cu precipitaţii bogate - mai
(68,9 mm) şi iunie (83,2 mm).
Caracterizarea agroproductivă a solurilor
Din cercetarea solului comunei Sântandrei
a rezultat o serie de tipuri şi varietăţi de soluri care
fac parte din complexul solurilor aluvionare, a
cernoziomurilor degresate levigate şi a celor brune.
Acestea pot i grupate în grupe agroproductive
unitare pentru folosirea lor optimă şi pentru sporirea
producţiei agricole, astfel:
- Grupa agroproductivă I cuprinde solurile
aluvionare slab, mediu şi puternic înţelenite,
ocupând o suprafaţă de 579 ha, putându-se separa
în două subgrupe, cea a solurilor aluvionare slab
înţelenite şi cea a solurilor aluvionare;
- Grupa agroproductivă II ocupă 2.608 ha, aceasta
cuprinzând complexul cernoziomurilor degra-
date în diferite stări de evoluţie şi solul brun.
Grupa I cuprinde soluri aluvionare cu grade
diferite de înţelenire, situate în lunca inundabilă
a Crişului Repede sau pe terasa primară a lui.
Compoziţia granulometrică are o textură suspoasă,
până la lutoasă. De aceea au o permeabilitate mare
pentru apă. Puterea de adeziune şi coeziune iind
mică, plantele pot pătrunde adânc cu rădăcinile în
sol, iar lucrările agricole se pot face manual sau cu
maşini de putere mijlocie.
Apa freatică iind la 1,5-4 m poate i greu folosită,
dar se poate iriga folosind apa din lunca Crişului.
Plantele care găsesc condiţii bune de dezvoltare
sunt secara, lupinul, cartoful, legumele ca: ardeiul,
vinetele, roşiile, morcovii, pătrunjelul, ţelina şi varza.
Pe suprafaţa inundabilă periodic poate i plantată cu
răchită sau pomi fructiferi, precum gutuiul. Arăturile
nu trebuie să ie mai adânci de 18-20 cm. Aratul
începe toamna şi se continuă primăvara. Îngrăşarea
solului se face optim toamna, folosindu-se gunoi de
grajd. Se folosesc şi îngrăşămintele chimice azotate şi
fosfatice, dar nu acide.
Grupa II cuprinde complexul cernoziomurilor şi
a solului brun, situate pe terasele primare, secundare
şi terţiare ale Crişului Repede. Apa freatică se găseşte
la o adâncime cuprinsă între 2-20 m. Au compoziţia
granulară luto-nisipo-mâloasă. Conţinutul în humus
e ridicat, iar saturaţia cu azot şi fosfor este medie. Au
14 Sanctus Andreas

fertilitate mijlocie. Sunt utilizate ca ogoare, iar în zona  1.700-2.500 m. - sol cretacic + marnă, calcare
solului brun pentru pomicultură. compacte;
Se cultivă cereale precum grâul, orzul, ovăzul,  2.500-3.000 m. - sol triasic + calcare compacte,
porumbul etc. Arăturile de bază sunt cele de toamnă, calcare dolomitice compacte.
adânci de 20-25 cm, cu îngroparea îngrăşămintelor Cu această ocazie au fost identiicate şi resturi de
organice. Îngrăşămintele chimice, carbonatul de fosile. Toate informaţiile ar indica vârsta tortomiară4.
calciu, se administrează în cantitate de 5000-6000
kg. la ha, dar şi cele azotate şi fosfate sunt necesare. I.5. Clima
În cazul ploilor abundente se recomandă amenajarea
canalelor de drenaj pentru îndepărtarea surplusului La fel ca toate localităţile judeţului Bihor,
de apă de pe sol, care afectează recolta. teritoriul comunei se caracterizează printr-un climat
În toamna anului 1965 s-au făcut prospecţiuni temperat-continental moderat, cu temperaturi medii
geologice, urmate în 1966 de săpături pentru anuale în jur de 100C, ajungând în timpul verii până
amplasarea sondei şi foraje în anul 1967. S-a săpat la 350C. Media de iarnă este de –10C, temperatura
până la 3000 de metrii adâncime, rezultatele obţinute coborând în iernile geroase până la –250C.
indicând următoarele straturi de sol: Conform datelor meteorologice înregistrate de
 0-1.300 m. - sol panonian + alternate de Staţia Meteorologică Oradea pe o perioadă de 35 ani
nisipuri ine, cu argile nisipoase cenuşii, (1891-1915 şi 1929-1940 ) unitatea se încadrează în
marne, nisipuri cu intercalaţii de lignit; formula climatică „Koppen est c.f.b.x”, adică de climă
 1.300-1.600 m. - sol sarmaţian + alternate de temperată, umedă, cu precipitaţii suiciente în cursul
argile marnoase intercalate de nisip; anului, cu temperaturi moderate.
 1.600-1.700 m. - sol tortorian + marne
compacte intercalate de nisip;
4
Datele ne-au fost furnizate de inginerul geolog de la sonda
din Sântandrei – n.n.
Fişa climatologică
Temperatura medie a aerului
interval staţiunea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anual
1915-1940 Oradea 1,9 0,5 5,9 10,8 16,1 19,5 21,5 20,6 16,4 11,2 5,5 0,5 10,6

Temperaturi decadale
I 1,8 -0,4 3,,3 9,2 17,3 17,5 21,9 23,4 18,3 11,6 7,4 3,6
decade II 2,3 2,5 4,9 12,0 16,2 19,6 24,2 22,3 16,4 8,8 6,4 0,8
III -0,4 0,9 8,2 15,1 17,9 19,2 20,9 20,4 13,6 9,5 5,5 -0,1

Temperaturi maxime şi minime absolute - interval 1890-1908 şi 1931-1940

maxim absolut 16,4 14,9 22,7 30,9 31,8 33,0 38,6 38,3 33,6 26,8 18,6 17,9 39,5
minim absolut -14,3 -22,0 -9,1 -1,3 2,2 6,8 8,4 6,8 4,2 2,7 -10,8 13,4 -26,2
amplitudinea 30,1 36,9 31,8 32,0 29,6 26,2 30,8 31,5 29,4 29,5 29,4 44,1 65,1

Numărul zilelor cu t0 sub 00C - interval 1927-1952

Temperaturi < 0o 123 123 123 123 123 123 123 123 123 123 123
scăzute <-10 o
22,3 18,6 14,6 1,8 0,6 8,0 1,8 20,2 93,9
<-20 o

Numărul zilelor cu to medie peste 200C

> 20o
Temperaturi ridicate Anual ≥ 25o = 98,8
> 25o

Numărul zilelor cu brume

1,4 3,7 3,8 0,6 0,3 0,5 1,7 3,9 2,3 15,9
Monograia Comunei Sântandrei 15

Aceasta înseamnă că regimul termic se situează
la nivelul de 10,80C. Temperatura medie lunară cea
mai scăzută a fost înregistrată în lunile decembrie
şi februarie, iind de 0,50C. În ianuarie 1953 ea
a coborât la -8,30C. Temperaturile medii lunare
cele mai ridicate au fost înregistrate în lunile iulie
şi august, iind de 21,50C, respectiv 20,60C. Media
lunară cea mai ridicată a fost de 25,40C, măsurată în
iulie 1953.
Amplitudinea temperaturilor medii lunare este
de 29,20C, deci destul de mare. Minima absolută s-a
înregistrat în decembrie 1933, iind de -24,60C, iar
maxima de 37,10C, în iulie 1931.
Amplitudinea între cele două extreme ajunge
astfel la 61,70C. Concluzia ce se desprinde este că
unitatea climatică locală se caracterizează prin ierni
blânde şi veri călduroase5.
5
Media climatică, pe anotimpuri, înregistrată la Staţia Mete-
Precipitaţiile înregistrează cantităţi medii anuale
de circa 580 mm, iind mai abundente primăvara şi
sărace în timpul verii. Deşi inluenţele oceanice sunt
evidente, circulaţia vestică este dominantă în atmosfera
înaltă, la nivelul solului dominând direcţia sudică, în
sezonul rece, şi estică, vara, datorită canalizării aerului
pe valea Crişului Repede.
Anul 1931 a fost cel mai bogat în precipitaţii cu
= 761,5 mm, iar cel mai sărac an în precipitaţii a fost
1947 cu = 544 mm. Cele mai bogate luni în precipita-
ţii sunt mai şi iunie, iar cele mai sărace sunt lunile ia-
nuarie şi februarie. Uneori se înregistrează luni şi fără
precipitaţii, cum s-a întâmplat în aprilie 1939.
orologică Oradea:
primăvara 10,90C
vara 20,50C
toamna 10,80C
iarna 0,90C

Precipitaţiile pe luni (în mm)

luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
precipitaţii 34,4 31,2 47,1 55,2 68,9 83,2 60,0 59,0 53,2 60,6 43,9 47.5

Precipitaţii medii lunare

interval staţiunea I II III IV V VI VII VIII IX X X1 XII anual
1915-1940 Oradea 32,6 30,5 43,4 55,2 68,8 81,9 57,7 62,8 55,1 60,0 42,0 41,3 635,8
1956 Oradea 32,6 43,4 48,4 37,9 53,2 94,2 41,3 32,7 45,2 37,0 21,6 64,5 514,7
media 32,6 34,1 44,7 50,4 63,8 85,4 51,8 54,4 52,3 53,1 32,5 41,1 524,9

Precipitaţii maxime in 24 ore

cantitatea mm 17,9 43,2 38,0 37,0 53,6 47,0 51,0 57,2 41,8 55,7 31,0 21,0 57,2
anul 1902 1948 1933 1897 1893 1932 1931 1949 1952 1939 1900 1815 1949

Precipitaţii decadale
Interval Decada I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
I 17,6 20,8 19,5 0,4 12,4 32,8 23,3 64,4 8,5 7,7 30,5 16,3
1947-1952 II 17,0 15,0 6,9 73,7 23,0 24,4 16,2 28,5 14,7 21,4 19,4 27,1
III 8,1 12 13,7 11,6 19,4 29,1 17,1 14,1 8,5 16,5 18,5 18,1

Numărul zilelor cu precipitaţii > 1 mm

Anual 81

Grosimea stratului de zăpada cm

1946-1952 19,1 18,3 5,6 4,0 5,3 3,9

Deicit sau excedent de umiditate

1946-1952 +15,8 +8,6 +10,2 +11,8 +14,4 +20,6 -7,8 -1,1 +0,1 +15,8 +9,8 +13,0

Umiditatea relativă a aerului ( % după higrometru)

1946-1952 82,5 83,5 70,5 71,1 66,5 69,7 64,0 65,0 73,0 76,7 86,0 91,0 70,5
16
Pot i deosebite două perioade anuale, una
secetoasă, în intervalul noiembrie-martie, şi alta
ploioasă, în intervalul mai-august. Repartiţia este
foarte bună pentru plante, pentru că în luna mai se
epuizează apa înmagazinată în sol, iar plantele se
dezvoltă pe seama apei provenită din precipitaţii.
Cantitatea de zăpadă căzută este mică şi nu formează
un strat protector pentru semănăturile de toamnă
decât arareori. Durata acoperirii solului cu zăpadă
este de 11-18 zile, suicientă însă pentru a înlătura
pericolul de îngheţ a semănaturilor de toamnă.
Regimul eolian
Direcţia vântului dominant este de la sud la
nord, fără a avea o dominaţie accentuată faţă de
ceilalţi curenţi de aer din alte direcţii. Viteza medie
a vântului este redusă, 4 m/s, iar situaţiile de calm
atmosferic sunt frecvente iarna şi toamna.
De remarcat este că austrul, care este un vânt
uscat, aduce vara valuri de căldură şi secetă. Brumele
sunt un pericol mare pentru culturi. Brumele târzii,
cele mai frecvente cad în general până la 6 aprilie,
iar cele timpurii în decada a II-a a lunii octombrie.
Excepţie a făcut anul 1953 când brumele târzii au
căzut şi în decada a II-a a lunii mai.
Concluzii asupra climei:
Climatul este temperat umed, cu precipitaţii
suiciente în cursul anului, cu temperaturi având
amplitudini mai mici. Plantele care se dezvoltă bine
în aceste condiţii sunt porumbul, cartoful, lucerna,
trifoiul, borceagul, mazărea, ovăzul, secara şi chiar
orezul. Plantele care ce se dezvoltă satisfăcător
Regimul vânturilor
Direcţia N NE E SE
Frecvenţa 7,8 13,4 6,4 7,05
Intensitatea 1,9 1,7 1,2 1,5
Interval ani Suma temperaturilor
Mart-Oct 37335,3
Mai- 3228,4
Formula climatică după Köppen
c.f.b.x.
Sanctus Andreas
sunt grâul, sfecla de zahăr, sfecla furajeră şi loarea
soarelui. Nu au condiţii de dezvoltare bumbacul şi
ricinul.
I.6. Particularităţi bio-pedogeograice
Vegetaţia caracteristică aparţine zonei stepei
şi silvostepei, dar care astăzi nu mai există în stare
naturală, modiicările introduse de factorul antropic
iind profunde. În prezent, vegetaţia dominantă este
reprezentată de întinsele culturi agricole. Pajiştile
prezintă o vegetaţie de ierburi rezistente unei uşoare
uscăciuni: Festuca, Poa etc.
În teritoriul satului se găsesc plante adaptate
la diferite condiţii bio-pedogeograice ale luncilor
şi teraselor. În cadrul acestora se găsesc numeroase
microformaţii. Enumerăm câteva grupuri de
itocenoze mai importante: Alopecurus pratensis -
coada vulpii; Poa bulbosa – iricea; Bromus glomerata
– golomat; Trifolium repens - trifoi alb; Gynodon
dactylon - pir gros.
Dintre buruienile întâlnite mai frecvent în culturi
agricole se remarcă următoarele: Rubus caesis - mur
de mirişte; Setaria viridis - mohor verde; Gynodon
dauctylon - pir gros; Agropirm repens – pir; Cyrsium
arvense – pălămida.
Dintre pomii fructiferi, caisul, nucul, cireşul,
vişinul, doar prunul se dezvoltă mai bine.
Între animale, speciice sunt rozătoarele, la care
se adaugă numeroase păsări. Comuna nu este expusă
unor fenomene de risc care să conducă la degradarea
solurilor, remarcându-se doar tasarea solului, ceea ce
duce la stagnarea apelor de precipitaţii.
S SV V NV calm total
9,05 13,2 4,5 10,4 28,0 100 %
2,2 2,4 1,9 1.7 -
Temperatura medie pe interval Suma precipitaţiilor
15,2 489,9
17,6 43,6
II.
P OPUlAŢIA COMUNEI
Lipsa documentelor de stare civilă, pentru
o perioadă îndelungată de timp, face ca evoluţia
demograică a populaţiei comunei să nu poată i
analizată precis decât de pe la sfârşitul secolului
al XIX-lea. Lucrurile se vor schimba începând cu
anul 1895, când activitatea de stare civilă a fost
transferată în sarcina primăriilor. Ca atare, pentru o
mai idelă descriere a dinamicii demograice, cu toate
componentele acesteia, am fost nevoiţi să apelăm la
izvoarele documentare întocmite şi păstrate de către
cultele religioase, precum şi la datele statistice oferite
de recensămintele coordonate de regimul austro-ungar
în deceniile care au încadrat pragul dintre secolele XIX
şi XX, cu rezervele de rigoare faţă de tendinţele de
nivelare etnică şi confesională practicate de guvernele
de la Budapesta, în cadrul politicii de maghiarizare a
tuturor populaţiilor nemaghiare din raza de competenţă
teritorială pe care o gestionau.
II.1. Particularităţi demograice
Matricolele şi conscrierile întocmite de Parohia
Greco-Catolică Sântandrei acoperă o perioadă de
timp ce se întinde între anii 1817-1908 şi se referă
nu numai la starea de lucruri înregistrată în parohie
(matre), ci şi la cele din iliile şi prediile subordonate
acesteia, precum iliile Palota Nouă (Új Palota) şi
Sântion (Szent János), şi prediile (sălaşurile) Vădas
(Vadász), Palota Veche (Ö Palota), Mindszent, Iklod,
Mizska, Vergye, Gugyri şi Besenyö, locuri în care
vieţuiau credincioşi români uniţi.
Matricola „botesaţilor şi repausaţilor” ţinută între
anii 1817 şi 1854 ne indică faptul că în intervalul
de timp al celor 38 de ani, în care au fost făcute
înregistrările, localitatea a cunoscut 21 ani de spor
demograic în care numărul naşterilor l-a depăşit pe
cel al deceselor, 16 ani de regres, în care raportul a fost
inversat din pricina vicisitudinilor care s-au abătut
asupra populaţiei, şi un an echilibrat, 1838, când
numărul naşterilor a fost egal cu cel al deceselor.
Astfel, în 1817 s-a înregistrat un spor de +3 (10
naşteri şi 7 decese), în 1818 un spor de +20 (50 naşteri
şi 30 decese), în 1819 un spor de +12 (42 naşteri şi
30 decese), în 1820 un spor de +34 (50 naşteri şi
16 decese), în 1821 un spor de +22 (42 naşteri şi
20 decese), în 1822 un spor de +31 (56 naşteri şi
25 decese), în 1825 un spor de +22 (57 naşteri şi
35 decese), în 1826 un spor de +18 (61 naşteri şi 43
decese), în 1832 un spor de +2 (46 naşteri şi 44 decese),
în 1834 un spor de +32 (63 naşteri şi 31 decese), în
1835 un spor de +1 (40 naşteri şi 39 decese), în 1838
un spor de +14 (52 naşteri şi 38 decese), în 1840 un
spor de +3 (49 naşteri şi 46 decese), în 1844 un spor
de +26 (59 naşteri şi 33 decese), în 1845 un spor de
+24 (60 naşteri şi 36 decese), în 1846 un spor de +12
(50 naşteri şi 38 decese), în 1847 un spor de +10 (40
naşteri şi 30 decese), în 1848 un spor de +18 (51
naşteri şi 33 decese), în 1851 un spor +8 (47 naşteri
şi 39 decese), în 1852 un spor de +11 (48 naşteri şi
37 decese), iar în 1853 un spor de +8 (45 naşteri şi
37 decese).
Anii de regres demograic coincid cu perioadele
de foamete şi cu cele în care au bântuit epidemiile de
holeră din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Astfel,
în 1823 s-a înregistrat un regres de -5 (45 naşteri
şi 50 decese), în 1824 un regres de -8 (40 naşteri
şi 48 decese), în 1827 un regres de -3 (54 naşteri
şi 57 decese), în 1828 un regres de -1 (53 naşteri
şi 54 decese), în 1829 un regres de -18 (29 naşteri
şi 47 decese), în 1830 un regres de -24 (46 naşteri
18 Sanctus Andreas

şi 70 decese), în 1831 un regres de -22 (44 naşteri
şi 66 decese), în 1836 un regres de -3 (40 naşteri
şi 43 decese), în 1837 un regres de -15 (34 naşteri
şi 49 decese), în 1839 un regres de -5 (54 naşteri şi
59 decese), în 1841 un regres de -1 (42 naşteri şi 43
decese), în 1842 un regres de -55 (41 naşteri şi 96
decese), în 1843 un regres de -11 (32 naşteri şi 43
decese), în 1849 un regres de -24 (44 naşteri şi 68
demograic a fost atins în anul 1820 (+32) când la 50
de naşteri s-au înregistrat doar 16 decese.
De cealaltă parte, perioade de regres demograic
constant au fost înregistrate între anii 1823-1824, cu
un vârf de -8 în 1824, între 1827-1831, cu un vârf de
-24 în 1830, între 1836-1837, cu un vârf de -15 în 1837,
între 1841-1843, cu un vârf de -55 în 1842, şi 1849-
1850, cu un vârf de -24 în 1849. Maximul regresului

dinamica natalităţii şi mortalităţii în intervalul 1817-1854

160
140
120
100
număr

80
60
40
20
0
1817

1819

1821
1823
1825

1827

1829

1831

1833

1835

1837
1839

1841

1843

1845

1847

1849

1851
1853
anii

naşteri decese

decese), în 1850 un regres de -9 (44 naşteri şi 53
decese), iar în 1854 un regres de -8 (40 naşteri şi 48
Perioade de spor demograic constant au fost
înregistrate în intervalul 1817-1822, cu un vârf de +34
în 1820, între 1825-1826, cu un vârf de +22 în 1825,
între 1832-1835, cu un vârf de +32 în 1834, între
1844-1848, cu un vârf de +26 în 1844, şi între 1851-
1853, cu un vârf de +11 în 1852. Maximul sporului
demograic a fost atins în anul 1842 (-55) când la 41
de naşteri s-au înregistrat 96 decese1. Balanţa celor 38
de ani de monitorizare demograică indică un spor de
+119 (1747 naşteri şi 1628 decese).
Un al doilea document bisericesc, Matricola
1
Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei, Matricola bote-
saţilor şi repausaţilor 1817-1854

dinamica natalităţii şi mortalităţii în intervalul 1855-1880

160
140
120
100
număr

80
60
40
20
0
55

57

59

61

63

65

67

69

71

73

75

77

79
18

18

18

18

18

18

18

18

18

18

18

18

18

anii

naşteri decese
Monograia Comunei Sântandrei
„botesaţilor şi repausaţilor” ţinută între anii 1855 şi 1880
ne indică faptul că nici în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea dinamica populaţiei nu a fost scutită de
şocurile regresului demograic, în ciuda progreselor
înregistrate de societate pe linia implementării unor
norme de igienă şi sănătate. Este posibil ca populaţia
românească a imperiului să nu i făcut parte din
categoria beneiciarilor acestor progrese din pricina
situaţiei sociale inferioare în care a fost menţinută pe
mai departe de către administraţia maghiară.
Datele statistice ilustrează cu prisosinţă o atare
realitate. Pe parcursul celor 26 de ani în care au fost
ţinute înregistrările, sunt evidenţiaţi numai 11 ani cu
spor demograic, în vreme ce restul de 15 ani indică
un regres demograic constant şi galopant.
Astfel, în 1855 s-a înregistrat un spor de +11
(63 naşteri şi 52 decese), în 1856 un spor de +16
(55 naşteri şi 39 decese), în 1857 un spor de +10
(52 naşteri şi 42 decese), în 1858 un spor de +12 (54
naşteri şi 42 decese), în 1861 un spor de +6 (58 naşteri
şi 52 decese), în 1865 un spor de +7 (45 naşteri şi 38
decese), în 1868 un spor de +1(38 naşteri şi 37 decese),
în 1876 un spor de +13 (44 naşteri şi 31 decese), în
1878 un spor de +5 (50 naşteri şi 45 decese), în 1879
un spor de +6 (52 naşteri şi 46 decese), iar în 1880 un
spor de +1 (43 naşteri şi 42 decese).
În ce priveşte anii de regres demograic, în 1859
s-a înregistrat un regres de -9 (56 naşteri şi 65 decese),
în 1860 un regres de -14 (44 naşteri şi 58 decese),
în 1862 un regres de -20 (33 naşteri şi 53 decese),
în 1863 un regres de -42 (47 naşteri şi 89 decese, în
1864 un regres de -3 (34 naşteri şi 37 decese), în 1866
un regres de -2 (39 naşteri şi 41 decese), în 1867 un
regres de -4 (39 naşteri şi 43 decese), în 1869 un regres
de -5 (41 naşteri şi 46 decese), în 1870 un regres de
-13 (34 naşteri şi 47 decese), în 1871 un regres de -28
(36 naşteri şi 64 decese), în 1872 un regres de -41
(39 naşteri şi 80 decese), în 1873 un regres de -41
(44 naşteri şi 85 decese), în 1874 un regres de +17
(29 naşteri şi 46 decese), în 1875 un regres de -32 (41
raportul naşteri-decese între 1855-1880
naşteri
decese
19
naşteri şi 73 decese9, iar în 1877 un regres de -16 (35
naşteri şi 51 decese).
În ansamblu, au fost înregistrate două perioade
de spor demograic constant, între anii 1855-1858,
cu un vârf de +16 în 1856, şi 1878-1880, cu un vârf de
+6 în 1879. În schimb au fost înregistrate numai puţin
de patru intervale de timp în care nivelul mortalităţii
l-a întrecut pe cel al natalităţii. Între anii 1859-1860 a
fost atins vârful de -14 (în 1860), între 1862-1864 a
fost atins vârful de -42 (în 1863), între 1866-1875 a
fost atins vârful de -4 (în 1867), iar între 1869-1874 a
fost atins vârful de -41 consecutiv în anii 1872 şi 18732.
Balanţa celor 26 de ani de monitorizare demograică
indică un spor de -199 (1344 decese şi 1145 naşteri).
Conform conscripţiei din 1845, Sântandreiul
număra 139 de case care erau locuite de 159 de
persoane (háznépek). La vremea respectivă localitatea
avea în continuare statutul unei aşezări rurale, ce-i
drept, oarecum avantajată de apropierea ei faţă de
Oradea, numărând 113 familii de agricultori liberi şi
54 de jeleri cu case care se ocupau cu grădinăritul (lakó
és kertiszek). Numărul celor cu alte ocupaţii se reducea
numai la şase persoane, numiţi în document „cetăţeni
şi meseriaşi” (polgárok és kérmüvesek), plus două
slugi de origine germană. După cum se poate vedea
elementele de modernitate au pătruns destul de greu
în viaţa economică şi socială a oamenilor, situaţie care
de altfel putea i întâlnită în întregul Ardeal.
După etate, în sat existau 177 copii, dintre
aceştia 161 erau de sex bărbătesc cu o vârstă cuprinsă
între 1-17 ani. Dintre bărbaţi 112 erau căsătoriţi, 10
erau necăsătoriţi sau văduvi. Numărul femeilor se
ridica la 362. ca structură confesională, în sat trăiau
344 greco-catolici, 4 calvini, 3 israeliţi şi 1 ortodox3.
La cererea notarului comunal, în aprilie 1879
preotul locului a întocmit un raport demograic
pentru anul anterior, conform căruia în 1878 se
născuseră în sat 27 băieţi şi 23 fete şi decedaseră 45
de credincioşi4.
În anul 1881 localitatea Sântandrei avea 186
case, cu un număr de 722 locuitori, din care 382
români, 317 maghiari, 4 germani, 5 evrei şi 14 de alte
2
Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei, Matricola bote-
saţilor şi repausaţilor 1855-1880
3
Arhiva Pisericii Greco-Catolice, Matricole pe anii 1817-1 no-
iembrie 1845, Tomul II şi III
4
Din 1 noiembrie 1851 anul bisericesc începea la 1 noiem-
brie
20
naţionalităţi5. În anul 1896 erau 889 locuitori români,
maghiari şi evrei, iar statistica din anul 1897 ne oferă
o imagine şi asupra stării materiale a locuitorilor.
Existau 183 gospodării care însumau o suprafaţă de
5090 jugăre cadastrale de teren arabil, râturi, păşuni,
pădure, inundabil şi teren neproductiv. În 1884 se
găseau 139 de case, care înglobau 158 de gospodării
şi 746 de locuitori6. În 1886 sunt menţionaţi 986
de locuitori, din care 723 români, 163 maghiari, 52
germani7.În 1892 moşierul Lanyi şi-a vândut moşia
inginerului Pekanonics.
Statisticile oiciale de la începutul secolului
al XX-lea ne arată că populaţia localităţii se înscria
pe un vector ascendent 8. Astfel, în anul 1900 sunt
recenzaţi un număr de 1624 locuitori, iar în 1910
erau 1881 locuitori. Numărul caselor de locuit se
cifra la 233, ceea ce ne arată că familiile dispuneau de
copii numeroşi. Starea lor materială precară ne este
relevată de faptul că din numărul de 1624 locuitori
numai 43 persoane aveau drept de vot, votul iind
cenzitar la acea vreme9.
În perioada anilor 1900-1910 au fost înregistrate
în sat 799 de naşteri şi 455 de decese. Cu alte cuvinte
sporul demograic a înregistrat plusuri an de an,
vârful acestuia iind atins în 1902 cu +58 (95 naşteri
şi 37 decese) datorită ameliorării condiţiilor de trai
şi igienă a sătenilor. Media anuală a căsătoriilor s-a
cifrat la 17, cea a născuţilor la 80, cea a decedaţilor
la 46, sporul natural mediu anual situându-se la +34.
Populaţia statornică a satului la 31 decembrie 1910 se
cifra la 1881 sulete.
În 1913 satul număra 280 de case, iar familii
circa 350. Terenul era insuicient, mai ales că familiile
numărau cam opt membri iecare. Din această cauză
o parte a populaţiei era nevoită să se angajeze pe
pământurile marilor moşieri care stăpâneau fermele
Iclod, Ioşia şi la fermele Beşeneu şi Palota.
Peste şase ani Sântandreiul, cu pustele Iclod şi
Ioşia, va număra 1624 de sulete, dintre care 1117
erau români, restul maghiari, evrei şi ţigani10. Sub
regimul românesc, în 1929, pe fondul transformărilor
5
C. Martinovici, N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatu-
lui şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, 1922, p. 15
6
Martinovici şi Istrati N., Op. cit, p. 15
7
Nagy Sandor, Op. cit, p. 73
8
Sipos Orbán, Biharvármegye a népesedési, vallási,nemzetiségilés
közoktatási statisztik szempantjából, Oradea, 1903, p. 62.
9
Arhivele Consiliului Popular Sântandrei, Acte de stare civilă
10
Arhivele Parohiei Sântandrei, Recensământul populaţiei
Sanctus Andreas
sociale impuse de reforma agrară, populaţia va spori
până la 2012 locuitori11.
La recensământul din 1930 comuna a înregistrat
o dublare a populaţiei, aceasta ajungând la 4262
sulete, din care 2115 bărbaţi şi 2174 femei, iar în 1932
un nou spor o va propulsa la 4574 sulete. După etnie,
2883 locuitori erau români, 1283 unguri, 67 germani,
27 evrei, 19 ţigani, 18 bulgari, 5 sârbi, 3 slovaci şi 2
ruşi, după limba maternă 2759 erau români, 1419
unguri, 42 germani, 17 bulgari, 11 evrei vorbitori ai
dialectului idiş, 4 slovaci, 3 ruşi, 2 sârbi şi 5 care nu
şi-au declarat limba maternă. În sat locuia un supus
străin şi 53 de aspiranţi la cetăţenia română.
Sub aspectul stării civile, existau un număr de
918 bărbaţi căsătoriţi şi 923 femei căsătorite, 41 de
bărbaţi văduvi şi 173 de văduve, 1143 burlaci şi 1038
femei nemăritate, 4 bărbaţi care nu şi-au declarat
situaţia conjugală şi 2 femei alate în aceeaşi postură.
Pe grupe de vârstă populaţia masculină înregistra
380 de indivizi cu vârste între 0-6 ani, 262 cu vârste
între 7-12 ani, 307 cu vârste între 13-19 ani, 1092 cu
vârste între 20-64 ani, 12 peste 65 de ani şi 12 indivizi
care nu şi-au declarat vârsta. Populaţia feminină
înregistra 339 de femei cu vârste între 0-6 ani, 287
cu vârste între 7-12 ani, 330 cu vârste între 13-19
ani, 1120 cu vârste între 20-64 ani şi 11 care nu şi-au
declarat vârsta.
Sub aspect imobiliar, existau 1024 de proprietăţi
particulare şi 887 de clădiri. Cu domiciliu lotant au
fost înregistraţi 36 de bărbaţi şi 18 femei12.
În timpul celui de-al doilea război mondial
populaţia va cunoaşte o scădere temporară, ca după
eliberare numărul locuitorilor să crească din nou.
Potrivit recensământului din anul 1956 localitatea
număra 2146 locuitori, iar după trei ani 3129
locuitori13, pentru ca în anul 1972 să numere 3142 de
locuitori14. Populaţia evreiască a dispărut în timpul
războiului, iind ridicată şi internată în lagărele
de exterminare de către autorităţile maghiare de
ocupaţie.
Dinamica şi schimbările din structura populaţiei
pot i surprinse pe baza informaţiilor statistice oferite
de recensămintele din anii 1880, 1900, 1930, 1956,
11
Arhivele Parohiei Greco-Catolice, Matricole de stare civilă
12
Dr. Sabin Manuilă, Recensământul general al populaţiei
României, din 29 dec. 1930, vol I, partea I-II, 296-553.
13
Anuarul statistic al regiunii Crişana, Bucureşti, 1960,
pag.30.
14
Arhivele Consiliului Popular Sântandrei. Recensăminte.
Monograia Comunei Sântandrei 21

1966, 1977, 1992 şi2002. Nicolae (Hontpázmán) şi nobilul Gregen Geregye,

După cum se poate observa, atât pe baza cifrelor după ce posesia le fusese uzurpată de către rebelul
ilustrate în statistică, cât şi pe sinusoidele graicului, Toma de Kany, ulterior osândit la moarte16.
populaţia a cunoscut un trend uşor ascendent până Conform unor înscrisuri din secolul al XIII-

Anii 1880 1900 1910 1930 1956 1966 1977 1992 2002
Sântandrei 986 1624 1881 4262 2077 2956 3101 2631 3412
Palota 512 649 643 620 824 799 881 983 565
Total comună 1498 2273 2524 4882 2901 3764 3982 3614 3977

dinamica populaţiei în intervalul 1880-2002

12000

10000

8000
număr

6000
16
Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-
4000 nia vol. a II, p. 202
2000

0
1880 1900 1910 1930 1956 1966 1977 1992 2002
anii

Sântandrei Palota Total

în anul 1910, apoi o creştere fulminantă, cu un vârf

înregistrat în 1930, ca urmare a împroprietăririi
cu terenuri, în urma reformei agrare, a unui număr
mare de alogeni pe hotarele Sântandreiului, o curbă
descendentă, cu un minim în 1956, ca urmare a
declanşării procesului de colectivizare a agriculturii şi
implicit de migraţiune a proletariatului agricol către
centrul industrial al Oradiei, o relativă stabilizare a
dinamicii, cu o uşoară scădere a populaţiei în 1992,
determinată de plecarea tineretului în străinătate,
urmată de o relansare a natalităţii către 2002.

II.2. Comunitatea germană din Palota

Localitatea Palota este atestată documentar în

anul 1214 sub numele „Palatium”, adică „Palatul”, ca
aparţinând neamului Hontpázmán15, iar în 1279 sub
cel de „Deerspalataya castrum”, adică „cetatea Palotei”,
într-un document emis de regele Ladislau, prin care
erau repuşi în drepturi asupra aşezării voievodul

15
Jako Zsigmond, Biharmegye a török pustitás elöt, Budapes-
ta, 1940, p. 314
22
lea, proprietatea satului va i transferată de către
episcopul romano-catolic de Oradea, în calitatea
sa de comite suprem, familiei nobiliare Czibak în
schimbul obligării acestuia de a ridica un steag de
luptă (detaşament) în caz de nevoie. Un descendent al
acestui neam, Imre Czibak, va ocupa între anii 1527-
1536 scaunul episcopal al Oradiei. În 1552 aparţinea
nobilului „Petri Czibak” care deţinea aici 6 ½ porţi
iobăgeşti cu cel puţin 39 de sulete.17
Austriecii nu o menţionează în conscrierea
din 1692, aşezarea iind pustiită încă de la primele
incursiuni ale turcilor în Bihor. Aşezarea va mai i
însă amintită documentar în următoarele decenii,
chiar dacă nu a mai fost repopulată, în categoria
„pustelor” sub numele Palota Veche (Ö Palota),
până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, când
Curtea imperială va începe derularea unui proces de
colonizare şi de reintroducere în circuitul economic
a vechii puste.
Evoluţia demersului început de administraţia de
la Viena şi continuat de contele Johann Maria Frimont
a făcut obiectul cercetărilor istorice întreprinse de
parohul din Palota, dr. Bruncsák Istvan, secretar
episcopal, cu sprijinul profesorilor Hornung Ferenc,
Nilgesz Janos şi Serdult Sandor, efort materializat
într-o monograie a satului18. Domnul Hornung
Ferenc, cel care a văzut pentru ultima oară documentul
fundaţional al satului, intitulat „Liber Rationum
Ecclesiae Parochialis Uj Palota-ensis”19, indică
momentul naşterii comunităţii germane din Palota
Nouă în anul 1786 când, la ordinul împăratului Iosif
al II-lea, Consiliul Administraţiei din Buda va emite
decizia de liberă colonizare a unor familii germane
provenind din diferite zone ale imperiului.
Locul de întâlnire a familiilor care au optat
pentru emigrare a fost stabilit în oraşul Ulm, din
landul Suebia, dar acestea nu erau de origine şvabă.
Cei mai mulţi veneau din Principatul Pfalz, de pe
malul Rinului. Primele 25 de familii ajunse la Palota
Veche, însumând 123 de sulete, au fost înregistrate
în registrul „Historia Domus”. De pe teritoriul
Episcopiei de Mainz au venit familiile Nicolaus
Dörner, Heinrich Gerlach şi Adam Hornung, din
17
Liviu Borcea, Conscrierea Comitatului Bihor din 1552, în Cri- i se aplica o pedeapsă corporală, iar la cea de a treia
sia nr. XXIV din 1994, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1994, recidivistul era predat primarului satului.
p. 245
18 „
Palota –Moştenirea contelui Johann Maria Frimont, 2004
19
„Cartea contabilă a comunităţii parohiale din Palota Nouă” – catolici, 26 greco-catolici, 18 ortodocşi, 1 lutheran, 3
n.n.
Sanctus Andreas
Baden familiile Hyeronimus Fernbach, Michael
Kindle, Iosef Oswald şi Jakob Köting, din Principatul
Aspach familiile Johann Hofmann, Jakob Brücher şi
Heinrich Schmidt, iar din Alsacia familiile Wilhelm
heiss şi Peter Tom.
Alte familii germane sunt originare din jurul
oraşului Eger (Agria), precum Martin Nilges, Jakob
Holtzmann, Josef Polman şi Peter Heilmann. Satul
a fost ridicat la rangul de comună în jurul anului
1790, ocazie cu care aşezarea a primit libertatea
de a-şi confecţiona pecete pentru autentiicarea
documentelor emise de administraţia locală, cu
legenda: „SIGILLUM: POSS; UJ: PALOTA 1790”,
adică „Sigiliul posesiunii Palota Nouă”. Până în anul
1819, când satul a intrat în proprietatea contelui
Johann Maria Frimont, el a ţinut de Tezaurariatul
statului (Erariul).
Coloniştii au fost cu toţii catolici. Până la 1
ianuarie 1810, când localnicii şi-au întemeiat o
parohie proprie, ei participau la slujbele religioase
ţinute în parohiile orădene. Primul paroh a fost
Zángh Boldizsar, care a amenajat o capelă în incinta
şcolii satului, aşezământ despre care parohul orădean
hezaronich Gabor aminteşte, cu ocazia festivităţii
de predare a postului, că nu dispunea de nici un fel
de avere. Zidirea noului ediiciu bisericesc s-a putut
împlini în 1824, în special prin contribuţia bănească
a contelui Frimont.
Anul 1851 a fost declarat de papa Pius al IX-lea
ca an sfânt. Jubileul mondial a fost organizat la Palota,
între 24 martie şi 6 aprilie. La festivitatea de închidere
a evenimentului s-a adunat întreg satul, inclusiv
bolnavii. Oamenii s-au împăcat între ei, cârciumile
n-au mai fost frecventate, iar băutura nu s-a consumat
decât acasă. Liniştea, dragostea şi pacea au dominat
întreaga comunitate.
Cu această ocazie, parohul Nyáry Ferenc l-a
convins pe primarul satului să ia o hotărâre de
sancţionare a expresiilor jignitoare aduse la adresa
divinităţii. Textul hotărârii, în limba germană, a fost
aişat pe uşa bisericii şi a avut efect printre localnici.
Cel care era prins înjurând plătea la prima abatere
o amendă pecuniară, banii împărţindu-se ulterior
săracilor satului, la a doua abatere contravenientului
În 1851 locuiau în Palota Nouă 403 romano-
calvini şi 51 de „schismatici”, iar în pusta Palota Veche
Monograia Comunei Sântandrei 23

Biserica din Palota

Sigiliul Comunei Palota Nouă

5 romano-catolici, 21 greco-catolici, 8 ortodocşi, 14

calvini şi 8 israeliţi20.

20
Schematismus Venerabilis Cleri Dioecesis Magno-Vradinensis
L. R. Pro Anno MDCCCLI, Typis Aloysii Tichy, M. Varadini, Sigiliul Comunei Palota Nouă
1851, p. 36
24 Sanctus Andreas

şi italiene, cu sclipiri de diamant.

În zilele de după înmormântarea contelui (26
decembrie 1832), soţia acestuia s-a preocupat de
îngrijirea bisericii. Prin testament contele a stipulat
urmaşilor săi obligaţia de a întreţine biserica pe care a
ctitorit-o, parohia şi şcoala. Până în anul 1847 văduva
Nilterpacher Katalin a fost protectoarea moşiei, după
care sarcina a fost preluată de iul Frimont Adalbert
(Bela) şi iica heodora, măritată mai târziu cu
moşierul Lónyai András.
Tânărul conte Frimont Adalbert a fost un om de
o vastă cultură şi totodată o ire amabilă, calităţi care
l-au făcut pe tatăl său să-l excludă de la moştenire. O
ghicitoare din Paris i-a prevestit tânărului că va sfârşi
răpus de un glonţ. Părintele său, un caracter pe cât
de sever pe atât de superstiţios, a căutat de atunci
să-l păzească de armele de foc. L-a ţinut departe de

Contele Johann Maria Frimont

Centenarul îniinţări satului a fost sărbătorit în

1875. Bilanţul realizărilor comunităţii germane putea i
ilustrat prin îniinţarea parohiei proprii, prin zidirea unei
biserici noi, dar şi prin bunăstarea celor 65 de gospodării
Înscripţia de pe mormântul lui Frimont
pe care le-au durat în noua lor patrie. Numărul acestora
a crescut în 1900 la 85, iar numărul populaţiei a crescut
la 649 de sulete. (Borovszki, 160).

Viaţa şi activitatea contelui Johann Maria

Frimont
Cunoscutul scriitor orădean Tabéry Géza
aminteşte în paginile revistei „Új Idök”, apărută în anii
1940, despre un „conte bihorean uitat”, dar cunoscut
şi respectat în Europa, Johan Maria Frimont, născut
la 3 ianuarie 1759 în Finsterling, Germania.
A slujit mult timp în armată, iar pentru serviciile
aduse împăratului va i ridicat la demnitatea de conte de
Palota, ocazie cu care i se va atribui un domeniu alcătuit
din comuna Palota şi alte cinci sate bihorene. Pe moşia
din Palota a zidit o splendidă biserică, monumentală,
unde-şi doarme somnul de veci într-un cavou săpat
sub biserică. Pe mantia lui vişinie străluceau cele mai
înalte decoraţii ale demnitarilor europeni din acele
vremuri. Pe lângă decoraţiile monarhilor Leopold şi
Maria Tereza, mai deţinea decoraţii ruseşti, englezeşti
Mormântul contelui Johann Maria Frimont
Monograia Comunei Sântandrei 25

educaţia militară, foarte la modă în acele timpuri, şi i-a

interzis să participe până şi la vânători, o preocupare
prin esenţă destinată clasei nobiliare. După moartea
tatălui său, tânărul conte a ignorat nefasta prorocire şi
a participat la mai multe partide vânătoare organizate
în pădurile din jurul satului Copăcel. Destinul avea
să-l poarte la Viena, unde l-a vizitat pe renumitul
armurier Springer. Când Frimont Adalbert tocmai
intra pe uşa atelierului, armurierul prezenta o armă
unui client, întâmplarea făcând ca aceasta să se
descarce accidental în fruntea contelui.
Se spune că Divinitatea l-a pedepsit în felul acesta
pe bătrânul conte pentru viclenia de care a dat dovadă
pe parcursul întregii lui vieţi şi astfel, prin moartea
Palatul Frimont din Oradea (1850), azi dispărut
contelui Frimont Béla, ultim prinţ de Antrodocco, s-a
stins irul acestei familii pe linie bărbătească. Oricum
bătrânul conte, care a întemeiat şi fundaţia ce-i va
purta numele, prevăzuse testamentar ca averea să-i ie
moştenită pe linie femeiască. Din căsătoria cu Lónyai
András, iica heodóra Frimont a avut mai mulţi
copii, însă numai un singur băiat, pe Tivadar.
Blestemul a continuat să urmărească pe mai
departe familia. Mai întâi heodóra îşi va pierde
soţul pe 4 noiembrie 1863 la Viena, după care pe
unicul său iu, Lónyai Tivadar, la numai 39 de ani,
cel care conducea moşia după moartea lui Béla, pe
14 aprilie a anului 1877 după o lungă suferinţă în
castelul din Sântion al familiei. Împreună cu fetiţa,
Teresa, odihnesc în cimitirul din Sântion. Văduva lui
Lónyai Tivadar, Lónyai-Komáromi Teréz, împreună
cu cei patru copii, Andor, Mária, heodóra şi Katalin,
părăsesc deinitiv castelul din Sântion şi se mută în
Marburg pe 4 iunie 1877. Întocmai ca sora văduvă,
Elisabeta părăseşte castelul şi se reîntoarce la mama
ei, în Meran, Tirol, pe 22 iunie a aceluiaşi an.
Peste doi ani, în anul 1879, moşia familiei
Frimont a fost scoasă la vânzare prin licitaţie. Prima
şedinţă a rămas fără rezultat, dar la a doua şedinţă,
pe 17 octombrie, Lukács Antal, directorul economic
al Institutului pentru Credit Funciar din Budapesta
a cumpărat moşia la preţul de 61000 forinţi. De aici
încolo moştenirea contelui Johann Maria Frimont
trebuie interpretată numai ca o zestre spiritual-
suletească.
II.3. Comunitatea bulgară din Sântandrei

La începutul secolului XX îşi fac apariţia prin

împrejurimile Oradiei şi la Tinca, o serie de familii de
Monumentul dedicat contelui Johann Maria Frimont
26 Sanctus Andreas

grădinari bulgari21. Câteva dintre acestea, precum Dosu

sau Mincio, specializate în cultivarea zarzavaturilor se
vor aşeza şi pe hotarul Sântandreiului.
Neamul Dosu şi-a organizat o frumoasă fermă
de 80 jugăre pe malul drept al Crişului, din care o
bună parte era destinată legumiculturii. În lunca
Crişului avea o frumoasă pădure de arbori seculari,
un adevărat colţ de rai al comunei. Această pădure,
în plină câmpie, a fost o adevărată binefacere pentru
comună, alături de luncile cunoscute sub numele
de „Fizeşu Leghezeu” şi „Fizeşu Palotei”. Din păcate
toate acestea au fost desiinţate de regimul comunist,
obsedat de ideea de a mări de la an la an suprafaţa
agricolă a ţării.
După primul război mondial , lăcăii sosiţi
din Bulgaria, judeţul Târnovo, satele Kamen (fost
Teodosievo, fost Ceir), Suşiţa, Gorski-Goren-
Trămbej, se vor angaja ca lucrători la grădinile
existente în Oradea. După câţiva ani de ucenicie,
acumulând experienţă şi un mic capital, cei mai
curajoşi îşi îniinţează propriile grădini. În acest scop
vor lua credite de la comercianţii evrei şi vor arenda
terenuri de la marginea oraşului şi a Sântandreiului, la
început pe marginea Crişului şi a Peţei, iar apoi mai
Familia Boris Gligorov (1935)
departe de sursele de apă.
Printre primii care s-au stabilit la Sântandrei s-a
numărat Boiciu Dumităr, care cumpără 22 de iugăre
dincolo de cimitir, pe lângă şosea. Alături de Boiciu
se stabileşte Slavos Slavo (1884-1933), care ia în
arendă de la palotani un teren cuprins între fabrica
de cânepă şi calea ferată. După decesul acestuia
grădina va i condusă de soţia Iuliana Ivanova (Baba
Slaviţa) şi ginerele acesteia Neno Constantinov
(1908-1962).
Între cimitir şi calea ferată se stabileşte Filip
Iordan Boev, tatăl profesorului de matematică Ioan
Filip şi al Mariei Filip. În 1928, Boris Gligorov (1909-
1992), nepot a lui Dosu, cumpără terenul pe care
îşi amenajează grădina. Filip Iordan Boev. Acesta
ia în arendă, mai la vest, 10 jugăre pe care reuşeşte
să le cumpere în 1936. Grădina lui Boicu Dimităr
este condusă un timp de Petcu Ivanov, care apoi se
stabileşte lângă „Şanţul anticar”.
Fiecare grădinar („gazdă”) îşi angajează câte 2-4
lucrători din Bulgaria. Aceştia devin oameni de bază
ai patronului. În absenţa proprietarului ei conduc
lucrările de întreţinere şi ajută la vânzarea mării

21
Material întocmit de profesorul Ioan Filip Filip Iordan Boev cu familia în 1937
Monograia Comunei Sântandrei 27

în piaţă. De obicei, aceştia sunt plătiţi cu anumite

procente din proit, de aici şi statutul lor de „perţenteş”.
Dintre ei îi amintim pe Iordan Stanev (1907- 1981)
şi Histrov Balcanjiev (1909-1979) sosiţi la începutul
anilor ’30, şi Dimităr Hristov Mişev (1915-1980)
sosit în 1941.
La rândul lor, după ce acumulează experienţă
şi un pic de capital, iecare îşi va întemeia propria
grădină. Pe lângă ei, din rândul populaţiei autohtone
sunt angajaţi câţiva bărbaţi şi câte 8-15 fete, plătiţi
cu ziua („pe nopsam”). Întrucât în legumicultură
munca bărbaţilor începea imediat după Bobotează şi
dura până la Crăciun, angajaţii, alându-se în contact
permanent cu imigranţii, vor învăţa limba bulgară.
Printre cei care se descurcau bine cu limba bulgară se
numărau Dărăban Iosif (1904-1988), Iuhas Teodor (a
Lupului) (1902-1978), Negruţ Mihai (1910-1990)
şi Toth Iosif (1921-2000). Imigranţii, fără excepţie,
îşi însuşeau rapid limba română şi maghiară.
Pentru producerea timpurie a răsadurilor era
nevoie de mult bălegar de cal. Acesta era procurat de la
unităţile militare de cavalerie ale armatei române, iar
în perioada 1940-1944 de la cele ale armatei maghiare.

Roată pentru irigaţii

(conopidă, varză creaţă, anumite soiuri de ardei)

erau procurate de la irme vestite, ca cea a lui Hristo
Boiadjief, cu iliale în capitalele sud-estului european
sau cele ale lui Petru Ştefan din Cluj.
Cea mai importantă şi presantă activitate în
grădinărit era irigarea culturilor. O întârziere de
2-3 zile putea compromite producţia. De aceea unii
grădinari şi-au plasat iniţial grădinile pe lângă pârâul
Peţa sau lângă Crişul Repede, dar cei mai mulţi şi-
au săpat fântâni. Fântânile, ca să poată satisface
nevoia de apă pentru 5-10 ha de grădină, semănau
cu craterele unor uriaşe bombardamente, având la
suprafaţă un diametru de 8-10 m iar mai jos, la izvor,
de 3-4 m.
Grădinari din Palota Este interesant de observat cum grădinarii
au ţinut pasul cu progresele tehnicii. La început, în
Câteva fete lucrau şi în lunile de iarnă la producerea sistemele de pe malul apelor curgătoare, apa era scoasă
rogojinilor necesare acoperirii răsadurilor. Materia la suprafaţă de mari roţi de lemn, asemenea celor
primă pentru rogojini erau paiele de secară procurate folosite la morile de apă. Cei care nu locuiau lângă
din comuna Cetariu. ape curgătoare scoteau apa din fântâni cu aşa numitul
Grădinarii îşi produceau în regie proprie o „iergan”. Această instalaţie era alcătuită dintr-o pompă
bună parte din seminţele necesare, restul de seminţe pusă în mişcare de o serie de roţi dinţate cuplate între
28
ele astfel încât un cal mânat în jurul fântânii să le
poată acţiona. Sistemul avea randament scăzut şi era
obositor nu numai pentru cal ci şi pentru omul care îl
mâna. Ultimul care a folosit un astfel de mecanism a
fost băştinaşul Vidican Florian zis „Ţapu”.
După 1930, grădinarii s-au orientat înspre
motoarle cu ardere internă. Filip Iordan şi Boris
Gligorov şi-au comandat în 1936 câte un motor tip
„Masey-Harris” din Toronto, Canada. Alţii, în timpul
celui de-al doilea război mondial, şi-au procurat
motoare fabricate în Ungaria şi Germania. Aceste
motoare funcţionau cu petrol lampant („fotoghin”)
şi puteau lucra fără întrerupere 24 de ore.
Problema desfacerii trebuie privită cu aceeaşi
seriozitate ca şi producţia. Vânzarea se făcea în Piaţa
Mare a Oradiei, acolo unde este amplasată acum
statuia Ostaşului Român, în „şetre”. Prin 1942,
grădinarii s-au constituit într-o asociaţie profesională
ailiată la Camera de Comerţ a oraşului. Asociaţia avea
52 de ferme legumicole. Fiecare dintre ele aducea la
piaţă zilnic câte o platformă de marfă. În zilele de târg,
de luni şi vineri, când aluenţa celor din mediul rural
era mare, se aduceau câte două platforme.
În zilele de târg grădinarii ajungeau cu
platformele până la Tileagd, Aleşd, Vadu Crişului şi
Tinca. Toamna, transporturi cu ardei luau drumul
spre Tărian, Girişu de Criş, Toboliu, Cheresig, Roit şi
Macea. Pe uliţele satului auzeai sloganul „Hai, nană,
la piparcă”! şi în schimbul ardeilor primeau porumb
sau grâu. Armata era unul dintre clienţii constanţi
ai grădinarilor, în special în perioada concentrărilor
din anii 1938-1940 şi din anii războiului (1941-
1945). O bună parte din marfă lua drumul spre alte
oraşe, precum Baia Mare, Petroşani, Cluj Napoca,
Timişoara, Budapesta.
După 1936 din Bulgaria nu au mai putut veni
lucrători şi atunci noii grădinarii s-au orientat spre
sudul Basarabiei, unde s-a împământenit o puternică
comunitate bulgară în localităţile Bolgrad, Taraclia,
Ceadăr-Lunga etc. Totuşi, în anii 1938-1940, au venit
de acolo Sitnicov Pantilie (1909-1973), Berenjuc
Petru (1912-1989), Berenjuc Ioan şi Lazăr Ştefan
(„Pane”). Aceşti bărbaţi întreprinzători au „muiat”
inima multor femei din Sântandrei şi astfel s-au
întemeiat familii mixte solide.
Întrucât bulgarii nu adoptaseră calendarul pe
stil nou, sărbătorile cu dată ixă erau decalate cu 13
zile faţă de cele ale localnicilor. Aşa că în aceste familii
mixte Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza se serbau de
Sanctus Andreas
două ori. La sărbători se juca hora numită „răceniţă”.
De Anul Nou se pregătea vestita plăcintă cu brânză
„baniţă”. În această plăcintă erau ascunşi muguri
de corn în număr variabil. Un mugur reprezenta
norocul, doi muguri pământul, trei muguri caii etc.
şi se continua până ce era acoperit numărul celor
prezenţi. După ce plăcinta era coaptă, stăpâna o tăia
în pătrate pe care le amesteca şi iecare membru îşi lua
câte o bucată căutând cu interes ce „i-a picat”.
De la serbările bulgarilor erau nelipsiţi lăutarii
ţigani, ca Indriu, Tiodorea, Deineş etc. Una dintre
cele mai importante sărbători era „Sângeorgiul”
(„Gheorghiu-den”) celebrată pe 6 mai. Dimineaţa se
făcea un foc în grădină şi toţi participanţii, desculţi,
trebuiau să sară peste lăcările lui. Era un foc puriicator
care te ferea de diverse primejdii. Apoi se frecau cu
urzici. Pentru ospăţ se sacriicau 2-3 miei. În vase mari
se punea spanac, urzici şi orez, peste ele carnea de miel
şi se dădeau la cuptor. În saivan („colniţă”) se improviza
un leagăn în care se dau toţi cu mic cu mare.
Celor recent angajaţi la grădină li se pregătea
următoarea farsă: într-o ladă se puneau câteva
cărămizi, lada era frumos ornată, şi novicelui i se
spunea că ea conţine halva care trebuie dăruită altor
grădinari; cel care se încumeta să ducă acest „cadou”
la destinaţie urma să ie răsplătit din conţinutul lăzii.
Vă imaginaţi ce „bucuros” era la inal curierul răsplătit
cu cărămidă!
De Rusalii tot personalul pleca cu platformele
la Băile Felix. În drum se opreau la fabrica de bere
„Dreher- Hagenmacher” (situată pe locul actualului
Lotus Center)de unde luau iecare câte un butoi de
bere.
Primii ani postbelici, 1945-1947, au adus
venituri frumoase comunităţii grădinarilor. În cursul
lor, unii săteni care lucraseră la bulgari, îşi însuşiseră
meseria şi şi-au organizat propriile grădini pe malul
apelor sau chiar în ogradă, cum au fost Dărăban Iosif,
Negruţ Mihai, Vidican Florin, Vidican Ştefan (Fanu
Ciuhului), Leghezeu Ioan, Leghezeu Petru, Torjoc
Ioan şi alţii. Treptat legumicultura a încetat să mai ie
un monopol al bulgarilor, deşi ei aveau încă ponderea
cea mai mare în această ramură.
La orizont se vor ivi însă norii negri ai epocii
comuniste. Capitalul grădinarilor va i grav afectat
prin aplicarea celor două aşa-zise „reforme monetare,
în 1947 şi 1951, în urma cărora valoarea banilor a
fost eludată, iecare familie având dreptul să schimbe
o sumă derizorie, suicientă pentru a-şi întreţine
Monograia Comunei Sântandrei
familia pentru câteva săptămâni. S-a urmărit prin
aceste măsuri o nivelare economică a întregii societăţi
până la nivelul de subzistenţă. În acest fel au fost
decapitalizate toate întreprinderile particulare, iar
băncile au fost falimentate.
Prin stăruinţă şi hărnicie, grădinarii au ieşit din
capcanele „reformelor” şi au reuşit să-şi menţină
grădinile, chiar dacă impozitele împovărătoare şi
monstruoasele „cote obligatorii” le-au diminuat
drastic veniturile. Ei, care cultivau legume şi nu
cereale, erau obligaţi să predea la stat mari cantităţi de
cereale, cartoi, fasole, carne. Pentru a-şi putea achita
aceste sarcini, cumpărau la preţul piperat al pieţei
cereale de la ţărani (spoliaţi prin „cote” şi aceştia) şi le
predau la stat pe un preţ de nimic.
Cine nu făcea faţă acestor impuneri era declarat
sabotor şi era condamnat la închisoare. De pildă,
Boiciu Dimităr, având în proprietate 22 jugăre, nu
a putut acoperi cuantumul cotelor cu care a fost
împovărat şi a făcut câţiva ani de puşcărie în lagărul
de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Grădinarii au primit lovitura inală prin
colectivizarea forţată a agriculturii. Luându-li-se
pământul, animalele de tracţiune şi întreg inventarul
agricol, grădinarii au falimentat complet. Tinerii s-au
angajat pe la gostaturi şi gospodăriile colective, iar cei
mai în vârstă s-au rezumat să cultive legume pe cei
Casă veche din Sântandrei (1925)
29
câţiva ari lăsaţi ca lot individual. Astfel, în loc să se
bucure la bătrâneţe de roadele muncii unei vieţi, ei au
fost nevoiţi să trudească până la ultima sulare.
O parte din descendenţi primei generaţii mai
vorbeau încă limba părinţilor, dar cei din generaţia a
doua au abandonat-o. Astfel comunitatea bulgară a
fost asimilată de populaţia autohtonă română.
Prezenţa bulgarilor în sânul societăţii autohtone
a dat roade pozitive sub mai multe aspecte. O dată,
pentru că prin cultivarea legumelor ei au asigurat
sursele de venit pentru cei care au lucrat la fermele
lor, apoi au diversiicat alimentaţia localnicilor şi
nu în ultimul rând, prin limba şi obiceiurile lor, au
îmbogăţit zestrea culturală a satului şi adus un aer
pitoresc în viaţa spirituală a localnicilor. Departe
de locurile lor natale, strămoşii lor se odihnesc în
cimitirul din Sântandrei.
II.4. Porecle din Sântandrei
Poreclele sunt supranume date de comunitate
unor indivizi din sânul ei, în legătură cu caracteristicile
deinitorii ale acelei persoane, ie izice sau psihice,
ie în relaţie cu ocupaţiile acestora ori cu locurile
de origine ale lor. Ele au o circulaţie orală, servesc
la individualizarea persoanei faţă de semenii săi cu
nume şi prenume identic şi îndeplinesc o serie de
30
funcţii sociale22.
Uneori porecla are rolul de a creiona mai bine
persoana şi de a o diferenţia în cadrul familiilor lărgite,
„butuc”, din sânul satului. La noi este cazul numelor
mai frecvente, precum Torjoc, Mărcuş, Chişvasi,
Tăutu etc. Apoi, femeile pierzându-şi numele de
familie prin căsătorie, dar moştenindu-şi porecla,
reuşesc pe această cale să-şi păstreze identitatea
anterioară.
Unele porecle sugerează toponimele localităţilor
de unde provin o serie de locuitori ai satului, sau
ascendenţii acestora, deosebindu-i astfel de băştinaşi,
în Sântandrei putând i întâlnite porecle ca: jirişanu,
bicăceanu, cheresâganu, bobotanu etc. Altele indică
profesia sau ocupaţia celui căruia i-a fost atribuită,
precum: buctăru, căuaciu, droutaru, oloieru, piculaşu
etc.
Uneori porecla surprinde spiritul de observaţie
al comunităţii, ironia ină sau mai agresivă a
consătenilor. Atitudinea faţă de poreclă a purtătorilor
acestora este variată. Unii o acceptă cu mândrie, alţii
o privesc cu indiferenţă şi, în sfârşit, pentru o altă
categorie e considerată insultă, o „tinichea” legată de
coada numelui.
În unele cazuri porecla reproduce o parte
a arborelui genealogic, evident tot pe criteriul
supranumelui, precum: Loaţi Petri Gazdii, Nicuşoru
Gaborii Mitru Miculii, Şandoru Vilmii, Ghiţa Vilmii,
Ana Evii etc.
Pe vremuri, cei proveniţi din satele de deal
erau porecliţi „pădureni”. În vremuri mai apropiate,
postbelice, mulţi ţărani, deposedaţi de averi odată cu
colectivizarea, şi-au căutat de lucru pe la Oradea, dar
şi-au construit case în Sântandrei, tot în mediul rural.
Aceştia au fost porecliţi „cheretiţi”, adică venetici.
„Cheretitul” era socotit sătean de rangul doi, între
băştinaşi şi „cheretiţi” iscându-se de obicei dialoguri
cu iz de ilaritate, mici împunsături ironice. După
câţiva ani de şedere, imigrantul îşi pierdea statutul de
„cheretit” şi devenea „patriot local”.
Poreclele îşi păstrează autenticitatea şi parfumul
lor speciic numai dacă sunt pronunţate în grai
bihorean, cu sunetele muiate şi cu accente proprii. Din
păcate aceste sunete dialectale nu au semne graice în
limba română literară. De aici provine diicultatea
de a le transcrie fonetic. Pentru a respecta cât de cât
pronunţia, am introdus câteva semne şi echivalentul
22
Material întocmit de profesorii Dumitru Iuhas şi Ioan Filip
Sanctus Andreas
lor în limbi străine.
 ä se pronunţă ca „en” în franceză sau
„alma” (măr) în maghiară;
 ė ca „ėlève” în franceză sau „egy” (unu)
în maghiară;
 ñ ca ny în „nyarică” (bucătărie de vară)
sau „nyet” (nu) în rusă, Dordogne în
franceză, Bologna în italiană sau „nyul”
(iepure) în maghiară;
 ĝ ca gy în „Gyuri” (Ghiţă) în maghiară:
 ť ca ty în „Tyúk” (găină) în maghiară.
Pentru a marca accentul folosim semnul accentul
înclinat spre dreapta deasupra vocalei. Pentru a vedea
„distanţa” dinstre porecla şi numele oicial, în unele
cazuri pe acesta l-am trecut în paranteză.
A Antonii, Bácăr (Torjoc), Băşcu, Bănyşté,
Bătaié, A Babi, Bémfé, a Bémii, Beşbac, Beicu, Beiluţ,
Biţu, Bistriţ, a Bili (Stoia), Biti, Bădică, a Bicăcian,
Blojé, a Bägdi, Bobotán, Briţa, Broscoiu, Briciu,
Brumar, Bucicou, Búfu (Chişvasi), a Búbii, Bujecán,
Búrcuş, Bulbúcu, Busuiocu (Ianoşu Troici), Buscu, a
Bogărélii, a Búhii, a Bristit, a Bälcuş, Buri.
Caşcăú, Călugăru, Cheifél, Cheretit, Chéciu, a
Ciati, a Chici, Ciurcu, a Ciunului (Roşca), Chiodoré,
Chijanoş, Ciuhu (Vidican), a Ciuciului, Cheirém,
Clintoc, Citri, a Ciani, Colácu, Coáca, a Colniti,
Cälimpä, Cudri, Ciobanu, Cóudi, Crastravetele,
Cârnăstelu, a Creţului, a Custuri, Ciubi, Chijanoş.
Danţoş, Dédu, Delé Soarelui, Didu, Dié, a
Dobii, Dobiş, Drila, Droudaru, a Drugalii, Drusa, a
Demeterii, Faraonu (Vidican).
Ferósu (Oros), a Férénţ, Fizler, Flocé, a Feri,
Fuştel, Afatuţi Bufului, a Fahului, Frunzili.
Gagarinu, Gäji, Gyejeru, a Gyéri, Ghiţa Vilmi,
Gyurca Reimi, a Gorii, a Golombii Gavra, a Gazdii, a
Grecilor, Grasa, Gugyula, Gubaşu, Grecu, Gheipişu, a
Vidican Dumitru - Ciuhu
Monograia Comunei Sântandrei
Ghérghélii, a Gyuri Pavelii, Gojoamba, a Ghiorghieş,
a Ghiurcoii.
Haiţu, Hăptu, Häinäl, a Hérii, a Husar (Torjoc),
Ianoşca (Maghiar), Icoana, Idolu Matyoc, Iga, Ilé
Fuşcan, a Ilenii, Ilendruga, a Ilii (Ungur), Indriiu, a
Irimii, Ianoşu Irimii.
Jirişanu, Javra, a Jouii, a Jivanii, a Jurchii,
Läiva, Lāţi Petri Gazdi, Lali, LăzarE, a Letyii, Létyé
(Cantoru), a Leşului, a Lilului, Loliţa, a Lupului, a
Linchii.
Mandăl, Marişca Oanyi, Mărie Vântului, a
Märghitii, Maşteca, Méşu, Mihăiocu, Micloşu Oloiér,
a Miţurii, a Mitru Miculii, Mitru Chicii, Mitrili
(Torjoc), Mitriliş, Mitru Nori, a Mentelii, a Mänii, a
lui Mócuş, a Mochii, Mogoşäie, a Monoşii, Moié, a lui
Morcov, a Moşului, Morăraşu, a Moceanii, a Mornii,
a Mnyieluţii, a Moţului (Ioane Moţului), Miţuri.
Neimètiäe, Nicoriciu, Nyiényé, a Neamţului,
Norobun, a Niţului, Nóugradi, a Onescului, Ótu.
Paicu, Panyé, Poculä, Panduru, Părvanye,
Paşparicu, Păţăluşu, a Pavelii, a Păpuchii, a Păraschii
31
a lui Pantiş, a Peicului, a Péitii, Pérnye, a lui Peterdan,
Pletyänca, Petré Gazdii, a Pésti, Petcu, Pestocu, a
Petacului, Piricul, Piculaşu, Pilaiu, Pişiacu, Piţiräié, a
Pintyi, a Pincii, Pincye, a Piscoiului, Pogacye, a Poştii,
a Plonyi, Popricaşu, a Puichii, Púpoş, Petré Bulgar,
Păţăluş, Pestoc, a Pregaraş, a Preotului.
A Râpanului, a Raţului, a Rélii, a Rúsului, a
Saghii, Scoaca, Şandoru Vilmii, a Şandrii, Şoanca,
Ştiru, Sinicuşu, a Siminului, a Sârbului, Soter, Şaneu,
Şticu, Şuşu, Ştrăiţaru Sorela, a Săcării.
A Taberii, a Tätäi, Tărindanyi, a Tilii, a Toboliului,
Toboleanu, a Tocaci, a Togyer, a Togyeraş, a Tomii,
Tortolic, a Truchii, Truşcu, Tidéié, a Túbac, Turcu, a
Tudurii, Ţaţi, Ţiloş, Ţăcâru, a Ţenţ, Ţilicu, a Ţapului.
Unguroaie, Uri, Vancu, Vaşu, Vilonyioşu, Vidra,
Vasile Bacar, a Viţî, Vitaliş, Zărzărica.
„Duleurile” satului au primit şi ele „porecle”:
Altan Crişu, Fizeşu Leghezeu, Râturi, Descheşe,
Vădas, Veljuţ, Velju Mare, Brumar, Ruţatău, Beşeneu,
Drumu dă Hărşand, Iclod. Evident că acestea din
urmă sunt câteva din toponimele satului.
III.
R EPErE ISTOrICE

Condiţiile pedo- bio-climatice favorabile ale

arealului în care s-au zămislit aşezările aparţinătoare
comunei Sântandrei au făcut posibilă vieţuirea şi
dezvoltarea comunităţilor umane pe acest teritoriu
încă din cele mai vechi timpuri. Vestigiile arheologice
din hotarul Sântandreiului, descoperite întâmplător
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum
piesele de lut utilizate la ixarea năvoadelor, cele
folosite la întinderea iţelor de la războiul de ţesut, ori
bobinele de lut, prevăzute la mijloc cu câte un oriiciu
pentru a înlesni rotaţia fuselor la tors, probează cu
prisosinţă preocupările agro-pastorale ale locuitorilor
acelor vremuri încă din epoca bronzului1.
Cercetările arheologice întreprinse între anii
1899-1911 au condus la scoaterea la lumină a unui
număr de 41 de fragmente de ceramică din neolitic,
35 fragmente de vase ceramice şi şase vase de lut
întregi.
Regimul comunist a încurajat şi stimulat
cercetarea arheologică, în special după instalarea la
putere a lui Nicolae Ceauşescu, atât în ce priveşte
activitatea colectivelor de specialişti din cadrul
instituţiilor de specialitate, cât şi în direcţia atragerii şi
implicării unităţilor şcolare în campaniile de săpături
arheologice. În acest din urmă capitol pot i încadrate
preocupările regretatului profesor de istorie Nicolae
Tăutu care, împreună cu elevii săi din Sântandrei, a Piese arheologice păstrate în colţul muzeal al Şcolii din
participat activ la campaniile derulate aici, în anii Sântandrei
’60-70 ai veacului trecut, de arheologii Muzeului
Ţării Crişurilor, precum Sever Dumitraşcu, Nicolae Podul Moii”, „la Şanţul Anticar”, în vatra satului şi în
Chidioşan şi Doina Ignat. Au fost identiicate astfel vecinătăţile satului Palota.
pe teren mai multe situri arheologice, în zonele Cu sprijinul acestor specialişti, constând în
numite local „la Pepinieră”, „la Râturi”, „la Criş”, „la identiicarea şi clasarea inventarului descoperit, la
sediul şcolii a fost organizat un colţ muzeal menit să
1
Ardaş Frideric, Date arheologie privitoare la Oradea şi judeţul servească la o mai bună desfăşurare a programului
Bihor, în Familia, seria III, anul III, Nr. 4/1936, p. 67
34 Sanctus Andreas

de învăţământ, în sensul implicării active şi practice

a elevilor în procesul de dobândire a cunoştinţelor
de istorie. Activitatea ilustrului dascăl a fost elogiată
în mai multe rânduri în paginile cotidianului
„Crişana”, semnalări publicistice care au constituit
tot atâtea prilejuri de mândrie nu numai pentru
elevii şi cadrele didactice ale şcolii noastre, ci pentru
toţi locuitorii satului. Apoi, succesele repurtate pe
plan ştiinţiic şi-au găsit materializarea în cadrul
unor studii de specialitate prezentate de profesorul
Tăutu, în coautorat cu Sever Dumitraşcu, la sesiunile
ilialei Oradea a Societăţii Române de Istorie. Pe
27 octombrie 1968, în cadrul sesiunii închinate
semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România,
acesta a expus lucrarea „Descoperiri arheologice din
hotarul comunei suburbane Sântandrei”.
Din 1970, după ce profesorul Tăutu a fost
transferat la Liceul Industrial din Oradea, ştafeta a
fost preluată şi dusă mai departe cu succes de către
profesorul Dumitru Iuhas, cel care a ocupat de atunci
catedra de istorie a şcolii.

III.1. Dovezi arheologice

ale vechimii aşezărilor comunei

Condiţiile naturale locale, respectiv solul

roditor, climă temperată, apele curgătoare din
imediata apropiere a vetrei satelor, au favorizat
coagularea primelor aşezări umane încă din prima
vârstă a epocii pietrei şi apoi din neolitic, iind cele
mai vechi cunoscute pe teritoriul satului. Este posibil
să i existat aşezări şi mai vechi, însă ele nu au fost
scoase la iveală până în prezent.
Săpăturile efectuate în primăvara anului
1967, alături de altele anterioare, atestă existenţa în
hotarul comunei a unei aşezări neolitice aparţinând
purtătorilor culturii Tisa II. Fragmentele ceramice
datează din intervalul anilor 3500-2800 î.h.2. Material
asemănător a fost descoperit la Oradea în siturile
„Oradea-Salca” şi „Parcul Libertăţii”.
Locuitorii acestui tip de cultură materială îşi
amplasau aşezările ie la şes, ca în cazul nostru, ie
pe locuri mai înalte. Această cultură materială s-a
dezvoltat nemijlocit din faza anterioară, denumită Tisa
I (cca. 4000-3500 î.h.). În inventarul ceramic speciic
acestei culturi se întâlnesc şi toarte de tip „Petreşti”,

2
M. Rusu, V.S. Parola şi B. Galomb, Săpăturile arheologice de
la Oradea - Salca în Materiale, VIII, Oradea, p. 159-165
Monograia Comunei Sântandrei 35

descoperite în Transilvania şi Sălcuţa, similare cu cele

descoperite la noi. Vasele erau decorate cu adâncituri
circulare aşezate în interiorul benzilor sau cu benzi
haşurate. Uneori ele prezintă motive decorative cu
caracter geometric3.
Locuinţele sunt mai apropiate între ele, nu sunt
risipite ca în neoliticul timpuriu. Sunt construite pe
lângă ape, dar pe terenuri mai ridicate, ferite de inun-
daţii. Lângă aşezări se alau cimitirele. Tipicul locuin-
ţelor era cel de bordei, ie sub formă circulară, ie sub
formă dreptunghiulară. Îndeletnicirile principale ale
locuitorilor constau în cultivarea plantelor şi creşte-
rea animalelor domestice, care asigurau traiul comu-
nităţilor umane din neolitic.
Dovadă sunt numeroase oase
de animale (bou, capră, oaie,
porc) prezente în inventarul
arheologic.
Meşteşugurile casnice
sunt practicate acum mai in-
tensca înainte: torsul, ţesutul,
împletitul, dar mai ales olă-
ritul. Mulţimea şi varietatea
vaselor ceramice descoperite
probează cu prisosinţă aceas-
tă realitate. De remarcat este faptul că cele mai multe În Neoliticul Târziu (2800-2000 î.e.n.), şi în
fragmente ceramice au fost găsite în apropierea gro- perioada următoare, de trecere spre Epoca Bronzului,
pilor săpate pentru extragerea lutului galben necesar în zonă a existat o aşezare aparţinând populaţiei
olăritului. Unele dintre ele au mai fost folosite până indoeuropene purtătoare a culturii „Coţofeni”.
în perioada contemporană de către localnici, precum Fragmentele ceramice scoase din siturile locale
depozitele argiloase de lângă „Podul Moii” şi de lângă susţin acest lucru. Ele sunt ornamentate cu benzi
„ Broscărie”. Ritul de înmormântare este inhumaţia, lineare, însă sunt absente fragmentele ceramice cu
în poziţie chircită (cu genunchii lângă cap). împunsături succesive sau cu „boabe de linte”. Oricum,
cele descoperite până acum la Sântandrei şi la Girişu
3
*** Istoria României, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 52 de Criş, situl „Râturi”, arată că acestea sunt până în
36
prezent cele mai vechi aşezări din această parte a ţării
aparţinând culturii „Coţofeni”4. În schimb, la Oradea
s-a descoperit o ceaşcă de tip „Coţofeni” aparţinând
fazei cu împunsături succesive5.
În neolitic, vasele ceramice se obţineau prin
prelucrare cu mâna, din pastă mai grosieră sau mai
ină. Se obţineau vase de diferite forme şi mărimi, în
funcţie de nevoile comunităţii. Vasele mai mari, cu
pereţii mai groşi şi din pastă mai grosieră, chiupuri
(vase mari de lut), erau folosite pentru depozitarea
4
S.Dumitrescu şi N. Tăutu, Descoperiri arheologice în hota-
rul comunei suburbane Sântandrei, în *** Semicentenarului Unirii
Transilvaniei cu România (1918-1968), Oradea, 1968
5
D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti,
1966
Sanctus Andreas
hranei sau a apei potabile, iar vasele mai mici (ceşti)
pentru uzul cotidian. Cele mai caracteristice forme
de vase sunt ceştile cu toartă supraînălţată şi cu buza
oblică, aşa cum este şi cea din Sântandrei, amfore cu
gâtul cilindric şi corpul bombat, străchini emisferice
cu buza îngroşată spre interior. Pentru întărirea
pastei, vasele se ardeau în cuptoare deschise sau
închise. Ornamentarea vaselor se făcea prin tehnica
inciziei, formând benzi incizate, umplute cu liniuţe
paralele, în formă de ramură de brad sau „boabe de
linte”.
Populaţia acestei culturi se ocupa cu agricultura,
la şes, şi cu păstoritul la munte şi dealuri. Aşezările
triburilor de păstori aveau caracter sezonier, erau
locuite în perioada păşunatului. Cele de la deal
şi munte erau întărite cu şanţ sau val de pământ,
în vreme ce cele de la şes nu erau întărite. Pe plan
social, ginta matriarhală este cea care caracterizează
neoliticul. Gradul de rudenie se stabilea pe
linie maternă, mama ocupând locul principal în
comunitate.
Cu ocazia unor lucrări edilitare desfăşurate în
1968, în malul Peţei, în zona dintre actualul cartier
Ioşia şi hotarul Sântandreiului, s-au evidenţiat
fragmente de ceramică pictată din neolitic.
Descoperirea a fost făcută întâmplător în rupturile
malului canalului ce ducea la un bordei. Cu acest
prilej a ieşit la iveală o aşezare cu mai multe locuinţe
şi urmele unui strat subţire de cultură, inventarul
arheologic indicând similitudini cu fragmentele
ceramice ieşite din malul canalului.
Majoritatea locuinţelor acestei aşezări
neolitice au fost distruse din păcate în urma
excavaţiilor edilitare. Este de remarcat însă
cantitatea mare de ceramică găsită în bordei,
salvată doar parţial, multe dintre fragmente
rămânând în sit. Materialul recuperat este alcătuit
din fragmente de cuptor pentru ars vase, ceramica
fiind lucrată dintr-o pastă grosieră, modelată
neîngrijit, fragmente de boluri lucrate din pastă
fină, de culoare negricioasă sau cărămizie, pictate
cu roşu crud sau cu dungi negre dispuse oblic sau
orizontal, fragmente de vase cu picior, lucrate din
pastă fină, arse mai bine, de culoare cărămizie
roşcată şi piese provenind de la o „salbă”, respectiv
trei „perle” de formă rotundă sau în formă de
butoiaş, găurite, iar o a patra cu pandantiv ce
redă stilizat o figură umană. Aceste piese au fost
folosite, probabil, ca podoabe sau în eventualele
Monograia Comunei Sântandrei
practici rituale6.
Spre partea de nord a satului, către păşunea
comunei, la locul numit „Podul Moii”, amplasat între
pârâul Peţa şi Crişul Repede, au fost descoperite
fragmente ceramice aparţinând indoeuropenilor,
purtători ai culturii „Coţofeni”, datând din epoca
de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului7.
Materialul este alcătuit din fragmente ceramice arse,
de culoare roşcată, ornamentate cu incizii liniare şi
cu ciupituri, prezenţa lor conirmând existenţa unui
orizont „Coţofeni” în zonă, a cărui arie de răspândire
cuprindea şi vestul ţării noastre. Alături de aşezarea de
la Girişu de Criş, situl „Râturi”, cele de la Sântandrei
şi de la Oradea sunt cele mai vestite locaţii aparţinând
culturii „Coţofeni” din această parte a ţării8.
Alte urme materiale vin să demonstreze conti-
nuitatea vieţii omeneşti pe teritoriul acestei localităţi
şi în epoca bronzului, vestigii ce se găsesc în cantităţi
mult mai mari decât pentru perioadele anterioare.
Numeroasele fragmente ceramice, aparţinând cultu-
rii „Otomani”, din epoca bronzului, au fost descoperi-
te în situl „La Pepinieră”. Purtătorii acestei culturi au
fost de origine indoeuropeană, mai precis traci, care
au trăit în mileniul al II-lea î.h. Alături de ceramica ce
aparţine fazelor „Otomani” I, II, III, a mai ieşit la ivea-
lă fragmentul unei psalii de os frumos ornamentată.
Împreună cu fragmentele ceramice simple sau
ornamentate cu incizii, cu linii, puncte şi cu caneluri în
jurul torţii, de culoare neagră sau roşcată, au mai fost
găsite două ceşti, una cu coniguraţie arabă, de culoare
roşiatică, iar alta rotundă, de culoare neagră, ambele
cu toarte supraînălţate. Prima este neornamentată, iar
a doua este ornamentată în jurul gâtului cu trei linii,
dedesubtul lor având un brâu punctat.
Alături de epoca bronzului, bogat reprezentată,
epoca ierului, mai ales „Hallstat”,este şi mai bogat
reprezentată. Materialele găsite în siturile numite
„Pepinieră” şi între „Şanţul Anticar” şi calea ferată,
dovedesc nu numai o continuitate dar şi o intensiicare
a nivelului de locuire a acestui spaţiu.
Inventarul dezvăluit este compus în mare parte
din fragmente de vase ceramice, modelate din pastă
neagră sau gri, cu buza faţetată şi întoarsă înspre
6
*** Istoria României, vol I, Bucureşti, 1960, p. 80-82
7
Sever Dumitraşcu şi Nicolae Tăutu, Ceramica neolitică picta- (besenö – termenul maghiar pentru peceneg)
tă descoperită la Oradea-Ioşia, în Crisia, 1971, p. 47-53
8
Sever Dumitraşcu şi Nicolae Tăutu, Descoperiri arheologice
în hotarul comunei suburbane Sântandrei, în Semicentenarul Unirii
Transilvaniei cu România în Bihor, Oradea, 1968, p. 1
37
interior. În jurul buzei, în dreptul butonului de
toartă, acestea sunt ornate cu un brâu uşor alveolat9.
O altă categorie de fragmente ceramice din această
epocă sunt de culoare neagră, ornate cu caneluri
şi proeminenţe canelate, ele iind descoperite în
malul Peţei, la locul numit „Peţa-Baraj”, cu ocazia
efectuării unor lucrări de construcţii. Se pare că
aceste fragmente sunt piese ale unor urne mari,
bitronconice, aparţinând villanovienilor. Fragmente
de vase asemănătoare au fost descoperite în număr
mare şi lângă linia ferată la locul numit „Şanţul
Anticar”. În aprilie 1969 a fost descoperit un
fragment de greutate, din lut, folosită probabil la
războiul de ţesut sau la plasa de pescuit.
Trecerea spre cea de a doua vârstă a ierului a
fost grăbită, mai ales în vestul României, de venirea
celţilor. În hotarul Sântandreiului, la locul „Râturi”,
în grădina unui localnic, au fost scoase la suprafaţă
mai multe fragmente ceramice de culoare cenuşie şi
neagră, lucrate la roată, împreună cu un pumnal de
luptă celtic din ier.
Din perioada dacilor au fost descoperite în situl
la „Pepinieră” câteva fragmente ceramice, lucrate cu
mâna, din pastă poroasă, cu buze ornamentate cu
alveole de culoare roşie. Din aceeaşi epocă au mai
fost găsite o fusaiolă şi două ceşti simple, roşiatice, cu
toarta supraînălţată. Din locul numit „La Fizeş”, din
hotarul comunei Sântandrei, la vest de Oradea, provin
mai multe fragmente ceramice de culoare cenuşie, din
pastă ină sau cu aspect rugos, databile din secolele
III-IV, dar care nu pot i însă încadrate în mod riguros
cronologic întrucât sunt destul de corodate. Ele pot
i atribuite deocamdată dacilor liberi din Crişana.
În alte părţi au fost scoase la lumină şi fragmente de
culoare cenuşie, lucrate la roată, de pregnantă natură
latenoidă, aparţinând dacilor din perioada stăpânirii
romane.
Urme ale vieţii materiale sunt prezente şi pentru
perioada migraţiunii popoarelor, din secolele VII şi
VIII. Astfel, au fost scoase la iveală fragmente ceramice
de culoare neagră, cu buzele vaselor sfărâmate, ornate
cu benzi incizate în linii drepte sau sinusoidale.
Venirea avarilor, maghiarilor şi pecenegilor
în aceste părţi este conirmată la rândul ei, atât de
toponimia unor locuri, precum pusta „Beşineu”
în hotarul Sântandreiului, cât şi de descoperirile
9
Ibidem, p. 2
38
arheologice10. De obicei aceste popoare se aşezau
şi luau cu forţa în stăpânire teritoriile locuite de
băştinaşi, de la care percepeau apoi dări în natură.
În perimetrul satului Sântandrei au fost
identiicate deocamdată trei situri purtătoare ale
urmelor aşezării acestor neamuri asiatice. Pe malul
drept al Peţei, la circa 600 metri de centrul satului, a
fost descoperită o vatră de aşezare datată în secolele
IX-X. Lucrările agricole, din zona „la Pepinieră”, au
scos la iveală fragmente ceramice provenind de la vase
lucrate la roată din pastă nisipoasă, care au căpătat
prin ardere culori cărămizii şi negre, ornate cu linii
drepte şi în val11. O veche descoperire întâmplătoare,
într-o zonă rămasă neidentiicată, a scos la lumină un
vas de lut în formă de carafă, databil în secolul X, cu
gura dublu faţetată, lucrat la roată din pastă nisipoasă.
Pe gât este ornamentat cu o linie în val sub care sunt
trasate linii simple paralele12. O altă descoperire
întâmplătoare, al cărei loc nu a putut i identiicat, a
scos la suprafaţă piese de inventar funerar, databile
în secolele X-XI, constând într-o zăbală, scăriţe de
şa, o cataramă, ce proveneau din mormântul unui
călăreţ13.
În Ioşia, cu ocazia unor lucrări edilitare
desfăşurate de municipalitatea Oradiei în 1892, în
10
*** Din istoria Transilvaniei, vol I, Editura Academiei RPR,
Bucureşti, 1964, p. 94.
11
Sever Dumitraşcu, Ceramică românească descoperită în Cri-
şana (sec. VIII-IX), Oradea, 1978, p. 15; Dumitru Iuhas, Satul
Sântandrei (contribuţii monograice), în Crisia, VIII, 1978, p. 495;
Sever Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din Valea Crişului Re-
pede şi semniicaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 709; C.
Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.h., Cluj
Napoca, 2002, p. 227. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medi-
evale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişurilor, Ora-
dea, 2006, p. 197
12
Sever Dumitraşcu, Ceramică românească descoperită în Cri-
şana (sec. VIII-IX), Oradea, 1978, p. 79; C. Cosma, Vestul şi nord-
vestul României în secolele VIII-X d.h., Cluj Napoca, 2002, p. 227.
Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele
X-XIII, Editura Ţării Crişurilor, Oradea, 2006, p. 197
13
*** Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, et-
nograice, de arhitectură şi artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974,
p. 49; Dumitru Iuhas, Satul Sântandrei (contribuţii monograice),
în Crisia, VIII, 1978, p. 495; Sever Dumitraşcu, Descoperiri ar-
heologice din Valea Crişului Repede şi semniicaţia lor istorică, în
Crisia, XVI, 1986, p. 711; C. Cosma, Gräberfelder, Einzelgräber
und Grafunde Unisheren Charakters aus dem 9-10. Jh. im Westen
und Nordwestwn Rumäniens, în Studia archaeologica et historica
Nicolao Gudea dedicata, Zalău, 2002, p. 529. Apud: Ioan Crişan,
Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţă-
rii Crişurilor, Oradea, 2006, p. 197
Sanctus Andreas
spaţiul dintre vechea „Cazarmă a Husarilor” (alată
astăzi în spatele corpului II al Şcolii generale nr. 10)
şi „Podul „Decebal”, au fost descoperite mai multe
podoabe de argint şi bronz, anume: cinci aplici
în formă de inimă, şase nasturi cu cap semisferic,
un cercel cu pandantiv în formă de strugure, două
colane din sârmă răsucită, cinci brăţări, zece inele de
tâmplă cu şi fără terminaţie în formă de „S”, databile
în secolele X-XI. Ele provin, foarte probabil, din situl
unei vechi necropole14.
Tot aici, la limita hotarelor Oradiei cu
Sântandreiul, pe locul unei foste fabrici de cărămidă,
în 1912 a fost descoperit un tezaur alcătuit din 171
dinari emişi sub regele Ladislau I (1077-1095) şi o
monedă bizantină de aur din vremea împăratului
Roman IV Diogene (1068-1071)15. Existenţa acestor
monede constituie o dovadă a legăturilor comerciale
care existau în secolul al XI-lea în aceste locuri între
populaţia băştinaşă, imperiul Bizantin şi Ungaria.
Acest lucru presupune existenţa unei intense vieţi
economice şi a unor mari cantităţi de produse de
care dispuneau locuitorii. Apoi, în zona cuprinsă
între şoseaua Oradea-Arad şi calea ferată, pe malul
stâng al Peţei, a fost descoperită o vatră de aşezare
cu mai multe niveluri de locuire, între care unul din
14
Szárasz A., Nagyváradi leletek, în Archeologiai Értesitö, XIII,
2, Budapest, 1893, p. 140-141; D. Popescu, Cercetări arheologice
în Transilvania. Sondajele de la Vărşand, în Materiale şi Cercetări
Arheologice, II, Bucureşti, 1956, p. 134; *** Repertoriul monu-
mentelor naturii, arheologice, istorice, etnograice, de arhitectură şi
artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 49; Sever Dumitraşcu,
Note privind istoria României în epocile dacică, romană şi veche ro-
mânească, în Lucrări Ştiinţiice, B, Institutul Pedagogic, Oradea,
1977, p. 31; Sever Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din Valea
Crişului Repede şi semniicaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986,
p. 710; *** Istoria oraşului Oradea, Oradea, 1995, p. 76. Apud:
Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII,
Editura Ţării Crişurilor, Oradea, 2006, p. 169
15
I. Sabău, Circulaţia monetară în Transilvania în secolele XI-
XIII în lumina izvoarelor numismatice, în Studii şi Cercetări de
Numismatică, III, Bucureşti, 1958, p. 294; *** Repertoriul monu-
mentelor naturii, arheologice, istorice, etnograice, de arhitectură şi
artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 49; Sever Dumitraşcu,
Descoperiri arheologice din Valea Crişului Repede şi semniicaţia lor
istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 710; *** Istoria oraşului Oradea,
Oradea, 1995, p. 77; A. Săşianu, A.M. Velter, Neue Daten über die
sogenannte Schatz aus „Biharszenandras (Sântandrei). Ergänzun-
gen zur Typologie der von Ladislau I dem Heiligen ausgegebenen
Denaren CNH-I-31 und CNH-I-32, în 900 Years rom Saint La-
dislau death, Oradea, 1996, p. 39-53. Apud: Ioan Crişan, Aşezări
rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişu-
rilor, Oradea, 2006, p. 169
Monograia Comunei Sântandrei
secolele VIII-IX, evidenţiat prin fragmente ceramice
decorate cu benzi de linii orizontale şi în val. Cu
ocazia săpăturilor de salvare derulate în anul 1991
a fost dezvelită o locuinţă semiadâncită, în a cărei
cavitate au fost descoperite oase de animale, pietre
şi fragmente ceramice de vase-borcan databile în
secolele XII-XIII16.
În sfârşit, la Palota, în zona fermei legumicole,
pe malul stâng al Crişului Repede, a fost descoperită
o vatră de aşezare, iar pe teren au fost găsite fragmente
ceramice medievale, între care şi margini de căldări
din lut databile în secolele XI-XIII17.
După frecvenţa şi bogăţia materialelor
descoperite reiese clar că dacă neoliticul a fost mai
puţin locuit, epocile bronzului şi a ierului, în special
prima parte a acesteia, au fost locuite mult mai intens,
luând iinţă aici aşezări stabile, cu oameni ce cunoşteau
şi practicau agricultura, meşteşugurile şi pescuitul,
mai ales că în apropiere se găsea apă curgătoare.
Din punct de vedere ştiinţiic, prin strângerea
atentă a materialului se pune la îndemâna celor
interesaţi un material de multe ori inedit. O bună
parte a inventarului arheologic a fost salvat de la
distrugere de către elevii şcolii din Sântandrei, sub
îndrumarea profesorului Nicolae Tăutu. Piesele au
fost aşezate în trei vitrine, iar profesorul Dumitru
Iuhas a continuat activitatea predecesorului său,
adunând şi alte materiale, tot cu ajutorul elevilor,
contribuind astfel la îmbogăţirea zestrei şcolii,
expunând aceste vestigii în colţul muzeistic al
cabinetului de istorie. Pe peretele lateral al sălii a
fost amplasată o hartă tematică ce redă evenimentele
care au marcat istoria ţării noastre.
III.2. De la feudalism la modernitate
În perioada aşezării maghiarilor în Pannonia,
teritoriul Crişanei, dimpreună cu alte zone învecina-
te, alcătuia voievodatul lui Menumorut, cu centrul la
Biharia. Este de la sine înţeles că atât Sântandreiul,
cât şi aşezările megieşe acestuia erau părţi constitu-
tive ale acestei formaţiuni politico-statale. Este de
presupus că societatea de la vremea respectivă cu-
noştea o oarecare diferenţiere de tip prefeudal, însă
ponderea cea mai mare o deţinea pătura oamenilor
16
Ioan Crişan, Cercetări arheologice de salvare la sud-vest de
Oradea, în Analele Universităţii Oradea, II, 1992, p. 14-15
17
Colecţia Muzeului Ţării Crişurilor, inventar nr. 14484
39
liberi, organizaţi în obştii săteşti în cadrul cărora te-
renurile arabile, apele, păşunile şi pădurile se alau
în folosinţa comună a localnicilor18.
Ocupând acest teritoriu, iar mai târziu pe cel
al întregii Transilvanii, regii maghiari au luat în
stăpânire proprietăţile obştilor săteşti şi le-au dat
în folosinţă ie clasei nobiliare apropiate coroanei,
ie instituţiilor ecleziastice catolice care au însoţit
etapă cu etapă procesul de pătrundere a maghiarilor
în Ardeal19.
O asemenea soartă au împărtăşit şi satele astăzi
aparţinătoare comunei Sântandrei, precum şi cele înve-
cinate, majoritatea acestora iind supuse Episcopiei Ro-
mano-Catolice de Oradea ori diferitelor instituţii ecle-
zistice patronate de către aceasta, precum Ioşia (Össi),
Voievodul Menumorut
Iclodul (Iklod), „Megyes”, „Kakucs”, Sfântul Mihail şi
Sfântul Nicolae, aşezări care astăzi se mai regăsesc doar
în toponimia unor „puste” din hotarul comunei.
De realităţile acelor vremuri se leagă şi prima
atestare documentară a localităţii noastre, care apare
menţionată în anul 1291, sub numele „Sanctus
Andreas”, în socotelile de dijmă ale Episcopiei
Romano-Catolice de Oradea, locuitorii de aici având
obligaţia de a presta o uncie de grâu drept „elemosina”
oferită episcopului, aşezarea iind arondată la acea
vreme Arhidiaconatului de Homorog20. O parte a
18
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. I., Bucureşti, p. 98
19
Ibidem, pag.112-114
20
Documente privind Istoria României, sec. XI-XIII, Transilva-
nia vol. a II, doc.67/352, p. 344
40 Sanctus Andreas

satului a aparţinut Episcopiei Romano-Catolice

de Oradea, iar cealaltă parte nobilului Emeric, iul
comitelui Ivanka, căruia însă episcopul orădean îi va
retrage dania făcută21.
În ce priveşte elucidarea problemei legate
de stabilirea etniei vechilor locuitori ai satului,
pe baza analizei întreprinse asupra toponimiei,
hidronimiei şi onomasticii locale, lingvistul
Nicolae Drăgan afirmă că populaţia de aici, la fel
ca şi cea din întregul voievodat al lui Menumorut,
a fost română22. El contrazice opiniile istoricilor
maghiari care susţin că triburile maghiare au
întâlnit pe aceste meleaguri fie cazari, fie bulgari,
fie slavi, numai români nu.
Numele „Sântandrei” a fost atribuit satului
după hramul vechii biserici (mănăstirii) edificată
de noii stăpâni în localitate pe locul în care se
găseşte astăzi moara de apă. Clădirea aşezământului
respectiv a fost transformată în moară numai după
ce partea superioară a edificiului a fost mistuită de
un incendiu şi nu a mai fost refăcută în forma sa
iniţială. De Sântandrei ţineau şi cătunele Iclod şi
Ioşia, cele trei alcătuind laolaltă o singură moşie.
Documentele medievale amintesc de preotul
Paul (Pall), care în 1311 îndeplinea funcţia de
împuternicit al Capitlului Episcopiei Romano-
Catolice de Oradea, iar opt ani mai târziu, respectiv Stâlpul de lemn din vechea mănăstire
în anul 1319, va fi menţionat în rândul martorilor
testamentari ai comitelui Borşa. Această informaţie din Oradea25.
este în măsură să ne întărească presupunerea În registrul dijmelor papale din anul 1332,
că teritoriul satului, cel puţin o parte a acestuia, strânse pe şase ani în Ungaria de Iacob al lui
aparţinea la acea vreme Capitlului orădean, iar o Berengariu şi Raimund de Bonofato, este menţionat
altă parte era proprietate nobiliară23. preotul Petru din „Villa Sancti Andreae” care a plătit
În 1324, Carol Robert de Anjou, regele drept zeciuială 14 groşi pe anul al doilea (1333) şi
Ungariei, conirmă că Ioan, iul lui Toma, a vândut 11 groşi pentru anul al treilea (1334), iar după patru
lui „Petru şi fraţii săi şi iilor lui Nicolae”, moşia ani, în 1336, este nominalizat un alt preot, Mihail
„Eusi” de lângă Oradea24. Cinci ani mai târziu, în din „Villa Sancti Andreae”, care a achitat aceeaşi
1329, un alt preot local, Petru din „Sant Andreas”, sumă de 11 groşi26. Este interesant de reţinut faptul
duhovnicul doamnei Ecaterina, soţia comitelui de că într-un document din anul 1370, localitatea este
Saxa, este amintit ca martor în testamentul încheiat amintită cu numele schimbat în „Zenthandras”27.
de către aceasta la locul de adeverire al Capitlului De-a lungul veacurilor următoare toponimia satului
va mai cunoaşte modiicări în scriptele oiciale28.

21
Jako Zsigmond, Biharmegye a török pustitás elöt, Budapes- 25
Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-
ta, 1940, p. 349 nia vol. a II, doc. 561, p. 300
22
Nicolae Drăgan, Românii în veacurile IX-XII pe baza toponi- 26
Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-
miei şi a onomasticii, p. nia vol. III, p. 52, 84, 107
23
Dr. Karácsonzi Ioan, Biharmegye központi jaros ismertatėse 27
Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transil-
közsĕggel, p. 44 vania, vol II, p.
24
Öszi - azi cartier al Oradiei 28
Ibidem: 1291-1294 Sanctus Andreas, 1332 Villa Sancti An-
Monograia Comunei Sântandrei
Fosta catedrală din Cetatea Oradea, împreună cu sediile Episcopiei şi a Capitlului Romano-Catolic
În anul 1372 moşia Sântandrei este amintită ca
iind împărţită în două. O parte aparţinea nobilului
Emeric, iul lui „Ivanko Comes”, fost episcop al
Orăzii. Acesta făcea parte dintr-o familie de frunte,
ca şi credincios delegat al regelui, pe care o găsim
nominalizată într-un proces al iobagilor cetăţii încă din
anul 121729.
După cum oglindesc documentele secolului
al XIV-lea, structura proprietăţii satului a fost una
mixtă, o parte a fost posesiune nobiliară, iar cealaltă
posesiune a Prepoziturii Mici a Episcopiei Romano-
Catolice de Oradea, primită ca donaţie din partea
Prepoziturii din Cenad30. Noii stăpâni, mai apropiaţi
de posesiunile lor şi mai pretenţioşi la plata dijmelor,
i-au nemulţumit pe iobagii de pe domeniile lor. Din
această cauză în anul 1393, iobagii de pe posesiunile
bisericii din Oradea se răscoală.
În veacul al XV-lea o parte a Sântandreiului va
trece în proprietatea familiilor Izsakai şi Besenyei.
Criza sistemului feudal, reliefată prin sporirea dijmei,
a numărului zilelor de clacă, îngrădirea tot mai
accentuată a dreptului de liberă strămutare a ţăranilor,
până la desiinţarea completă a acestuia, conduc la
izbucnirea marelui război ţărănesc din 1514, condus
de Gheorghe Doja31. Revolta s-a extins cu repeziciune
în toate părţile Transilvaniei, ajungând până în Bihor
dreae (Doc. Rom. Cat. a-II 344, b-III 407), 1370 Zenthandras
( Jako 349), 1574 Zenandras (Veress - Doc. II 35), 1587 Zent An-
dras, 1599 Bihar Zentandras ( Kiss 694,883), 1828-1851 Szent
Āndras (Nagy 186, Fenyes), 1913 Biharszentandras
29
AN-DJBh, Registrul Cetăţii, 163 - várjobágy perében
30
Bunyitay Vincze, Op. cit. vol.III, p. 386
31
*** Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., Bu-
cureşti, 1962, p. 595
41
şi Maramureş, în zona noastră ţărănimea răsculată
reuşind să obţină victorii asupra banderiilor nobiliare
la Oradea, Cheresig şi Săcuieni32.
La momentul derulării conscrierii comitatului
Bihor, din 1552, deţineau posesiuni în Sântandrei
nobilul „Joannis Perleky”, 18 porţi, şi Prepozitura
Ordinului Minorit (Franciscan), 5 porţi, cumulând
laolaltă 23 de porţi iobăgeşti cu cel puţin 138 de
sulete, după cum urmează33. După cinci ani, în
1557, regina Isabella donează întregul Sântandrei
lui Szimay Péter, de la a cărui văduvă va i preluat în
1566 de către Békes Gaspar, cămăraşul (trezorierul)
principelui Transilvaniei, Ion Sigismund34. Satul
va mai i pomenit în registrele Cămării Regale de
colectare a dijmelor din anii 1588 şi 1598.
Odată cu căderea cetăţii Oradea în mâinile
turcilor, în 1660, administrarea întregului comitat
al Bihorului va i gestionată în mod pozitiv de către
noii stăpâni, interesaţi iind să menţină potenţialul
economic al zonei în perspectivă asigurării unui nivel
ridicat al dărilor pe care le percepeau35. Sărăcirea
şi depopularea satelor comitatului a survenit pe
fondul ofensivei austriece în Ardeal. Teatrele locale
de conlict armat dintre trupele imperiale şi cele
otomane au determinat populaţia a peste jumătate
dintre satele bihorene să-şi părăsească vetrele de
32
Ibidem, p. 603
33
Liviu Borcea, Conscrierea Comitatului Bihor din 1552, în
Crisia nr. XXIV din 1994, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea,
1994, p. 245
34
Bunyitay Vincze, Nagyvárad a török foglaslàs korábon 1660-
1692, Franklin Társulat, Budapesta, 1892, p. 194
35
Ibidem, p. 48
42
locuire şi să-şi găsească adăpost temporar ie în
zonele împădurite, ie în cele mlăştinoase, comitatul
neducând lipsă la acea vreme de astfel de locaţii36.
Din această pricină, după alungarea turcilor, în 1692
conscriptorii austrieci înregistrează satul în rândul
aşezărilor „pustiite şi părăsite de atât de multă vreme
încât numai numele le-a mai rămas37.
Cercetări mai recente vin să acrediteze ipoteza
că funcţionarii austrieci care au gestionat conscrierea
ar i fost interesaţi să atragă fonduri băneşti de la
Viena în vederea refacerii economice a noilor teritorii
achiziţionate, motiv pentru care au zugrăvit în culori
sumbre situaţia găsită la faţa locului. Mărturie în acest
sens stau registrele de dijme din anii imediat următori
plecării turcilor, din conţinutul cărora reiese limpede
faptul că cei mai mulţi locuitori ai satelor părăsite s-au
reîntors la vechile lor vetre şi şi-au reluat activităţile
cotidiene. De altfel, conscrierea urbarială din 1712
conirmă faptul că în cele 16 sate din jurul Oradiei,
printre care şi Sântandreiul, nu numai că a crescut
numeric populaţia, dar şi că aceasta era majoritar
românească38.
De pildă, în 1715 existau în Sântandrei 396 de
case care erau locuite de către 167 români, 42 unguri
şi 22 de nemţi39, iar peste numai cinci ani numărul
caselor va spori la 442, locuite de 913 români, 27
unguri şi 32 de nemţi40. Progresul demograic câştigat
de populaţia românească în faţa celorlalte două etnii
conlocuitoare este zdrobitor, el cifrându-se la +746
sulete, spor ce a putut i atins în special prin venirea
în sat a locuitorilor fostelor cătune învecinate cu
Sântandreiul (astăzi puste toponimice) şi din Oradea,
nerefăcută încă economic şi edilitar de pe urma
conlictelor armate.
Slăbirea progresivă a puterii turceşti a lăsat
Austriei o perfectă libertate de a reorganiza Ungaria
„eliberată” conform intereselor sale proprii41. Astfel,
în conscrierea populaţiei din anul 1713 sunt recenzate
în Sântandrei 16 familii ţărăneşti, ai căror capi sunt
încadraţi social în categoria „manumissi libertini et
36
Dejeu Petre, Aşezările culturale din municipiul Oradea şi ju-
deţul Bihor, Tipograia Transilvania, Oradea, 1926, p. 32
37
Mezösi Károly, Bihar Vármegye a Törok Uralom Megszünése
Idejében (1692), Budapest, 1943, p. 118
38
Cf. I. Teoran, în ziarul Tribuna, nr. 34-38, Cluj, 1938
39
Conscrierea bisericii greco - catolice Sântandrei 1715
40
Conscrierea bisericii greco - catolice Sântandrei 1720
41
Alexandru Olteanu, De la Sătmar la Trianon, în Familia, Se-
ria III, An II, Nr. 2, 1935, p. 45
Sanctus Andreas
subditi”, adică liberi lucrători şi dependenţi, alături
de care vieţuiau şi gospodăreau împreună 27 de ii
sau fraţi42. Forţa de muncă animală a acestor familii
se cifra la 18 boi şi 16 cai, şeptelul domestic însuma
o vacă, 6 porci, 20 oi şi 5 stupi. Rodul muncii lor se
ridica la 25 câble semănături de toamnă, 20,3 câble de
grâu, 2,5 câble de orz şi 23 câble de fân, înregistrând
în acelaşi timp un debit pasiv total de 185 de câble.
Cel mai înstărit localnic era Crăciun Marina (Kracson
Marina). El gospodărea împreună cu patru fraţi (sau
ii), folosindu-se la muncile agricole de aportul a 2 boi
şi 3 cai pentru a cultiva o măsură de semănături, una
de porumb şi două de slănină şi pentru cositul a cinci
fracţii de fâneţe şi 31 de grâu. Mai avea în proprietate
şi 6 oi43.
În anul următor, 1714, numărul locuitorilor
depăşeşte dublul anului anterior. Sunt înregistrate
acum 37 de familii, toate căzute în dependenţă faţă
de stăpânii domeniali. În rândul şerbilor (subditi seu
coloni) sunt incluşi 20 de capi de familie, iar în cel al
jelerilor (ingistii seu laco) sunt 1744. Forţa de muncă
animală de care dispuneau pentru efectuarea muncilor
agricole consta în 63 de boi şi 36 vaci. Producţia
agricolă realizată de aceştia în anul respectiv cumula
46 câble semănături de toamnă, 57 câble de grâu, 12
câble de orz, 3 câble de ovăz şi 67 câble de fân. Cel
mai înstărit localnic era Mihai Onca (Michael Onca)
ce dispunea de 4 boi şi 2 vaci pentru a cultiva trei
fracţii semănături de toamnă, o parcelă de două câble
de porumb şi pentru cositul unei fracţii de fâneţe de
patru câble şi a unei altei de grâu de şapte câble45.
Din cauza epidemiei de ciumă din 1718, în
42
Nomina colonorum Szent Ondrás: Michael Anka, Georgi-
us Ruz, Laurentius Rohaz, Kracson Marina, Laurentius Pitucz,
Gabriel Czigany, Mathias Toth, Petrus Szilagyi, Petrus Nagy,
Kirla Vanisa, Gabriel Süto, Elias Irza, Gabriel Vehony, Andreas
Sztay, haddarus Toth, Gabriel Nagy
43
AN-DJBh, Conscrieri urbariale, dosar 160, f. 255
44
Nomina colonorum Poss. Sz. Ondrás:
- Subditi seu coloni: Michael Onca, Georgius Ruz, Gabriel Nagi,
Sztoja Fülop, Ioannes Mariati, Kracson Marina, Mathias Toth,
Eliss Ioza, Gabriel Pitucz, Andre Sztojan, Petrus Kiss, Ioannes
Kiss, Petrus Bitye, Petrus Ignat, Gabriel Vékony, Gabriel Czi-
gan, Gabriel Sütö, Laurenti Rocas, Vanya Kirila, Laurentius Pi-
tutz;
- Inguilini seu lako: Marian Siros, Simeon Kiss, Georgius Kiss,
Elias Szilagyi, Ladislau Rocz, Nicolay Toth, Michail Erdelyi,
Demetrius Furulyas, Ioannes Sinca, Michael Dumullye, Abra-
jan Kis, heodor Sipos, Petrus Fejér, Ioannes Santa, Petrus Szof,
heodorus Szoran, Matheus Erdelly
45
Ibidem
Monograia Comunei Sântandrei 43

următorul an numărul familiilor scade la 23, care

gospodăreau împreună cu nouă fraţi46, şi implicit
scade şi cuantumul producţiei obţinute de acestea,
care se va cifra la 54 câble semănături de toamnă, 6
câble de orz, 4 câble de miere şi 5,5 câble de slănină.
Forţa animală de muncă a satului se cifra la 59 boi, 37
vaci şi şase cai, iar inventarul domestic la 53 de porci şi
patru stupi. Cel mai înstărit locuitor era Igna Ardelean
(Igna Erdély) cu 6 boi, 3 vaci, un cal şi 6 porci, urmat
de Laurenţiu Răhuţ (Laurentius Rahocz) cu 5 boi, 3
vaci, un cal şi 7 porci47.
Peste un an sunt conscrise 46 de familii, 20
dintre aceştia iind încadrate în categoria iobagilor cu
casă (inquilini), iar 26 în rândul iobagilor cu drept de
strămutare (liberas migrationis). Membrii acestora
gospodăreau laolaltă 54 măsuri pojoniene de grădini
şi 111 măsuri pojoniene de arabil48. Unsprezece
capi de familie sunt conscrişi separat, iecare dintre
ei având în posesie câte 4 agri de arabil şi 3 fracţii
de fâneţe (prata), însumând 44 agrii şi 33 fracţii de
fâneţe49.
Ancheta comitatensă din anul 1750 ne arată Împărăteasa Maria Terezia
că în sat, alături de familiile ţăranilor dependenţi,
contract urbarial, deşi reglementarea fusese introdusă
opt locuitori îşi aveau proprietăţile lor individuale
de împărăteasa Maria Terezia cu trei decenii mai
de pământ. Şase dintre ei deţineau iecare câte cinci
devreme, cu excepţia numărului zilelor de robotă în
măsuri pojoniene de pământ arabil şi câte trei măsuri
legătură cu care fusese încheiat un contract în 1766, în
pojoniene de fâneaţă, unul nu avea nimic, iar ultimul
sensul că robota putea i răscumpărată cu 200 lorini
avea 15 măsuri pojoniene pământ arabil şi 13 măsuri
renani. Locuitorii de pe pustele Zemlén şi Iclod îşi
pojoniene de fâneaţă. Se mai face menţiune într-
răscumpărau robota cu câte trei cruci de grâu şi mai
un document de secol XVIII că pământurile pustei
trebuiau să aducă 15 „lanţuri” de lemn din pădurea de
„Megyes”, din limita hotarului Sântandreiului cu cel
la Uileac la sediul Curţii Prepoziturii din Oradea.
al Ioşiei, obişnuiau să ie date în arendă pentru că „se
Alţi locuitori de pe puste datorau pentru
poate face semănătură bună acolo”50.
folosinţa sesiilor lor 10 câble de ovăz, trebuiau să
Ancheta urbarială din 1770 a scos la iveală faptul
repare butoaiele de vin, să transporte de la Vaida la
că între stăpânii domeniali şi supuşi nu exista vreun
Curtea Prepoziturii 150 ciubere de vin în schimbul
libertăţii de a cosi luncile de vânătoare. Între unii
46
Nomina colonorum Szent Ondrás: Laur[entius] Rahocz, dintre ei şi stăpânire fuseseră încheiate contracte de
Gabri[elis] Czigany, Igna Erdellyi, Cristian Marina, Gabr[ielis]
arendare. O jumătate a Sântandreiului aparţinea la
Vikony, Gabr[ielis] Nagy, Mat[heus] Toth, Petrus Ignat, Mi[cha]
eli Peti, Pet[rus] Erdilan, Mi[chael] Onka, Jo[annes] Kiss, Ma- acea vreme Prepositului Mic, iar cealaltă Cămării
rian Vanas, he[odor] Toth, Kirila Ovanes, Gabri[elis] Sütri, Fiscului, între această instituţie şi iobagi neexistând
Ni[colaus] Ola, And[reas] Sztó, Elias Szilagyi, heodor Sztoja, nici un fel de înţelegere scrisă, cele 12 zile de robotă
Mat[heus] Erdelyi, Mar[ian] Sipos, Elias Olya putând i răscumpărate cu 30 de lorini renani.
47
Ibidem
48
În legătură cu avantajele (beneiccia), pe care
Ibidem
49
Possessio Szent Omtries: Ivonnes Szillagyi, Michael Ouka, hotarul comunei îl oferea locuitorilor, este amintit
Georgius Rusz, Gabriel Nopy, Matis Toth, heodor Tots, Cris- sistemul asolamentelor trienale practicate de săteni,
tenus Kozma, Petrus Ignat, Gabriel Vikony, Ioaunus Marias, şi cel bienal utilizat în cazul culturilor de grâu care
Petrus Kiss la o câblă de seminţe producea o recoltă de şapte
50 Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapes-
cruci de grâu. Despre fâneţe se spune că sunt foarte
ta, 1901, p. 148.
44
Împăratul Iosif al II-lea
buruienoase, cu excepţia celor de pe malul Crişului,
care oferă iarbă pentru două coase şi care este foarte
apreciată de vite. Livezile oamenilor produceau
importante cantităţi de fructe ce erau ie vândute,
ie folosite la distilatul pălincii. Podgoriile satelor
din vecinătate le asigurau localnicilor vinul necesar,
iar apropierea de Oradea le permite locuitorilor să-
şi valoriice produsele şi să câştige bani frumoşi.
Apa caldă a Peţei le facilita sătenilor topitul cânepii,
dar vreo moară proprie nu aveau, ci trebuiau să
se deplaseze drum de o jumătate de oră în vecini.
Cârciumăritul era îngăduit de stăpânire la Sânmihai.
La capitolul neajunsuri (maleiccia) este
menţionat deicitul păşunii săteşti. Oamenii se alau
în situaţia de a-şi păşuna vitele prin luncile Crişului,
deoarece păşunile existente aparţineau stăpânilor
domeniali, Ioşia şi Iclodul Capitlului, care arenda părţi
ale acestora contra 10 câble de ovăz şi 10 câble de
porumb, iar Vădasul Ordinului Paulin, care îngăduia
păşunatul în schimbul muncii a 16 cosaşi. În hotarul
satului nu existau nici lemne de foc, nici de construcţii
şi nici măcar trestii nu se mai alau. Lucrările de arătură
51
Forrásai Bihar Vármegyében, Debreczen, 2004, p. 139-142
solicitau forţa a două vaci, ceea ce însemna că pământul 52 Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapesta,
nu era foarte lutos, dar producţia medie de cereale 1901, p. 148.
Sanctus Andreas
atingea doar 22 mierţe pojoniene, iar din fâneţe dădeau
cinci care de fân. Printre neajunsuri mai sunt enumerate
desele solicitări de cărăuşie adresate localnicilor de
către stăpâni pentru a-i trimite ba la berăria din Palota,
ba la sediul Cămării, ba la moara Laporta din cetatea
Oradiei, ba la pivniţele Episcopiei Catolice.
Din producţia proprie oamenii prestau
proprietarilor nonă din grâu, orz, ovăz, mazăre,
linte, bob, cânepă şi dijmă regalităţi din toate aceste
produse. Prepozitul Mic mai colecta de la iecare
gospodărie câte 12 ouă, o „iţă” de unt, o pereche de
pui, iar de la cele sărace câte 6 ouă, o măsură de unt
şi un pui. Cămara nu colecta produse, cu excepţia a
21,5 „iţe” de unt de la întreg satul, ci încasa o taxă
sătească în valoare de 40 lorini renani, locuitorii
pustelor iind scutiţi de aceste prestaţii. Toţi sătenii
erau oameni liberi, în fruntea Sântandreiului se ala
primarul Florian Bitea (Bitye Lörincz), ajutat de şapte
juraţi (esküdt): Simion Hordean (Hordian Simon),
Ardelean Petru (Erdélyi Péter), Nicolae Andreica
(Andréka Mikola), Luca Anca (Anka Lukács), Sala
Gheorghe (Szalai György), Alexa Torjoc (Tarzsok
Alexa) şi Ioan Raţiu (Rácz János)51.
Secolul al XIX-lea va aduce semniicative
transformări în privinţa evoluţiei structurii
proprietăţii din Transilvania. În Sântandrei, o parte
a pământurilor vor continua să aparţină Prepoziturii
Mici a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, iar
pământurile nobiliare vor ajunge în mâinile fostului
prefect Tokody Lányi, care mai deţinea proprietăţi
funciare în Santău Mic şi Vanciod (azi în Ungaria).
După ce şi-a căsătorit fata cu moşierul Frimont,
stăpânul satului vecin Palota, acesta din urmă a ajuns
la rândul său să deţină proprietăţi aici52.
Pregătirile şi susţinerea războaielor purtate
de Imperiul Habsburgic cu armatele lui Napoleon
vor suplimenta cuantumul contribuţiilor puse în
sarcina populaţiei. În anul 1813 găsim o serie de
restanţieri din Sântandrei, care mai aveau de achitat
diverse prestaţii pentru întreţinerea armatei, precum
Alexandru Mezei, Andrei Lipcsei, preotul unit Ştefan
Gying, dascălul Ioan Kerekes, cantorul Ioan Csomus,
clopotarul Nicolae Pituţ, maistrul morar Matyas
Zsybrinyik. În şedinţa Consiliului comitatens din
28 iulie 1813 s-a vorbit despre nevoia de a întreţine
Bársony István, Papp Klára, Takács Péter, Az Úrbérrendezés
Monograia Comunei Sântandrei
la Oradea un corp permanent de cavalerie uşoară.
Printre contribuabilii obligaţii să participe cu bani şi
cu ovăz în acest scop îl întâlnim şi pe nobilul armalist
Ioan Eleneş din Sântandrei (földesurnak armalistanak
vagy onorátusunak)53.
Către sfârşitul primei jumătăţi a veacului al XIX-
lea categoria ţăranilor dependenţi din Sântandrei
aproape că dispăruse. Astfel, în conscrierea din anul
1844 sunt înregistraţi 746 de locuitori care locuiau
în 139 de case şi gospodăreau 158 de intravilane.
Structura socială a populaţiei cuprindea 110 ţărani
independenţi, doi iobagi, şase meseriaşi şi 52 de
locuitori încadraţi în „alte categorii”, din această
pătură putând face parte angajaţii exploataţiilor
agricole moşiereşti , slugile conacelor etc.54.
Că natura raporturilor de muncă dintre angajaţi
şi patronatul agricol din localitate nu se ridica tocmai
la nivelul exigenţelor occidentale ne-o dovedeşte cele
câteva cazuri de nesupunere a slujbaşilor înregistrate
în documentele epocii. Printre circularele emise
de municipalitatea Oradiei în 1845 găsim una
referitoare la darea în urmărire a unei slugi fugite din
slujba angajatorului său din Sântandrei, în 1846 şi
1847 sunt publicate ordonanţele de executare silită
a altor doi locuitori din sat pentru neîndeplinirea
sarcinilor contractuale, iar în 1849 întâlnim un alt act
de urmărire a unui cetăţean care a părăsit localitatea
fără înştiinţarea autorităţilor55.
Structura societăţii transilvănene în ajunul
revoluţiei de la 1848 era în esenţă feudală, alată într-
un total anacronism faţă de situaţia din vestul Europei.
Relaţiile de producţie, întemeiate pe marea proprietate
funciară şi privilegiile nobiliare ce decurgeau din
aceasta, deveniseră demult învechite şi nefuncţionale
şi nu mai corespundeau noilor tendinţe sociale şi
economice. Între forţele de producţie dezvoltate şi
relaţiile feudale învechite exista o acută contradicţie,
raport ce impunea cu necesitate imperioasa lichidare
pe cale revoluţionară a acestei stări de lucruri ce
încătuşa progresul general al societăţii.
Burghezia, noua clasă alată în plin avânt, nu-
şi putea satisface propriile interese economice şi
politice. Starea de dependenţă a ţăranilor faţă de
feudali constituia la rândul ei o piedică importantă
în calea formării proletariatului industrial solicitat de
53
AN-DJBh, Comitatul Bihor-acte militare
54
Idem, fond Prefectura judeţului Bihor, dosar 183, f. 143
55
Ibidem
45
Sigiliul comunei Sântandrei -1869
dinamica capitalismului.
III.3. La pragul dintre secolele XIX-XX
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania
a pus pe ordinea zilei probleme sociale şi naţionale
importante, precum desiinţarea iobăgiei, asigurarea
liberei dezvoltări a relaţiilor capitaliste şi eliberarea
naţională a românilor. La 13 martie 1848 sunt
adoptate legi revoluţionare, care statuează o serie
de libertăţi democratice, însă cu limite accentuate
în ceea ce priveşte problemele sociale şi naţionale.
Robota şi dijma urmau a i desiinţate, foştii iobagi să
ie puşi în libertate, iar pământurile urbariale să intre
în proprietatea lor56. Marea masă a jelerilor era lăsată
pe mai departe la bunul plac al nobilimii.
Chestiunea naţională, una din cele mai
importante probleme ale revoluţiei, n-a fost nici ea
rezolvată, datorită nobilimii liberale maghiare care
acţiona în scopul anexării Transilvaniei la Ungaria57.
Deşi Transilvania era populată în majoritate de
români, acest lucru nu este recunoscut de legile
revoluţionare maghiare, fapt care va duce la dezbinarea
forţelor revoluţionare maghiare şi române din Ardeal.
Intervenţia contrarevoluţionară externă ţaristă a fost
cauza care a dus la înfrângerea revoluţiei de la 1848.
Cu toate că revoluţia nu a rezolvat problemele
naţionale şi sociale, totuşi desiinţarea iobăgiei,
cu toate limitele cu care a fost ea proclamată, nu
56
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. I., Bucureşti, 1961, p. 33
57
*** Din Istoria Transilvaniei, vol. II., Bucureşti, p. 5
46
Ţărani români la începutul secolului XX
a mai putut i anulată. Mai mult chiar, cercurile
conducătoare de la Viena s-au văzut silite să emită
patenta din 1853, aplicabilă Banatului, Crişanei şi
Maramureşului, act normativ care, în comparaţie
cu legea din 1848, prevedea emanciparea de sub
dependenţa feudală şi a jelerilor (ţărani fără pământ
şi casă)58, contribuind prin aceasta la creşterea
producţiei agricole pentru piaţă. Este adevărat însă că
patenta nu prevedea împroprietărirea cu loturi noi de
pământ, ci numai răscumpărarea loturilor iobăgeşti
prin mijloace proprii. În Banat, Crişana şi Maramureş
aceste terenuri au intrat imediat în proprietatea
iobagilor eliberaţi, deoarece aici au existat urbarii care
conţineau o evidenţă clară a pământurilor urbariale şi
alodiale.
Satul Sântandrei a beneiciat de aceste
prevederi. Sunt menţionaţi documentar un număr
58
Ibidem, p. 41
Sanctus Andreas
de 116 locuitori care au fost eliberaţi din iobăgie.
Taxa de răscumpărare se ridica la 1819 forinţi şi 28
creiţari, iar dobânda aferentă, pentru perioada 1 mai
1848 şi decembrie 1862, a fost ixată la 1333 forinţi
şi 66 creiţari, totalizând 3152 forinţi şi 94 creiţari59.
Patentele au fost rezultatul unei politici ale cărei
principii s-au conturat imediat după înfrângerea
revoluţiei şi care serveau la transformarea monarhiei
feudale într-o monarhie cu o economie burgheză
corespunzătoare60.
Desiinţarea relaţiilor feudale, chiar dacă nu în
totalitate, şi pătrunderea capitalismului la sate este
dovedită de creşterea producţiei. Ţăranii eliberaţi
din iobăgie pot acum să obţină mai multe produse pe
care să le valoriice pe piaţă, în special locuitorii din
59
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor, Fondul maghiar
de stat pentru răscumpărarea sarcinilor care grevează asupra pă-
mântului, dosar 481
60
I. Kovács, Op. cit., p. 61
Monograia Comunei Sântandrei
Sântandrei, avantajaţi de distanţa mică ce-i despărţea
de Oradea. Astfel, într-un document din anul 1886
se speciică: „Sântandrei, comună mică, la conluenţa
Crişului Repede cu a Peţei, la vest de Oradea, cu un
număr de 986 locuitori (...) locuitorii sunt agricultori,
care împletesc multe coşuri de nuiele şi care poartă
la Oradea mai multe păsări şi animale mici. Pe Peţa
există o moară de apă cu stăvilar, care aduce mare
venit”61. Bineînţeles că majoritatea locuitorilor, deşi
eliberaţi dar fără pământ, au fost obligaţi să se angajeze
ca zilieri, ie la unele întreprinderi din Oradea, ie pe
moşiile din jurul localităţii.
În acelaşi an, satul este racordat telefonic cu
Oradea, este arondat poştal oiciului din Tărian, şi
haltei Ioşia în privinţa accesului la transportul pe calea
ferată62. În legătură cu lucrările de construcţie a căii
ferate pe relaţia Oradea-Salonta-Kötegyán-Gyula-
Arad, care traversează şi hotarul Sântandreiului,
un document din septembrie 1851 menţionează
participarea la lucrări a unui număr de 21 de localnici
cu atelaje şi alţi 38 la munci necaliicate vreme de 300
de zile (300 gyalog napot). La începutul secolului
al XX-lea s-a construit şi canalul pârâului Peţa prin
care vechiul curs al pârâului este scos din Ioşia şi este
condus până la actuala gură de vărsare. În 1903 vor i
despăgubiţi locuitorii ale căror terenuri se situau pe
viitorul traseu al Peţei.
În anul 1907, numele satului va i modiicat în
forma „Biharszentandrás”, pentru a se deosebi de cele
14 comune cu nume identic din cuprinsul Ungariei63.
În anul 1910, prin concurs, sunt atribuite lucrările de
construcţie a clădirii primăriei, a cârciumii comunale,
precum şi a topitoriei de cânepă de pe pârâul Peţa.
În septembrie 1911, se organizează concurs pentru
construirea unei şcoli cu două săli de clasă şi locuinţă
pentru învăţători, lucrare care va i gata până la
sfârşitul anului 1912.
La aceea vreme, zestrea funciară a satului era
destul de modestă, cuprindea circa 866 holde de
pământ arabil, împărţit în pătrari şi holde, circa 40-
50 holde de păşune şi 25 holde de fâneţe. Satul mai
deţinea pârâul Peţa şi Crişul Repede. În total, satul avea
un teritoriu de 930 holde de pământ arabil, păşune şi
fâneţe, dar era lipsit de pădure. Cu toate schimbările
61
Nagy Sandor, Biharvármegye földrajza, Oradea, 1886, p. 72
62
Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapesta,
1901, p. 148.
63
Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transil-
vania, voI. II, Bucureşti, 1967, p. 133
47
şi realizările petrecute la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, sărăcia din casele oamenilor
n-a fost alungată. Majoritatea locuitorilor erau lipsiţi
de pământ şi nu aveau asigurat minimul de existenţă.
În preajma primul război mondial în rândul
populaţiei satului domnea o accentuată stratiicare
socială. Majoritatea o formau ţăranii săraci,
semiproletari şi proletari. Această stare de lucruri
a fost dublată de accentuarea asupririi naţionale a
populaţiei româneşti, majoritari în localitate64.
***
Izbucnirea primului război mondial, a agravat la
maximum contradicţiile naţionale, sociale şi politice
din Transilvania. Acest război a adus multe necazuri
şi locuitorilor satului Sântandrei. Bărbaţii apţi de
muncă au fost încorporaţi în armată şi trimişi pe front,
gospodăriile le-au rămas fără sprijin şi în curând au
ajuns în paragină. Mulţi dintre cei plecaţi şi-au lăsat
oasele pe câmpurile de luptă din Italia sau Galiţia,
cum au fost Ioan Lobonţ, Ioan Nichita, Gavril Torjoc,
Dumitru Torjoc, Florian Bitea, Iosif Lati şi Ioan
Chişvasi. Cei rămaşi acasă au avut la rândul lor de
suferit. În sat au rămas copiii, femeile şi bătrânii, care
trebuiau să facă faţă muncilor agricole şi să-şi câştige
cele necesare traiului65. Multiplele rechiziţionări de
bunuri făcute de către autorităţi, valurile de scumpiri
ale principalelor produse alimentare, introducerea
legislaţiei excepţionale şi în general a persecuţiilor
asupra românilor, au înrăutăţit situaţia celor rămaşi
acasă.
Moartea regelui Carol I al României (27
septembrie/10 octombrie 1914) a condus la
schimbarea orientării politicii externe a Regatului în
raport cu statele angajate în cea dintâi conlagraţie
mondială. Până la acest moment regele, din motive
legate în special de rudenia acestuia cu familia
imperială alată la cârma Germaniei, a înclinat pentru
alinierea ţării noastre la coaliţia „Puterilor Centrale”.
Această poziţie venea în contradicţie cu starea de
spirit a populaţiei româneşti care nutrea un puternic
sentiment favorabil angajării ţării de partea „Antantei”.
Pus în faţa unei atari situaţii, la întrunirea Consiliului
de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, guvernul
a hotărât, într-un cadru oicial, adoptarea soluţiei
64
Ion Cicola, Lupta naţională a românilor din Transilvania
(1900-1914), în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 1967, p.
229
65
Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 39
48 Sanctus Andreas

instituirii unui statut de neutralitate a României vis-

á-vis de puterile antrenate în conlict.
Succesorul la tron, regele Ferdinand, a promovat
o politică diametral opusă celei cultivate de către
antecesorul său, fapt care i-a atras, în cele din urmă,
excluderea din familia Hohenzollern. De comun
acord cu prim-ministrul, încă din anul 1915, regele a
demarat seria contactelor cu reprezentanţii „Antantei”,
în scopul stabilirii condiţiilor în prezenţa cărora
România va adera la coaliţie. Principalele revendicări
reclamate de partea română vizau înglobarea în
hotarele regatului a teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei
şi Banatului ca recompensă pentru efortul solicitat.
De cealaltă parte, a primat interesul deschiderii unui
nou front împotriva „Puterilor Centrale”. Negocierile
au fost inalizate în iulie 1916, cu acceptarea, în
principiu, apretenţiilor susţinute de Ion I.C. Brătianu,
dar sub sancţiunea posibilei lor revizuiri ulterioare66.
Cu această ocazie a şi fost ixată o viitoare frontieră
în vest, incluzând majoritatea teritoriilor locuite în
proporţie covârşitoare de români.
Materializarea idealului naţional, al unirii
Regele Ferdinand 66
*** Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998, p. 415-416

Ţărani români din zona Giriş - Sântandrei (1916)

Monograia Comunei Sântandrei 49

tuturor românilor într-un unic stat, era reclamată şi de

accentuarea politicii de deznaţionalizare întreţinută
de monarhia bicefală austro-ungară în provinciile
româneşti alate sub administraţia sa. Procesul în
cauză a cunoscut o curbă ascendentă începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a atins cote
aberante la începutul secolului XX, când a înregistrat
forme instituţionalizate. În acest sens, printr-o serie
de inginerii administrative, mergând de la modiicarea
coniguraţiei subunităţilor teritoriale (comitatele), la
colonizarea spaţiilor româneşti cu diverse grupuri
alogene, la imixtiunea în structura teritorială a celor
două biserici naţionale şi până la maghiarizarea prin
intimidare, puterea de la Budapesta a reuşit, parţial,
să obţină anumite schimbări în peisajul etnic al
Transilvaniei67.
Intrarea României în război a dat prilejul
guvernul Tisza să intensiice măsurile discriminatorii
îndreptate împotriva românilor ardeleni, dar toamna
anului 1918 a adus, prin evenimentele de pe front,
o situaţie favorabilă românilor68. Elita politică
românească din Transilvania a hotărât organizarea
Woodrow Wilson, preşedintele SUA
unei consfătuiri naţionale, la care să participe cei mai
proeminenţi lideri politici români care se alau în pe 16 decembrie71, ocazie cu care cel mai înalt demnitar
libertate69. Aşa cum precizează profesorul Viorel Faur, al Statelor Unite le recomanda şeilor ţărilor beligerante
alegerea oraşului Oradea s-a făcut după o consultare să găsească o soluţie de încetare a conlictelor militare şi
anterioară între cei implicaţi70. Apropierea dezastrului de aşezare a lor la masa tratativelor în vederea încheierii
imperiului, pe fondul victoriilor militare înregistrate unei păci durabile, garantate de o viitoare organizaţie
de forţele „Antantei” şi al prăbuşirii economice a mondială alcătuită pe baza asocierii liber consimţite a
principalilor oponenţi, Germania şi Austro-Ungaria, tuturor statelor72.
a atras intensiicarea activităţii mişcării naţionale În a doua jumătate a anului 1918, partenerii
româneşti. Antantei au revenit asupra primei lor opţiuni după
ce au ajuns la concluzia că noile state ce se vor naşte
III.4. Schimbările structurale intervenite din destrămarea monarhiei dualiste, după ce se vor
în perioada interbelică alia între ele, se vor dovedi mai apte să oprească
atât tendinţele expansioniste ale Germaniei, cât şi
Doctrina referitoare la dreptul de autodeterminare răspândirea bolşevismului către Europa73. Dintr-un
a naţionalităţilor a început să ie vehiculată în cercurile alt punct de vedere, din paleta factorilor care şi-au
politice internaţionale de către preşedintele american pus amprenta asupra arhitecturii viitoarei Europe
Woodrow Wilson pe la sfârşitul anului 1916, mai precis Centrale şi de Răsărit, nu trebuie exclus rolul
mişcărilor de emancipare naţională a popoarelor
67
*** Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramurăşul, Tipogra-
din fostul imperiu, majoritare ca număr de sulete
ia Curţii Regale F. Göbl & Fii, Bucureşti, 1915, p. 14 decât austriecii şi maghiarii la un loc, care prin
68
La 4 octombrie şi 7 octombrie 1918, guvernul german, acţiunile lor au reuşit să câştige simpatia şi admiraţia
respectiv cel Austro-Ungar au cerut Antantei încheierea armis-
tiţiului şi începerea negocierilor pe baza celor 14 puncte wilso- 71
Material întocmit de Augustin Ţărău
niene – n.n. S.C. 72
homas D. Musgrave, Self-determination and national mino-
69
Apud: Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849- rities, Oxford University Press, 2000, p. 22
1919), Oradea, 1992, p. 54 73
Aron Katsenelinboĭgen, he Soviet Union: empire, nation,
70
Ibidem and system, Transaction Publishers, 1990, p. 101
50 Sanctus Andreas

reprezentanţilor aliaţilor. În acelaşi timp s-au străduit Populaţia română

să nici nu le lase acestora prilejul de a lua hotărâri din Transilvania, a acţi-
arbitrare pe seama lor74. onat la sfârşitul anului
După ce la 29 septembrie 1918 Bulgaria a 1918 în direcţia autode-
capitulat, la 3 noiembrie Austro-Ungaria a cerut terminării şi a pregătirii
încetarea ostilităţilor şi încheierea unui armistiţiu, Marii Adunări Naţio-
act ce s-a perfectat la Padova prin reprezentantul nale de la Alba Iulia. În
Antantei, generalul italian Armando Vitorio Diaz. urma insistenţelor doc-
Imperiul se ala pe făgaşul unui rapid proces de torului Aurel Lazăr79,
disoluţie75. La Viena, o adunare naţională provizorie Teodor Mihali a convo-
proclamase independenţa Austriei încă de pe 21 cat Comitetul Executiv
octombrie, iar pe 31 octombrie Consiliul Naţional al P.N.R. la Oradea pen-
Maghiar sancţiona nulitatea actului dualist încheiat cu tru 12 octombrie 1918.
Austria în 1867. În fruntea guvernului a fost instalat Lucrările conferinţei au
contele Károlyi Mihály, un bine cunoscut simpatizant început la ora 10 şi au
al ideilor wilsoniene76. fost prezenţi ca membri
În ce priveşte soarta Transilvaniei, promisiunea ai Comitetului Executiv
că această provincie va reveni României la încheierea al Partidului Naţional
războiului era pusă sub semnul întrebării datorită Român, Teodor Mihali,
faptului că semnase o pace separată cu Puterile Alexandru Vaida – Vo-
Centrale, pe 24 aprilie (7 mai) 1918), încălcând astfel ievod, Ştefan Ciceo-
înţelegerea secretă încheiată cu Aliaţii în 1916 care Pop, Vasile Goldiş, Ioan
Aurel Lazăr
condiţiona rezolvarea viitorului statut al Ardealului Suciu, Aurel Vlad, Aurel
de rămânerea României în tabăra Antantei77. Lazăr şi Ioan Ciordaş,
Situaţia s-a complicat şi mai mult după ce iar invitaţi: Sever Dan,
reprezentanţii noului guvern instalat la Budapesta Gheorghe Popovici şi Gheorghe Crişan80.
l-au contactat la Belgrad pe generalul Louis Franchet Conferinţa a fost una „epocală” cum a apreciat-o
d’Esperey, comandantul Armatei Aliate a Orientului, şi Roman Ciorogariu, prin care se proclama indepen-
încă de pe 3 noiembrie cu propunerea încheierii unui denţa naţională a românilor din Transilvania, Banat,
armistiţiu. Actul a şi fost semnat în 13 noiembrie Crişana şi Maramureş81. Din acest moment era ine-
1918. Acesta prevedea printre altele ca trupele vitabilă separarea deinitivă de Imperiul Austro-Un-
maghiare să ie retrase în spatele unei linii ce pornea gar, iar în perioada următoare acţiunile s-au înscris pe
de pe Valea Someşului Mare, apoi pe Valea Bistriţei, făgaşul ideilor exprimate în acest document. Confe-
o lua pe Valea Mureşului până la vărsarea acestuia rinţa de la Oradea a ales şi un for de conducere care
în Tisa, de unde prin Subotica, Baja şi Pécs ajungea să pună în aplicare principiile documentului adoptat.
la râul Drava. Teritoriul trebuia evacuat în opt zile, La şedinţa din 12 noiembrie au fost organizate gărzile
urmând a i ocupat de trupele aliate, dar administraţia naţionale române.
civilă rămânea pe mai departe în grija guvernului Românii din Sântandrei şi-au organizat la rândul
maghiar78. lor o gardă naţională locală. Deşi în sat autorităţile
militare maghiare nu au creat situaţii conlictuale,
74
Dirk Berg-Schlosser, Jeremy Mitchell, Conditions of demo- garda românească a fost desiinţată odată cu
cracy in Europe, 1919-39: systematic case-studies, Palgrave Mac-
millan, 2000, p. 385
instaurarea la Budapesta a regimului bolşevic condus
75
Frank Herbert Simonds, History of the World War: he victo- de Kun Bela, soartă pe care au împărtăşit-o şi gărzile
ry of armistice, Doubleday, Page & company, 1920, p. 357
76
Béla K. Király, Albert A. Noi, East Central European war leaders: 79
Pentru Aurel Lazăr vezi: Ion Zainea, Aurel Lazăr (1872-
civilian and military, Social Science Monographs, 1988, p. 88 1930) viaţa şi activitatea, Cluj, 1999, p. 406
77
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi 80
Petru E. Papp, Din trecutul Beiuşului. Pagini de glorie şi de
(1866-1947), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 50 jerfe, Beiuş, 1928, p. 200; Viorel Faur, Op. cit., p. 55; Ion Zainea,
78
Károlyi Mihály, Memoirs of Michael Karolyi: faith without Op. cit., p. 88
illusion, J. Cape, 1957, p. 137 81
Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 144
Monograia Comunei Sântandrei
Aspect de la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918
din comunele vecine, Nojorid şi Girişu de Criş82.
Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat
sediul de la Budapesta la Arad, în mijlocul populaţiei
româneşti majoritare, apoi a trecut la organizarea în
teritoriu a consiliilor naţionale locale şi a gărzilor
naţionale, după care a pregătit alegerea delegaţilor
care urmau să ie prezenţi la Alba Iulia, unde pe 1
Decembrie 1918 era convocată o mare adunare
populară sub auspiciile căreia românii transilvăneni
trebuiau să se pronunţe asupra sorţii Ardealului.
Consiliului Naţional Român Central s-a îngrijit să
confere Adunării de la Alba Iulia un caracter profund
plebiscitar, conform cu tezele wilsoniene, de aceea
toţi cei 1228 delegaţi prezenţi aici au fost purtătorii
mandatelor încredinţate lor de către comunităţile
care i-au ales83. În plus, cei peste o sută de mii de
participanţi veniţi din toate comitatele locuite de
români au ratiicat prin ovaţiile şi uralele lor decizia de
82
Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (no-
iembrie 1918-aprilie 1919). 75 de ani de la Marea Unire, Oradea,
1993, doc. 86
83
Miron Constantinescu, Desăvârşirea uniicării Statului Naţi-
onal Român, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968, p. 364
51
Unire a Transilvaniei cu România proclamată la Alba
Iulia de către delegaţii lor, subliniind pe această cale
încă o dată caracterul plebiscitar al evenimentului84.
Trebuie precizat faptul că Adunarea de la Alba Iulia s-a
desfăşurat în absenţa trupelor române care, pentru a
nu putea i învinuită de favorizarea acţiunii românilor
ardeleni nu depăşiseră linia Mureşului, cea stabilită
prin armistiţiul de la Belgrad, ci se cantonaseră în jurul
oraşului Târgu Mureş şi în Secuime, zone care oricum
nu-şi trimiseseră delegaţi85. Guvernarea Károlyi n-a
recunoscut validitatea Adunării de la Alba Iulia şi nici
pe cea a constituirii Consiliului Dirigent. Încercările
guvernului de la Budapesta de a-şi menţine unităţile
militare proprii sunt subminate de instaurarea
regimului bolşevic al lui Kun Bela (martie 1919), care
răstoarnă structura organizatorică a armatei ungare
şi care, pentru a câştiga simpatia publică, a încropit
84
Nicolae Petreanu, Ştefan Lache, Contribuţii la studierea isto-
riei contemporane a României. Studii, vol. I, Editura Politică 1980,
Bucureşti, p. 32
85
Ştefan Pascu, „Desăvârşirea unităţii de stat a poporului
român, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, în Series Historia,
Fasciculus I, Cluj, 1968, p. 116
52 Sanctus Andreas

Intrarea trupelor române în Oradea

în grabă o armată, a ocupat o importantă parte a maghiare şi în scurtă vreme armata română a atins
Slovaciei şi a atacat România, ceea ce a atras antipatia limitele teritoriale etnice de la Hust, Sătmar, Carei,
Ungariei în Occident86. Oradea, Salonta.
Aşa se face că până la începerea lucrărilor Armatele române au pătruns în Sântandrei pe
Conferinţei de Pace, pe 18 ianuarie 1919, trupele data de 19 aprilie 1919, pe la orele 20-21 în seara de
române ocupaseră deja două treimi din teritoriul ajun a Paştilor, de unde, a doua zi, a înaintat către
Transilvaniei, situaţia caliicată de partea maghiară ca Tărian89. Trupele noastre, având în frunte un maior, au
iind intolerabilă şi contrară principiilor wilsoniene87. fost întâmpinate de notarul comunal, Calmar Zoltan,
Această stare de lucruri conirmă faptul că spre sfârşitul însoţit de celelalte autorităţi locale. În dimineaţa
anului 1918, în condiţiile tulburărilor provocate de următoare populaţia s-a mobilizat şi a organizat o
revoluţia bolşevică în Rusia, Aliaţii au procedat la primire sărbătorească soldaţilor români. „20 aprilie
o reevaluare a poziţiei României în cadrul ecuaţiei 1919, iind prima zi de Paşti şi luând locuitorii
politice a spaţiului central-european. României i se comunei cunoştinţă de intrarea armatei în comună
recunoştea practic revenirea în tabăra Antantei88. – relatează mai târziu notarul român al primăriei –
În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, trupele tineri, bătrâni, fete şi femei s-au adunat la marginea
maghiare au atacat posturile româneşti de-a comunei, în partea de vest, unde două baterii de
lungul întregii linii de demarcaţie. Contraofensiva artilerie s-au aşezat pe poziţie, luând repaus, populaţia
românească a respins destul de lesne armatele le-a distribuit soldaţilor şi, în general, întregii trupe
obosite, ouă roşii şi cozonaci”90.
86
Herbert Hoover creionează o colorată frescă a acelor eve- După înstăpânirea autorităţilor româneşti în
nimente: „în anul 1919 Ungaria a trecut printr-o neîncetată proce- întreg Ardealul, Maramureşul, Crişana şi Banat,
siune a tragediilor, chiar cu unele accente comice ale drumului către Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în calitatea sa
reconstrucţie, de la liberalism, la revoluţie, socialism, comunism, im- de organ legislativ şi executiv peste aceste teritorii,
perialism, terorism, execuţii violente, regi şi regine, toate pe un fundal
a organizat primele alegeri cu adevărat libere din
sumbru al înfometării femeilor şi copiilor …alinări care au condus
uneori la însănătoşirea lor spirituală, dar care n-au condus la vreo aceste părţi de ţară. Sântandreiul a fost arondat
miraculoasă însănătoşire a spiritului maghiar ci la colaps!”. Cf. he Circumscripţiei electorale Cefa, în cercul electoral
Memoirs of Herbert Hoover 1874-1920, New York, 1952, p. 397
87
Peter Pastor, „he Vix Mission in Hungary, 1918-1919, a Re-
examination”, in Slavic Review (Budapesta), XXIX, No. 3/1970
89
Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura
88
Ion Ardeleanu, Ion Popescu-Puțuri, Ştefan Pascu, 1918 Galant, Oradea, 1994, p. 99
la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului ro-
90
Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (no-
mân (1916-1918), Editura Ştiinţiică şi Enciclopedică, Bucureşti, iembrie 1918-aprilie 1919). 75 de ani de la Marea Unire, Oradea,
1983, p. 987 1993, doc. 86
Monograia Comunei Sântandrei
alcătuit din comunele Tărian, Nojorid şi Leş ale plăşii
Centrale. Celelalte două cercuri erau compuse din
comunele Cefa, Toboliu, Sânicolau Român, Gepiu,
Roit şi Bicaciu, ale plăşii Cefa, respectiv Sântion, Borş,
Santău Mare, Artand, Bedeu, Boit, Cherechiu Mare,
ale plăşii Cristeşu Bihorului (ultimele patru sate astăzi
în Ungaria)91.
O urmare importantă a acestui act istoric este
aceea că românii au scăpat de asuprirea naţională şi
au fost repuşi în drepturi. Printr-o circulară dată de
Vasile Goldiş se introduce limba română în şcolile
din Transilvania92. De asemenea, revista culturală a
românilor din Transilvania, „Astra”, în şedinţa din 26
noiembrie 1918 s-a reorganizat în vederea campaniei
cultural-naţionale. În anii 1923-1924 unele secţii
ale acestei reviste au organizat şezători culturale în
comunele Cefa, Gepiu, Giriş, Velenţa, Sântandrei şi
altele. În toate aceste localităţi s-au îniinţat ulterior
biblioteci populare. De asemenea s-a instituit serbarea
de 1 Decembrie, care a devenit apoi tradiţională în
programul „Astrei”93.
Familii care s-au stabilit în Sântandrei sunt:
Poinariu - din Girişul de Criş, Stoia Dumitru - din
Bedeu, Erdeli Teodor – Parhida, Mureşan Ana – din
Bedeu, Mărcuş Ioan – din Roit, Tiponuţ G – din
Guruşu de Criş, Torje Floare – din Giriş,
Ilieş Gheorghe – din Chişirid, Iovan Flore – din
Peterd, Chiş Ioan - din Bedeu.
Din sat sunt familiile: Vidican, Brazdă, Vereş,
Czigle, Chişvasi, Duma, Matei, Torjoc, Iordean.
Magyar, Moldovan, Covaci, Silaghi, Gherman, Toth,
Erdeli, Eleneş, Pituţiu, Creţu, Mureşan
III.5. Aplicarea Reformei Agrare din 1921
Reforma agrară desfăşurată în România a depăşit
cu mult dimensiunile reformelor din ţările vecine, iind
cel mai extins proces de acest gen din întreaga Europă
postbelică94. În conştiinţa populară, ea a căpătat
valenţele unei adevărate revoluţii agrare, chemate să
completeze într-un mod fericit succesul repurtat pe
planul reuniicării tuturor teritoriilor româneşti sub un
91
Decret Nr. XVI, despre stabilirea circumscripţiilor electo-
rale, în Gazeta Oicială, Nr. 54 din 13 Septembrie 1919
92
Gazeta Oicială, Nr. 5 din 18 ianuarie 1919, Sibiu
93
Teodor Neş, Oameni din Bihor 1848-1918, Oradea, 1937, p.
571
94
David Mitrany, Land and the Peasant in Rumania. he War
and the Agrarian Reform, 1917-1921, Oxford, 1930, p. 1-10
53
singur stindard95. În acelaşi timp, în cercurile politice
de la Bucureşti a fost percepută şi ca o încununare
a tuturor eforturilor de modernizare a economiei
agrare, întreprinse de guvernanţi în anii 1864, 1889
şi 190796. Până la noua reformă agrară, distribuţia
averii funciare se prezenta deosebit de dezechilibrată
şi injustă. Gospodăriile sub 5 hectare acopereau un
procent de 77,2% din totalul exploataţiilor agricole,
însă cumulau numai 2,9% din terenurile agricole.
Cele cuprinse între 5-10 hectare reprezentau 18,2%
şi deţineau 37,1% din fondul funciar, iar cele cuprinse
între 10-50 hectare reprezentau 3,7% şi însumau 8,8%
din pământuri. Moşierii, cu exploataţii cuprinse între
50-100 hectare reprezentau numai 0,3% şi deţineau
2,1% din terenuri, în schimb, cei cu moşii de peste
100 hectare, chiar dacă reprezentau de abia 0,5%,
aveau în proprietate 48,9% din totalul funciar97.
Nu trebuie scăpaţi din vedere alţi doi factori
care au contribuit la realizarea unităţii de voinţă
a politicienilor noştri în năzuinţa lor de a rezolva
„problema ţărănească”. Primul dintre aceşti factori
s-a născut din teama penetrării ideilor Revoluţiei
bolşevice în rândurile ţărănimii noastre98, iar cel de
95
Material întocmit de Augustin Ţărău
96
Pe data de 12/24 august 1864, Consiliul de Stat adoptă tex-
tul Legii rurale, iar pe 14/26 august, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza adoptă Decretul pentru Legea rurală, prin care ţăranii erau
eliberaţi de sarcinile feudale şi deveneau stăpâni pe pământuri-
le pe care le lucraseră până atunci, urmând a plăti o răscumpă-
rare. Au fost împroprietăriţi 463.554 de familii cu o suprafaţă
de 1.810.311,297 hectare. De asemenea, au mai fost împropri-
etărite alte 48.342 de familii de „însurăţei”, cu o suprafaţă de
228.328,972 hectare. La 7/19 aprilie 1889, guvernul condus
de Lascăr Catargiu a adoptat Legea pentru vânzarea pământului
către ţărani şi pentru răscumpărarea embaticurilor, în urma căreia
106.714 familii au achiziţionat 546.593 de hectare pământ din
moşiile statului. În urma mişcărilor revendicative ţărăneşti, de-
osebit de violente, din primăvara anului 1907, guvernul condus
de Dimitrie A. Sturdza adoptă la 23 decembrie 1907/5 ianua-
rie 1908 Legea privind învoielile agricole, prin care: era interzisă
munca şi dijma la tarla, precum şi dările suplimentare în natu-
ră, bani sau muncă; toate contractele colective dintre moşieri
şi ţărani erau supuse înregistrării obligatorii; o comisie specială
ixa prin lege preţul maxim al arendei şi nivelul minim salarial
pentru muncitorii agricoli. Istoria României în date (coordona-
tor Constantin C. Giurescu), Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972, p. 215-216, 256, 285
97
Wim van Meurs, Land Reform in Roumania-A never Ending
Story, in South East Review No. 2/1999, p. 109-122
98
Intenţiile de penetrarea ideologică a spaţiului românesc
sunt cuprinse în documentul intitulat „Memoriu cu privire la ne-
cesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, întoc-
mit la 4 februarie 1924 de un grup alcătuit din zece bolşevici
54
al doilea, din dorinţa sinceră a fruntaşilor mişcării
naţionale din Ardeal, Basarabia şi Bucovina de a
desăvârşi procesul de uniicare a românilor din aceste
provincii cu ţara mamă şi printr-o largă redistribuire
a averii funciare, acţiune menită să acorde şanse egale
de origine română. Victor Frunze a fost cel care a intervenit pe
lângă Stalin pentru realizarea proiectului.„E de la sine înţeles,
că acest mod de administrare a Basarabiei doar aprofundează
ura populaţiei faţă de vechiul regat românesc şi credem că e în in-
teresele U.R.S.S. şi ale revoluţiei socialiste să se facă tot posibilul
pentru a utiliza aceste stări de spirit – se spune printre altele în
document - Pe malul stâng al Nistrului, în fostele gubernii Her-
son şi Kamenet-Podolsk locuiesc în masă compactă nu mai puţin
de 500.000-800.000 de moldoveni*, (iar conform airmaţiilor
românilor - până la 2.000.000) de moldoveni, care îşi au modul
lor speciic naţional de trai şi care vorbesc un dialect românesc -
limba moldovenească. Această populaţie ocupă nu mai puţin
de 16.000 de verste pătrate. Deoarece este situată în apropierea
rontierei, ea, din considerente de ordin pur militar, se bucură de
griji deosebite în ce priveşte modul de organizare a vieţii economi-
ce. Dacă mai adăugam la aceasta interesele culturale speciice ale
populaţiei moldoveneşti, apoi pornind de la factorul etnograic, în
baza politicii naţionale sovietice, ar putea i creată o unitate au-
tonomă social-politică moldovenească în rontierele R.S.S.U. sau
în cadrul U.R.S.S. După părerea noastră, o astfel de unitate ar
putea i Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Crearea
acestei republici va genera o serie întreagă de consecinţe de ordin
intern (din punct de vedere al intereselor nemijlocite ale U.R.S.S.)
şi internaţional:
1) Organizarea populaţiei moldoveneşti intr-o unitate politico-
administrativă ar contribui la creşterea nivelului economic şi cultural
al populaţiei. Din punct de vedere al U.R.S.S. consolidarea acesteia
din urmă e cu atât mai necesară, cu cât e probabilă eventualitatea,
mai devreme sau mai târziu, a apariţiei conlictelor militare, în tim-
pul cărora este necesar un spate al rontului bine asigurat, lipsit de
stări de nemulţumire.
2) Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor
politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de
Polonia şi cea Carelă faţă de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi sim-
patia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţi-
ile realipirii la ea a Transnistriei. Din acest punct de vedere devine
imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi
nu o regiune autonomă în componenţa R.S.S.M. Unite Basarabia şi
Transnistria ar servi drept breşă strategică a U.R.S.S. faţă de Bal-
cani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi
Galiţia), pe care U.R.S.S. le-ar putea folosi drept cap de pod în sco-
puri militare şi politice”. Arhivele Republicii Moldova, fond 49,
inv. 1, dosar 88, f. 55,. Apud: Oleg Galuscenco, Memoriu cu privi-
re la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti,
în Academic Review din 18 martie 2005
* Potrivit datelor statistice din anul 1920 se alau în teritoriile
transnistriene: 137.856 moldoveni în gubernia Odessa (66.170
bărbaţi şi 71.686 femei), 16.516 în gubernia Nicolaev (8.218
bărbaţi şi 8.292 femei), 10.435 în gubernia Doneţc; în guber-
nia Podolia, unde locuia o masă compactă de moldoveni, nu s-a
putut realiza recensământul, deoarece regiunea a fost anexată de
Polonia în 1920
Sanctus Andreas
întregii ţărănimii.
Transilvăneneii au elaborat un proiect propriu
de lege pentru reformă agrară, votat de Marele Sfat
Naţional la 12 august 1919 şi aprobat de regele
Ferdinand la 10 septembrie. Principiile enunţate în
cuprinsul acestuia au fost reairmate în „Programul
de muncă al Partidului Naţional Român” cu ocazia
Congresului din 24 aprilie 192099.
În provinciile alipite, diferenţele sociale erau în
mare aceleaşi ca şi în vechiul Regat, cu unele diferenţe
de ordin etnic, cum a fost situaţia din Transilvania,
unde cei mai mulţi dintre moşieri erau unguri, în
vreme ce majoritatea ţăranilor erau români. Ţăranii
minorităţilor etnice n-au fost însă excluşi de la
împroprietărire de către guvernul României, aşa
după cum s-a întâmplat în celelalte ţări succesoare
ale Imperiului Austro-Ungar. Un număr de 201.165
de familii de altă etnie au fost împroprietărite
alături cu 532.700 de români: 82.640 de minoritari
în Transilvania, 24.045 în Bucovina şi 94.480 în
Basarabia100, printre care şi cei 4.500 de ţărani evrei de
aici, împroprietăriţi în octombrie 1920 cu suprafeţe
cuprinse între 4-6 hectare, răscumpărate cu sprijinul
bănesc al Joint-ului american101.
Deşi lucrările de aplicare a reformei agrare
s-au derulat prin intermediul unor instituţii de
stat specializate, consilieratele agricole judeţene şi
comisiile judeţene de expropriere şi împroprietărire,
formate din ingineri topograi, agronomi şi jurişti, ele
s-au prelungit neiresc de mult datorită nesfârşitelor
procese intentate de moşieri împotriva deciziilor de
expropriere sau a preţurilor ixate pentru despăgubire,
dar şi a litigiilor intervenite între sătenii unor diverse
localităţi, cărora le-au fost expropriate păduri şi păşuni
urbariale pentru satisfacerea nevoilor confraţilor din
satele vecine. S-a ajuns astfel ca la sfârşitul anilor
´30 să mai existe destule comune în care lucrările de
reformă agrară să nu i fost deinitivate102.
Revenind la situaţia locală, pe 27 octombrie
99
Legea de Reformă agrară pentru Basarabia – votată de Sfa-
tul Ţării la 27 noiembrie 1918, ratiicată prin Decretul regal nr.
3791 din 22 decembrie 1918
100
Vasile Bozga, 1864-1921-1945 Reformele agrare din Româ-
nia, în Dosarele Istoriei nr. 10/2004, p. 49
101
Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la margi-
nalizare 1919-1938, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 25, 64
102
Cu titlu de exemplu, în Crişana au fost deinitivate abia
după anul 1931 lucrările de reformă în foarte multe localităţi:.
AN-DJ Bihor, fond Consilieratul Agricol Bihor
Monograia Comunei Sântandrei 55

înainte de expropriere, situaţie

în care nu a încălcat interdicţia
legală de a achiziţiona peste 100
de jugăre cu scopul de a diminua
cuantumul expropriabil, şi cum
Capitlul deţinea pe mai departe
alte 3729 jugăre şi 293 stânjeni
de teren în hotarul comunei,
suicient pentru satisfacerea celor
îndreptăţiţi la împroprietărire, i-a
încadrat moşia în rândul celor
scutite de expropriere.
Nemulţumiţi, săteni şi-
au constituit o delegaţie care a
depus apel împotriva hotărârii
comisiei de ocol, acţiune ce a
fost dezbătută pe 23 decembrie
1922, instanţa dându-le câştig
de cauză prin anularea actului
de vânzare-cumpărare perfectat
între Ecaterina Tóth şi Capitlu
şi reintroducerea moşiei acesteia
pe lista celor expropriabile103.
Prin referatul nr. 635/1922 al
Consilieratului Agricol Bihor a
fost decisă punerea în aplicare
a hotărârii de expropriere, nr.
250 din 28 decembrie 1922, a
Comisiei Judeţene de Expropriere
cu privire la suprafaţa de 77
jugăre şi 1224 stânjeni pătraţi
din moşia Ecaterina Tóth, fostă
a Prepositului Mic din cadrul
Capitlului Episcopiei Romano-
Catolice de Oradea, alată în
Referatul de expropriere a moşiei Ecaterina Toth
hotarul comunei Sântandrei.
Acest trup de moşie
1922, la sediul „casei comunale” din Sântandrei cuprindea 37 jugăre şi 280 stânjeni arabil (topo.
(primăria) s-a desfăşurat şedinţa Comisie Agricole de 615, 617), evaluat la 1300 lei jugărul ca preţ de
Ocol Oradea pentru a dezbate cauza de expropriere răscumpărare, 11 jugăre şi 1225 stânjeni păşune
a moşiei doamnei Ecaterina Tóth, soţia lui Petru (topo. 610, 614), la 700 lei jugărul şi 28 jugăre şi
Kovács, de faţă iind Dr. Gheorghe Matei, preşedintele 1319 stânjeni teren neproductiv (topo. 611-613,
comisiei, Eugen Drosescu, agronomul regional, Ioan 616, 618/1 şi 618/2), la 200 lei jugărul. Comuna
Crişan, delegatul Ministerului Agriculturii, Adolf urma să plătească în câţiva ani Băncii Agrare, care-l
Philippsohn, secretarul comisiei, iar din partea despăgubise pe fostul proprietar, suma de 62328 lei cu
proprietarului, avocatul dr. Eugen Gal. Comisia,
cercetând condiţiile în care doamna Ecaterina Tóth
a cumpărat cu bună credinţă 80 de jugăre de teren de 103 AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar
la Capitlul Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, 214/1936-’37, f. 4-5
56
Referatul de expropriere a moşiei Capitlului Romano-Catolic
de Oradea
o dobândă anuală de 5% până la stingerea creanţei104.
Întreaga suprafaţă a fost destinată constituirii „păşunii
comunale” (comună a sătenilor), menită să acopere
nevoile de păşunat ale gospodarilor satului. În 1927
debitul către fostul proprietar a fost acoperit integral,
iar acestuia i s-a interzis abia în 1932 să mai încaseze
rate direct de la săteni în contul datoriei105.
Pe 17 februarie 1928, Comisia de Ocol a făcut
o corecţie a preţurilor stabilite pentru răscumpărarea
categoriilor de terenuri expropriate, în sensul că
suprafaţa arabilului a fost redusă cu 1 jugăr 90
stânjeni, arie ce a fost considerată fâneaţă şi care a
fost preţuită la 1200 lei pe jugăr. Măsurarea loturilor
a fost încheiată pe 5 iulie 1933, dată la care a expirat
şi termenul de contestare a lucrărilor106, însă până pe
7 iunie 1936 spesele topograilor, însumând 9360 lei
104
Ibidem, f. 2-2V
105
Ibidem, f. 13-14
106
Ibidem, f. 6-7
Sanctus Andreas
Dispozitivul de expropriere a moşiei Capitlului Romano-
Caolic de Oradea
nu fuseseră achitate107. Se pare că plăţile efectuate de
către stat către fostul proprietar au trenat, deoarece
pe 5 iunie 1936 Serviciul de lichidări inanciare din
cadrul Ministerului Agriculturii îl consemna pe acesta
cu privire la preţul cuvenit, iar un an mai târziu aviza
depunerea dosarului moşiei expropriate în vederea
intabulării sale în favoarea comunei108.
Dintr-o adresă a Direcţiunii pentru aplicarea
reformei agrare, din cadrul Ministerului Agriculturii,
emisă pe 3 iulie 1937, alăm că un număr de 35 de
locuitori din Oradea au fost împroprietăriţi în hotarul
Sântandreiului cu suprafaţa de 104 jugăre şi 1204
stânjeni, la un preţ de 66990 lei plus 5660 de lei speze
de măsurători109.
În ce priveşte cea de a doua moşie vizată pentru
expropriere, şedinţa Comisiei Agricole de Ocol Oradea
107
Ibidem, f. 12
108
Ibidem, f. 15-16
109
Ibidem, f. 18
Monograia Comunei Sântandrei
Actul de împroprietărire a Sântandreiului cu păşune comunală
s-a desfăşurat pe 25 octombrie 1922, tot la „casa
comunală” a Sântandreiului, în prezenţa preşedintelui
comisiei, Gheorghe Matei, a agronomului regional,
Eugeniu Drosescu, a delegatului ministerial, Ioan
Crişan, a secretarului comisiei, Adolf Philippsohn,
şi a reprezentantului fostului proprietar, avocatul
Augustin Irimie. Sătenii şi-au ales ca reprezentanţi,
„bărbaţi de încredere”, pe Ştefan Torjoc şi Demetriu
Erdeli, „care şi până acum au funcţionat ca bărbaţi de
încredere ai comunei” – se precizează în document.
Din arealul moşiei (CF 181), sătenii foloseau
deja în arendă forţată 1008 jugăre arabil şi 215 jugăre
păşune, suprafeţe considerate de către comisie ca
parte componentă a dispozitivului de expropriere,
acesta din urmă iind extins până la 3764 jugăre şi 369
stânjeni, aici iind incluse şi cătunele „Össi” şi „Iclod”,
cu 14 clădiri, alte două clădiri pe valea „Pecze”, o altă
clădire cu grajd şi ruina fostei fabrici de cărămizi.
Ediiciile au fost scoase de sub expropriere, iar lotul
tip de împroprietărire a fost stabilit la 4 jugăre pentru
iecare îndreptăţit la împroprietărire110.
După ce au fost trecute în revistă toate parcelele
topograice indicate pentru expropriere111, în
110
AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar
215/1929-’37, f. 4
111
Nr. topograice: 1180-1254, 1255/1, 1255/2, 1256, 1258-
1342, 1343/1, 1343/2, 1344/1, 1347-1353, 1354/1, 1354/2,
57
hotărâre au fost făcute o serie de precizări cu privire
la înzestrarea locuitorilor cu o „pădure comunală” în
suprafaţă de 300 jugăre, care urma să ie expropriată
din una dintre vastele proprietăţi silvice ale Capitlului,
pe lista opţiunilor igurând pădurea din Chişirid,
pădurea „Abrihaza” din Apateu Român, pădurea
„Méhes” din Gepiu sau pădurea din Şauaieu. Totodată
a fost stabilită zona în care vor i atribuite loturi pentru
case, cu menţiunea că deja se construiseră acolo vreo
50 de noi locuinţe112, şi destinarea unei suprafeţe de
261 jugăre şi 351 stânjeni pentru constituirea păşunii
comunale113.
Pe 28 decembrie 1922, Curtea de Apel Oradea a
respins apelul introdus de Capitlul Romano-Catolic
1355-1389, 1391-1457, 1460-1494, 1496-1501, 1504-1509,
1520-1535, 1537-1541, 1543-1552, 1554-1564, 1570-1571,
1577-1580, 1582-1585, 1587, 1589, 1591, 1593/1, 1593/2,
1594-1598, 1600, 1601, 1603, 1622, 1627, 1631, 1633, 1641,
1644-1646, 1648-1652, 1656, 1657, 1659-1690, 1691/1,
1691/2, 1692-1699, 1700/1, 1701-1713, 1390/1, 1390/2,
1458/1, 1458/2, 1495/1, 1495/2, 1503/1, 1503/2, 1590/1,
1590/3, 1590/4, 1590/5, 1590/6, 1592/2, 1592/3, 1602/1,
1602/3, 1599/1, 1604/1, 1604/3, 1605/4, 1605/3, 1506/1,
1608/1, 1610/1, 1610/3, 1623/1, 1623/3, 1624/1, 1624/3,
1625/3, 1626/1, 1623/3, 1626/4, 1626/5, 1647/1, 1647/3,
1647/4, 1647/5/a, 1647/5/b, 1572/1, 1572/3. Cf. AN-DJBh,
fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 22
112
Ibidem, f. 22V
113
Ibidem, f. 26
58
şi de Cooperativa „Furnica” (Hangya Nepszövetségi)
împotriva hotărârii de expropriere şi la cererea
sătenilor a mărit lotul tip de împroprietărire la 6
jugăre114. Prin referatul nr. 389/1922 a fost validată
aplicarea hotărârii, nr. 248 din 28 decembrie 1922,
Comisiei de Ocol cu privire la exproprierea unei
suprafeţe de 3661 jugăre şi 1506 stânjeni din cadrul
moşiei Capitului Romano-Catolic de Oradea,
constând în 200 jugăre arabil de categoria I-a, preţuit
la 1200 lei pe iugăr, 1018 jugăre şi 1385 stânjeni
arabil de categoria a II-a, la 1100 lei pe jugăr, 117
jugăre şi 426 stânjeni arabil de categoria a III-a, la
1000 lei pe jugăr, 74 jugăre şi 226 stânjeni fâneţe, la
1200 lei pe jugăr, 292 jugăre şi 1036 stânjeni păşune
de categoria I-a, la 600 lei pe jugăr şi 159 jugăre şi
33 stânjeni teren neproductiv, la 300 lei pe jugăr, în
valoare totală de 3950282, 61 lei, cu o dobândă de
5% până la stingerea debitului115. În aceeaşi zi, a fost
respinsă cererea de revizuire formulată de Capitlul
Romano-Catolic împotriva sentinţei de apel care
admitea ca validă hotărârea de expropriere116. Au fost
împroprietărite 325 de persoane, cele mai multe cu
parcele în suprafaţă de 4 jugăre, altele cu parcele de
câte 3 jugăre şi 800 stânjeni, 2 jugăre şi 800 stânjeni, 1
jugăr şi 800 stânjeni, în funcţie de averea avută înainte
de război, însumând 1227 jugăre şi 370 stânjeni, cu
un preţ total de răscumpărare cifrat la 1423507 lei,
redus ulterior la 782936 lei, plus 147540 lei speze de
măsurători117. Operaţiunile de măsurare a suprafeţelor
114
Sentinţa nr. 248 din 28 decembrie 1922. Cf. Ibidem, f. 6
115
Ibidem, f. 3-3V
116
Ibidem, f. 7
117
„Tablou de sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sumelor
datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-
DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f.
30-36V: Abrudan Ioan, Abrudan Gheorghe, Albuţ Nicolae, Al-
földi Ludovic, Anca Vasile, Andar Mihai, Ardelean Ioan, Balog
Francisc, Balcuş Emeric, Barna Teodor, Bauer Ioan, Bauer Pe-
tru, Benţe Mihai, Biluţa Ioan, Biluţa Ioan, Bitea Andrei, Bitea
Andrei – văduva lui, Bitea Ioan, Bitea Nicolaie, Blaga Florian,
Botoş Ioan Blagi, Bochiş Gheorghe, Bagye Dumitru, Balaş Ioan,
Boroş Ioan Molnar, Boroş Mihai, Bot Mihai junior, Barşi Ladis-
lau, Bozga Crăciun, Botoş Dumitru, Botoş Florian – minorii lui,
Botoş Gavrilă ţila, Botoş Petru, Botoş Teodor, Buţ Ioan, Buţ Mi-
hai, Bura Pavel, Cana Ioan hendre, Canaloş Dumitru, Copăcian
Gavrilă, Copăcian Dumitru, Carţiş Gheorghe, Covăşdan Ale-
xandru, Covăşdan Dumitru, Covăşdan Dumitru junior, Chipe
Crăciun, Chiş Andrei, Chiş Dumitru Peca, Chiş Petru, Chirluţa
Dumitru, Chirliga Ioan, Chirliga Petru, Chirliga Teodor, Chişva-
si Alexandru, Chişvasi Andrei, Chişvasi Gavrilă, Chişvasi Ghe-
orghe Bogdi, Chişvasi Ioan a Mitruţului, Chişvasi Ioan Morco-
vu, Chişvasi Mihai – minorii lui, Chişvasi Petru, Chişvasi Petru
Sanctus Andreas
cofu, Chişvasi Petru a Reni, Chişvasi Ştefan, Chişvasi Teodor a
Pincii, Chişvasi Teodor, Chişvasi Teodor Renie, Chişvasi Vasile
bistriţi, Chinre Alexandru, Cengeri Iosif, Cseh Anton – vădu-
va lui, Creţu Petru – văduva lui, Cristea Dumitru, Cristea Ioan,
Cristea Ioan – văduva lui, Chirluţa Ioan, Cristea Petru, Cristea
Petru, Cristea Simion, Covascs Ioan a Creţului, Covacs Teodor
– văduva lui, Culda Romulus, Dörner Iosif, Dörner Petru, Dör-
ner Petru Bistriţii, Duma Ioan, Duma Petru, Durgheu Florian,
Erdei Dumitru, Erdei Dumitru junior, Erdei Ioan, Erdei Mihai,
Erdei Pavel, Erdei Petru, Farkaş Gheorghe, Farkaş Ioan, Farkaş
Ioan, Farkaş Iosif, Farkaş Mihai, Fătu Nicolae, Fekete Gheorghe,
Fekete Ioan A Gheorghii, Firez Ioan Catrina, Firez Ioan, Fişcher
Petru – minorii lui, Gabor Teodor, Gal Teodor, Gerdan Ioan,
Gavriş Alexandru – minorii lui, Gavriş Gheorghe, Gavriş Ioan,
Holczman Ioan, German Teodor junior, German Vasilie, Geran
Emeric – minorii lui, Grama Gavrilă, Here Ioan, Ignaţ Ioan, Ig-
naţ Mihai, Ileş Andrei, Ileş Gavrilă, Ileş Gheorghe, Ileş Ioan, Ileş
Petru – văduva lui, Iovan Alexandru junior, Iovan Ioan, Iovan
Mihai junior, Iovan Teodor, Iovan Vasilie, Iuhasz Andrei a Lupii,
Kardoş Ioan – văduva lui, Kállai Ioan, Kelemen Gheorghe, Kin-
dle Iosif, Kindle Ioan, Kohn Bela, Kovacs Alexandru, Kovacs
Dumitru creţu, Kovacs Ioan hoiţu, Kovacs Ioan gipiş, Kovacs
Moisie Bogar, Ladanyi Ştefan, Loţi Andrei, Loţi Ioan, Loţi Ius-
tin, Laşco Petru, Leghezău Ioan, Leghezău Teodor, Magău Du-
mitru, Magău Ioan, Moga Petru, Maior Pavel, Marna Ioan, Man-
ye Petru, Maliţa Andrei, Maliţa Iacob, Maliţa Ioan Pavelii, Maliţa
Petru Moca, Maliţa Petru, Maliţa Petru Pinica, Maliţa Teodor
Moca, Maliţa Vasilie, Meiszaros Petru, Mihuţ Andrei, Mihuţ Pe-
tru, Modoc Gheorghe – minorii lui, Moldovan Gheorghe, Matei
Alexandru, Matei Andrei, Matei Ioan ştiriţu, Matei Petru, Măr-
cuş Ioan senior, Mărcuş Vasilie, Moca Nicolaie, Martin Andrei,
Maghiar Andrei, Maghiar Dumitru, Maghiar Emeric, Maghiar
Gavrilă, Maghiar Ioan Conoloş, Maghiar L. Mihai, Maghiar Mi-
hai, Maghiar Ioan, Maghiar Petru Conoloş, Maghiar Vasilie, Na-
ciadi Florian, Naciadi Ioan, Naciadi Mihai, Nagy Gavrilă, Nagy
Mihai, Negruţ Alexandru, Nichita Gligor, Nichita Ioan, Nichita
Teodor, Oprea Gheorghe, Oros Gligor, Oros Paul, Oszvald Ioan
– minorii lui, Pacula Ioan, Pantea Teodor – minorii lui, Pop Du-
mitru, Pop Gheorghe junior, Pop Gheorghe, Pop Ioan, Pop Iosif,
Pop Iuliu, Pop Teodor, Pop Teodor, Păjuca Chişvasi Ioan, Petö
Nicolai – invalid, Petruţ Iosif, Penzeş Ludovic, Pituţ Dumitru,
Pituţ Florian, Pituţ Ioan Flonţia, Pituţ Ioan – minorii lui, Pituţ
Mihai, Plainer Ludovic, Parcziş Carol, Pui Petru, Puşcaş Ghe-
orghe, Puşcaş Ioan, Raţ Gheorghe, Raiti Dumitru, Raiti Ioan,
Roman Ioan, Rotar Petru, Szirb Ioan, Szabo Ioan, Szabo Ioan,
Szabo Francisc, Szabo Ludovic, Szabo Petru Chişiridanu, Szabo
Teodor, Szasz Ştefan – văduva lui, Schüler Martin – minorii lui,
Sfârlea Ioan, Sfârlea Gheorghe, Szălăjan Nicolai, Szel Francisc,
Şereş Teodor, Şipoş Ioan, Szilaghi Andrei, Szilaghi Emeric, Szi-
laghi Petru, Şim Vasilie Drimba, Simoc Vasilie, Sărăcian Rudolf,
Stanciu Iacob, Şuteu Ioan, Şuteu Teodor, Stoica Gavrilă lila,
Stoica Ioan – văduva lui, Stoica Ioan – văduva lui, Stoica Mihai,
Stoica Mihai, Stoica Mihai, Stoica Nicolae, Stoica Nicolae, Sto-
ica Z. Petru, Stoica Teodor bubi, Tarsoly Ludovic, Ţigle Petru,
Tiponuţ Gheorghe, Tocai Teodor, Torje Mihai boni, Torje Te-
odor Zaharie, Torje Teodor, Torjoc Andrei Sârbu, Torjoc Du-
mitru Uri, Torjoc Dumitru Husar, Torjoc Dumitru Paicu, Tor-
Monograia Comunei Sântandrei
expropriate s-au încheiat pe 25 aprilie 1929 şi nu au
fost contestate de către niciuna dintre părţi118.
În aprilie 1929 se va derula o a doua etapă de
împroprietăriri. Un număr de 114 persoane au fost
înzestrate cu câte 1 jugăr şi 800 stânjeni119, însumând
joc Dumitru peterson, Torjoc Dumitru, Torjoc Florian, Torjoc
Gavrilă bani, Torjoc Gavrilă, Torjoc Ioan torgok, Torjoc Ioan
junior, Torjoc Ioan Bacter, Torjoc Mihai, Torjoc Mihai torgok,
Torjoc Mihai bacter, Torjoc Petru bacter, Torjoc Ştefan Bacter,
Torjoc Teodor Sârbu, Torjoc Teodor Peştei, Torjoc Teodor
todei, Toth Andrei, Toth Dumitru, Toth Emeric, Toth Petru –
văduva lui, Toth Petru, Totoran Andrei, Totoran Grigoriu – mi-
norii lui, Totoran Ioan, Totoran Ioan bătrânu, Tripa Gheorghe,
Ungur Andrei, Ungur Gligor Pişcolău, Ungur Gligor, Ungur
Ilie, Ungur Teodor, Varadi Gavrilă, Varga Ludovic, Vaşadi Ioan,
Vereş Alexandru, Vereş Crăciun, Vereş Gheorghe, Vereş Ioan,
Vesa Gheorghe, Vidican Ioan Gojombi, Vidican Vasilie, Zaharie
Gavrilă, Zaharie Ilie, Jordan Ioan, Jordan Teodor Cincki, Jurca
Ioan – minorii lui, Jurca Ioan Mande, Jurca Teodor – văduva lui,
Torje Petru Bani şi Borşi Ladislau
118
Certiicatul nr. 170/1929 al Comisiei Judeţene Bihor pen-
tru Exproprieri şi Împroprietăriri. Cf. Ibidem, f. 11
119
„Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sumelor
datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-
DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f.
82-84: Alfoldi Ludovic, Arani Ioan, Ardelean Florian, Bagi Ale-
xandru, Balog Alexandru, Balog Carol, Balog Gheorghe, Bece
Lingurar Ioan, Bende Paul, Balog Dumitru, Balog Petru, Botoc
Kalman – văduva lui, Bradea Neculai, Borţan Gheorghe, Colecs
Ludovic, Cozman Lazăr, Crăciun Ioan, Crăciun Ioan junior,
Crăciun Ioan senior, Creţ Dumitru, Costan Ioan, Costin Ioan,
Chiş Petru, Csap Iosif, Covacs Iosif, Kövari Ioan, Kövari Ghe-
orghe, Deliman Gheorghe, Kiss Iosif, Devedics Ioan – văduva
lui, Drimba Teodor, Drila Neculai, Elek Francisc, Emödi Ioan,
Erdeli Emeric junior, Erdeli Emeric senior, Fazekas Sigismund,
Gabo Daniel, Ghelan Alexandru, Gitye Florian, Gherman Iosif,
Gui Gheorghe, Gurbedan Andrei, Györi Ştefan, Hegedüs Ale-
xandru, Here Petru, Herpan Gheorghe, Horvath Ludovic, Izso
Mihail, Jozsa Andrei, Ladanyi Emeric, Lucaci Mihai, Mândraş
Gheorghe, Majoroş Eugen, Mangra Gheorghe, Mateiaş Florian,
Marc Ioan, Moca Dumitru, Mogyoroşi Petru, Mocsan Lucaciu,
Monea Tomaş, Moldovan Ioan, Muranyi Iosif, Musca Gavril,
Bagy Alexandru, Nagy Carol, Nagy Emeric, văduva lui Nagy
Iosif născută Molnar Iuliana, Noje Ioan, Olah Emeric, Oşor-
han Dumitru, Pantea Dumitru, văduva lui Pantea Ioan născută
Gitea Catiţa, Pantea Ioan, Pislea Teodor, Pop Alexandru, Pop
Dumitru, Pop Coloman – văduva lui, Pop Gheorghe, Pop Ioan,
văduva lui Pop Mihai născută Bodiş Floarea, Popa Teodor, Pu-
goş Francisc, Pusta Petru, Putoran Iosif, Revesz Florian, Roman
Gheorghe, Sala Costan, Serac Aurel, Serfözö Gavril, Szabo Ale-
xandru, Szabo Emeric, Szabo Ludovic, Szel Emeric, Szentmiclo-
uşi Neculai junior, Szentmiclouşi Neculai senior, Szentmiclouşi
Petru junior, Szentmiclouşi Pteru senior, Szöke Andrei, Szucs
Gheorghe, Ţin Gheorghe, Tincău Florian, Tincău Ioan junior,
Tincău Ioan senior, văduva lui Tiponuţ Petru născută Abrudan
Maria, Tocsi Dumitru, Toia Gheorghe, Toth Iuliu, Terb Mihai
– văduva lui, Vanc Neculai, Vanc Emeric, Vaşadi Alexandru şi
59
175 jugăre şi 949 stânjeni, răscumpărat3 cu 112030
lei, plus 21120 lei speze de măsurare120. În aceeaşi
lună, în baza Legii IOVR, au mai fost împroprietărite
36 de persoane121, majoritatea cu câte 3 jugăre,
însumând 104 jugăre şi 1204 stânjeni122. Pe 8 iunie
1929, Capitlul a fost consemnat de către Direcţiunea
Creditului Ipotecar din cadrul Ministerului
Agriculturii să-şi ridice contravaloarea bănească a
moşiei expropriate123. În octombrie, debitul scadent
către fostul proprietar, pentru „păşunea comunală”,
era de 164571 lei plus 31380 lei speze de măsurare124.
Alte 163 de persoane au fost împroprietărite cu
locuri de casă în pusta Iclod125, în suprafaţă totală
văduva lui Vilingh Francisc născută Modi Rita
120
Ibidem, f. 80
121
„Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-
lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în
AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37,
f. 92-92V: Fersigan Ştefan, Goia Emeric, Fălticica Dezideriu,
Silaghi Gavril, Negruţ Vasile, Oşvath Gavril, Şimon Mihai, Ma-
gyari Ioan, Benkö Alexandru, Kis Carol, Lucaci Teodor, Silagyi
Ioan, Lucaci Constantin, Fazekaş Mihai, Zac Mihai, Luncan
Vasile, Truţa Grigore, Orban Carol, Nagyi Alexandru, Popdan
Ioan, Sime Florian, Balaj Andrei, Lucaci Dumitru – văduva lui,
Laurenţiu Victor – văduva lui, Ardelean Neculai – văduva lui,
Pop Ioan – văduva lui, Hofman Gheorghe – văduva lui, Covacs
Emeric – văduva lui, Zinz Vasile, Popa R. Neculai, Rapcsa Mi-
hail, Secrieriu Ilie, Albu Gheorghe, Coş Iosif, Varadi Petru
122
Ibidem, f. 90-91
123
Ibidem, f. 17
124
Ibidem, f. 37
125
„Tablou de locuitorii cărora li s-a atribuit locuri de casă în
vatra satului, parcelată din terenul expropriat din moşia Iclod,
fostă proprietate a Capitlului Romano-Catolic Oradea”, în AN-
DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f.
44-47: Acher Edmund, Achim Ioan, Albuţ Nicolae, Ardelean
Ioan, Balcus Emeric, Barna Ioan, Bomer Petru, Berti Mihai, Bi-
luţa Ioan, Bite Ioan Cheri, Blaga Florian, Bodea Dumitru, Boloş
Gavril, Baros Mihai, Boţ Mihai, Botoş Mihaiu, Cana Ioan, Cana
Dumitru, Câmpian Teodor, Copăcean Dumitru, Carţiş Ghe-
orghe – văduva lui, Căvăşdan Alexandru, Căvăşdan Dumitru,
Kirluţa Dumitru, Chirliga Teodor, Chişvasi Alexandru, Chişva-
si Ioan, Chişvasi Mihai, Chişvasi Petru, Dorner Iosif, Dorner
Petru, Dume Petru, Farkaş Ioan – văduva lui, Farcaş Gheorghe
Postoş, Farcaş Ioan, Fărăgan Iosif – văduva lui, Fechete Ghe-
orghe, Fechete Gheorghe bucaş, Fechete Mihaiu – văduva lui,
Firez Alexandru, Firez Ioan, Gherdan Iosif, Geran Emeric – so-
ţia lui, Grosz Florian, Hechler Martin – văduva lui, Hegedüs
Ştefan, Hendre Gheorghe, Here Ioan, Holtzmann Ioan, Holtz-
mann Anton, Holtzmann Alexandru, Holtzmann Iosif, Holtz-
mann Iosif, Ilieş Petre, Ionuţ Dumitru, Iovan Alexandru, Iovan
Ioan, Iovan Teodor, Kindle Ioan, Kovacs Alexandru, Kovacs
Dumitru, Leghezău Ioan, Letz Teodor, Leucuţa Nicolae, Lu-
caci Andrei, Lopaner Ioan, Maliţa Petru, Maliţa Teodor, Matei
Alexandru, Mărcuş Alexandru, Mărcuş Ioan, Meszaros Petru,
60
239310 metri pătraţi, în valoare de 478620 lei, preţ
de răscumpărare, plus 19680 lei speze de măsurare126.
De asemenea, în 1932, şapte persoane au fost
împroprietărite cu locuri de casă127, de câte 1439
metri pătraţi, în suprafaţă totală de 10073 metri
pătraţi, la suma de 10073 lei, preţ de răscumpărare,
plus 840 lei speze de măsurare128. În iulie 1932, a mai
fost împroprietărit cu 5 jugăre locuitorul Gheorghe
Popa Grama, pentru 3150 lei, preţ de răscumpărare,
şi 600 lei speze de măsurare129. În martie 1933, au
mai fost împroprietărite zece persoane130, cu loturi
cuprinse între 2 jugăre 320 stânjeni şi 6 jugăre 360
stânjeni, cu o suprafaţă totală de 47 jugăre şi 837
stânjeni, la un preţ de răscumpărare de 55127 lei,
Mlatevan Francisc, Monasterian Leon, Martin Dumitru, Ma-
ghiar Alexandru, Maghiar Dumitru, Magău Dumitru, Maghiar
Ioan, Maghiar Ioan – soţia lui, Maghiar Mihai, Maghiar L. Petru,
Maghiar Petru Canaloş, Mărcuş Florian, Murdravat Ile, Naciadi
Florian, Nagy Mihaiu, Nichita Gligor, Nichita Ioan – văduva lui,
Osvald Ioan – văduva lui, Osvald Mihaiu, Pacula Ioan, Partin
Teodor, Pop Teodor, Petö Nicolae, Petruţ Iosif, Pituţ Dumi-
tru, Pui Petru, Roiti Dumitru, Roman Ioan, Rotar Petru, Sârb
Ioan, Sabău Ioan, Sabău Francisc, Sabău Ludovic, Sabău Petru,
Szakacs Vincze, Schimdt Anton, Schwartu Ignat – văduva lui,
Sfârle Florian, Sfârle Gheorghe, Selegean Nicolae, Şipoş Ioan,
Silaghi Emeric, Silaghi Iosif, Silaghi Petru, Simtion Gheorghe,
Sur Vasilie, Solomie Teodor, Şuteu Dumitru – văduva lui, Şuteu
Ioan, Şuteu Teodor, Stoie Gavril, Stoie Mihai – văduva lui, Stoie
Mihai, Stoie Nicolae, Stoie Vasilie, Tobiaş Petru, Torje Gavril,
Torje Ioan, Torje Petru, Torjoc Andrei, Torjoc Andrei Sârbu,
Torjoc Dumitru, Torjoc Dumitru Petardar, Torjoc Dumitru,
Torjoc Gavril, Torjoc Florian, Torjoc Mihaiu tata, Torjoc Mi-
haiu, Torjoc Petru, Torjoc Teodor Sârbu, Torjoc Teodor Barjoc,
Tota Petru – văduva lui, Topa Valentin, Totoran Andrei, Totoran
Ioan, Ungur Gligor, Ungur Gligor Creţ, Ungur Teodor, Vaşadi
Ioan, Vaczi Aladar, Vesa Gheorghe, Vidican Ioan, Vidican Petru,
Vidican Teodor, Vlad Alexandru, Zachar Ioan, Zachar Teodor şi
Jurca Ioan – văduva lui
126
Ibidem, f. 40
127
„Tablou de locuitorii cărora li s-a atribuit locuri de casă în
vatra satului, parcelată din terenul expropriat din moşia Sântan-
drei, fostă proprietate a Capitlului Romano-Catolic”, în AN-DJ-
Bh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 50:
Cristea Ioan, Cristea Petru, Cristea Dumitru Baicu, Jurca Flori-
an, văduva lui Chişvasi Teodor născută Butca Ecaterina, văduva
lui Creţ Petru născută Silaghi Elena, văduva lui Creţ Gheorghe
născută Torje Catiţa
128
Ibidem, f. 48
129
Ibidem, f. 51-52
130
„Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-
lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în
AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37,
f. 62: Nicodim Bucurenciu, Farcu Gheorghe, Ioan Sfârlea, Ioan
Podoabă, Maria Bergheş, Eraclie Mircescu, Andor Antoniu, An-
drei Berczi, Szigheti Iosif, Faur Mihai
Sanctus Andreas
plus 5760 lei speze de măsurare131. În aprilie 1934,
în baza Legii IOVR132, au mai fost împroprietărite
şase persoane133, cu loturi cuprinse între 2 jugăre
2400 stânjeni şi 4 jugăre 4800 stânjeni, însumând o
suprafaţă de 20 jugăre, socotite la un preţ de 24000
lei, plus 2400 lei speze de măsurare134.
În cartea funciară deschisă pe 14 iulie 1927 în
urma împroprietăririlor din Palota au fost notate
45 noi parcele însumând 27 jugăre şi 1164 stânjeni
(15 ha şi 9562 m)135. Dintr-o adresă a Secţiei Cf din
cadrul Judecătoriei Urbane Oradea, din 15 aprilie
1937, alăm că toate parcele notate în cartea funciară
sunt intravilane, adică locuri de casă de câte 400
stânjeni, şi că ele au fost dezmembrate din patru mari
loturi care au fost expropriate din fostele proprietăţi
moşiereşti136.
Statului i-au fost atribuite două loturi, unul
pentru vechea Societate culturală „Astra” (174/1),
altul pentru Casa Naţională (644/8), adică pentru
ceea ce astăzi s-ar numi „cămin cultural”. Situaţia poate
i întâlnită în toate comunele din Bihor, autorităţile de
la Bucureşti iind interesate să contracareze procesul de
maghiarizare derulat de regimul maghiar începând cu
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu alte cuvinte,
guvernarea românească a întreprins toate demersurile
pentru reculturalizarea populaţiei Ardealului în spiritul
valorilor culturale şi istorice naţionale.
Comuna Palota, ca entitate administrativă, a
primit şapte loturi pentru trebuinţele gospodăreşti
(174/2, 174/8, 174/9, 464/9, 644/2, 753/7 şi
753/19), Comunitatea foştilor urbarialişti (foştii
iobagi) a fost înzestrată cu trei loturi intravilane
(464/1, 644/1 şi 753/1), restul loturilor iind
repartizate unui număr de 34 de localnici137.
131
Ibidem, f. 60-61
132
Institutul Orfanilor şi Văduvelor de Război – n.n. Augustin
Ţărău
133
„Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-
lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în
AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37,
f. 67: Tabora Gheorghe, Labonţiu Gheorghe – orfanii lui, Matei
Ioan – orfanii Dumitru, Mihai, Maria, Bucuran Petru – orfana
Floarea, Nichita Mihai – orfanii Maria, Ioan, Florea Petrescu –
orfanii lui
134
Ibidem, f. 65
135
AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 199/1927,
f. 1
136
Dosar 845/1937, încheierea 4124/1937 a Judecătoriei
Urbane Oradea. Cf. AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor,
dosar 199/1927, f. 2
137
Statul Român – „Astra” (174/1), Comuna Palota (174/2),
Monograia Comunei Sântandrei 61

Bihorul, cu o suprafaţă totală de 746.700 ha, la
acea vreme138, din care 305.671 ha arabil, avea 15.645
hectare în mâinile moşierilor, iar 290.026 hectare
în mâinile micilor proprietari. Din totalul suprafeţei
arabile, cerealele ocupau 245.642 hectare, repartizate
astfel: grâul ocupa 112.788 hectare, cu o producţie
de 1.144.780 chintale, producţia medie la hectar iind
de 10,1 chintale; porumbul ocupa 88.851 hectare,
cu o producţie de 731.147 chintale, producţia medie
la hectar iind de 8,2 chintale; secara ocupa 17.624
hectare, cu o producţie de 186.727 chintale, producţia
medie la hectar iind de 10,6 chintale; ovăzul ocupa
15.439 hectare, cu o producţie de 146.208 chintale,
producţia medie la hectar iind de 9,5 chintale; orzul
ocupa 10.535 hectare, cu o producţie de 99.826
chintale, producţia medie la hectar iind de 9,5
chintale; sorgul ocupa 209 hectare, meiul 188 hectare,
iar hrişca 8 hectare. Fâneţele cultivate şi alte culturi
furajere ocupau 34.084 hectare, fâneţele naturale
37.520 hectare, păşunile 108.487 hectare, iar legumele
şi zarzavaturile ocupau 7.384 hectare. Livezile de pruni
ocupau 2.312 hectare, iar alte culturi pomicole 1.603
hectare. Viile se întindeau pe o suprafaţă de 5.547
hectare, iar pădurile 221.333 hectare139.
După reformă, s-au construit multe case, s-au
format patru străzi cu circa 170 de case. Pentru
pământul primit prin reformă se plătea 1000 lei pentru
o holdă până în anul 1927. Pentru plata pământului
oamenii se împrumutau de la bancă, plata iind în
rate, iar în 1932, prin conversiune, cei care n-au putut
plăti au fost iertaţi de datorii.
III.6. Anii celui de al doilea război mondial,
discriminări, holocaust
În preajma celui de-al II-lea război mondial
locuitorii satului au urmărit cu teamă evenimentele
politice interne şi externe ce se succedau într-un ritm
alert. În perioada anilor 1934-1940, în centrul politicii
externe a cercurilor conducătoare din România a
stat dorinţa de a se menţine statuquo-ul teritorial
obţinut în urma Păcii de la Paris, mai ales că Ungaria
şi Bulgaria, încurajate de Germania hitleristă, aveau
pretenţii teritoriale în legătură cu ţara noastră.
Propaganda revizionistă maghiară căuta să
convingă lumea că tratatul de la Trianon ar i fost
o intervenţie nedreaptă, arbitrară şi inoportună în

Köting Iosif (174/3), Pollmann Anton (174/4), Schmidt

Ioan (174/5), Oswald Iosif (174/6) – de 50 ani, Heckler Ioan
(174/7), Comuna Palota (174/8 şi 174/9), Comunitatea foşti-
lor urbarialişti (464/1), Pollmann Iosif (464/2), Kindle Fran-
cisc (464/3) – de 34 ani, Heilmann Ioan (464/4), Schimdt
Ioan boco (464/5) – de 36 ani, Parisec Iosif (464/6), Schmi-
dt Francisc (464/7), Köting Jacob (464/8), Comuna Palota
(464/9), Comunitatea foştilor urbarialişti (644/1), Comuna
Palota (644/2), Kindle Francisc a lui Nicolae (644/3), Oswald
Iosif (644/4) – de 41 ani, Heckler Nicolau (644/5), Pollmann
Ioan (644/6), Zsembeczky Paul (644/7), Statul Român – Casa
Naţională (644/8), Comunitatea foştilor urbarialişti (753/1),
Nociadi Mihai (753/2), Hornung Anton (753/3), Tóth Ludo-
vic (753/4), Heilmann Iosif (753/5), Nilgesz Iosif (753/6),
Comuna Palota (753/7), Ferenbach Petru (753/8), Covaci
Ioan (753/9), Stein Róni – soţia lui, născută Parisec Maria
(753/10), Ciora Florian (753/11), Dörner Ioan (753/12), Tyi-
for Ioan – soţia lui, născută Bocsanyi Ecaterina (753/13), Creţ
Iosif (753/14), Dörner Nicolae (753/15), Kinle Francisc a lui
Sándor junior (753/16), Csicsmányi Ioan (753/17), Schmidt
Mihai senior (753/18), Comuna Palota (753/19). Cf. AN-DJ-
Bh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 199/1927, f. 3
138
În anul 1925, în urma noii împărţiri administrativ terito-
riale a ţării, plasa Valea lui Mihai, aparţinând Bihorului, a fost
arondată judeţului Sălaj – n.n. Augustin Ţărău
Regele Carol al II-lea
139
Constantin C. Giurescu, loc. cit., p. 62
62
Ruinele unei cazemate din linia lui Carol
istoria Ungariei140. De aceea populaţia românească
a protestat vehement împotriva acestor tendinţe
revizioniste. Locuitorii plasei Centrale a judeţului
Bihor au organizat o mare demonstraţie de protest la
27 noiembrie 1932141, miting la care au participat şi
reprezentanţi ai locuitorilor Sântandreiului. Vorbitorii,
în cuvântul lor, au lansat un mesaj îngrijorător cu
această ocazie: „Avertizăm energic pe toată lumea,
că graniţa de vest este apărată de zidul puternic al
conştiinţei româneşti şi peste acest zid nu se trece”.
Sătenii noştri au participat şi la demonstraţia din 28
mai 1933, care a avut loc tot la Oradea, eveniment la
care au cerut din nou respectarea tratatelor de pace
şi a „caracterului românesc al acestor plaiuri de la
graniţa românismului”142.
În scopul apărării ţării, în 1934, guvernul român
a organizat în vestul ţării ediicarea unei linii strategice
de apărare fortiicată, „linia Carol”, prevăzută cu un
canal adânc, menit să oprească înaintarea blindatelor,
şi o reţea de cazemate din beton armat prevăzute
cu baterii de artilerie. „Şanţul Anticar”, cum este
cunoscută în limbajul popular această linie, trecea
pe la răsărit de localitatea Sântandrei, la o distanţă de
circa un km. O serie de gospodari, ai căror terenuri
agricole se alau în perimetrul acestui obiectiv militar,
140
Alexandru Olteanu, Op. cit., p. 45
141
Lazăr Iacob, Teodor Neş, Ştefan Mărcuş, Bihorul strajă la
hotare, Oradea, 1933, p. 103
142
Ibidem, p. 107
Sanctus Andreas
au fost expropriaţi, iar alţii au luat parte la lucrările
de săpare a şanţului şi la cele de zidire a cazematelor,
conştienţi că în felul acesta contribuie la apărarea
ţării. Linia fortiicată s-a dovedit inoperabilă datorită
poziţiei Germaniei şi a Italiei exprimate la Viena,
care la 30 august au hotărât ca începând cu data de
6 septembrie 1940 nordul-vestul Transilvaniei să ie
cedat Ungariei horthyste143.
Dinamica extremei drepte în perioada
interbelică, materializată prin accederea la putere
a partidelor de orientare fascistă într-o serie de
state, a demonstrat fragilitatea sistemului conceput
la complexul conferinţelor de pace de la Paris144.
Construcţiile strategice ale României, articulate pe
parteneriatul militar cu ţările vecine din spaţiul central
şi est-european, „Mica Antantă”, cu Cehoslovacia
şi Iugoslavia, realizată între 1920-1921, respectiv
„Antanta Balcanică”, în formulă cu Grecia, Iugoslavia
şi Turcia, în 1934, s-au dovedit efemere, pe măsură ce
nazismul câştiga tot mai mult teren în Germania.
În 1940, teritoriul românesc a devenit subiect de
partaj în tratativele secrete purtate de cei doi coloşi,
Germania şi Uniunea Sovietică, care paradoxal, în
143
Traian Bunescu, Lupta poporului Român împotriva dictatu-
lui fascist de la Viena, Bucureşti, 1971, p. 110
144
Material publicat de Ţărău Augustin, în parte cu Constan-
tin Moşincat, în volumul 1940. Evacuarea Ardealului de Nord,
Editura Tipo MC, Oradea, 2005, şi împreună cu Nicolae Mihu,
în anuarul Crisia, al Muzeului Ţării Crişurilor
Monograia Comunei Sântandrei
ciuda diferenţelor de sistem, aveau în comun aceeaşi
politică expansionistă. Cu toate că la declanşarea celei
de a doua conlagraţii mondiale România îşi declarase
neutralitatea, deasupra aspiraţiilor naţionale, ireşti,
ale populaţiei româneşti au tronat interesele imperia-
liste ale celor două state145. Dacă Uniunea Sovietică a
rezolvat tranşant „diferendul” de graniţă cu noi, prin
intermediul ultimatumului de la 26 iunie 1940, Ger-
mania, interesată în special de potenţialul petrolifer
al ţării noastre, a urmat calea satisfacerii pretenţiilor
teritoriale emise de vecinii noştri, Ungaria şi Bulgaria,
reuşind astfel, într-un mod indirect, să-şi subordone-
ze Bucureştiul sferei sale de putere146.
Dictatul de la Viena, urmat de perioada ocupaţiei
horthyste a Ardealului de Nord, sunt fără îndoială cele
mai negre pagini ale istoriei noastre. Niciodată popo-
rul nostru nu a fost mai urgisit ca în perioada respecti-
vă. Presiunea politico-diplomatică, conjugată cu ame-
145
Robert Coulondre, „Din câte am alat, Germania şi Rusia
au convenit asupra împărţirii Europei de est şi sud-est!”, în Româ-
nia cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 26-28
146
Andreas Hillgruber, Ultimatumul sovietic din 1940, în Ro-
mânia cu şi fără Antonescu, p. 83-87
Pierderile teritoriale suferite de România în anul 1940
63
ninţarea militară directă la toate graniţele ţării, au silit
România să accepte grave cesiuni teritoriale147.
Populaţia României, înainte de declanşarea
valului de pretenţii teritoriale invocate de către ţările
vecine, se cifra la 18.057.028 de sulete, pentru ca
la inele anului 1940 să înregistreze 11.895.711,
cumulând o pierdere de 6.161.317 de cetăţeni. În
teritoriul cedat Uniunii Sovietice au rămas 3.409.669
de sulete, în cel revendicat de Ungaria 2.388.774,
iar în Cadrilaterul cedat Bulgariei 362.874. Din
punct de vedere al procentajului reprezentat de
populaţia românească intrată sub stăpânire străină,
în URSS rămăseseră 1.787.364 de români, în Ungaria
1.173.479 şi în Bulgaria 69.085 de români148.
Judeţul Bihor şi-a pierdut partea sa de nord.
Dimensiunile raptului teritorial au fost surprinse
într-un prim bilanţ realizat de Prefectura Bihor-Beiuş
imediat după strămutarea ei de la Oradea, dar cele
147
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, Editura Enciclo-
pedică, Bucureşti, 1991, passim
148
*** Modiicările produse în populaţia României prin ocuparea
teritoriilor de către U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria, Institutul Cen-
tral de Statistică, Bucureşti, 1942
64
Oradea în toamna anului 1940
mai exacte date se regăsesc în statistica întocmită la
18 februarie 1941 de către profesorul Constantin
Martinovici de la catedra de Economie rurală a
Facultăţii de Agronomie Cluj-Timişoara. Plasa Aleşd
a pierdut 39 de localităţi, plasa Centrală 33, Marghita
44, Salonta zece, Săcuieni 11, Sălard 29, Tileagd 17,
la care se adăugau oraşele Salonta şi Oradea. În total,
intraseră în componenţe Ungariei 185 de localităţi în
care trăiau 322.331 locuitori149.
Semnalul ocupării teritoriului Transilvaniei de
Nord a fost dat în seara zilei de 4 septembrie, prin
ordinul de zi transmis de Horthy Miklos trupelor
maghiare. Armatele I şi II ungare au ocupat spaţiul în
cauză, în nouă etape, în intervalul 5-13 septembrie,
iar administraţia militară s-a instalat aici în data de
12 septembrie 1940, aşa după cum era prevăzut în
Ordinului Consiliului de Miniştri 6440/1940150.
Armata a II-a, cu un efectiv de 102.000 militari a
operat în zona Oradea-Cluj, iar Armata a I-a, cu
208.000 militari, a operat la Nord-Est de prima.
Avansarea ungurilor în Transilvania a fost preconizată
să se desfăşoare pe parcursul a nouă zile, începând
cu data de 5 septembrie, ora 7, când prima unitate
ungară a trecut frontiera pe la Sighetu Marmaţiei.
149
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Actele Subprefec- - Tilecuş - Hotar - Subpiatră - Călăţea şi Damiş151.
tului, dosar nr. 3959/1941, f. 1-4.
150
Grecu Dan, Românii în companiile de muncă ungare din Ar-
dealul ocupat (1940-1944)
Sanctus Andreas
Marşul trebuia să ie încheiat la 13 septembrie, după
miezul nopţii. În Transilvania interioară, datorită
nesincronizărilor ivite, ungurii au înregistrat unele
întârzieri în atingerea obiectivelor propuse, încât
comandamentul maghiar s-a văzut nevoit să trimită
înainte, de pe linia Cluj-Dej-Năsăud, spre Sfântu
Gheorghe, Corpul Rapid Ungar (Gyorshadtest),
pentru a securiza frontiera răsăriteană. Grosul
unităţilor n-a ajuns la destinaţie decât pe 18
septembrie. Cele nouă etape de înaintare, cuprindeau
iecare câte un spaţiu de aproximativ 40-80 kilometri,
urmând traseul unor segmente de cerc, concentrice,
dinspre frontiera nordică spre cea sudică.
Până pe data de 14 septembrie, Prefectura
reuşise să întocmească un tablou, mai mult decât
grăitor pe marginea dimensiunilor dramei, teritoriale
şi umane, suferite de judeţul Bihor ca urmare a
aplicării samavolnicului Dictat. Urmând hotarele unor
comune rămase României, devenite acum localităţi
de graniţă, noua frontieră descria un arc de cerc pe
direcţia Sud-Vest, de-a lungul şoselei Arad-Oradea,
înspre Nord-Est, urmând cursul Crişului Repede, pe
axa Ant-Regina Maria-Ciumeghiu-Tulca-Homorog-
Ianoşda-Miersig-Şauaieu-Hidişelu de Jos- Hidişelu
de Sus - Felcheriu - Sântelec - Sărand - Chijic - Borşea
151
Idem, dosar 2/18523/1940, f. 283, 286, 294-296
Monograia Comunei Sântandrei
Aşa cum aminteam, un prim bilanţ indica căderea
completă în mâinile ungurilor a plaselor: Marghita cu
44 comune, Săcuieni cu 11 comune şi Sălard cu 29
comune. Din plasa Salonta au mai rămas în România
notariatele: Ant, Arpăşel, Boiu, Ciumeghiu, Ghiorac,
Homorog, Tămaşda cu comuna Regina Maria şi Tulca.
Din plasa Centrală a rămas la noi numai notariatul
Mierlău, cu comunele: Hidişelu de Jos, Hidişelu de
Sus, Şumugiu, precum şi comunele Şauaieu, Sântelec
şi Felcheriu, dar al căror sediu notarial căzuse în
Ungaria. Din plasa Aleşd ne-au mai rămas, fără sedii
notariale, comunele Damiş, Călăţea şi Dobricioneşti,
iar din plasa Tileagd, circumscripţia notarială Şerghiş,
cu comunele: Şerghiş, Surduc, Fâşca şi Vârciorog. Tot
din această plasă ne-au rămas, dar cu sediile notariale
în Ungaria, comunele: Hotar, Subpiatră, Tilecuş,
Sărand, Chijic, Borşa, Copăcel.
Cifra inală se ridica la 82 circumscripţii notariale
cu 182 comune rurale pierdute în favoarea Ungariei,
respectiv 61 circumscripţii notariale cu 238 comune
rurale şi comuna urbană Beiuş rămase României.
Teritoriul Bihorului românesc avea o suprafaţă de
4390 kilometri pătraţi, cu o populaţie de 220259
locuitori
După instalarea lor în Ardeal, autorităţile
maghiare au trecut la aplicarea unui program de
măsuri de natură economică şi socială, îndreptate
împotriva populaţiei româneşti şi evreieşti, având ca
inalitate modiicarea valorilor balanţei etnice152. O
parte a populaţiei a fost expulzată şi deportată iar o altă
parte s-a refugiat în România. Numai în judeţul Bihor
cifra acestora se ridică la peste 30.000 de români153.
Dintre cei rămaşi, mulţi au fost încorporaţi în armata
maghiară ori au fost concentraţi în detaşamentele de
muncă din Ungaria.
Pe plan economic, guvernul maghiar a promovat
o serie de acţiuni ce urmăreau îngrădirea activităţii
întreprinzătorilor români şi evrei prin retragerea
brevetelor de industrie şi comerţ într-o proporţie
de 99%, prin simpla menţiune „s-a constatat că este
valah sau evreu”154, conjugate cu operaţiunile de
desiinţare a efectelor reformei agrare din anul 1921,
pusă în aplicare de autorităţile româneşti în perioada
152
Grecu Dan, Ardealul de Nord în timpul administraţiei ungare
(septembrie 1940-octombrie 1944)
153
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Beiuş, dosarele
16-24/1942.
154
Crişana, nr. 72/3 aprilie 1946
65
interbelică155. Locul celor care şi-au părăsit vetrele a
fost luat de cei aproximativ 40.000 de colonişti unguri
aduşi în zona Crişanei în perioada 1940-1944, „dintre
care – spune un raport al Prefecturii judeţului Bihor –
numai în Oradea se ală 25.000”156.
Închisoarea tribunalului de la Oradea a devenit
neîncăpătoare. S-au îniinţat lagăre speciale pentru
români ardeleni din teritoriul „Ungariei” de atunci.
„Foarte mulţi deţinuţi şi întemniţaţi au fost eliberaţi
numai cu condiţia de a i iscălit o declaraţie că renunţă
de bună voie la cetăţenia maghiară şi că pleacă în
România”157. „Locuitorului Pituţ Ioan, domiciliat
în comuna Sântandrei, judeţul Bihor, i s-a stabilit
domiciliul forţat în comună, cu toate restricţiunile ce
decurg dintr-o astfel de măsură. În urma apelului celui
în cauză, măsura a fost conirmată şi de Prefectura
judeţului Bihor, cu nr. 19.921/1941. Din comuna
Sântandrei sunt în total 13 persoane de origine etnică
română, cărora li s-a stabilit domiciliul forţat ”158.
Bunurile sătenilor şi mijloacele de transport au fost
rechiziţionate pentru front, persecuţiile autorităţilor
ocupante au aţâţat ura şovină şi naţională între
locuitori, ducând la persecutarea românilor.
Un număr mare de locuitori ai Sântandreiului
au trecut graniţa şi s-au stabilit în România. Unii au
plecat ca să poată da posibilitate copiilor lor să-şi
urmeze studiile în şcolile româneşti, alţii au părăsit
satul pentru că fuseseră angajaţi în administraţia
românească, cei tineri nu au vrut să se înroleze în
armata maghiară. Şi-au lăsat aici toate bunurile
agonisite şi s-au dus într-un loc necunoscut.
Majoritatea treceau graniţa clandestin prin
pădurea dintre Betia şi Hidişel, punctul de trecere
iind prin satul Păuşa. Din lista lunga a celor care au
fugit îi putem aminti pe învăţătorii Negruţ Nicolae,
Podgornie şi Ilieş Gheroghe (a Gheorghieş),
studenţii Cristea Teodor (a Togher), Roiti Dumitru
şi Şereş Ioan, teologii Tăutu Ioan, Matei Ioan, elevii
Maliţa Ioan (Ianoşu Dii), Şereş Petru, Totoran Ioan
(a Colacului) şi Chişvasi Ioan (a Paicului), ceferistul
Drimba Petru, muncitorii Marinescu, Maliţa Ioan (a
Bolcuş), suboiţerul Ilieş Ioan, Sabău Matilda (Matilda
155
AN-DJBh, fond Inspectoratul Agricol al judeţului Bihor-Ma-
ghiar, dosar nr. 54/1941, passim
156
Idem, fond Inspectoratul General Administrativ. Circa VIII
Oradea, dosar nr. 818/1946
157
Arhivele Naţionale Istorice Centrale-Bucureşti, fond Pre-
şedinţia Consiliului de Miniştrii,dosar 43/1942, f. 321
158
Ibidem, f. 322
66 Sanctus Andreas

aminti pe Iuhas Teodor, Şuteu Florian, Chişvasi

Gheorghe, Gavriş Mihai, Erdeli Mihai, Gherman
Ioan, Torjoc Petru, Nichita Teodor, Dărăban Iosif şi
alţii. Nichita Teodor a murit acolo.
Bărbaţii tineri care şi-au satisfăcut stagiul militar
între anii 1940-1944 au fost încadraţi în armata
combatantă şi duşi pe frontul de răsărit, de unde unii
nu s-au mai întors niciodată. Este cazul şi tânărului
Iuhas Dumitru. Pe alte teatre de război şi-au lăsat
osemintele următorii tineri ai satului: Bodea Ioan,
Here Ioan - înmormântat în Ungaria, Zaharia Teodor
- în Rusia, Gherman Teodor - în Arad, Iuhas Dumitru
Convoi de ţărani români expulzaţi din Bihorul de Nord de
- în Crimeea, Naghi Alexandru - în Vest 1945, Ilieş
către autorităţile maghiare
Andrei - 1944 în Ungaria, Covaci Dumitru - în
Ungaria, Matei Mihai - în Crimeea, Ungur Ioan - în
Rusia, Erdeli Dumitru, Nichita Teodor - în Germania,
la detaşament de muncă, Vidican Ioan, Iovan Ioan - în
lagăr în Rusia, Botoş Petru - în Ungaria, Tăut Iulian
- mort la Miskolc 1944, Totoran Andrei - în Rusia,
Pop Teodor, Torjoc Nicolae - fratele Turcului, Vaşadi
Alexandru - în Odessa, Glodan Ioan - în Crimeea,
Porcis Iosif - la Turda 1944, Blaga Dumitru - în Rusia,

Convoi de locuitori ai Oradiei expulzaţi de către autorităţile

maghiare

Burii), jandarmii Chişvasi Ioan, Tocai Dumitru,

gardienii Gabor Dumitru, Gabor Teodor, Chindle
Mihai, avocatul Moldovan Dumitru, funcţionarul
inanciar Vidican Ioan (a Ciuhului)159. Mulţi şi-au
schimbat numele, cum a fost cazul familiei Iuhas Ioan,
care s-a refugiat la Arad, şi şi-a luat nume românesc
de Păcurar Ioan. Fiul lor a fost copil de trupă. După
1944 majoritatea refugiaţilor s-au întors la vetrele lor.
Regimul democratic postdecembrist le-a recunoscut
statutul de persecutaţi şi în consecinţă le-au acordat
anumite facilităţi.
În cursul anului 1942 autorităţile maghiare au
dinamitat cazematele pentru a recupera ier-betonul
din ele. După război cei care îşi construiau case
foloseau la fundaţiile acestora bucăţi din betonul
dinamitat. În anii 1943-1944 un număr de circa 40
locuitori au fost trimişi la muncă forţată în Germania
şi Ungaria, ie pentru construirea de fortiicaţii şi alte
obiective militare, ie pentru a produce materiale
pentru sprijinirea frontului. Dintre aceştia putem

159
Informaţii furnizate de profesorul Ioan Filip – n.n. Iuhas Dumitru în uniformă militară maghiară
Monograia Comunei Sântandrei
Iordean Ioan - în Ucraina, Iordean Gheorghe - în
Ucraina, Boloş Ioan - în Serbia, Maghiar Ioan, Dörner
Petru - în Rusia, Oswald Ianos - în Rusia.
În martie 1944, Horty a încercat să negocieze un
armistiţiu cu aliaţii. Contraspionajul german a prins
de veste, Horty a fost arestat şi i s-a ixat domiciliu
forţat într-un castel din vestul Germaniei. Toată
această operaţiune s-a desfăşurat cu multă discreţie
întrucât amiralul se bucura de o imensă popularitate
printre maghiari. Puterea a fost preluată de o
organizaţie de extremă-dreaptă „Crucile cu săgeţi
(Nyilossi Kereszt)”.
Decretele antievreieşti vor începe să ie emise în
mod alert160. Spitalul şi şcolile evreieşti din Oradea
sunt rechiziţionate. Evreii sunt obligaţi să poarte pe
piept o stea galbenă în şase colţuri. La 3 mai 1944,
se îniinţează ghetoul în care, pe o suprafaţă de 130
de iugăre, au fost înghesuite circa 30.000 de persoane,
câte 15-16 într-o cameră. „La 25 mai 1944, a început
evacuarea ghetoului. Între 25 mai şi 3 iunie, au fost
ridicaţi, în mod planiicat zilnic, câte 2.500-3.000 de
evrei şi deposedaţi de toate bunurile lor. Evacuarea
evreilor din ghetou s-a făcut prin strada Sucevei
(denumită după război Strada Martirilor Evrei), în
parcul Bălcescu unde au fost înghesuiţi câte 70-80
de persoane în vagoane pentru transportul vitelor -
exista atunci o cale ferată electriicată care lega strada
Sucevei prin parcul Bălcescu de gara Ioşia. După o
călătorie de patru zile în vagoane ferecate, nemâncaţi,
fără apă, lipsiţi de minime condiţii de igienă, evreii au
fost predaţi germanilor la Kosice şi duşi mai departe
în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau.
Ajunşi aici, doar aproximativ 10% din cei sosiţi au
fost selectaţi temporar pentru muncă, restul au fost
imediat gazaţi şi arşi” – relatează muzeografa Tereza
Mózes, o supravieţuitoare a lagărului161.
Sub noul regim locuitorii evrei, care nu reuşiseră
să fugă din Sântandrei, au fost şi ei ridicaţi şi duşi în
lagărele de exterminare. În sat trăia un tâmplar, Kohn
Bela, împreună cu soţia, specializat în confecţionarea
roţilor pentru căruţe. Fiul lui, Sany, era dus la un
detaşament de muncă. Chişvasi Ana, atunci în vârstă
de 15 ani, îşi aminteşte că Bela era un om foarte
bun. Bătrânul rotar, văzând-o că îi place să toarcă, i-a
confecţionat o frumoasă furcă de tors cu roată. Un alt
160
*** Istoria oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995,
p. 472-475
161
Ibidem, p. 474
67
vecin, Matei Alexandru, care avea pe atunci de 14 ani,
îşi aminteşte cum familia lui Kohn purta umilitoarea
stea galbenă şi cum într-o zi jandarmii maghiari le-au
ordonat ca în decurs de o oră să-şi facă bagajul pentru
a i duşi în ghetou, unde li s-a pierdut urma.
În aceeaşi curte locuia, în chirie, tinichigiul Mihe-
le Francisc, romano-catolic, căsătorit cu Rozalia, evrei-
că, împreună având doi copii, iica Ţuni, în vârstă de 15
ani, şi iul Tóni, de 14 ani, ambii botezaţi creştini. În ţi-
petele disperate ale copiilor, mama lor Rozalia (Rouza)
a fost ridicată şi nu au mai văzut-o niciodată. Ea avea o
soră, cunoscută în sat sub numele de „Marişca Jidov”
(Schwarz), care locuia la Petré Burii(Ilieş Petru), care
a fost şi ea deportată. Politica rasistă a fasciştilor ma-
ghiari a făcut patru victime şi la Sântandrei. Faptele de
mai sus sunt conirmate şi de Cotca Ana.
Lagărul de femei de la Auschwitz
Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma
căreia România a ieşit din tabăra Axei Berlin-Roma-
Tokio, a atras din nourăzbunarea Celui de al Treilea
Reich şi a aliatului său maghiar. Pe 11 septembrie,
Armata a II-a Tancuri germană şi Armata a III-a
ungară au trecut frontiera stabilită prin Dictatul de
la Viena şi au pătruns pe teritoriul românesc. Cu
un cinism rar întâlnit, după ocuparea Beiuşului,
reşedinţa Bihorului de Sud, Comandamentul Militar
Maghiar a lansat un apel românilor, în care, ca şi
cum s-ar i putut şterge cu buretele toată durerea
pricinuită în cei patru ani de dictatură horthystă, pur
şi simplu se solicita colaborarea populaţiei satelor la
contracararea acţiunilor militare româno-sovietice.
„Nu ca asupritori am venit aici – se spunea în apel
– ci pentru a elibera poporul Ardealului de jugul
român, prieten al sovieticilor, şi de sub bolşevismul
ameninţător”.
68
Leonard Mociulschi, comandantul Diviziei 3
Vânători de Munte
În încercarea de a-şi masca intenţiile
revizioniste, raportate acum la întregul teritoriu al
Ardealului, conducerea maghiară invoca colaborarea
româno-maghiară împotriva pericolului comun,
bolşevismul, etichetat, tocmai de foştii torţionari,
ca iind «criminal şi asasin». „Ştim – se spunea în
continuare – că nu iecare român este trădător, căci
în mare număr sunt acei care nu doresc stăpânirea
bolşevismului fără Dumnezeu, criminal şi asasin”.
Se pare că partea maghiară era totuşi conştientă de
perspectiva mai mult decât iluzorie a vreunei posibile
colaborări, deoarece, în partea inală a apelului
a înserat sancţiuni adresate tuturor celor care ar
îndrăzni să zădărnicească eforturile militare maghiare.
„Atragem atenţia locuitorilor – se spunea în inal –
că honvezimea maghiară va înfrânge fără milă orice
împotrivire din partea populaţiei şi va reprima orice
acţiune care ar ameninţa siguranţa şi ar împiedica
scopurile ei. Honvedul maghiar, în lupte victorioase a
oprit şi a respins armata română trădătoare şi continuă
cu succes lupta contra bolşevismului ce ameninţă
lumea, până la victoria inală”162.
162
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Beiuş, dosar
23/1944-1945, f. 624
Sanctus Andreas
Bilanţul crimelor şi distrugerilor materiale
înregistrate de pe urma invaziei militare de pedepsire
a României probează sinceritatea „bunelor intenţii”
invocate. În intervalul 13-23 septembrie 1944, sediul
Prefecturii judeţului, situat pe Str. Dr. Ioan Ciordaş
nr. 1 din Beiuş, a fost devastat. Mobilierul birourilor
a fost distrus iar bunurile de valoare furate. La fel
s-a întâmplat şi cu bunurile Serviciului Tehnic, în
cea mai mare parte aparatură tehnică, care au fost
furate. Pe 14 septembrie au fost aruncate în aer, de
către geniştii, podul vechi şi cel nou de peste Crişul
Negru, precum şi cel de peste Valea Nimăieştilor.
Faţada clădirii Tribunalului judeţului a fost distrusă
în bombardamentul artileriei maghiare din 16
septembrie. Alte patru comune din plasa Beiuş au
suferit pagube în urma trecerii armatelor germano-
ungare. Clădirea Primăriei din Pocola a fost avariată,
iar mobilierul distrus în urma „bombardamentului
terestru german” din 29 septembrie. Mobilierul
Primăriei din Căbeşti a fost distrus în aceeaşi zi de
către soldaţii maghiari, la fel ca şi cel al Primăriei din
Curăţele. Aici a fost demontată şi reţeaua telefonică.
Primăria din Meziad a fost jefuită de rezerva de
cereale, cu aceeaşi ocazie. Clădirea Preturii din
Beliu a fost distrusă la 19 septembrie. Mobilierul
Preturii din Ciumeghiu a fost furat. Trei clădiri
administrative, Primăria din Arpăşel, Primăria din
Tulca şi Primăria din Tăut au fost minate şi apoi
aruncate în aer. Bunurile mobile ale primăriilor din
Batăr şi Regina Maria au fost jefuite, iar clădirea
Primăriei din Tămaşda aruncată în aer. Între 15-19
septembrie a fost distrus sediul Preturii plasei Holod.
Patru kilometri din drumul Rogoz-Holod au fost
minaţi şi apoi aruncaţi în aer. În acelaşi interval de
timp a fost distrusă Cantina refugiaţilor din comuna
Tinca şi podul peste Crişul Negru a fost bombardat
de artileria germană. Al doilea pod, în raza comunei
vecine Gurbediu, a fost minat şi aruncat în aer163.
Contraofensiva trupelor sovieto-române a
reuşit în perioada 17 septembrie-5 octombrie să
respingă atacul celor două armate invadatoare, după
care, începând cu data de 6 octombrie 1944, a fost
declanşată cu succes „Operaţiunea Debreţin” pe
teritoriul Transilvaniei de Nord şi pe cel ungar, până
la Tisa, încununată cu eliberarea Debreţinului pe 20
octombrie164.
163
Idem, dosar 15153/1944, passim
164
Istoria României în date (coordonator Constantin C. Giu-
***
Monograia Comunei Sântandrei
Pe hotarele Sântandreiului, prima incursiune a
armatelor eliberatoare române a fost făcută de Corpul
Vânători de Munte într-o operaţiune de acoperire a
lancului sudic al Oradiei, ocupată încă de trupele
germano-maghiare. Ajungând noaptea, au controlat
iecare casă din sat pentru a se asigura că nu există forţe
ostile, după care şi-au instalat dispozitivul de luptă pe
malul drept al Crişului. Misiunea lor era aceea de a
zădărnicii efortul de regrupare a soldaţilor inamici
şi de retragere a lor către Arad din calea ofensivei
româno-sovietice ce acţiona din vest. Localnicii din
Sântandrei au colaborat informativ cu ostaşii noştri
oferindu-le date privitoare la mişcările trupelor
germano-maghiare din Oradea, la vulnerabilitatea
lancului estic al dispozitivului lor de apărare şi în
legătură cu cantonarea unor detaşamente inamice în
pădurea Dosii, în nordul comunei.
Într-una din zile, doi săteni, tinerii Brazdă Mihai
(Heciu Brazdii) şi Gyuri Bogdi, au deschis foc de
armă asupra unui furgon militar maghiar încărcat cu
echipament tocmai când acesta trecea podul Hoainol
peste Peţa, omorând caii atelajului. Soldaţii maghiari
au reuşit să scape cu fuga, iar bunurile din furgon au
fost însuşite de localnicii din casele vecine podului.
Într-o altă zi un detaşament maghiar a întreprins
o incursiune în sat, a instalat un cuib de mitralieră
la „gropoiul” de lângă gospodăria familie Ilieş
Andrei (Andrişu Burii). O săteancă, simpatizantă a
ungurilor, i-a informat pe soldaţi că în sat se găsesc
militari români, avertisment care i-a determinat să-şi
părăsească poziţia şi să se retragă către Criş.
Au urmat apoi circa două săptămâni de
confruntări militare, timp în care soldaţii români au
fost ajutaţi de locuitorii români ai satului cu informaţii
despre inamic şi cu alimente. În timpul luptelor
inamicul a tras cu tunul asupra bisericii, în turnul
căruia era un punct de observaţie român. Au nimerit
peretele din nord al bisericii chiar în momentul în care
observatorii români coborau din turn, unul dintre
soldaţi a fost rănit mortal şi a căzut treptele corului
lângă biserică. Ostaşii românii s-au retras vremelnic
din sat, iar un oiţer maghiar a mai tras în soldatul
român mort încă două gloanţe de revolver, gest inutil,
dar semniicativ pentru a arăta duşmănia lui faţă de
români. Luptele au mai durat câteva zile, după care
trupele române s-au retras din nou, însoţite de câţiva
săteni români cu care au colaborat.
rescu), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972p. 382
69
Repercursiunile şi-au făcut imediat simţită
prezenţa. Întreaga populaţie a localităţii, români şi
maghiari, a fost forţată să se adune în clădirea din
curtea şcolii de stat şi în sala primăriei, urmând să ie
masacrată pentru ajutorul dat trupelor române. Între
cei adunaţi se alau şi familiile morarului Bauer Mihai
şi a lui Stein Petru, şvabi, care i-au lămurit pe oiţerii
maghiari că cei care au colaborat cu armata română
s-au retras odată cu ea, iar cei rămaşi sunt oameni
paşnici, cinstiţi şi corecţi.
După o noapte de coşmar petrecută în camerele
morţii, când vieţile a circa 1000 de oameni de toate
vârstele, femei gravide şi lăuze, atârna de un ir, doar
două familii au fost scoase de pe listă, cea a lui Filip
Ioan (a Petrii Bulgar) şi cea a lui Erdeli Ioan (a Şandoru
Peştii), întrucât locuinţele lor se alau în afara satului.
După lungi discuţii insistente cu conducerea trupelor
maghiare, oamenii au fost eliberaţi a doua zi, pe la
amiază, spre bucuria tuturor165.
Contraofensiva sovieto-română care a urmat
în zilele următoare a fost dusă de către Divizia 3
Vânători de Munte, condusă de generalul Leonard
Mociulschi, încadrată pe lancul drept de Divizia 337
infanterie sovietică, iar pe lancul stâng de Divizia
78 sovietică. Acestea au reuşit în seara zilei de 27
septembrie 1944 să înfrângă rezistenţa inamicului, au
eliberat localităţile Leş şi Nojorid şi şi-au consolidat
poziţiile la vest de Oradea, în zona localităţilor
Sântandrei, Girişu de Criş, Toboliu şi Roit166. Pe 12
octombrie, grosul trupelor române şi sovietice au
intrat în Oradea167. După această dată, grosul trupelor
române au eliberat Oradea. După 12 octombrie, în
urma Ordinului de operaţii 68 al Corpului 33 Armata
Sovietică, Divizia 3 Munte şi-a schimbat direcţia de
atac mult spre vest, având la dreapta Divizia „Tudor
Vladimirescu”, iar la stânga Divizia 78 sovietică.
Înaintând dinspre Sântandrei, gruparea
colonelului Cârnu (din Divizia 3 Munte) a ocupat
localităţile Tărian şi Girişu de Criş168. Zilele eliberării
au răsărit atunci pentru toată ţara, precum şi peste
aceste localităţi. Populaţia satului a ieşit cu lacrimi
în ochi în faţa armatei eliberatoare. Soldaţilor li s-a
165
Informaţii furnizate de Erdeli Alexandru (Şonica Pesti)
166
Ion Marinescu, Operaţiuni militare din toamna anului 1944
întreprinse în Bihor, în Crisia VII, 1977
167
Vasile Anescu, Eugen Bantea, Ioan Cupşa, Participarea ar-
matei române la războiul antihitlerist, Bucureşti, 1966, p. 99
168
Bodea Ivănescu, Din lupta populaţiei bihorene împotriva
ocupaţiei horthyste, în Crisia, 1978
70 Sanctus Andreas

adus mâncare şi li s-au oferit casele sătenilor pentru de către Comandamentul Militar Sovietic să se
adăpost. Bucuria a cuprins inimile tuturor. Din păcate retragă dincolo de frontieră trasată la Dictatul din
războiul a mai făcut victime şi după ce teatrul de 1940.
operaţiuni a depăşit hotarele comunei. Câţiva dintre Acţiunea a produs satisfacţie în cercurile
copii s-au jucat cu grenadele neexplodate alate la maghiare, încredinţate încă o dată în plus că Ardealul
întâmplare şi s-au ales cu inirmităţi pentru întreaga de Nord va reveni Ungariei după încheierea războiului,
viaţă, cum au păţit Lucaci Aurel, Lucaci Petru, Silaghi dar în acelaşi timp consternare şi derută în rândurile
Ioan şi Chişvasi Alexandru (a Şoanyi Vilmii). românilor169. În special bărbaţii chemaţi la concentrare
erau demoralizaţi din această pricină, întrebându-
III.7. Primii ani de democraţie se pe bună dreptate – se relata într-un raport din
populară, deportarea etnicilor germani noiembrie 1944 – „de ce mai sunt chemaţi , dacă nu
din Palota ni se dă Ardealul de Nord [înapoi] şi că autorităţile
şi populaţia din acea provincie şi în prezent sunt
Odată cu eliberarea părţii de Nord a Bihorului, o batjocoriţi de unguri”170. Starea de nesiguranţă era
serie de etnici maghiari fugiţi din teritoriul românesc întreţinută şi de numărul mare de ungurii care veneau
în anii 1940-1944, au început să se reîntoarcă pe la nestingheriţi din Ungaria şi se stabileau în continuare
casele lor. Alţii au rămas pe mai departe în Bihorul de pe teritoriul Ardealului, la ordinele guvernului pro-
Nord, cu speranţa că autorităţile militare sovietice comunist de la Debreţin, într-un efort disperat de
de ocupaţie vor da câştig de cauză Ungariei în a modiica balanţa etnică, în perspectiva negocierii
privinţa atribuirii Ardealului, mai ales că revenirea 169
AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor, (inv. 142) dosar
autorităţilor româneşti la Oradea a fost de scurtă 79/1944, f. 100
durată, deoarece la scurtă vreme ele au fost somate 170 Ibidem, f. 101

Sântandrei - Moara Bauer Mihai (1944)

Monograia Comunei Sântandrei 71

Judeţul Bihor a avut parte de o situaţie specială,

funcţionând până la data de 25 aprilie 1945 cu două
prefecturi, chiar dacă prin Legea nr. 552/1 noiembrie
1944 era stipulat că “... iecare judeţ din Nordul
Ardealului revine la circumscripţia teritorială avută la
data de 30 august 1940”174. Cea de la Beiuş, îniinţată
în urma pierderii nordului Bihorului, a avut în fruntea
ei pe colonelul Andrei Mănăilă, care după 23 august,
l-a înlocuit pe colonelul Alexandru Popp, secondat de
subprefectul Grigore Dumitriu175. După 1 septembrie
1944, partidele politice din sudul judeţului şi-au
reluat activitatea.
Prefectura de la Oradea a funcţionat indepen-
dent aproape şapte luni, sub autoritatea unui grup de
iniţiativă format din intelectualii maghiari ai oraşului,
sub ocrotirea maiorului Gorbunov, şeful Comendu-
irii Militare Sovietice din Oradea. În toată această
Casă veche din Sântandrei perioadă, administraţia locală nu s-a conformat legis-
sorţii Transilvaniei la viitoarea Conferinţă de Pace171. 174
Monitorul Oicial, nr. 253/1 noiembrie 1944
„Se înmulţeşte populaţia maghiară pe teritoriul ţării – 175 AN-DJBh, fond Prefectura jud. Bihor-Beiuş, dosar nr.
atrăgea atenţia Inspectoratul General al Jandarmeriei 15016/1944, f.1
– care avea cunoştinţă că intelectualitatea maghiară
pregăteşte organizarea unui plebiscit172.
Dacă în septembrie maghiarii se autodeclarau cei
mai aprigi luptători antibolşevici, acum majoritatea
lor se înscriseseră în Partidul Comunist. În darea de
seamă pe luna decembrie 1944, asupra stării de spirit
a populaţiei, prefectura constata faptul că populaţia
românească se arăta convinsă că „ungurii vor reuşi să
câştige simpatia ruşilor, înscriindu-se toţi în Partidul
Comunist, şi deci un câştig de cauză în legătură cu
viitoarea soartă a Ardealului”173.
Privite sub un alt aspect, acţiunile unei părţi a
populaţiei maghiare pot i caliicate ca iind speciice
unui grup de interese, acoperind o gamă largă a vieţii
publice. Prin intermediul fruntaşilor ei s-a urmărit
acoperirea şi ascunderea fasciştilor, împiedicarea
reîntoarcerii la vechile vetre a populaţiei româneşti
revenită din refugiu, scoaterea averilor celor urmăriţi
şi ale absenteiştilor de sub incidenţa legislaţiei
Convenţiei de Armistiţiu, deturnarea lucrărilor de
reformă agrară, limitarea prezenţei româneşti în oraşe,
toate culminând cu sabotarea efortului românesc
depus la Conferinţa de Pace.

171
Idem, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 33/1944, f.
189
172
Idem, dosar 23/1944-1945, f. 988
173
Ibidem, f. 248-249 Deportări din gara Ioşia
72
Mihai Bauer, propus pentru deportare
laţiei româneşti ci ordinelor primite de la autorităţile
ruseşti. În fruntea prefecturii a fost instalat avocatul
Dr. Csillag András iar la primăria municipiului, Ván-
yay Carol176. Organele poliţieneşti se găseau tot în
mâna minoritarilor. Comandantul Miliţiei Populare
a fost Urszadi Lajos iar al Poliţiei, chestorul Balázs şi
ajutorul său Nagy Dezsö177.
Aceste autorităţi orădene au gestionat operaţiu-
nea de deportare a populaţiei de etnie germană din
Bihor în lagărele de muncă de la Donbas (Uctaina).
Chestura de Poliţie Oradea a întocmit ulterior o an-
chetă în legătură cu acest eveniment. Cunoaştem că
şvabii bihoreni au fost îmbarcaţi în trenuri pe data de
13 ianuarie 1945. Pe baza acestor informaţii am putut
întocmit o evidenţă precisă a acestora. Astfel, au fost
ridicaţi pentru internare 512 bărbaţi şi 192 de femei,
din întregul lot 167 de persoane având vârsta până
în 20 de ani, 188 între 20-30 de ani, 212 între 30-40
de ani şi 182 peste 40 de ani. Cei mai mulţi prove- 178 AN-DJ Bihor, fond Chestura de Poliţie Oradea, dosar nr.
neau din Oradea, în număr de 460, din Tărian 101, 36/1945, f. 70
din Palota 92, câte 20 din Sântion şi Seleuş, 14 din
179
Monitorul Oicial nr. 68 bis din 23 martie 1945, art. 3, p.
2205-2208
Sâniob, câte 13 din Pădurea Neagră şi Valea lui Mihai, 180 AN-DJ Bihor, fond Prefectura jud. Bihor, dosar nr.
176
Idem, fond Primăria Municipiului Oradea, dosar nr. 2, passim
177
Idem, fond Prefectura jud. Bihor, dosar nr. 20/224/1945, f. 1-4
Sanctus Andreas
câte nouă din Salonta şi Sălard, câte opt din Szentes
(Ungaria) şi Tăuteu, şase din Tăutelec, câte cinci din
Biharea, Săcuieni şi Suplac, patru din Petreu, câte trei
din Beretyó Tataros (Ungaria) şi Spinuş, câte doi
din Borş, Hodoş, Sânmartin şi Şilindru, câte unul din
Arad (?), Girişu de Criş, Hodoş, Nojorid, Pocluşa de
Barcău şi cinci din Sântandrei178. Tuturor acestora li
s-au coniscat averile, într-o primă fază, iar ulterior,
odată cu trecerea oicială şi a acestor teritorii sub ju-
risdicţia românească, ele au făcut obiectul împroprie-
tăririi altor categorii etnice de ţărani, efectuate în baza
prevederilor articolului 3, literele a) şi c) din Legea
pentru Reformă Agrară179.
Lucrările de împroprietărire a ţăranilor de altă
etnie pe seama germanilor au dat naştere însă unui
lung şir de nereguli şi abuzuri înfăptuite de organele
chemate să aplice reforma agrară. De pildă, în comuna
Palota, judeţul Bihor, într-o primă etapă au fost
identiicate numai cinci proprietăţi expropriabile,
urmând ca la 13 februarie 1946, numărul acestora
să se ridice la 49180. Structura proprietăţii funciare la
momentul aplicării articolului 3) litera a din Legea
Reformei Agrare era comună majorităţii satelor
bihorene, adică numai zece familii posedau peste
20 de iugăre, una singură avea 50 de iugăre, 22 de
familii aveau terenuri cuprinse între 12-19 iugăre,
restul iind sărace. Acest cumul de proprietăţi trebuia
să hrănească o populaţie de 447 de sulete. Media
persoanelor într-o familie era în jur de 3-5 persoane.
Comisia locală de reformă agrară a expropriat
312 iugăre dintr-un total de 1.527. În etapa următoare
s-a preconizat exproprierea a încă 52 de familii şi
la scurtă vreme s-au mai adăugat 35181. Dinamica şi
cuantumul exproprierilor aplicate grupului german
din Palota au fost alimentate de presiunile făcute de
Uniunea Populară Maghiară din Bihor în beneiciul
unui grup de colonişti unguri transferaţi din zona
Sălardului, unde se întorseseră acasă românii
expulzaţi. Rămaşi fără locuinţe, membrii acestui
grup au fost introduşi în gospodăriile nemţilor alaţi
în deportare, dar în primăvara anului 1946, aceştia
8/2262/1946, f. 7-11
181
Idem, fond Comisia pentru reformă agrară în plasa Centrală,
dosar nr. 24/1946, passim
Monograia Comunei Sântandrei 73

Moara Bauer Mihai naţionalizată (1948)

s-au întors şi ei din Ucraina. Soluţia salvatoare au
oferit-o slovacii din satele bihorene, care au început
să emigreze masiv în Cehoslovacia lăsând în urma lor
gospodăriile pustii182. De apreciat este solidaritatea
vecinilor români din comuna Sântandrei, care au
susţinut cauza germanilor prin pledoaria delegatului
Ioan Chivari care a stat chezaş că „aceşti locuitori,
în timpul operaţiilor de război nu s-au refugiat cu
trupele maghiare şi germane (...), aceşti oameni nu
sunt vinovaţi pentru a li se expropria moşiile, iar
dacă este ca aceste moşii să ie expropriate, propune
ca pe aceste locuri să ie împroprietăriţi invalizii şi
orfanii de război români, iar nicidecum coloniştii de
naţionalitate maghiară, spunând că aceştia să plece
înapoi în comuna de unde au venit în anul 1940”183.
Din Sântandrei au fost duşi în deportare fraţii
Ştein Petru şi Maria, soţii Bauer Iosif şi Iuţi, învăţătorul
Müller Andrei. Pe lista neagră igura şi morarul Bauer
Mihai, dar primarul Pituţ Petru (Petré Pernii) s-a
182
Idem, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR., dosar permis să meargă acasă”.
262/1945-1948, f. 68
183
Idem, fond Comisia pentru reformă agrară în plasa Centrală, pe timp de şase luni în Rusia, s-au auzit plânsete şi
dosar nr. 24/1946, passim
opus deportării pentru că inimosul morar i-a ajutat
de-a lungul anilor pe mulţi nevoiaşi din sat. Moara i-a
fost coniscată în 1948.
O detaliată şi emoţionantă descriere a
evenimentelor petrecute atunci ne este oferită de
profesorul Nigelsz Ioan din Palota.
„Ziua de 27 decembrie a anului 1944 a fost
cea mai groaznică zi din istoria celor 200 de ani de
existenţă a satului – îşi începe acesta relatarea. În
ziua aceea a apărut un camion plin cu soldaţi ruşi şi,
după ce s-au instalat, spre seară au anunţat bătând
toba că nimeni nu are voie să părăsească satul. În
ziua următoare, conform listei întocmite de primăria
Sântandrei, iecare femeie şi bărbat de vârstă între 16-
46 de ani a trebuit să meargă într-o sală a şcolii. Şcoala
a fost înconjurată de soldaţi ruşi. Într-o cameră din
locuinţa învăţătorului s-a întrunit comitetul militar.
Fiecare om a fost chemat în faţa acestei comisii şi
atunci s-a decis pe loc soarta iecăruia. Cei care erau
sănătoşi şi nu aveau copii sub şase ani, nu li s-a mai
Când au alat că vor i duşi la muncă silnică
74
ţipete de durere, atât în şcoală cât şi afară în stradă.
Urmau să ie duşi ca şi „criminali de război” pentru a
reconstrui Uniunea Sovietică, le-a spus un translator
în civil, indiferent că nu aveau nici cea mai mică vină.
A fost prezent primarul satului şi parohul, care a vrut
să-l salveze pe dascălul şcolii şi pe încă câţiva oameni,
dar străduinţele sale au fost zadarnice. Parohului i s-a
permis să-i viziteze, în seara zilei de 28 şi 29 dimineaţa,
să le mai spună câteva cuvinte de mângâiere şi să-i
binecuvânteze. În următoarele zile au continuat
arestările, iar cei deja arestaţi au fost conduşi pe la
casele lor să-şi aducă alimente suiciente pentru 15
zile.
În data de 29 decembrie spre amiază au apărut
cele două autocamioane militare şi i-au dus la Oradea,
în acea clădire care a fost construită pe locul fostului
palat Frimont. Părinţii sau cei apropiaţi au venit zilnic
şi le-au adus mâncare proaspătă, haine şi lenjerie, cu
speranţa că poate totuşi vom i eliberaţi. Dar ei nu mai
sperau, deoarece zilnic erau aduse noi victime din
Oradea şi din satele apropiate. De la Palota am fost în
total 92 persoane, 21 femei şi 71 bărbaţi.
În 14 ianuarie au fost încărcaţi în vagoane câte
40-45 de persoane, vagoane pentru vite, unde nu era
apă nici toaletă, numai salteaua goală. Aşa au pornit
la drumul a cărui destinaţie inală nu era cunoscută
şi de unde foarte mulţi nu s-au mai întors. Luni de
zile nimeni nu a ştiut unde au fost trimişi, în primul
an nici nu au avut dreptul de a trimite sau de a primi
scrisori.
În iecare zi se auzeau diferite zvonuri despre
ei, până când la 28 octombrie 1945, într-o dimineaţă
de duminică a sosit acasă Heckler Konrád, primul
care a adus veşti adevărate. De la Sighetul Marmaţiei
el a pornit pe jos spre Baia Mare de unde a călătorit
cu trenul. A adus ştirea că o parte dintre palotani
ajunseseră deja şi ei la Sighetul Marmaţiei. De la el
am alat şi vestea tristă că 15 consăteni au murit la
„Întorsura Donului”. Auzind vestea gravă, satul răsuna
de strigăte şi de plânsete.
Luni au sosit alte câteva persoane, care înainte de
a merge acasă să-şi întâlnească familiile, au bătut la uşa
parohului, au cerut cheia de la biserică şi au mulţumit
Sintei Fecioare că i-a ajutat să ajungă acasă. Au ajuns
acasă bolnavi, în zdrenţe, înfometaţi, fetele şi femeile
erau tunse scurt, erau gârboviţi, rupţi de oboseală,
tinerii îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii au căzut la
pat timp de săptămâni întregi şi au avut nevoie de luni
de zile ca să-şi revină, să se restabilească. Mulţi n-au
Sanctus Andreas
reuşit niciodată să uite încercările prin care au trecut.
„Noi, având noroc, am ajuns la Sighet în ziua
reformei monetare, în 18 august 1947, dar am
fost lăsaţi acasă doar după o lună de zile, deoarece
autorităţile române nu au vrut să ne primească
înapoi iindcă noi fuseserăm deportaţi ca cetăţeni
maghiari. S-a pus şi problema că ne vor duce înapoi.
Au şi pornit două trenuri, dar între timp venise veste
că ne putem întoarce acasă – îşi continuă profesorul
Nilgesz povestea.
Când am ajuns în gară ne aştepta o procesiune.
De aici ne-am dus, cu lumânări aprinse, în sunetele
clopotelor, direct la biserică. Am spus rugăciunea de
litanie „Inima lui Hristos” şi am primit binecuvântarea
parohului. Era mare bucurie când am ajuns acasă. Ne-
au inundat cu un şir de întrebări, dar noi nu puteam
vorbi de plâns când am alat de situaţia mizerabilă de
acasă.
Cât timp am fost plecaţi, încă din 26 aprilie a
anului 1945, a venit în sat subprefectul, dr. Csillag,
însoţit de comisia de reformă agrară, a convocat
comisia reprezentanţilor locali şi a comunicat faptul
că, în conformitate cu legea, bunurile nemţilor, saşilor
şi şvabilor se pot conisca.
Deoarece la Roşiori, fără nici o anunţare
prealabilă, s-au întors în casele lor românii refugiaţi
din anul 1940, prefectura judeţului Bihor era obligată
să asigure instalarea rapidă a coloniştilor maghiari de
acolo. Comisia, pentru restabilirea celor 104 familii
de colonişti (iind „inculpaţi de război”), a ales Palota.
Comisia ar avea dreptul - ziceau ei - să golească satul,
iar nemţii să devină pribegi, dar au considerat că vor
face o procedură umană şi au dispus ca în decurs de
trei zile să ie golite 70 de case. Aşa a fost eliberată
partea satului dinspre calea ferată. Tot aşa comuna
a fost obligată să acorde pentru iecare familie de
colonist maghiar trei iugăre de pământ. Propunerea
locuitorilor de a primi bucuroşi în casă câte o familie,
dar să nu ie nevoiţi să părăsească căminul, a fost
refuzată de comisie. Acest fapt i-a lovit crunt pe mulţi
dintre ei. Tot satul semăna cu un muşuroi, dar ordinul
a fost executat.
Sătenii au fost supuşi permanent deranjamentelor.
De multe ori s-au efectuat razii, în baza unor reclamaţii
răutăcioase ale unor colonişti, au avut loc percheziţii
la domiciliu, iar interogatoriile au fost efectuate
în serie. Primarul şi executorul au fost duşi cu sila.
Monograia Comunei Sântandrei
Monumentul celor duşi în Rusia
Ziarul orădean „Új Élet” (Viaţă Nouă)184 răspândea
veşti despre palotani, cum că sunt de vină şi ar trebui
toţi spânzuraţi, pentru că ei şi acum ar avea încredere
în Hitler. Cei din Palota tăceau, coloniştii maghiari
conduceau comuna, iar poporul răbda şi suferea.
Norocul a fost că din 104 familii de colonişti au
venit numai 72, dintre care 32 de familii s-au reîntors
la casele lor, încă în primăvară, cu ajutorul rudelor.
Însă acest proces nu a fost uşor. Au fost unii palotani
care din proprie iniţiativă, fără acordul primarului şi
al partidului comunist, au vrut să se mute înapoi în
casa lor, dar noul proprietar nu permitea acest lucru.
Au început bătăile între ei, „năvălitorul” a fost bătut
la sânge împreună cu nevasta, apoi dus la Oradea, iar
după o zi a fost lăsat acasă. În rubricile ziarului „Új
Élet” apărea apoi ştirea că noul proprietar şi soţia lui
au fost atacaţi în somn de şvabi şi bătuţi crunt. Dar cu
asta şirul încercărilor nu s-a terminat.
Ziua de 17 octombrie din anul 1947 este o altă
zi de groază a Palotei. Cu câteva zile înainte au fost
inventariate toate bunurile a 62 de familii, animalele,
uneltele agricole, recolta, chiar şi păsările de curte.
Apoi, în data de 18, a venit un camion cu poliţişti şi
cu o comisie. Satul a fost înconjurat şi s-a demarat
cea mai oribilă faptă a istoriei. Toate bunurile au
trebuit să ie duse la primărie. Porcii au fost mânaţi
în curtea bisericii, apoi căruţele la care au fost legate
184
Organul de presă al organizaţiei regionale PCR din Bihor, ordine cronologică, România a fost prima dintre
care în aprilie 1945 va i tipărit şi în limba română cu numele ţările viitorului lagăr comunist în care a fost decretată
„Viaţă Nouă”, iar din 6 martie 1946 cu numele „Crişana” – n.n.
Augustin Ţărău
75
vitele au pornit spre Oradea. S-au
coniscat 120 de vaci, 80 de cai şi
184 de porci. Foarte multe familii
au fost jefuite pur şi simplu, nu
aveau nici pâine, nici carne şi nici
unelte cu care să poată lucra.
În 6-7 aprilie 1948, pentru
ca nenorocirea să ie completă, în
urma reformei agrare s-a coniscat
şi pământul deţinut de 62 de
familii. Membrii acestora au ajuns
să lucreze ca zilieri, înfometaţi,
pe propriile lor pământuri. Se
apropia primăvara şi sătenii au
încercat să se descurce singuri.
Au contractat credite uriaşe,
şi-au vândut ultimele obiecte
de aur şi valorile de care mai
dispuneau ca să-şi poată cumpăra o vacă sau un cal
nenorocit pentru a începe din nou lucrul. Au fost
unii care au înhămat vaca lângă cal, dar oamenii arau
pământul şi se ajutau reciproc. Am putea spune că
şirul ororilor determinate de cel de-al doilea război
mondial se termină aici, dar după aceasta a mai urmat
colectivizarea, resimţită de toţi sătenii pe propria
piele şi oamenii au fost subjugaţi din nou”.
Adăugăm la ultimele cuvinte ale domnului
profesor Nilgesz, că am asistat la un nou efort al
comunităţii de a se ridica şi în anii regimului comunist.
La Palota a luat iinţă o gospodărie model, mulţi cultivau
din greu pământul, alţii lucrau la fabrica de prelucrarea
a cânepii. Marea majoritate a oamenilor lucrează şi
astăzi în cadrul asociaţiei agricole „Frimont”, îniinţată
după schimbările din anul 1989, adică după căderea
regimului comunist, în agricultură şi în fabricile alate
în aproprierea satului, care au fost achiziţionate de
persoane private din străinătate.
III.8. Colectivizarea agriculturii
Reformele agrare iniţiate în ţările central- şi est-
europene după anul 1945 şi-au depăşit de la început
natura lor economico-socială, transformându-se
într-o veritabilă armă politică în mâinile partidelor
clientelare Moscovei, interesate esenţialmente de
captarea voinţei electorale a populaţiei rurale. În
reforma agrară, pe 23 martie 1945.
76
Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ
Într-o atare strategie s-au înscris şi reformele
agrare iniţiate de „fronturilepopulare”, dar care, pe
măsura întăriri regimurilor comuniste în toate aceste
state, s-au dovedit în timp a nu i altceva decât etape
premergătoare ale procesului de colectivizare ce urma
să ie declanşat în curând în iecare dintre ele185.
Cu toate că Partidul Naţional Ţărănesc
din România se situa în zona de centru-stânga a
eşichierului politic, şi era adeptul iniţierii unor reforme
cu un pronunţat caracter social, între ideologia
promovată de acesta şi cea propusă de comunişti
existau diferenţe colosale. Ambele şi-au înscris în
programele politice şi noua redistribuire a terenurilor
agricole, pe principii aproximativ asemănătoare,
însă cu menţinerea proprietăţii particulare, în ce-i
priveşte pe ţărănişti, ca bază a ediicării unei societăţi
democratice şi echitabile, în vreme ce comuniştii
vizau desiinţarea oricărei forme de proprietate
privată, intenţie nedeclarată însă. Ne vom opri în cele
ce urmează asupra doctrinelor agrare propuse de cele
două formaţiuni politice.
Programul de relansare a economiei ţării
anunţat de ţărănişti în noua epocă deschisă de actul
185
Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste,
din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Bucureşti, 1998,
p. 71-72
Sanctus Andreas
de la 23 august purta amprenta operei economistului
german Wilhelm Röpke186, care stabilea principiile
fundamentale de realizare a „statului naţional-
ţărănist”, întemeiat pe dezvoltarea proprietăţii
ţărăneşti individuale, moderne şi stabile, considerată
ca unic izvor de emancipare economică şi socială a
ţărănimii, dar şi de lansare a viitorului proces de
industrializare.
Pe 15 februarie 1945, ţărăniştii au făcut cunos-
cut largului public conţinutul proiectului noii legi
agrare, pe care şi-o propuseseră s-o adoptate de înda-
tă ce sorţii le-ar i fost favorabili în bătălia pentru pu-
tere. După cum preconizau aceştia, obiectul acţiunii
de expropriere avea să se constituie din întreaga su-
prafaţă a moşiilor ce depăşeau 30 de hectare în zonele
de deal şi 50 de hectare la câmpie, nivel de la care se
putea coborî până la 15 hectare, pentru primul caz,
respectiv până la 25, în cel de al doilea, în situaţia în
are exploataţiile în cauză fuseseră lucrate în arendă în
ultimii cinci ani. Proprietăţile persoanelor refugiate
186
Wilhelm Röpke s-a născut pe 10 octombrie 1899 în locali-
tatea Schwarmsted, de lângă Hanovra, dintr-o familie de intelec-
tuali protestanţi. A studiat ştiinţele economice la Universitatea
din Marburg, iind atras de studierea cauzelor care au determi-
nat declanşarea Primului Război Mondial. Aşa a ajuns la conclu-
zia că imperialismul capitalist se face singurul vinovat de izbuc-
nirea conlagraţiei şi că numai o societate socialistă ar i capabilă
să gestioneze în viitor asemenea crize. Convingerile i-au fost
întărite după citirea lucrării „Naţiuni, state şi economie”, scrisă de
Ludwig von Mise, pe care avea să-l întâlnească mai târziu la Vi-
ena. Devine un important opozant al regimului nazist instalat în
Germania, motiv pentru care pleacă în 1933 la Istanbul, unde va
prelua catedra de economie a universităţii. În 1937 va accepta
un post la Institutul Internaţional de Studii din Geneva. Ca teo-
retician economic, el aparţine «Şcolii austriece», care l-a şi for-
mat profesional, airmându-se ca partizan al conceptului „colec-
tivismului în sfera economiei sociale şi politice”. A fost preocupat,
mai mult decât oricare reprezentant al curentului respectiv, de
cercetarea şi fundamentarea principiilor etice ale pieţei, privite
ca izvor al ordinii sociale. În acest sens, a publicat lucrarea „Eco-
nomia societăţii libere”, în care dezvoltă teza „ciclicităţii monetare
în circuitul producţie-consum”, insistând asupra încurajării des-
facerii de bunuri de larg consum către populaţie, ca instrument
de dinamizare a circulaţiei monetare dinspre consumatori către
producători, spre a evita astfel imobilizarea masei monetare în
conturile particulare mărunte din bănci, situaţie care ar con-
duce la o criză de devize pe piaţa monetară. Aplicând aceeaşi
teorie în agricultură, Röpke a recomandat încurajarea îniinţării
de structuri cooperatiste ţărăneşti bazate pe asocierea ţărănimii
mijlocaşe, unităţi capabile în viitor să ofere locuri de muncă şi
proletariatului agricol. Shawn Ritenour, I champion an economic
order ruled by ree prices and markets...the only economic order
compatible with human reedom, Southwest Baptist University,
Henry Regnery Company, Chicago, 1969, p.e. 1-10
Monograia Comunei Sântandrei
în ţările cu care România se ala angajată în conlict
militar, în speţă ungurii şi germanii, împreună cu cele
ale persoanelor stabilite în străinătate de mai bine de
cinci ani, urmau să ie expropriate în întregime. Sub
acelaşi regim erau încadrate şi „proprietăţile rurale
coniscate de la cei condamnaţi pe baza legilor pentru
depistarea criminalilor de război şi a vinovaţilor de
dezastrul ţării”187.
Erau exceptate de la expropriere, însă numai
temporar, podgoriile, livezile şi pădurile, asupra sorţii
cărora statul avea să se pronunţe prin legi speciale,
precum şi proprietăţile Coroanei, cele ale Academiei
Române, moşiile eforiilor şi bisericilor, care pe viitor
trebuiau să îndeplinească rolul de ferme model.
Pentru a împiedica moşierimea să recurgă la artiicii
juridice menite să le plaseze exploataţiile sub cotele
expropriabile, ţărăniştii au prevăzut în proiectul lor
sancţiunea nulităţii tuturor actelor de înstrăinare a
terenurilor intervenite după data de 23 august 1944,
cu excepţia celor făcute în favoarea obştilor săteşti ori
individual, până la 10 hectare, către ţărani. Printr-o
atare măsură se urmărea, atât evitarea greşelilor
comise la aplicarea reformei din 1921, când lucrările
acesteia au fost îngreunate de caruselul miilor de
procese deschise de foştii moşieri împotriva statului
ori împotriva proaspeţilor împroprietăriţi, cât
şi întărirea economică a gospodăriilor ţărăneşti,
implicit a formelor de exploatare în comun de tip
composesoral188.
Partidul Comunist Român a abordat la rândul
său problema agrară încă din primul număr tipărit
în legalitate al organului său de presă, Scânteia, pe 21
septembrie 1944, sub titlul „Libertate şi pământ pentru
ţărani”, lozincă inspirată de cea lansată de bolşevici
ruşi, „Pământ pentru ţărani”, în primăvara anului
1917189. Conştienţi de importanţa politică a viitoarei
reforme agrare, comuniştii susţineau ideea unei largi
exproprieri a marilor exploataţii agricole, însoţită de
o redistribuire a acestor suprafeţe către proletariatul
agricol şi ţărănimea cu proprietăţi mărunte190.
187
Ardealul nr. 245/15 februarie 1945, p. 1. Apud: România,
viaţa politică în documente. 1945 (coordonator Ioan Scurtu), Ar-
hivele Statului din România, Bucureşti, 1945, p. 125
188
Ziarul Ardealul nr. 245/15 februarie 1945, p. 1. Apud: România,
viaţa politică în documente. 1945 (coordonator Ioan Scurtu), Arhivele
Statului din România, Bucureşti, 1945, p. 125-126
189
Iosif Visarionovici Stalin, Despre cele trei lozinci fundamentale ale
partidului în problema ţărănească, în Problemele Leninismului, Editura
pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1952, p. 158
190
Scânteia din 21 septembrie 1944, p. 1
77
Peste numai câteva zile, pe 26 septembrie 1944,
subiectul va i reluat, odată cu lansarea proiectului
platformei-program a FND, document dominat de
punctul de vedere al comuniştilor, opiniile celorlalte
formaţiuni partenere iind lipsite de importanţă.
Conţinutul punctului 5 al acestuia făcea referire
concretă la necesitatea declanşării imediate a unei
reformei agrare. „Pentru o cât mai grabnică refacere şi
dezvoltare a ţării – se spune în program – se impune
satisfacerea celei mai arzătoare şi îndreptăţite cerinţe
a ţărănimii române, şi anume: înfăptuirea unei largi
reforme agrare, prin exproprierea marii proprietăţi
agrare de la 50 hectare în sus şi împroprietărirea cu
acest pământ a ţăranilor fără pământ sau cu pământ
puţin. Acei care luptă pe front împotriva fascismului
german, să ie avantajaţi la împroprietărire. Procurarea
de inventar agricol pentru aceşti ţărani, pe seama
marii proprietăţi şi a statului. Datoriile ţăranilor către
bănci şi stat, rezultate din vechea împroprietărire şi
din conversiunea datoriilor, să ie anulate”191.
Pe data de 23 martie 1945, la nici două
săptămâni de la preluarea puterii, guvernul Groza
a dat publicităţii Legea nr. 187 pentru înfăptuirea
reformei agrare. Măsura a fost hotărâtă în condiţiile
în care ţara avea de plătit uriaşe despăgubiri de război
Uniunii Sovietice şi se ala angajată cu forţele armate
pe frontul occidental. Acestora li se mai adăugau
nevoile de întreţinere ale armatei de ocupaţie sovietice
şi cele reclamate de efortul de refacere economică pe
plan intern192. În faţa tuturor priorităţilor au prevalat
însă directivele transmise de la Kremlin, care indicau
în mod expres mijloacele de dezintegrare a marilor
moşii193.
Derularea reformei nu a adus însă rezultatul
scontat. Loturile cu care au fost împroprietăriţi
ţăranii s-au dovedit insuiciente ca dimensiuni, noii
beneiciari ai lor au fost lăsaţi pe mai departe fără
inventar agricol şi în curând s-a instalat în întreaga ţară
o cumplită foamete. Adevăratele scopuri urmărite de
comunişti au fost, pe de o parte captarea simpatiei
191
Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1944, p. 3. Apud: 23
August 1944. Documente, vol. III, documentul 933, Editura
Ştiinţiică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 120
192
România, viaţa politică în documente. 1945. (coordonator
Ioan Scurtu), Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1945,
p. 80-93.
193
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, loc. cit; Gheorghe Zam-
irescu, Sovietizarea României, o perspectivă geopolitică, în Arhivele
Totalitarismului nr. 1/1995, p. 20.
78
populaţiei rurale în detrimentul adversarului ţărănist,
iar pe de altă parte fărâmiţarea excesivă a terenurilor
agricole, pentru ca în următorii ani să poată invoca
nerentabilitatea micilor exploataţii şi să impună
colectivizarea lor.
***
Comisia locală de reformă agrară a luat iinţă în
Sântandrei la câteva zile după publicarea legii reformei
în Monitorul oicial. Denumită după modelul sovietic
„comitet plugăresc”, comisia avea în componenţa
ei opt membri şi era condusă de Chivari Ioan, un
fruntaş al proaspăt îniinţatei organizaţii judeţene a
„Frontului Plugarilor”, formaţiune politică ce se voia
a i contracandidata PNŢ în opţiunile ţăranilor. În
comună, în organizaţia locală au fost înregimentaţi
122 de membri, mai de bună voie mai din interes, care
pe 3 martie 1945 şi-au ales un comitet sătesc alcătuit
din „preşedinte Sereş Teodor, vicepreşedinte Petru
Silaghi, secretar Alexandru Chişvasi, casier Eleneş
Ioan şi şapte membri194.
Ajutaţi de specialiştii Camerei Agricole Bihor şi
cu „sprijinul” unor muncitori comunişti din Oradea,
comisia a trecut la exproprierea unei suprafeţe de
331,5 jugăre de teren din hotarul comunei. Din moşia
Dossu Dumitru au fost preluate 9 jugăre, din cea a
Elenei Schwartz 53 jugăre195, iar de la germanii din
Palota, încadraţi drept „vinovaţi de dezastrul ţării”,
au fost preluate 269 iugăre şi jumătate196. Terenurile
au fost repartizate unui număr de 193 de familii
ţărăneşti sărace, 92 dintre acestea au primit câte 2
jugăre, 20 câte 1 jugăr şi jumătate, 70 câte 1 jugăr şi 11
câte o jumătate de jugăr197. Învăţătorul Gavril Cristea
îşi aminteşte de ziua în care ţăranii împroprietăriţi
au fost puşi în posesie. Prima brazdă a fost trasă de
un plug cu doi cai iar de coarnele plugului ţinea un
„domn gras”. A alat mai târziu că domnul era generalul
Traian Moşoiu.
Presa locală comunistă a găzduit cu acest prilej
în paginile ei elogioase articole referitoare la „sprijinul
preţios” acordat detaşamentelor muncitoreşti
confraţilor lor de clasă, proletariatul agricol, cu scopul
de a „proba” măcar prin vorbe falsa teorie a unităţii
muncitoresco-ţărăneşti clamată de doctrina marxist-
leninistă. Într-un astfel de material propagandistic se
194
Viaţa Nouă, din 24 aprilie 1945
195
Arhivele Consiliului Popular Judeţean Bihor, fond Reforma
agrară din 1945-1949, dosar 689/1946, f. 2
196
Idem, dosar 13
197
Ibidem
Sanctus Andreas
vorbeşte despre solidaritatea de care au dat dovadă
muncitorii pielari orădeni faţă de cauza reformei
agrare, încât au cumpărat din banii lor o grapă şi
o maşină de sfărâmat porumb pe seama noilor
împroprietăriţi din Sântandrei, după care, un grup de
24 dintre ei, s-au dus la Sântandrei şi Palota pentru a
repara încălţările oamenilor săraci. „Ei au fost primiţi
cu atâta dragoste încât această zi rămâne neuitată în
viaţa lor” – se airmă în inalul reportajului198.
În realitate aceste grupuri muncitoreşti,
eminamente maghiare, au fost folosite cel mai adesea
ca detaşamente de intimidare a celor ce urmau să ie
spoliaţi de avere, în cazul de faţă a germanilor din
Palota care, după ce au suferit ororile deportării în
Uniunea Sovietică, se pomeneau acum jefuiţi de averi
şi condamnaţi la pierire.
În acelaşi spirit al solidarităţii, dar şi al
internaţionalismului proletar, a prezentat presa şi
aşezarea forţată a celor 70 de familii de colonişti
maghiari în casele germanilor din Palota şi
împroprietărirea acestora cu 312 jugăre de arabil
coniscat de la aceeaşi germani199. Nu s-a sulat un
cuvânt despre faptul că aceştia au fost aduşi în Bihor
din Slovacia de Sud de către Horhy în toamna anului
1940, că au fost împroprietăriţi apoi cu casele şi averile
românilor expulzaţi din satele de frontieră, nici că le
revenirea expulzaţilor din refugiu, la începutul anului
1945, au fost din nou împroprietăriţi cu casele şi
averile germanilor deportaţi în Ucraina.
Anul 1949 a debutat cu lansarea Planului
Economic General al RPR, publicat chiar pe 1 ianuarie.
Firesc, un capitol aparte al acestuia era rezervat
sectorului agricol, însă indicatorii de producţie
propuşi trădau cu prisosinţă intenţiile comuniştilor
de a transforma radical proilul agriculturii româneşti.
Printre altele, nivelul producţiei vegetale trebuia să
înregistreze un spor de 40% faţă de anul precedent,
cu salturi spectaculoase de până la 74% la culturile de
leguminoase, de 76% la cele de cartoi, de 104% la in
şi cânepă, sau de 155% la culturile de loarea soarelui,
respectiv de nici mai mult nici mai puţin de 480% la
producţia de bumbac, cultură improprie condiţiilor
pedo-climatice din ţara noastră200. Obţinerea unor
asemenea rezultate era condiţionată însă, atât
198
Viaţa Nouă, din 24 mai 1945
199
Viaţa Nouă, din 21 mai 1945.
200
Gheorghe Gheorghiu Dej, Planul General RPR pe anul
1949, Editura Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1949,
p. 30
Monograia Comunei Sântandrei
Titlu de împroprietărire prin reforma agrară
de dezvoltarea bazei materiale, în speţă a reţelei
staţiunilor de maşini şi tractoare, cât şi de sporirea
patrimoniului funciar al statului. Pentru îndeplinirea
primei condiţii, se preconiza ca numărul staţiunilor
să ie completat cu încă 20 de unităţi, iar zestrea
naţională de maşini agricole să ie suplimentată cu
1.500 de tractoare şi 1.100 de batoze.
În ce priveşte extinderea suprafeţelor agricole
ale domeniului de stat, prin măsurile legislative
introduse cu un an înainte, comuniştii au reuşit să
confere coniscărilor practicate un caracter legal,
prin intermediul aşa ziselor „donaţii” benevole venite
din partea instituţiilor bisericeşti ori a particularilor.
În cazul primelor, pentru a înlătura orice formulare
echivocă, autorităţile s-au îngrijit să le pună la
dispoziţie până şi documente tipizate, de genul
„terenul, în suprafaţă de (…) ha, a fost oferit statului,
întrucât, atât parohia, cât şi biserica, nu posedă
mijloace proprii de a munci terenul în regie proprie,
iar muncile în dijmă sau arendă iind interzise prin
lege, ofertanţii de bună voie au oferit acest teren
statului pentru administrare”201. În această situaţia
s-a alat Şcoala Ortodoxă de Cantori din Oradea, care
a „donat” statului cele 13, 81 hectare de teren ce-l
deţinea la Sântandrei202.
201
AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-
Secţiunea Agricolă, dosar 17/1949, f. 9
202
Evidenţa terenurilor preluate de stat de la parohiile or-
todoxe aparţinătoare Episcopiei Ortodoxe Române Oradea în
1949, în AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-
Secţiunea Agricolă, dosar 17/1949, f. 189-191
79
Comuniştii pregăteau acum desiinţarea
totală a proprietăţilor moşiereşti ce mai
rămăseseră după aplicarea reformei agrare.
Decretul nr. 83/1949 a întruchipat forma
normativă care subsuma întreaga politică
dusă de către comuniştii români până la acel
moment în direcţia destructurării sistemului
agrar tradiţional. El marca totodată încheierea
unei etape, jalonată de spolierea agricultorilor
de etnie germană şi de exproprierea tuturor
latifundiarilor până la limita de 50 de hectare, şi
intrarea într-a alta nouă, care va avea ca inalitate
dispariţia proprietăţii private în agricultură şi
naşterea marii „avuţii a întregului popor”.
Cu toate că decretul purta titulatura „pen-
tru desăvârşirea reformei agrare”, după cum se
poate lesne constata, nimic din conţinutul
acestuia nu trădează vreo intenţie a legiuito-
rului de a proceda la vreo redistribuire cu caracter
social a proprietăţii, ci din contră trădează vădit pro-
ilul sancţionator al coniscării, însă fără o justă ca-
uză, toate bunurile nominalizate urmând să intre în
patrimoniul statului. În plus, decretul lărgeşte consi-
derabil domeniul de aplicare al legii pentru reformă
agrară, pe a cărei structură pretinde că se grefează,
desiinţând până şi fermele model, constituite toc-
mai în scopul sprijinirii procesului de modernizare
a agriculturii.
În economia decretului au fost prevăzute
şi sancţiuni penale, care instituiau pedepse cu
închisoarea cu un cuantum cuprins între 5-15 ani,
în regim de muncă silnică pentru toţi cei care ar
i opus rezistenţă ori ar i împiedicat în orice mod
buna desfăşurare a operaţiunilor. Acestea erau fost
secondate de pedepse complementare, de natură
civilă, care vizau coniscarea averilor potenţialilor
inculpaţi. Pentru fapte cu un grad de periculozitate
mai redusă au fost prevăzute pedepse cu închisoare
corecţională, cuprinse între 3-12 ani, şi amenzi de la
25.000 de lei până la 200.000.
Procesul de desiinţare a clasei moşiereşti s-a
declanşat la ora 24 a nopţii de 1 spre 2 martie 1949, prin
trimiterea unor camioane încărcate cu detaşamente
muncitoreşti înarmate la sediile moşiilor. În Bihor, au
fost identiicate iniţial 54 de moşii pretabile pentru
coniscare, însumând 3.043,28 de hectare, cifră la care
s-au mai adăugat în curând încă 28, cu o suprafaţă de
2.075,19 hectare, aşa încât, în preajma declanşării
operaţiunilor de deposedare, numărul lor să se ridice
80
la 82, cu o suprafaţă totală de 5.118,47 ha. Moşierii,
membrii familiilor lor şi uneori şi adminsitratorii au
fost arestaţi şi deportaţi, bilanţul acestui prim val de
dislocări s-a cifrat la 150 de persoane, repartizate în
19 localităţi. Actul politic derulat de comunişti nu
a fost nu numai abuziv şi odios, ci şi ilegal, întrucât
legea în cauză a fost publicată în monitorul oicial de
abia pe 3 martie 1949.
Cu ocazia acţiunilor izvorâte din Decretul nr.
83, cele mai mari nereguli au putut i constatate la
ferma Jakabfy din Sântandrei, Bihor. Aici o seamă
dintre factorii de decizie ai stafului politic local,
exploatând poziţia lor socială, şi-au organizat o
microfermă proprie. Cu ocazia operaţiunilor de
expropriere şeptelul moşiei avea în plus 93 de porci,
doi boi, două bivoliţe, o vacă şi 53 de gâşte, inventarul
agricol exceda cu un tractor, o semănătoare, o grapă,
un car, şi 153 de unelte, rezerva de produse agricole
cu 4.500 kg de borceag, 10.000 kg de paie de grâu,
1.000 kg de paie de secară, 1.000 kg de paie de ovăz,
3.000 kg de paie „de maiu”, 120.000 kg de cânepă
neprelucrată, 10.000 kg de cartoi, iar suprafaţa
cultivată o depăşea pe cea planiicată cu 26,5 iugăre
însămânţate cu grâu de toamnă şi 10,5 iugăre cu
secară203. În urma anchetei desfăşurate de partid,
toate aceste bunuri s-au dovedit a i ale lui Czéller
Ludovic, directorul Securităţii Regionale Oradea
şi ale lui Birtaş Gavril, fostul inspector regional al
Siguranţei Oradea şi acum directorul Direcţiunii
Generale a Securităţii Poporului din cadrul MAI. În
urma „reveriicării” inventarului, valoarea acestuia
s-a diminuat considerabil, iind identiicate acum
numai 11 vaci şi 13 porci. Vinovat pentru toată
această ilegalitate a fost găsit în cele din urmă
directorul Penitenciarului Oradea, Nemeş Iosif,
dintre cei implicaţi el având cea mai mică funcţie204.
Acţiunea a fost declanşată la ora 3 noaptea,
activistul Uivaroşan Aurel şi delegatul PMR Grünstein
Ladislau beneiciind de concursul primarului
comunei, Pituţ Petru, a notarului Dumea Dan Vasile,
a miliţienilor Tanc Lazar şi Man Ioan, a „tovarăşilor”
Carţiş şi Taubner Cornel, precum şi a celor „10
tovarăşi, dintre cei mai săraci ţărani”, printre care
Chiş Petru, Chişvasi Vasile, secretarul organizaţiei de
PMR Sântandrei, Torjoc Togyer, Brumar Gavril, Pop
203
AN-DJ Bihor, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar
509/1949, f. 11
204
Ibidem, f. 18
Sanctus Andreas
Petru, Chişvasi Dumitru, Moldovan Nicolae şi Pop
Ioan 205.
O altă moşie coniscată a fost aceea a lui Dossu
Dumitru. Comisia, alcătuită din „tovarăşul Chiş,
tovarăşul Sabou Dumitru” şi membri ai organizaţiilor
de bază (PMR) din Sântandrei şi Palota s-au
deplasat la reşedinţa moşiei de abia a doza zi, pe 2
martie 1949, la orele 14. Din conţinutul procesului
verbal reiese că moşierul a prins de veste şi ca atare
şi-a părăsit domiciliul, aici ne mai iind găsiţi decât
cei câţiva zilieri din Sântion şi grădinarul Hristov
Dumitru, acesta din urmă declarându-le delegaţilor
că proprietarul este plecat la Cluj, unde îi este
nevasta internată în spital.
Activiştii s-au arătat neîncrezători şi s-au deplasat
la Oradea la domiciliul iicei acestuia, măritată cu un
căpitan de armată, de la care au auzit aceeaşi poveste.
„Am început a face percheziţie domiciliară, dar
nu am găsit nimic, totul era deranjat” – subliniază
tendenţios delegatul Teodor Bara în raportul înaintat
partidului. Apoi delegaţia a descins şi la domiciliul
mamei moşierului, pe strada Tudor Vladimirescu din
Oradea, unde la fel – continuă activistul – „am găsit
mare deranj, pachete de tot felul, precum şi un sac cu
circa 600 metri depânză ină”206.
Strategia adoptată de către PMR în vederea
realizării programului de colectivizare a agriculturii
şi de desiinţare totală a proprietăţii agricole private
s-a întemeiat aproape exclusiv pe metoda eliminării
adversarilor într-un mod selectiv şi succesiv.
Comuniştii au operat alianţe conjuncturale cu
elementele cele mai slabe în plan economic şi social,
cu alte cuvinte, au recurs la aţâţarea ţărănimii sărace
împotriva moşierimii şi a chiaburimii.
În documentele de partid, chiaburii erau
prezentaţi în cea mai neagră ipostază posibilă. „În
Republica Populară Română, ca şi în celelalte ţări
de democraţie populară, chiaburii luptă cu îndârjire
împotriva dictaturii proletariatului, împotriva
transformărilor socialiste de la oraşe şi îndeosebi de la
sate; ei sunt duşmanii neîmpăcaţi ai clasei muncitoare
şi ai ţăranilor muncitori” – airma consilierul sovietc,
Puhlov, trimis la Bucureşti cu misiunea de a coordona
procesul de colectivizare – „în satele din RPR
chiaburimea mai reprezintă încă o forţă economică
destul de importantă – continua el – chiaburii
205
Ibidem, f. 6-7 şi 16-17
206
Ibidem
Monograia Comunei Sântandrei
exploatează peste 200.000 de muncitori agricoli şi un
mare număr de ţărani săraci şi mijlocaşi; ei încearcă să
ţină sub inluenţa lor o parte dintre ţăranii mijlocaşi şi
chiar dintre ţăranii săraci”207. Chiaburimea era astfel
ostracizată deinitiv, fără putinţă de apel, pentru că
ideologia comunistă îşi ixase ca obiectiv inal abolirea
oricăror diferenţe sociale între indivizi şi ediicarea
unei societăţi fără clase, perfect omogenizate şi
armonizate208. Acest gen de exclusivism îmbrăca şi o
latură economică reclamată de politica de „îngrădire
şi desiinţare a chiaburimii” introdusă de partid la
Plenara din 3-5 martie 1949, prin care au fost trasate
direcţiile programului de socializare a agriculturii.
Împotriva chiaburilor, partidul declanşase
un veritabil război, la care erau chemaţi să
participe membrii păturii sărace a satelor209.
Justificarea măsurilor întreprinse era alimentată
tot prin intermediul documentelor de partid sau
prin presă, în paginile căreia erau nominalizate
aşa-zisele acţiuni întreprinse de chiaburime
împotriva politicii agrare practicate de partid.
„Ei răspândesc în rândurile ţăranilor zvonuri
provocatoare, sabotează şi îndeamnă pe ţărani să
saboteze colectările de stat, caută prin maşinaţiuni
tâlhăreşti să pună mâna pe mijloacele destinate de
stat şi cooperaţie ţărănimii muncitoare, acaparează
mărfurile deficitare şi fac speculă cu ele, încalcă cu
premeditare legile care îngrădesc folosirea forţei
de muncă salariate – susţinea mai departe acelaşi
consilier sovietic – chiaburii şi acoliţii lor caută
să pătrundă în organele locale ale puterii de stat,
în conducerea cooperativelor şi organizaţiilor de
massă democratice, pentru a duce în cadrul lor o
activitate de subminare, ei pun incendii, jefuiesc
bunurile statului şi bunurile obşteşti, fac parte din
bande clandestine fasciste înarmate”210.
Din arsenalul aşa-ziselor „crime” puse de
propaganda comunistă în cârca chiaburilor cele
mai multe erau invenţii ale activiştilor, pentru
că aparatul represiv al puterii era atât de extins şi
207
N. Puhlov, Dezvoltarea agriculturii în Republica Populară
Română, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p.
10
208
Mihai Golu, Dimensiunea psihologică a totalitarismului. care a generat acest zvon nu a putut i identiicată, în
Cazul regimului comunist, în Arhivele Totalitarismului, nr. 19- ciuda eforturilor depuse de agenţii iniltraţi printre
20/1996, p. 75
209
Corneliu Crăciun, Manifestări ale rezistenţei ţărăneşti din
Bihor împotriva regimului cotelor, în Crisia, 1996-1997, Oradea,
1997, p. 261
210
N. Puhlov, op. cit., p. 10-11
81
beneficia de o asemenea forţă încât rareori au fost
posibile revolte de masă în rândul ţărănimii. Mai
dese au fost micile reglări de conturi între activişti
şi săteni pe plan local, însă o mare amploare a luat
în pragul anilor 1949-1950 difuzarea de zvonuri
alarmante în legătură cu posibila izbucnire a unui
conflict militar între lumea capitalistă şi ţările
blocului sovietic.
Perspectivele apocaliptice vehiculate de mem-
brii unor secte neoprotestante, ori de credincioşii
altor culte, nu au fost însă întotdeauna rodul ex-
clusiv al imaginaţiei mentorilor acestora, ci de
multe ori au fost inspirate de diverse evenimente
mai puţin obişnuite, care au surescitat imagi-
narul colectiv al lumii rurale. Aşa s-a întâmplat în
primăvara anului 1949, când locuitorii comunelor
Sântandrei şi Diosig au fost martorii paraşutării
unor manechine în hotarele satelor lor, lansate de
forţele occidentale probabil cu scopul de a testa
gradul de penetrare a frontierei de vest a ţării. În
lipsa unui termen imediat de comparaţie, ţăranii
le-au botezat „mirese”, datorită paraşutelor care
se asemănau cu trena rochiilor purtate de fete la
cununie. Interpretările date de localnici pe mar-
ginea acestor neobişnuite întâmplări n-au întârziat
să apară şi să se răspândească în întreaga regiune.
Cei din Sântandrei se aşteptau ca după 90 de zile să
cadă din cer şi „mirele, pentru mântuirea sufletelor
de sub dominaţia diavolului” – raportau organele
grănicereşti – în vreme ce locuitorii Diosigului,
mai pragmatici, atribuiau acţiunea serviciilor en-
gleze de spionaj, de unde şi nădejdea nedisimulată
a acestora „că în luna martie 1949 anglo-americanii
vor începe războiul”211.
În aceeaşi perioadă, câteva note informative
indicau implicarea forţelor occidentale în alte două
acţiuni aeriene, desfăşurate în sudul judeţului,
urmate şi acestea de răspândirea unor noi zvonuri
prin intermediul baptiştilor din zonă. Securitatea
din Beiuş semnala îngrijorarea populaţiei din satele
depresiunii Crişului Negru, din pricina ştirilor care
anunţau apropiatul „sfârşit al lumii” ca urmare a unui
război necruţător ce se va declanşa până la Paşti. Sursa
ţărani, aceştia limitându-se să-şi informeze superiorii
211
AN-DJ Bihor, fond Inspectoratul General Administrativ-
Circa VIII Oradea, dosar 221/7888/1948-1949, f. 4
82 Sanctus Andreas

urmă. Aceeaşi compoziţie putea

i întâlnită şi în cazul nucleelor
„reacţiunii” din comunele
Şumugiu şi Oşorhei, În comuna
Girişu de Criş, opoziţia se
coagulase în jurul unui grup de
foşti liberali ai grupării Tătărescu,
alcătuit din fostul „deputat
brătienist” Babău Ioan216, Babău
Vasile, zis Ciuru217, şi Tiponuţ
Petru218. Spre deosebire de
alte asemenea celule, şedinţele
organizate de aceştia se desfăşurau
la domiciliile iecăruia dintre ei,
prin rotaţie. Vechii liberali din
comuna Girişu de Criş se alau la
rândul lor în vizorul Securităţii,
chiaburul Babău Ioan, fost deputat
„brătienist” cu o avere de peste
Comisie de colectare a cotelor
32 hectare de pământ, după cum
precizează, în spiritul luptei de
că ar i vorba despre un cioban de prin satul Roşia, clasă, o notă informativă – „nu se manifestă deschis,
care a primit vestea de la nişte „îngeri coborâţi din dar lucrează întâlnindu-se prin diferite locuinţe ale
cer” – foarte probabil legionari paraşutaţi. „Nu s-a hortacilor săi”219.
putut stabili cine este omul cu care îngerii ar i vorbit” Securitatea nu s-a limitat doar la ţinerea sub
– se spunea în încheierea raportului212. observaţie a celor bănuiţi că ar manifesta atitudini ostile
Din această cauză puterea a întreprins o faţă de regim, ci a trecut la arestarea şi întemniţarea
acţiune continuă de monitorizare a potenţialilor multora dintre aceştia. Avocatul Moldovean Dumitru,
„duşmani ai regimului”, din această categorie făcând înrudit cu familia Bitea, a fost internat în colonia de
parte chiaburii, foştii membri ai partidelor istorice, muncă a Canalului Dunăre-Marea Neagră pentru că
preoţimea şi vechile cadre didactice ale satelor. a candidat la alegerile din 1946 pe lista Partidului
În plasa Centrală au fost identiicate mai multe Naţional Ţărănesc, preotul greco-catolic Tăutu
nuclee ale unor posibile „organizaţii subversive”, Ioan a fost închis pentru convingerile sale religioase
îmbrăcând întreaga coloratură a spectrului politic de peste şase ani (din ianuarie 1958 până în aprilie
dinaintea regimului comunist. În comuna Sântandrei,
cercul de focalizare a nemulţumirilor populaţiei era 216 Caracterizat astfel: „Babău Ioan, fost deputat brătienist, cu
concentrat în jurul fostului legionar Sereş Teodor213 32 hectare [de] pământ, nu se manifestă deschis, dar lucrează întâl-
nindu-se prin diferite locuinţe ale ortacilor săi”. Ibidem
şi a „maniştilor” Brazdă Ioan214 şi Maghiar Mihai215, 217 Caracterizat astfel: „Babău Vasile, zis Ciuru, cu 20 hectare
întâlnirile desfăşurându-se în casa acestuia din de pământ, care aduce critici în permanenţă regimului nostru demo-
cratic. El a fost manist înfocat. Trăieşte în bună colaborare cu Babău
212
Ibidem, dosar 221/17759/1948-1949, f. 14 Ioan”. Ibidem
213
Caracterizat astfel: „Sereş Teodor, fost legionar, cu 40 iugăre 218
Caracterizat astfel: „Tiponuţ Petru, cu 12 hectare de pământ,
de pământ, stă pasiv în public, dar aţâţă la şovinism. Duşman al fost conducător tătărăscian, un element care ne critică munca guver-
celor săraci, şedinţă la dânsul nu face”. Ibidem, f. 26 nului deschis, «că nu se conduce bine ţara» şi etc. Trăieşte în bună
214
Caracterizat astfel: „Brazdă Ioan, cu 28 iugăre de pământ, colaborare cu Babău Ioan şi Vasile, întâlnindu-se în permanenţă la
fost conducător în PNŢ-Maniu şi ortacul sincer al lui Maghiari Mi- locuinţele lor, când la unul, când la altul”. Ibidem
hai”. Ibidem 219
Caracterizat astfel: „Tarr Mihai, cu 30 iugăre de pământ. Un
215
Caracterizat astfel: „Maghiari Mihai, fost conducător manist, şovinist înfocat, [care] în permanenţă uneltează (unelteşte – n.n.
cu 25 iugăre de pământ. Din când în când se adună elementele la A.Ţ.) împotriva regimului. Întotdeauna împiedică bunul mers al bu-
dânsul, restul nu se cunoaşte, doar că el este [de] un şovinism înfo- nurilor (treburilor – n.n. A.Ţ.) din această comună, băgând şi nisip
cat”. Ibidem în grâu în timpul colectărilor”. Ibidem
Monograia Comunei Sântandrei
1964), în 1952 preotului greco-catolic Matei Ioan
i s-a percheziţionează casa şi a fost condamnat la 4
ani de închisoare pentru convingerile sale religioase.
După eliberare nu i s-a mai permis să lucreze în
învăţământ şi a fost nevoit să lucreze ca vânzător la
„loz în plic” pentru a-şi asigura existenţa. Învăţătorul
Ţigle Ioan, născut în 1910, frate de mamă cu cei din
familia Tocai, a fost internat la Canal, ţăranul Barna
Teodor (Toghere Togheraş) şi grădinarul Boicio
Dimităr au fost închişi pentru că nu şi-au putut achita
cotele, ultimul decedând la scurt timp după liberare.
Studentul Şereş Petru a făcut un „stagiu” de trei ani la
Canal, la şantierele de la Cernavodă şi Capul Midia,
fraţii Ioan şi Aurel Brazdă, pe atunci elevi, au cunoscut
„experimentul Piteşti”, funcţionarul Ardelean Ioan, de
31 ani, este arestat în 1948, cârciumarul Fărcaş Petru,
de 42 de ani, este condamnat la doi ani de închisoare
tot în 1948.
Un loc de frunte în arsenalul mijloacelor de
presiune utilizate de putere împotriva ţărănimii a fost
ocupat de măsurile cu caracter economic, în speţă
cotele obligatorii impuse producătorului agricol
particular, care au grevat direct nivelul de trai şi
calitatea vieţii celor vizaţi. În sarcina ţăranului cădea
şi transportul produselor colectate până la bazele de
depozitare, cărăuşie efectuată gratuit, cu toate că din
punct de vedere juridic această obligaţie ar i revenit
statului, de vreme ce era beneiciar. Analizând plata
acordată de către stat ţăranilor în contul produselor
agricole colectate, nu putem trece cu vederea aparenţa
de legalitate pe care puterea o mima în raport cu
producătorii, exprimată prin disproporţia dintre
preţul oferit la achiziţie şi cel al mărfurilor inite
produse de industria socialistă. De pildă, pentru 500
de kilograme de grâu predate, ţăranul obţinea de la
stat o sumă echivalentă cu preţul unei pâini220. Ţăranul
era astfel condamnat la foame, apoi era împovărat în
aşa hal de mulţimea cotelor încât să nu poată obţine
vreun plus-produs care să-i permită să-şi cumpere
măcar hainele şi încălţămintea necesară, şi pentru
ca dezastrul său uman să ie complet, comuniştii au
interzis cartelele în mediul rural.
În aceste condiţii coniscările de averi, de cele
mai multe ori abuzive, erau determinate de faptul
că volumul cotelor era prestabilit prin acte norma-
tive, în funcţie de mărimea suprafeţei exploataţiei
220
Gheorghe Socol, Cadrul de viaţă şi calitatea vieţii ţărănimii
în perioada comunistă, în Calitatea Vieţii, nr. 2/2003, p. 14
83
agricole, fără a se ţine seama de puterea de muncă a
proprietarului, dotarea lui cu inventar agricol sau de
existenţa necesarului de sămânţă, şi nici măcar de
riscul calamităţilor naturale. În plus, cuantumul cote-
lor creştea direct proporţional cu întinderea arabilului
ori cu numărul animalelor din gospodăria ţăranului,
într-un procent cuprins între 20-60% din producţia
agricolă de cereale, carne, lapte, lână, furaje sau
fructe. Din această pricină, nu puţine au fost situaţiile
în care ţăranul producea mai puţin decât trebuia să
achite statului, ne mai luând în calcul şi nevoile sale
alimentare. În aceste cazuri, dacă nu ajungea pe mâna
justiţiei sub acuzaţia de sabotaj economic, i se reporta
minusul înregistrat pe seama recoltei anului următor
ori era obligat să-şi procure diferenţa de produse de
pe piaţă.
Aşa s-a născut fenomenul de abandonare a
propriilor terenuri, practicată de pătura ţărănească
avută, care a îmbrăcat două forme principale, donaţiile
în favoarea statului, între anii 1949-1951, şi cererile
de „deschiaburire”, în anii următori.
Avocatul Coriolan Bucico, căsătorit cu Maria
Mişcuţia, ambii pensionari, s-au adresat autorităţilor
cu cererea de a le i preluată de către stat averea deţi-
nută în hotarul comunei Sântandrei, alcătuită din 41
ha şi 7956 mp pământ, din care 39 ha 33 ari de arabil,
restul curte şi grădină, plus casa cu trei locuinţe pen-
tru angajaţi, un grajd pentru opt vite, o coşarcă pen-
tru porumb în lungime de 12 metri, trei şoproane, un
cuptor şi o fântână, la care se adăugau casa proprie,
prevăzută cu magazie, şi un coteţ pentru păsări şi in-
ventarul agricol compus din doi cai, doi boi, două
pluguri, două grape, o maşină de semănat „Kühne”,
un prăşitor şi două căruţe. Cei doi, deja marginalizaţi
social de către noul regim, ajunseseră la vârsta de 75
respectiv 65 ani şi nu mai puteau face faţă cotelor şi
impozitelor ixate de stat. „Amândoi suntem slăbiţi şi
bolnăvicioşi, iar familie n-avem care ne-ar putea ajuta,
şi dacă până acum am muncit cu ambiţie şi am susţi-
nut gospodăria cu multă trudă şi jertfe, producând re-
numite produse, astăzi nu mai suntem în situaţie ca să
putem satisface obligaţiunile noastre” – îşi motivează
ei cererea, încheindu-şi petiţia cu lozinca – „Trăiască
Republica Populară Română!”221.
Aşa-zisele „donaţii” n-au constituit doar „apa-
najul” celor înstăriţi, ci au înregistrat în multitudinea
221
AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-
Secţiunea Agricolă, dosar 18/1949, f. 111
84
lor şi familii mai puţin avute. Este şi cazul soţiei lui
Vass Antoniu, născută Kátai Maria, din Oradea, care
se adresa autorităţilor cu rugămintea de a-i i preluate
de stat cele 4 jugăre (aproximativ 2 ha) de pământ
pe care le avea în hotarul Sântandreiului, motivând
vârsta şi starea precară a sănătăţii ei şi a soţului ei.
„Subsemnata, cât şi soţul meu am înţeles avansarea
socialismului, cu acel fapt că oferim pământul nos-
tru Comitetului Provizoriu, respectiv Republicii
noastre, vrem şi noi să aderăm la zidirea socialismu-
lui” – îşi încheia, în cel mai contradictoriu mod, fe-
meia petiţia222. Familia Müller Maria şi Andrei, din
Sântandrei, îşi „donau” statului cele 3 ha şi 23 ari
de arabil care se nimereau a i situate exact în viito-
rul perimetru agricol al Gostatului (gospodăria de
stat). Femeia, pentru că ea scrisese petiţia, îşi moti-
va cererea prin faptul că soţul ei era învăţător în Tă-
rian, adică angajat la stat, funcţie incompatibilă cu
deţinerea vreunei averi funciare223. Văduva lui Ursu
Petru, în vârstă de 70 de ani, născută Barna Maria,
din Tărian, a procedat la fel în legătură cu cele 38 de
jugăre ale sale care se alau în perimetrul aceluiaşi
gostat. „Credem că prin aceasta contribuim şi noi
la înjghebarea gospodăriei colective pentru făurirea
socialismului în Republica Populară Română” – îşi
încheia femeia petiţia224. Văduva lui Fernbach Mi-
hai, din Palota, îşi dona cele 20 jugăre pentru că in-
tenţiona să se angajeze la Uzina „Înfrăţire”, pretenţie
de asemenea incompatibilă cu calitatea de proprie-
tar funciar225.
Cu toate presiunile făcute de putere asupra
ţăranilor pentru a-i determina să se înscrie în
gospodăriile colective, tempoul impus de modelul
sovietic a fost mai ponderat la noi deoarece, după
primii ani de la îniinţarea celor dintâi gospodării
agricole colective (GAC), s-a constat că acestea nu
sunt viabile, în ciuda eforturilor inanciare angajate
în susţinerea şi dezvoltarea lor. Ca atare, sarcina
susţinerii procesului de industrializare a căzut tot pe
umerii ţăranilor particulari. Acesta este principalul
motiv pentru care la noi pământurile particulare n-au
fost imediat naţionalizate ca în Uniunea Sovietică sau
în Ungaria. Statul a ţinut în schimb o strictă evidenţă
a tuturor chiaburilor din sate, întrucât ei reprezentau
principalele surse de produse agricole aducătoare de
222
Ibidem, f. 274
223
Ibidem, f. 179
224
Ibidem, f. 333
225
Ibidem, f. 42
Sanctus Andreas
valută occidentală sau sovietică necesară achiziţionării
tehnologiilor industriale.
În 1950, Sfatul Popular al Regiunii Crişana a
întocmit o primă listă a chiaburilor, iar după doi ani
o alta nouă, mult mai numerică. În Sântandrei au fost
înregistraţi: Barna Petru, caliicat drept „exploatator şi
sabotor” pentru că fusese primar în 1948, care deţinea
10, 16 ha de pământ, 4 cai şi 2 vaci; Bauer Mihai,
caliicat „exploatator” pentru că în trecut avusese
două mori şi un angajat, iar acum mai deţinea 4,75 ha,
o vacă şi un porc; văduva lui Belenyes Gheorghe care
gospodărea cu iul său, Belenyes Gheorghe, 17,16 ha;
Boiciu Dumitru, „exploatator” pentru că în trecut
avusese un angajat, iar acum îşi lucra cele 12,77 ha cu
zilieri; grădinarul Boris Gligor, caracterizat în acelaşi
mod, care deţinea 9,22 ha, 2 cai şi o vacă; Chivari
Ioan, pentru că în trecut a fost primar liberal, a mai
avut şi un angajat, iar acum îşi gospodărea cu cei opt
membri ai familiei sale 19,27 ha; Durgheu Dumitru,
pentru că pe vremuri lua pământ în arendă şi-l lucra
cu zilieri, acum mai deţinând 13,80 ha, un cal, o vacă
şi un porc; văduva lui Eleneş Andrei, pentru că în
trecut avusese 20 ha, cu toate că acum îi mai rămăsese
doar 1,73 ha; Eleneş Ioan, pentru că pe vremuri lucra
pământul altora în dijmă, cu zilieri, iar acum deţinea
19,45 ha, 2 cai şi o vacă; Erdeli Dumitru, caracterizat
drept „exploatator şi speculant”, care deţinea 13,79
ha, 2 cai, o vacă şi un porc.
Grădinarul Filip Iordan, catalogat „exploatator”
pentru că-şi lucra pământul cu zilieri, având 7,43
ha, 2 cai şi 3 vaci; grădinarul Nenu Constantin, le
fel, el deţinând 6,97 ha şi 2 cai; Kovács Ecaterina
(Plechisanca), „exploatatoare şi sabotoare”, pentru
că în trecut şi-a lucrat cele 7,45 ha cu zilieri; Maghiar
Mihai, „fost primar manist, exploatator şi speculant”,
pentru că în trecut a avut angajaţi, acum mai având
16,57 ha, 2 cai şi o vacă; Mărcuş Ioan, pentru că în
trecut arenda pământ de la alţii şi-l lucra cu zilieri,
iar acum mai avea 13,61 ha, 2 cai şi o vacă; Müller
Andrei, învăţătorul din Tărian, încadrat la chiaburi
pentru că socrul său, Bauer Mihai, avusese două mori,
cu toate că, după cum am văzut mai devreme, soţia
lui „donase” în 1949 pământul pe care-l deţineau;
grădinarul Petcu Ivanov, pentru că folosea zilieri
pentru a-şi lucra cele 2 ha de pământ; Sereş Teodor,
pentru că a avut prăvălie până în 1949 şi pentru că
folosea zilieri pentru a-şi lucra cele 16,57 ha; Stein
Petru, „exploatator şi sabotor” pentru că în trecut a
fost perceptor comunal, iar acum mai deţinea 9,97
Monograia Comunei Sântandrei
CAP Palota 1952
ha, 2 cai şi o vacă; Tăut Dumitru, pentru că în trecut
a avut crâşmă şi prăvălie şi a folosit zilieri pentru a-şi
lucra cele 5,50 ha; Torjok Ştefan, pentru că până în
1941 a avut crâşmă şi măcelărie, chiar dacă acum mai
avea doar 1,40 ha226.
În evidenţa chiaburilor din oraşul Oradea se
găseau alte două persoane care deţineau proprietăţi
în hotarul Sântandreiului: fostul funcţionar Crainic
Gheorghe, pentru că deţinea o batoză şi folosea zilieri
pentru a-şi lucra cele 9,48 ha; Szabo Alexandru, fost
funcţionar şi el, pentru că îşi lucra cu zilieri cele 10,20
ha227.
Lista chiaburilor din Palota era şi mai nume-
roasă, cu toate că germanii de aici fuseseră jefuiţi de
aproape întreaga avere cu câţiva ani mai devreme,
acum plătind pentru bunăstarea pe care au avut-o
odinioară. Cei mai mulţi nu mai deţineau nici o pal-
mă de pământ şi cu toate acestea au continuat să ie
spoliaţi pe mai departe: văduva lui Békesi Petru a fost
încadrată la chiaburi pentru că a fost comerciantă, a
avut un angajat, iar acum mai deţinea 2,30 ha; Dörner
Anton, pentru că înainte de expropriere a avut 37 ha,
226
AN-DJBh, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana – Biroul
Documentelor Secrete, dosar, f. 35-55
227
AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana – Bir-
oul Documentelor Secrete, dosar 20/1952, p. 355
85
acum nu mai avea nimic decât 3 cai, 2 porci şi o vacă;
Fernbac Alexandru, pentru că avusese 50 jugăre, iar
acum nu-i mai rămăseseră decât 22 ari; Holtman Ioan,
pentru că avusese 30 jugăre, acum numai 1,87 ha;
Hornung Ioan, pentru că în trecut fusese cârciumar şi
ajutor de primar, iar acum mai avea 4,80 ha; Nilgelsz
Anton, pentru că înainte de expropriere a avut 20 ha
şi o batoză, iar acum mai avea doar 1,32 ha; Noelman
Iacob, pentru că avusese 20 ha şi doi angajaţi, acum
nu mai avea nimic; văduva lui Nylgelsz Anton, pentru
că deşi era membră de partid avea angajaţi cu care-
şi lucra cele 9,97 ha; Osvald Anton, pentru că a avut
20 ha şi doi angajaţi, iar acum rămăsese cu 2,75 ha;
văduva lui Osvald Francisc, pentru că a avut 15 ha,
acum mai avea 4,23 ha; văduva lui Osvald Iacob, pen-
tru că avusese 20 ha şi doi angajaţi, iar acum mai de-
ţinea 1,15 ha; Osvald Nicolae, pentru că „părinţii lui
şi cu fraţii sunt chiaburi”, el posedând 6,90 ha; văduva
lui Osvath Anton, pentru că înainte de expropriere a
avut 10 ha, acum mai avea 1,60 ha.
Parijec Francisc a fost încadrat chiabur pentru
că în trecut a făcut comerţ cu unt şi lapte, în condiţiile
în care nu avea decât 1,50 ha; Parijek Iuliu, pentru că
a avut 20 ha, acum mai avea 1,49 ha; Schmidt Petru,
pentru că înainte de expropriere a avut 50 ha, acum
mai avea 1,63 ha; văduva lui Smit Anton, la fel, acum
86
Urbanizare în Palota
mai avea 2,37 ha; Smith Ioan junior, pentru că avusese
15 ha, iar acum numai 2,88 ha; Smith Ioan senior,
pentru că avusese 30 ha, iar acum nu mai avea nimic;
Stein Nicolae, pentru că avusese 10 ha, acum doar
2,93 ha; heisz Iuliu, cele 130 jugăre avute în trecut,
acum rămas numai cu 4,94 ha; heisz Petru, pentru
că avusese 130 jugăre, acum nu mai avea nimic; un
alt heisz Petru, iul, tot pentru cele 130 jugăre ce le
avusese, acum rămas numai cu 2,42 ha; văduva lui
heisz Petru (Pintea), pentru cele 40 jugăre, preluate
între timp de gostat, acum rămas fără nimic; văduva
lui heisz Petru, pentru cele 150 jugăre pe care le
deţinuse împreună cu socrul său, acum mai posedând
doar 1,91 ha; hom Francisc, pentru că avusese trei
angajaţi, acum mai deţinea 4,32 ha228.
Ultimii ţărani particulari au dispărut în 1959
când, în baza Decretului 115, a fost legiferată
„desiinţarea oricărei forme de exploatare a omului
în agricultură”. Cei care până atunci se încăpăţânaseră
să nu se înscrie în vreuna din formele colectiviste de
muncă în agricultură, gospodării sau întovărăşiri, erau
şantajaţi ie prin eliminarea copiilor lor din licee şi
facultăţi, ie prin îndepărtarea acestora din locurile de
muncă, care existau numai la stat, pentru că între timp
228 Ibidem
Sanctus Andreas
strânsoarea cotelor se mai relaxase, ele iind înlocuite
cu aşa-zisele „contractele de achiziţii”, desigur
impuse şi acestea. Apoi, feciorii „încăpăţânaţilor”,
ajunşi la vârsta cătăniei, în loc să-şi satisfacă serviciul
militar „sub armă”, erau trimişi în unităţile de muncă
(„diribau”) care acopereau deicitul forţei de muncă
din minerit şi de pe şantierele de construcţii. Printre
ei se numără Tăutu Gavril, Ştein Démétér, Şereş
Alxandru, Maghiar Gheorghe, Maliţa Ioan, etc. Totuşi
au mai existat şi „încăpăţânaţi” iremediabili, ce-i drept
puţini la număr, unul dintre aceştia iind Creţ Petru
(Petré Loaţii Gazdii), care a sidat sistemul şi nu s-a
înscris în gospodăria colectivă.
Revenind la evoluţia procesului de colectivizare
a agriculturii, după moartea lui Stalin, în martie
1953, Gheorghiu-Dej a înţeles că este util pentru el
să reducă dinamica procesului, probabil înfricoşat
de răsturnarea de situaţie petrecută la Moscova şi de
discursul de condamnare a crimelor stalinismului
rostit de Nikita Hruşciov în plenul CC al PCUS.
Liderul de la Bucureşti a considerat că este beneic
pentru el să arunce culpa colectivizărilor forţate
şi a întemniţării a 80.000 de ţărani în sarcina Anei
Pauker. Uşoarei destinderi resimţite începând cu
1954 i-a corespuns orientarea politicii agrare înspre
îniinţarea mai degrabă a unor „întovărăşiri agricole”
Monograia Comunei Sântandrei
(TOZ), inspirate din modelul sovietic „artel”. Acestea
erau tot forme colectiviste, însă nu vizau coniscarea
pământului şi a inventarului agricol al ţăranilor, ci
numai reunirea pământurilor acestora în „trupuri
comune de moşie”, iecare dintre copărtaşi păstrându-
şi vitele şi uneltele.
În anul 1955 a luat iinţă prima întovărăşire
agricolă din Sântandrei, în care s-au „înscris” o bună
parte de gospodari. Facilităţile asigurate de stat s-au
limitat la scutirea de impozite a asociaţilor, pentru că
lucrările agricole şi materialul semincer şi l-au asigurat
pe spesele lor. În 1959 a fost îniinţată cea de a doua
întovărăşire agricolă din sat.
Numai cu un an mai devreme de sesiunea
extraordinară a CC al PMR, în care Gheorghiu-Dej
anunţa încheierea procesului de colectivizare în
România, în Sântandrei a fost îniinţată gospodăria
agricolă colectivă „Crişana”. Inaugurarea a avut loc
pe 23 aprilie 1961 într-o atmosferă sărbătorească,
cu participarea oicialităţilor din staful regiunii şi al
ziariştilor de la cotidianul „Crişana”. În reportajul
care a descris evenimentul se airma că cei 559
de membri ai gospodăriei agricole, „însuleţiţi de
rezultatele frumoase, precum şi de marele avantaj
pe care-l creează munca în comun, s-au hotărât să
se organizeze într-o formă superioară de viaţă şi de
muncă colectivă”, aducând în zestrea comună 1.152
ha, din care 1.115 ha. teren arabil229.
La 1 iulie 1962, GAC Sântandrei se va uniica
cu GAC „9 Mai” din satul Palota, unitatea agricolă
care luase iinţă încă din 14 decembrie 1952, unitate
cu o „experienţă” mai bogată în muncă şi cu o putere
economică considerabilă. Unii palotani s-au opus
acestei uniicări. Sub regimul Ceauşescu gospodăriile
agricole colective şi-au schimbat numele în cooperative
agricole de producţie, nu însă şi natura lor juridică,
aceasta rămânând pe mai departe tributară modelului
sovietic. Numărul membrilor cooperatori ajunsese la
809, ei gospodărind o suprafaţă de 1.773 ha, din care
1.629 ha este teren arabil. Dintre preşedinţii de CAP
amintim pe Abrudan Alexandru, Chiriluţă Dumitru,
Erdeli Andrei, Pop Ioan. Dintre inginerii agronomi:
Găină Ştefan, Matcaş Octavian, Mihoc Ioan.
La fel ca în oricare ţară din lume, agricultura
practicată pe suprafeţe extinse a adus şi cooperativei
agricole din Sântandrei creşteri ale producţiei de la an
la an, cel puţin până în prima jumătate a anilor 1970.
229
Arhivele CAP Sântandrei, Dosar cu îniinţarea GAC
87
La grâu producţia a crescut de la 1514 kg la hectar, în
1964, la 2881 kg pe hectar în 1974, la orz de la 2035
la 3645 kg la hectar, la porumb de la 2335 la 3600 kg
la hectar, la cânepă de la 2615 la 3044 kg la hectar,
la sfeclă de la 16810 la 18489 kg la hectar, la roşii de
la 22916 la 27323 jg la hectar, la ardei de la 9330 la
12263 kg la hectar, iar la varză de la 32180 la 37612
kg la hectar230.
Avantajată de apropierea de Oradea, comuna
Sântandrei a fost adesea vizitată de ziariştii trimişi de
redactorii lor „pe teren” pentru a surprinde secvenţe
ale „realismului socialist” şi a le prezenta în presă.
Aşa de pildă, ziaristul Aurel Mineaţă şi-a propune
să sondeze prefacerile înregistrate în conştiinţa
ţărănimii colectiviste în cele două decenii scurse de la
îniinţarea primelor cooperative agricole, folosindu-
se de metoda interviului. Grupurile ţintă utilizate de
jurnalist au fost alcătuite din „veterani” ai primelor trei
gospodării colective îniinţate în judeţ, la Buduslău,
Biharea şi Mădăras, ale căror răspunsuri au fost
dirijate în aşa fel încât să oglindească metamorfoza
interioară suferită de ţăran odată cu schimbarea
fostului său statut de producător particular în cel
actual de cooperator, evident prin grija partidului
Cel mai „convins” interlocutor s-a dovedit a i
însă Lina Torje, din Sântandrei, care, într-un limbaj
suspect de elevat pentru o simplă ţărancă, ţine să
ne demonstreze nivelul înalt de conştiinţă atins de
suratele ei. „Munca în cooperativă ne-a făcut pe toţi
să înţelegem că este o cerinţă de a privi azi lucrurile
prin prisma cunoscutei vorbe «toţi pentru unul şi
unul pentru toţi» - spune ea, după care, nominalizând
câteva dintre femeile care s-au evidenţiat în producţie,
socoteşte că este potrivit să adaoge şi o notă de critică
constructivă la adresa cumnatei sale, mai delăsătoare
faţă de munca câmpului. „A fost cazul cu cumnata
mea, Ana Szatmári, despre care nu mă siesc să spun
că nu venea întotdeauna la lucru atunci când trebuia
– continuă Lina Torje – şi să nu credeţi că am iertat-o,
ba i-am spus-o franc «Ce crezi tu Ană, asta-i treabă,
să aştepţi să primeşti de la cooperativă, iar când
trebuie să-ţi aduci contribuţia la dezvoltarea ei, să faci
lucrul numai pe jumătate?». Aşa înţeleg eu conştiinţa
socialistă” – încheie femeia231. Nu ştim câte dintre
aceste vorbe vor i fost ale ţăranilor intervievaţi şi câte
230
Arhivele CAP Sântandrei, Situaţii statistice.
231
Aurel Mineaţă, Relecţii privind conştiinţa ţăranului în social-
ism, p. 224-225
88
Comuna Sântandrei elogiată în ziarul „Crişana”
ale jurnalistului, însă dincolo de scenariul închipuit
de către acesta transpare limpede mesajul politic ce
se voia inoculat cititorului.
La fel ca şi alte unităţi agricole din ţară, CAP
Sântandrei şi-a diversiicat şi ea paleta productivă.
Secţia avicolă livra pe piaţa din Oradea între
28.000-36.000 pui de găină în iecare vară. În
sectorul zootehnic au fost ediicate şapte grajduri
pentru adăpostirea animalelor, un saivan pentru oi,
plus magaziile şi pătulele ce s-au construit pentru
depozitarea în bune condiţii a cerealelor. Şeptelul a
crescut de la 500 de bovine în 1964 la 874 în 1972,
numărul ovinelor de la 759 capete în 1968 la 903 în
1972. În gospodăriile proprii, membri cooperatori
deţineau 298 taurine, 1885 porcine, 153 ovine, între
8000-10000 păsări şi 32 familii de albine232.
Gospodăria mai dispunea de ateliere de rotărie,
tâmplărie şi ierărie, care deserveau atât cooperativa
cât şi pe locuitorii satului, acestea iind în acelaşi timp o
sursă importantă de venituri, apoi trei autocamioane,
un tractor cu două remorci şi un număr de zece
platforme trase de cai, care asigurau aprovizionarea
cu produsele necesare atât pentru cooperativă cât şi
pentru locuitorii satului.
Staţia SMA din Sântandrei, care efectua lucrările
agricole ale cooperativei, dispunea de 15 tractoare de
232
Arhivele Consiliului Popular Sântandrei, Recensământul
animalelor din 3 ianuarie 1973
Sanctus Andreas
câmp, plus unul legumicol, opt combine de păioase,
din care una „Gloria”, un număr mare de semănători,
grape, tăvălugi şi alte categorii de maşini agricole.
Dacă la uniicarea celor două cooperative toate
bunurile materiale ale acestora se ridicau la suma de
2,5 milioane lei, valoarea acestora a sporit la circa 10
milioane de lei.
III.9. Criza comunismului
După anii 1970 situaţia economică şi socială
din România conduce la o profundă criză a sistemu-
lui comunist. Aceasta se va manifesta prin îngrădirea
libertăţii cuvântului şi a persoanei, limitarea dreptu-
rilor şi îngrădirea posibilităţilor de manifestare a ce-
tăţenilor, la care se adaugă şi multe alte neajunsuri,
precum întreruperea curentului electric, frigul din
locuinţe, raţionalizarea alimentelor, pâine, ulei, za-
hăr, ouă, introducerea tichetelor, obligarea ţăranului
să contracteze multe produse şi animale cu statul
prin cooperativele de consum, oraşele mari erau în-
chise, repartizarea absolvenţilor fără să se ţină cont
de interesele personale, ducând la destrămarea fami-
liilor depărtând soţul de soţie, interzicerea avorturi-
lor, iniltrarea informatorilor securităţii în instituţii,
fabrici şi în viaţa publică.
Măsurile abuzive luate de regimul comunist au
dus uneori la sacriicarea intereselor oamenilor mun-
Monograia Comunei Sântandrei
cii. Pe plan local, la începutul lui iunie 1986, s-a anun-
ţat desiinţarea liniei „20”de autobus, pe ruta Oradea-
Sântandrei-Palota. În jur de 600 de persoane făceau
naveta zilnic la Oradea, muncitori, funcţionari, elevi.
Măsura a produs stupoare, iar enervarea populaţiei
a dus la blocarea circulaţiei pe şoseaua judeţeană în
4 iunie 1986. După două-trei ore, „ştabii” de partid
s-au deplasat la Sântandrei. Protestatarii, reprezentaţi
de Ştefan Cor, Florian Maliţa şi alţii, au promis că se
va elibera şoseaua dacă se vor elibera în continuare
abonamente pe autobuz. Mai marii au cedat şi la ora
18 au trimis două persoane să facă abonamente. Ca-
pii revoltei au fost anchetaţi, dar nu au fost inculpaţi
deoarece ştirea despre răzmeriţa de la Sântandrei a
fost difuzată de postul occidental de radio „Europa
Liberă”.
Joi, 21 decembrie 1989, a avut loc adunarea de
partid pentru condamnarea „huliganilor” de la Timi-
şoara, şedinţă ţinută la şcoala mică, în care nu s-au
luat hotărâri, vorbindu-se doar generalităţi.
Toate acestea, şi multe altele, au adus populaţia
la o stare de nemulţumire generală, conducând la re-
voltele din Braşov, Iaşi şi Timişoara, şi culminând cu
revoluţia din decembrie 1989 din întreaga ţară.
În timpul revoluţiei locuitorii Sântandreiului
s-au organizat într-un colectiv format din Petru Vi-
dican, Florian Torjoc, Petru Fărcaş, Crăciun Pantea,
Cornel Căvăşdan, Dumitru Iuhas şi alţii, împreună cu
miliţianul Alexandru Berindan, şi timp de două nopţi
au ocupat sediul primăriei şi au patrulat pe străzile
satului pentru a veghea la asigurarea liniştii în sat, să
nu aibă loc acte de vandalism şi huliganism, pentru ca
sătenii să poată urmării cu suletul la gură desfăşura-
rea revoluţiei.
După 1 februarie 1990, încălcându-se promisi-
unea de a nu se transforma formaţiune politică, FSN
se va înscrie la Tribunal ca partid. Primul preşedinte al
FSN a fost profesor Petru Vidican, iar membri au fost
Florian Torjoc, Ştefan Cor, Ioan Filip, Vasile Chirilă,
89
Aurel Gavriş şi preotul Pop Cornel. Florian Torjoc este
ales preşedinte al FSN local. Prin 10-11 februarie 1990
este desemnat primar pe Ioan Mărcuş, care este reales
în toate legislaturile, iind primar şi în zilele noastre.
În septembrie 1991, în timp ce minerii debarcau
guvernul României la Bucureşti, nostalgicii colectivi-
zării au organizat arestarea unor ţărani care şi-au luat
animalele de la grajdurile CAP-ului. Un număr de 59
de săteni erau în această situaţie.
Din „întâmplare” Alexandru Mărcuş, Alexandru
Mărcuş junior, Ioan Matei, Ioan Matei junior, Ştefan
Vidican şi Florian Mărcuş, toţi membrii ai Partidului
Naţional-Ţărănesc, au fost arestaţi şi duşi la parchet.
Soţiile şi rudele lor au mobilizat satul blocând circu-
laţia maşinilor şi au venit la gară să blocheze şi circu-
laţia trenurilor.
O delegaţie formată din primarul Ioan Mărcuş,
profesorii Petru Vidican şi Ioan Filip au dus tratative
la prefectură până la ora două. Cei arestaţi au fost
eliberaţi. Acest episod neplăcut este unul dintre
ultimele zvâcniri ale regimului comunist muribund.
Pe plan politic s-au reîniinţat partidele politice
istorice PNŢşi PNL, precum şi alte partide noi create
după revoluţie ca FSN, PUNR, PDR, PDP, Forumul
German şi altele care în timpul campaniilor electorale
au făcut propagandă şi au participat la alegeri cu liste
pe care şi-au desemnat candidaţii pentru consilieri în
consiliul comunal.
Forumul Democrat German a luat iinţă în
1990 la propunerea unui grup de intelectuali din
Transilvania care a luat decizia să organizeze comitete
de iniţiativă în toate localităţile cu populaţie germană.
Intenţia lor de la bun început a urmărit păstrarea
limbii, culturii şi tradiţiilor germane, pe care să le
transmită generaţiilor tinere.
La 20 noiembrie 1991 a avut loc la căminul cul-
tural Sîntandrei adunarea omagială consacrată ani-
versării a 700 de ani de la prima atestare documentară
a localităţii Sântandrei.
 IV.
C OMUNITĂŢIlE rElIGIOASE
IV. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE
Am văzut din capitolele anterioare că încă
din vechime populaţia autohtonă din Sântandrei
şi din satele învecinate a îmbrăţişat de timpuriu
credinţa creştină, apoi că din evul mediu timpuriu,
epocă raportată la evoluţia temporală a spaţiului
transilvănean, în aceste părţi au fost ediicate lăcaşuri
de cult, iar odată cu arondarea acestor sate către
domeniul economic al Episcopiei Romano-Catolice
de Oradea sau diverselor organisme din subordinea
acesteia, toate aşezările în cauză au fost botezate cu
nume aparţinând sinaxarului creştin.
Am amintit despre capela ridicată în veacul al
XIV-lea de biserica latină pe malul pârâului „Bach”,
peste cursul căruia a fost deviată mai târziu Peţa, şi
despre dările speciice creştinilor pe care le prestau
locuitori de-a lungul secolelor, tocmai în ideea de a
argumenta continuitatea credinţei creştine pe aceste
meleaguri.
În localitate a fost şi o mănăstire romano-
catolică a călugărilor franciscani. A fost construită în
1737 din cărămidă arsă şi acoperită cu şindrilă, iar din
1800 cu ţiglă. În urma unui incendiu a ars etajul, iar
mănăstirea a fost transformată în moară. În moară şi
azi se mai poate observa locul altarului la etaj. În 1928
a fost retransformată de noul proprietar1.
În ce priveşte vechea „lege românească”, cea
ortodoxă, este bine cunoscut faptul că scaunul
episcopal al Bihorului a rămas vacant încă din anii care
au marcat debutul secolului al XVII-lea şi n-a mai fost
ocupat decât în 1921, când în această înaltă demnitate,
pe fondul reîntregirii naţionale a tuturor românilor, a
fost uns marele patriot Roman Ciorogariu.
1
*** Magyarország Mindenbekén, vol III, informaţie de la Ba-
ner Mihai - este o conscripţie din anii 1737
Momentul a iscat şi mai iscă în continuare
controverse printre istorici în privinţa elucidării
condiţiilor în care s-a născut vacanţa funcţiei
episcopale a Oradiei. Documente de arhivă de curând
depistate conirmă faptul că ultimul episcop ortodox,
Veniamin, ar i îmbrăţişat credinţa greco-catolică,
de curând îniinţată în Ardeal, cale pentru care a
optat şi succesorul acestuia, Kristofor, cu diferenţa
că acesta din urmă nu a mai apucat să slujească nici
o clipă biserica ortodoxă. Înclinăm să credem că
şi unul şi celălalt au făcut acest pas sub presiunea
contrareformei declanşate de Casa de Habsburg pe
teritoriul calvinizat al Ungariei răsăritene şi în Ardeal,
mai ales că ambii actori erau la origine aromâni
ortodocşi şi la scurtă vreme după „convertirea” lor
au fugit în Ţara Românească unde au cerut protecţie
Mitropoliei Valahiei.
Începând cu 1695, absenţa lor a lăsat „turma
fără păstor” a Bihorului pradă prozelitismului dirijat
de episcopul romano-catolic Benkovics care, ie prin
cumpărarea bunăvoinţei credincioşilor în schimbul
unor avantaje materiale, ie prin utilizarea forţei
armate, a reuşit să îngroaşe rândurile credincioşilor
uniţi cu Roma, deşi marea majoritate a credincioşilor
ortodocşi din judeţ s-au opus2.
Pe de altă parte, ortodocşii bihoreni au rămas
fără reprezentare inclusiv la nivelurile înalte ale
forurilor conducătoare ale legii răsăritene pentru că,
în urma Privilegiilor ilirice emise de curtea austriacă,
au fost arondaţi Episcopiei Aradului, care după mai
bine de un secol va avea în fruntea ei un român, iar
aceasta la rândul ei va i subordonată Mitropoliei
sârbeşti a Carloviţului. Dacă pe linie administrativă
2
Firu Nicolae, Biserica ortodoxă română din Bihor, în luptă cu
unirea 1700-1750, Caransebeş, 1913, p. 15
92 Sanctus Andreas

se loveau zi de zi de încrâncenarea
stăpânilor maghiari, pe linie
spirituală ortodocşii bihoreni se vor
confrunta cu corupţia generalizată
pe care clerul sârbesc o gestiona în
toate eparhiile locuite de români,
mergând până la vânzarea posturilor
în parohii.
În acest context nu sunt
de condamnat nici convertirile
individuale la greco-catolicism a
unor concetăţeni de ai noştri, şi nici
chiar convertirile făcute de preoţii
interesaţi de salariul statului în numele
colectivităţilor pe care le păstoreau.
În altă ordine de idei, după cum o
probează evoluţia istorică ulterioară,
Biserica unită şi elita intelectuală
ridicată de ea vor constitui vârful de
lance al emancipării culturale, sociale
şi naţionale a tuturor românilor din
Ardeal.

IV.1. Biserica
Greco-Catolică

Avem cunoştinţă despre

convertirea la greco-catolicism a
locuitorilor Sântandreiului de prin
1736, an în care stăpânii domeniali
ai satului, printre care şi un nobil
român greco-catolic, s-au îngrijit să
le ediice celor 687 de credincioşi un
lăcaş de cult. Structura clădirii era
construită din lemn, iar pereţii din
nuiele împletite şi lipite apoi cu lut, Conscrierea de la 1781
gândită să poată adăposti în jur de 60
de persoane. Parohia se ala sub patronatul Camerei Parohia unită din Sântandrei igurează în ra-
Aulice Ungare şi a Capitlului Episcopiei Romano- portul din 24 august 1774 al episcopului Meletie
Catolice de Oradea. Kovaci alături de alte parohii trecute la greco-catoli-
Lăcaşul va beneicia de inventarul minim cism din comitat, ca „Oradea, S.Andreiu, Vadu, Po-
necesar oicierii slujbelor şi a altor servicii bisericeşti ceiu, Cilindru, Paleu, etc.”3. Din 1776 ne parvin pri-
numai după aproape zece ani, când credincioşii vor mele informaţii în legătură cu preoţii care au slujit
achiziţiona odăjdii, ornatele necesare altarului, pocalul aici. Este vorba despre Ioan Pop, care locuia în casa
şi steaua din cupru şi o serie de cărţi de cult, precum lui proprie, şi Toma Szöke, care ocupa casa parohi-
Triodul, Penticostarul, Liturghia rituală, Evanghelia şi ală. Textual, în document se spune că „Biserica este
Carte de rugăciuni. Tot de pe acum datează şi prima
casă parohială ediicată în sat. Matricolele bisericeşti 3
Iacob Radu, Istoria diecezei române-unite a Orăzii Mari,
au început să ie ţinute la zi din 1750. 1777-1927, Oradea, 1932, p. 41
Monograia Comunei Sântandrei
Biserica Greco-Catolică Sântandrei
făcută din lemn, însă acoperişul a trebuit reparat din
resursele proprii ale credincioşilor. Mobilierul şi or-
natele sunt acceptabile. Casa parohială este locuită
de unul dintre preoţi Toma Szöke. Al doilea preot,
Ioan Pop, locuieşte în casă proprie. Casa parohială
este făcută din lemn, este locuibilă, dar pereţii şi
acoperişul ar trebui puţin reparate. Sesia parohială
este formată din teren cu pruni, care aduce un ve-
nit de 6 lorini, din grâul semănat ce aduce un venit
de 16 lorini anual”. Mai sunt menţionaţi 10 lorini
venit, iar din stolă veniturile sunt astfel repartizate:
din botezuri 5,40 lorini; din cununii 1,25 lorini;
din înmormântări 11,40 lorini; din colectă anuală
2 lorini. „Credincioşii, în număr de 90, dau câte ½
măsură pojoniană de grâu sau orz, în 20 creiţari şi
altele. Filii nu are niciuna”.
Din conscrierea parohială încheiată pe 12
decembrie 1777 rezultă că veniturile parohiei
proveneau din dota cu care a fost înzestrată, dar că
necesităţile nu puteau i acoperite din această sursă
aşa că sătenii le mai suplineau după posibilităţile lor4.
4
Arhiva Parohiei Greco-Catolice, Conscrierea Parohiei Greco-
Catolice din Sântandrei, 12 decembrie 1777
93
O altă conscriere, inalizată pe 3 decembrie 1781,
ne dezvăluie faptul că sătenii încheiaseră construcţia
noului ediiciu bisericesc, cel care dăinuie şi astăzi,
cu o capacitate de 1000 de locuri, semn că populaţia
satului crescuse simţitor şi totodată şi veniturile aces-
teia. „Parohia mater est de nomina Szent Andras erecta
est anno 1781 per excelsa Camere, religionis catholicae.
Ins patronatus habet cadem. Sunt animae in hoc matre
gr. cat confesionis”, adică „este parohia mamă, cu numele
de Sântandrei, din anul 1781 ridicată pentru suletele de
confesiune greco-catolică, sub oblăduirea Camerei”. Tot
în acelaşi an s-a zidit şi o casă parohială nouă, din că-
rămidă5.
În legătură cu sursele de venit ale parohiei, o
corespondenţă din 1781 scoate la iveală existenţa
unei situaţii conlictuale având ca obiect beneiciul
sesiei bisericeşti. Tânărul preot Ioan din Sântandrei,
sesiza Consistoriu unit din Oradea că în începând
cu 1777 o jumătate din sesia parohială a fost folosită
de bătrânul preot Ioan, care a slujit aici 36 de ani,
iar cealaltă jumătate au folosită pe rând, mai întâi de
5
*** Schematismul venerabilului cler al Diecezei române unite de
Oradea Mare, 1934, p. 65-66
94
Orologiul din turla bisericii greco-catolice
preotul Vasile din Roit, apoi de preotul Ioan Sas din
Apateu Român şi în cele din urmă de preotul Toma
din Coroi. Interesant este faptul că forul consistorial
hotărăşte „că aşa să ie şi de acum înainte, iar slujba să
o ţină săptămânal câte unul prin alternare”, cu toate
că, după cum am văzut, veniturile aduse de sesie nu
erau îndestulătoare.
De o oarecare compensare va beneicia parohul
locului de abia în 1784 când, pe 21 februarie, adminis-
tratorul Cămării îi aduce la cunoştinţă inspectorului
cameral al Oradiei, Ioan Kovacs, că preotului din Sân-
tandrei i se va acorda o leafă anuală de 130 lorini cu
scopul de a întregii venitul de 20 lorini cât îi aducea
într-un an jumătatea de sesie ce i-a mai rămas. Alăm
cu această ocazie că noii patroni ai parohiei erau Pre-
pozitura „Sf. Ladislau” şi contele Frimont6.
Trei ani mai târziu, mai precis pe 23 iulie 1787,
juzii şi paznicii ţarinilor (cioşii) satului se vor plânge
vicarului Aron de la Oradea că boii popii din Sântan-
drei, Gavril Borbola sunt lăsaţi de izbelişte şi pasc ţari-
nile oamenilor sărmani. Ei mai adaugă că deşi au sufe-
rit pagube din această pricină, nu le-a fost diminuată
6
AN-DJBh, fond Episcopia Greco-Catolică Oradea, dos. 28
AI-1784.
Sanctus Andreas
darea către stăpân, iar daunele au trebuit să le achite
cioşii. În plus, atunci când s-au adresat preotului cu
rugămintea de a-şi ţine boii închişi, acesta s-a purtat
violent, „nu ca preot, ci ca un ţăran rău, i-a atacat cu
furca de ier şi s-a luat de ei”. A doua zi vicarul i-a tri-
mis în sat pe preoţii Simion Magyari şi Vasile Şandor
spre a cerceta cazul. În 18 august sunt chemaţi să se
înfăţişeze la notarul Boraş martorii cioşilor pentru a
i trimişi la Oradea să depună mărturie, însă juzii şi
juraţii satului îl informează că respectivii sunt plecaţi
la treierat la Cherechiu (Kereki) şi numai după ce se
vor întoarce acasă se vor putea deplasa la Oradea7.
În 14 februarie 1790, Grigore Pop, cantorul-
învăţător din Sântandrei, trimite o jalbă Consistoriului
„sobor preoţesc provoslavnic al Orăzii mari” prin care
se plânge că un alt învăţător, Erdeli Ion, vrea să-i ia
locul şi veniturile cuvenite, cu toate că „tatăl său a
asudat în slujba bisericii 40 de ani şi şi acuma este
destoinic a mă ajuta”8 – subliniază petentul.
Trebuie să amintim că patrimoniul bisericii era
periodic inventariat, iar cu ocazia succesiunii preoţilor
în parohie se proceda la o veriicare mai temeinică. De-
7
Ibidem, dosarul „In copiis intimata 1682-1704”
8
Ibidem, fascicula 44 II
Monograia Comunei Sântandrei 95

Biserica Greco-Catolică Sântandrei - interior

ţinem informaţii în legătură cu inventarierea din 1807,
efectuată cu ocazia instalării preotului Ştefan Gying, din
1809 cu ocazia instalării preotului Ioan Vidray, din 1848
cu ocazia instalării preotului Simeon Suthai, din 1847
cu ocazia instalării preotului Ioan Pop-Szilagyi etc. 9.
De la acesta din urmă ne parvine un foarte detali-
at inventar al bunurilor bisericii, întocmit la 31 octom-
brie 1850. Despre clădirea bisericii se face menţiunea
că a fost reparată şi pe exterior şi pe interior, că este
acoperită cu scândură de brad încă din 1846 şi că inte-
riorul este mobilat cu cele trebuincioase. Mai alăm că
ediiciului i s-a anexat o turlă exterioară din lemn, în-
zestrată cu clopote, dar că aceasta nu se ala într-o stare
prea bună încât „dacă nu se va repara, se va răsturna cu
clopote cu tot”. Despre casa parohială se spune că este
acoperită cu ţigle, are patru camere şi o bucătărie, plus
încă o cameră anexă acoperită cu trestie.
Dintr-o corespondenţă datată pe 29 martie
1860 alăm că parohul Gavril Pop-Dan10 este înştiinţat
despre moartea contelui Frimont, unul dintre patronii
bisericii, şi că este invitat să participe la slujba de
9
Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei
10
Părintele Gavril Pop Dan, născut în Rogoz, comitatul Bihor, novics 272,96 de coroane cu angajamentul de a se
la 15 decembrie 1825, a absolvit cursul juridic la Academia de
Drept din Oradea. În 1845 a fost primit la Teologie, pe care a ab-
solvit-o în 1849, în 1851 este sinţit diacon, iar la 28 decembrie sele parohiale şi a învăţătorului. Pentru că patronii nu
devine preot şi este numit arhivar diecezan. Din 12 decembrie şi-au onorat obligaţiile decât pe cale judecătorească,
1858 este paroh în Sântandrei până în 1901. Este înmormântat
la Sântandrei – n.n. 11
reqviem ce se va desfăşura la Palota pe 28 aprilie. La
vremea respectivă veniturile parohiei cumulau 136,5
lorini veniţi de la contele Frimont, 124,68 lorini de
la Prepozitura Mică, 17 lorini din lepticole şi 5,25
lorini din stole11.
Contelui Frimont i-au succedat alţi patroni,
însă nu la fel de interesaţi de nevoile bisericii din
Sântandrei. Este adevărat că şi pretenţiile băneşti ale
parohiei au crescut pe măsură ce acesteia i-au fost
arondate iliile din Sântion, Palota Nouă, Palota Veche,
Iclod, Mişca, Vădas şi Mindszent, dar şi datorită unor
trebuinţe imediate reclamate de repararea ediiciilor.
Trebuiau reparate crăpăturile din pereţii bisericii şi
aceştia să se văruiască apoi, reparate uşile, înlocuite
scaunele şi scara către pod, reparat acoperişul,
întărit turnul clopotelor, schimbate ferestrele casei
parohiale, reparate podelele şi uşile, reparat acoperişul
şcolii etc. Patronii au căzut de acord să aloce suma de
18000 coroane pentru refacerea turnului şi pentru
extinderea bisericii.
Pentru plata preotului, ei s-au angajat să vireze
anual 552 coroane şi 32 forinţi, din care 229,36 co-
roane erau achitate de Prepozitură, iar nobilul Peka-
preocupa să ţină în stare bună biserica, şcoala şi ca-
Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei
96 Sanctus Andreas

până la inalizarea procesului, construcţia turlei noi a

fost inanţată cu 4000 de coroane de Episcopia Gre-
co-Catolică.
Zidirea turnului a fost încheiată în 1907 de
echipa meşterului Hajnal Arpad. El avea o înălţime
de 24,5 metri. Tot acum a fost acoperită cu tablă
biserica şi au fost achiziţionate trei clopote, două
de câte 520 kilograme şi unul de 320 kilograme, în
valoare de 6170 coroane. În primul război mondial
ele au fost rechiziţionate de autorităţile maghiare cu
o despăgubire de numai 2468 coroane.
În efortul lor de maghiarizare forţată, guvernan-
ţii de la Budapesta au încercat să arondeze parohia din
Sântandrei către nou îniinţata dieceză greco-catolică
maghiară de la Hajdu-Dorog. Credincioşii s-au opus
şi au cerut ca parohia să rămână pe mai departe sub
ascultarea Episcopiei de Oradea. În acelaşi an, preotul
se vede nevoit să cedeze una dintre casele parohiale
pentru a i dată în chirie oiciului poştal până pe data
de 15 mai 1922. Situaţia cultului era deosebită de vi-
tregă la acea vreme. Parohul Victor Cinca se zbătea
de mai bine de un an să împiedice desiinţarea şcolii
confesionale, solicitând în acest scop fonduri pentru Statuia Maicii Domnului
extinderea vechii şcoli şi pentru aducerea ei la cerin-
ţele impuse prin legea şcolilor de stat. Drept răspuns
În 1929, adunarea curatorilor parohiei
autorităţile nu numai că nu l-au sprijinit inanciar, dar
hotărăşte achiziţionarea unui al treilea clopot, de 500
i-au şi luat postul de învăţător pentru un an.
kilograme, şi renovarea casei parohiale. Toate vor i
În 1914, acelaşi preot ruga autorităţile să-i
duse la împlinire sub păstorirea longevivului păstor
ie luate iliile de la Mişca şi Sântion şi ie arondate
Victor Cinca. Cu sprijinul cantorului Ioan Torjoc
parohiei din Oradea, întrucât accesul la credincioşii
şi al curatorului Teodor Chişvasi va îniinţa o ilială
acestora era foarte diicil din cauza faptului că se
a Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU),
alau pe malul drept al Crişului şi nu exista vreun pod
care în 1934 număra 60 de membri, şi o ilială a
apropiat peste râu.
Reuniunii „Sfânta Maria”, cu 116 membri. Parohia
După Unire, vechiul status-quo al bisericii a fost
număra 1250 sulete, iar ilia din Palota 11, din sânul
radical modiicat prin dispariţia foştilor patroni. Moşia
acestora ridicându-se o serie de absolvenţi ai Şcolii
nobilului Pekanovics va i cumpărată de grădinarul
Normale Unite din Oradea, precum Augustin Pop,
Ilie Dosu, cea mai mare parte a moşiei Prepoziturii va
Alunar Dumitru şi Gavrilă Tăutu.
i expropriată prin reforma agrară, iar moara acesteia
Noua orientare a puterii comuniste în raportu-
va i cumpărată de Mihai Bauer. Către acesta din
rile sale cu biserica, în general, a fost expusă pentru
urmă îşi vor îndrepta credincioşii speranţele legate
întâia oară în cadrul congresului de uniicare a PCR
de întreţinerea bisericii. Prin efortul inanciar a 170
cu PSD din februarie 1948. Problema a fost abordată
dintre mireni au fost cumpărate două clopote noi şi a
la inalul raportului, sub forma unei puneri în gardă a
fost reparat turnul bisericii în anii următori.
bisericii romano-catolice care, - în optica guvernanţi-
Prin reforma agrară biserica, şcoala confesională,
lor - se făcea vinovată de subordonarea faţă de Vatican
preotul şi cantorul au fost înzestraţi cu loturi agricole.
şi implicit faţă de „imperialismul anglo-american”. La
În 1926, preotul Cinca a obţinut teren pentru cimitir.
ordinul lui Stalin, în toamna anului 1948 cultul gre-
În acel an vieţuiau în Sântandrei 1199 greco-catolici,
co-catolic din România a fost desiinţat, credincioşii
233 ortodocşi, 160 romano-catolici, 35 reformaţi şi
şi clerul acestuia au fost reconvertiţi la ortodoxie, iar
7 israeliţi.
Monograia Comunei Sântandrei 97

patrimoniul bisericesc a fost preluat

de Patriarhia Ortodoxă.
La 3 august a fost introdus noul
regim al cultelor şi a fost reorganizat
ministerul de resort, iar începând cu
5 noiembrie 1948 au fost destituiţi
din posturi episcopii greco-catolici,
Ioan Suciu, administrator apostolic
al Arhidiecezei de Blaj, Valeriu Trai-
an Frenţiu, episcop de Oradea, Ioan
Bălan, episcop de Lugoj, Alexan-
dru Rusu, episcop de Maramureş,
iar dintre cei de rit latin, Alexandru
Cisar, arhiepiscop de Bucureşti, Au-
gustin Pacha, episcop de Timişoara,
Ioan Scheler episcop de Satu Mare- Episcopul Virgil Bercea cu Papa Ioan Paul al II-lea
Oradea12.
După ce calea a fost astfel netezită, guvernul Renunţarea la credinţă era făcută prin înscrie-
Petru Groza a hotărât, în mod abuziv, unirea, pe 1 rea numelui „solicitantului” într-o adeziune tipizată,
decembrie, a celor două biserici româneşti13. Un eve- întărită la inal cu semnătura „solicitantului” sau a
niment important, invocat de către comunişti la fun- grupului de „solicitanţi”, deoarece aderarea putea i
damentarea hotărârii luate, a fost pseudo-sinodul cle- exercitată şi colectiv. Primii credincioşi afectaţi au fost
rului greco-catolic desfăşurat la Cluj pe 1 octombrie angajaţii din administraţia publică locală, serviciile
1948, care a luat decizia „reîntoarcerii credincioşilor descentralizate în teritoriu, justiţie, structurile milita-
greco-catolici în sânul bisericii strămoşeşti”14. re şi alte instituţii de stat, sub ameninţarea „licenţierii”
Pentru coordonarea acţiunilor de trecere a cre- din posturi. Începând cu data de 9 octombrie 1948, la
dincioşilor greco-catolici la ortodoxie, la nivel cen- sediul „Comitetului judeţean pentru uniicarea biseri-
tral a fost organizat „Comitetul de iniţiativă pentru cilor” au început să sosească adrese din partea sectoa-
revenirea Bisericii Greco-Catolice Române la sânul relor amintite, cu descrierea modului în care au decurs
Bisericii Ortodoxe Române” iar în teritoriu au fost acţiunile, însoţite de evidenţe ale celor care au refuzat
îniinţate „Comitete judeţene pentru uniicarea bise- semnarea adeziunilor, printre care şi o serie de credin-
ricilor”. Un astfel de organism a funcţionat şi în Bi- cioşi din Sântandrei, precum Gabriel Tăutu de la Jude-
hor, cu sediul în strada Pavel nr. 4 (ulterior, strada Dr. cătoria Populară Urbană Oradea şi Dumitru Vidican
Petru Groza – n.n. Augustin Ţărău), sub preşedinţia de la Administraţia Financiară a judeţului Bihor16.
fostului primar al Beiuşului şi prefect al judeţului, În anii ’80, părintele ortodox Lucăcel Ioan a
Alexandru Riţiu (preşedintele organizaţiei judeţene zugrăvit biserica în frescă şi a reparat iconostasele
a Frontului Plugarilor), credincios Greco-catolic. Din ambelor biserici alate acum în grija sa, s-au reparat
partea forurilor superioare, a fost delegat deputatul gardurile şi s-au împrejmuit bisericile şi cimitirul.
de Năsăud, Mrene, membru în Comitetul Central al S-a confecţionat un car funebru, s-a săpat fântână la
Frontului Plugarilor15. cimitir. Au fost aduse candelabre pentru amândouă
bisericile şi un clopot de la Jibou, prim curator iind
12
Marius Bucur, Raporturile dintre stat şi biserică în perioada Alexandru Ilieş.
regimului comunist. Cazul Bisericii Catolice, în Istoria contemporană
a României, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 398 În anul 2002 s-a trecut la tencuirea exterioară
13
Mircea Chiriţoiu, Anul 1948 în documentele de arhivă ale a bisericii cu ajutor bănesc primit din străinătate,
C.C. al PCR (PMR) şi ale Prezidiului M.A.N. a Republicii Po- solicitat de actualul paroh, Dragomir Tudor, şi obţinut
pulare Române, în Anul 1948-Instituţionalizarea comunismului, prin strădania episcopului Virgil Bercea al Oradiei17.
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 21
14
AN-DJBh, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-Biroul
Documentelor Secrete, dosar 3/1948-1951, f. 35
16
Ibidem, f. 66-89
15
Ibidem, f.1
17
Preoţi greco-catolici: Toma Szöke – 1776, Pop Ioan – 1776,
98 Sanctus Andreas

IV.2. Biserica Ortodoxă

În toamna anului 1923 credincioşii ortodocşi

din Sântandrei, al căror număr a crescut simţitor
în urma împroprietăririi prin reforma agrară a
numeroşi cetăţeni din Oradea şi din împrejurimi,
au hotărât să reîniinţeze în sat o parohie ortodoxă.
Printre aceşti credincioşi se numărau români
veniţi dintr-o serie de sate rămase în Ungaria în
urma trasării graniţei stabilite la Trianon, precum
Apateu Unguresc şi Săcal, localităţi de unde au venit
familiile Alexandru, Blaga, Drimba şi Şuteu. O altă
categorie era constituită din foştii servitori care au
slujit la moşiile din Iclod, Palota Veche şi Beşeneu,
şi din cetăţeni veniţi din satele care nu dispuneau de
excedent funciar pentru a putea i împroprietăriţi în
hotarele localităţilor de baştină, aceştia provenind
din Hodiş, Răbăgani, Cârpeşti, Tăşad, Bicaciu,
Toboliu, Orvişele, Parhida, etc.
Cu toţi au fost înzestraţi cu câte 4 jugăre de
arabil şi cu locuri de casă. De recenzarea acestora
s-a ocupat cantorul Teodor Letea, venit şi el din
Toboliu, numărul lor cifrându-se la 250 de sulete. Pe
baza rezultatelor conscrierii, un grup de iniţiativă s-a
adresat Consiliului eparhial al Oradiei cu cererea de Episcopul Roman Ciorogariu
reîniinţare a parohiei şi a primit răspuns pozitiv prin
actul cu nr. 3788/1923, sub păstorirea temporară a fond, pentru o dobândă de 25% pe an, până au reuşit
preotului Iustin Popovici din Tărian. să-şi pună pe picioare propriile gospodării.
Pentru desfăşurarea serviciilor divine, credin- În acelaşi an au fost strânşi bani pentru
cioşii şi-au amenajat o capelă vis-a-vis de şcoala de repararea capelei, lucrare în valoare de 25850 lei, şi
stat, sinţită pe 14 aprilie 1924 de protopopul Andrei s-a achiziţionat un potir de sticlă. Un an mai târziu au
Horvat. fost cumpărate odăjdiile, praporii, sfeşnicele, cărţile
Episcopul Roman Ciorogariu l-a uns apoi pe liturgice, au fost reparate gardurile şi s-au pus bazele
postul de paroh pe Iustin Popovici, care a slujit până unei biblioteci parohiale.
în 1925, după care, până în 1940, parohia a fost În 1928, comisia de ocol a reformei agrare a în-
păstorită de preotul Ioan Moga. zestrat parohia ortodoxă cu un teren destinat cimitiru-
Pentru că mirenii erau în general oameni lui. Amenajarea lui a început un an mai târziu, când a
sărmani, parohia a îniinţat în 1925 un fond fost montată crucea cea mare (răstignirea), în valoare
alimentar de contribuţie benevolă la care credincioşii de 6706 lei, şi s-a împrejmuit cimitirul cu gard ixat
contribuiau cu cereale. În jur de 120-140 de persoane pe stâlpi de gorun, lucrare în valoare de 5156 lei. Tot
s-au împrumutat cu produse alimentare de la acest prin reforma agrară parohia a fost împroprietărită cu
32 jugăre, preotul cu 10 jugăre şi cantorul cu 8 jugăre,
Coparohi - Vasile din Roit, Ioan Sas din Apateul Român, Toma
bunuri necesare asigurării subzistenţei bisericii şi sluj-
din Coroi, Ioan Bătrânul – 1781, Ioan Tânărul – 1781, Gabriel başilor ei.
Borbola - 1783-1787, Ştefan Gying - 19 iulie 1807, Ioan Vidray Din veniturile obţinute, plus cele provenite din
- 26 iunie 1809, Gabriel Şerban - 1816-1843 (înmormântat în donaţiile credincioşilor, în 1930 a fost cumpărat un
1843 în cimitirul din Sântandrei), Simion Sutha - 2 iulie 1843 clopot în greutate de 150 kg, în valoare de 12500 lei,
-1847, Ioan Pop Szilaghi - 1843-1858, Gavril Pop Dan - 1858-
1901, Vasile Varju - 1891-1906, Victor Cinca - 1906-1940 (în-
de la parohia Ucuriş, şi un altul în greutate de 55 kg,
mormântat în Sântandrei), Romulus Mădăras - 1941-1948 în valoare de 6800 lei, de la parohia Gepiş.
Monograia Comunei Sântandrei 99

Sinţirea pietrei de temelie a Bisericii Ortodoxe din Sântandrei - 5 iulie 1936

Peste doi capela a fost dotată

cu un chivot, confecţionat de tâm-
plarul Martin Simionescu pentru
700 lei, a fost înlocuit potirul de
sticlă cu un altul din metal aurit, iar
avocatul Teodor Roxin, preşedinte-
le ilialei Bihor a Partidului Naţio-
nal-Ţărănesc, a donat un Evanghe-
liar ferecat.
Pentru că devenise neîncăpă-
tor vechiul lăcaş de cult, credincio-
şii şi-au manifestat dorinţa de a zidi
o biserică nouă. De la preotul Victor
Faur din Oradea au fost cumpărate
65000 de cărămizi uzate, provenite
din fosta clădire a unei fabrici de
vopsele, Ministerul agriculturii şi
domeniilor a aprobat pentru acest
scop exploatarea unui volum de
938 metri cubi de lemn din vânza-
rea căruia parohia să-şi poată asi-
gura sumele necesare construcţiei,
totalizând 262466 lei, iar proiectul
a fost încredinţat arhitectului oră-
Biserica Ortodoxă
dean Francisc Szatarill.
100 Sanctus Andreas

Interior din biserica ortodoxă

Fundaţia bisericii a fost turnată în 1936, iar pe 5

Clopotniţa Bisericii Ortodoxe din Sântandrei
iulie a fost sinţită piatra fundamentală de către episcopul
Nicolae Popoviciu. Cu această ocazie a fost deschisă o
colectă publică în urma căreia s-au adunat 72000 lei.
Zidirea a fost încheiată în iarna anilor 1936-1937, în
anul următor clădirea a fost tencuită, a fost improvizat
un iconostas pentru altar, au fost achiziţionate două
sfeşnice mari, în valoare de 78000 lei, familia Ilie şi
Rozalia Dos u au dăruit un candelabru, în valoare
de 17000 lei, Nicolae Negruţiu, directorul şcolii, şi
soţia Irina, au donat două candelabre de alabastru.
Noua biserică a fost sinţită la 12 decembrie
1937 de către protopopul Vasile Popoviciu, delegat
al episcopiei, primind hramul „Sfântul Gheorghe”.
Valoarea totală a cheltuielilor de construcţie s-a ridicat
la 679000 lei. În 1940 ea a fost înzestrată cu 52 de
scaune şi o bancă pentru cinci persoane, în valoare de
25319 lei.
În tot acest timp numărul credincioşilor a
crescut de la 250 la 487, după cum spun scriptele
parohului Ioan Moga. Printre militanţii de frunte care
s-au implicat cu dăruire pentru reîniinţarea bisericii
ortodoxe în sat s-au numărat cantorul Teodor Letea,
Mitru Durgheu, cel dintâi epitrop, Florian Blaga şi
Monograia Comunei Sântandrei 101

Capela ortodoxă din Sântandrei

Troiţa din curtea bisericii

Petru Sabău, mobilizaţi în această operă de către
Iustin Popovici din Tărian.
La ridicarea bisericii a participat tot satul, atât or-
todocşii cât şi greco-catolicii. Cei înstăriţi au purtat cu
căruţele pietriş, cărămizi şi alte materiale de construc-
ţie. Între preotul ortodox Ion Moga şi cel unit, Victor
Tinca, a existat o strânsă conlucrare. Sinţirea bisericii
a creat o bucurie generală în tot satul. După decesul
preotului Ioan Moga, survenită în 1940, până în 1944 Capela ortodoxă din Palota
liturghia a fost oiciată de preotul Câmpean Gheorghe
din Girişu de Criş, o dată la două săptămâni.
După Ioan Moga s-au succedat în parohie preoţii
Joja, Valentin Pop, Vasile Stanciu, sub păstorirea
căruia s-a zugrăvit biserica între anii 1956-1957,
Ioan Gligor, Ioan Lucăcel, Pintea Cornel (1986-
1993) şi Simion Luncan, care păstoreşte şi astăzi şi
îşi aduce contribuţia la înfrumuseţarea bisericii.
Între anii 2005-2010 s-a pictat biserica în frescă,
lucrare executată de pictorul Pogana Cornel din Ora-
dea. Între 2006-2008, s-a zidit clopotniţa şi s-au adus
trei clopote, de 150 kg, 500 kg şi 800 kg, de la Baia
Mare, turnate de inginerul Ioan Fiţigău. Părintele Lun-
can s-a deplasat în Grecia să aducă candelabre, s-au
confecţionat 54 de scaune, şi a fost mobilizat consiliul
parohial şi credincioşii la acţiunea de înfrumuseţare a
curţii bisericii (ţintirimul).
În anul 2009 s-a pus piatra de temelie pentru zi-
direa unei noi biserici, cu hramul „Sf. Apostol Andrei”,
şi piatra de temelie la capela din cimitir, cu hramul „În-
vierea lui Lazăr”, ambele iind sinţite de episcopul
ortodox al Oradiei PS Sofronie Drincec. Episcopul Soronie Drincec
102
Biserica Romano-Catolică din Palota
IV.3. Biserica Romano-Catolică
din Palota
Contele Frimont, idel legământului faţă de lo-
cuitorii Palotei, cu cei 220000 ducaţi de aur primiţi
de la regele Neapolelui a început lucrările de con-
strucţie a bisericii, în cinstirea „Sfântului Anton de
Padova făcătorul de minuni”.
După lucrări, care au durat cinci ani, la 22 no-
iembrie 1829, în ultima duminică după Rusalii, a ve-
nit rândul binecuvântării festive a bisericii. Cripta a
fost sinţită la sfârşitul aceluiaşi an, devenind capelă a
familiei nobiliare.
„Bazilica de la Palota Nouă” are amprenta funda-
ţiei în formă de cruce, de la braţele căreia se ramiică
cele patru străzi principale. S-a respectat cu stricteţe
forma de cruce militară.
În capelă, pe piatra tombală ce acoperă mormân-
tul, în care odihnesc rămăşiţele pământeşti ale fonda-
torului acestui lăcaş, este săpată o inscripţie în limba
latină ce aminteşte de ctitorul bisericii, de titlurile no-
biliare purtate de el în timpul vieţii şi de mai marii vre-
mii în care a fost zidită biserica: «IOANNIS MARIA
COMITIBUS / FRIMONT DE PALOTA / PRIN-
Sanctus Andreas
CEPS ABAHDROMOCCO / SE ET MAESTATIS
A CONSILIES INTIMUS / EDUITUI PREAFEC-
TUS / CONSILII AULAE BELLICI PAESES /
LEGIONS HUSSARORUM N9 PROPRIETARIUS
/ MARIAE THERESIAE COMMENDATOR / XI
FULISTRII IMORDINUM MAGNAE CRUCIS
LEONES / NATUR 3 IANUARII 1759 / DEFUNC-
TUS 26 DECEMBRIS 1831 / HARUMDEO EM.
AEDIUM SACARUM / EXTRUCTOR».
În timpul primului război mondial autorităţile
maghiare au rechiziţionat clopotele bisericii. Ele au
putut i înlocuite în 1925 cu altele noi, iind instalate
cu ocazia aniversării a 100 de ani de la îniinţarea
parohiei.
Biserica a supravieţuit şi celui de-al doilea
război mondial. Ultima dată ea a fost renovată în
anul 1979. În proiectarea bisericii, din respect faţă de
Sântul Anton, s-a luat ca model biserica din Padova,
care a fost înălţată peste mormântul Sfântului din
Congregaţia Franciscană.
Interiorul bisericii a fost gândit în formă de
cruce obişnuită, lungimea naosului principal, lăţimea
navelor secundare şi înălţimea navei principale au
aceleaşi dimensiuni, de aproximativ 25 de metri.
Monograia Comunei Sântandrei
Altarul Bisericii Romano-Catolice din Palota
103
Trebuie remarcate valorile artistice adăposti-
te de biserică şi obiectele de cult. Printre tablourile
bisericii se regăsesc imagini ce înfăţişează „Înălţarea
Maicii Domnului”, „Sfânta Maria cu pruncul în braţe,
alături de Sfântul Iosif ”, „Sfântul Ioan din Neapole”,
„Sfântul Anton” şi „Coborârea Mântuitorului în mor-
mânt”.
Altarul principal este frumos executat din
marmură, comandat la Padova. Familia contelui a
dotat biserica cu obiecte valoroase şi foarte frumoase,
voaluri ţesute din ire aurite şi argintate, obiecte
de cult cu blazonul contelui, cupe, candelabre,
candele, cădelniţe, manicula, vasul de botez, crucea
de înmormântare, vasul de argint pentru apă sinţită,
încât Tabéry Geza compară biserica cu splendida
bazilică episcopală din Oradea.
În sat s-a dezvoltat, în primele decenii ale
secolului trecut, o bogată viaţă culturală. În anul
1929 s-a îniinţat „fanfara” şi în perioada următoare
s-a împământenit obivceiul ca doi tineri din Palota să
celebreze Sfânta Liturghie, ceea ce a însemnat o mare
mândrie pentru sat.
Se cuvine să menţionăm activitatea fostului
cantor-învăţător Serdült Şandor, care s-a străduit să
104 Sanctus Andreas

lităţilor bisericeşti şi ale politicieni-

lor care i-au onorat pe localnici cu
prezenţa lor, printre care amintim
pe Erwin Teufel, om politic din Ba-
varia, şi Georg Sterzinsky, cardina-
lul din Berlin.
Pe linie cultural-politică s-a
constituit şi la Palota o ilială a Fo-
rumului Democratic German, iar
în cadrul ceremonialului bisericesc
a fost din nou introdusă limba ger-
mană. În iecare sâmbătă şi a doua
duminică din lună Sfânta Liturghie
se oiciază în limba germană.
Din cauza perspectivelor ne-
favorabile de după 1989 foarte
multe familii au emigrat în Germa-
nia, patria de odinioară a strămoşi-
lor lor. Cu toată situaţia economică
diicilă, în sat a fost construită o
brutărie, apoi prin strădania omu-
lui politic de rang înalt din Bavaria,
Erwin Teufel, s-au introdus liniile
telefonice iar cu câţiva ani în urmă
gazul metan.
Orga Bisericii Romano-Catolice din Palota

pună în funcţiune orga bisericii, distrusă în timpul

celui de-al doilea război mondial, cu sprijinul inanciar
al sătenilor18.
* *
*
În urma a revoluţiei din 1989 sătenii au avut din
nou posibilitatea să-şi redobândească cu mândrie
apartenenţa etnică germană. Acest îndemn le este
transmis şi cu ocazia vizitelor periodice ale persona-

18
Preoţi care au slujit în Palota: Lángh Boldizsár - 12 ian. 1810
-11sept. 1819, Fejes József - iul. 1819, Balázs János - 11 sept. 1819,
Neiszer János – 1832, Nyáry Ferenc - 1843 -10 iun. 1870 (înmor-
mântat la Palota), P. Maszársz Pius – 1870, P. Dezsö Dénes – 1870,
Gabriely Lajos - 28 aug. 1870-1885, Urai Sándor - 1885-1894,
Csicsay Alajos – 1894, Richter Jenö - 1894-1911, Hazay Gyula
- 1911-1938 (înmormântat la Palota), Dr. Oswald János - 10 iul.
1936 -sept. 18 (temporar), Kileber Mihály - 8 sept. 1938, Zitzmann
Ferenc - 21 oct. 1938, Dr. hury Lajos - 1 febr. 1940, Drozdovszky
Géza - 1 mai 1942, Szabó Frigyes - 1 aug. 1942, Fedorek Imre - 16
febr. 1949, Novák Kálmán - 1 oct. 1958, Rácz Károly - 23 iul. 1974,
Mentes József - 1 april. 1976, Mentes Ferenc - 1 oct. 1981, Fügedy
Antal Levente - 1992 (temporar), Kovács János – 1992, Curaliuc
Demeter - 1 ian. 1994, Dr. Bruncsák István - 1 sept. 2001 Statuia Sfântului Anton de Padova
Monograia Comunei Sântandrei 105

Tineri participanţi la Kirchweih

Au avut loc schimbări şi în viaţa culturală. S-a nizat Kirchweih-ul, festivităţi la care nu s-a renunţat
format o trupă de dansatori de succes, iar tradiţiile au nici în perioada dictaturii comuniste, ele organizân-
fost revitalizate. Echipe de dansuri Tinerii au mers du-se cu mult fast, într-o ambianţă mai liniştită.
din nou cu colinda în ajunul Crăciunului şi s-a orga- „Kirchweih-ul” semniică de fapt târnosirea
bisericii, sinţită în onoarea Sfântului Anton de la
Padova. Este o sărbătoare la care vin acasă şi cei
stabiliţi în străinătate, precum şi enoriaşii catolici din
satele învecinate. În jurul acestei sărbători religioase
se concentrează de asemenea tradiţiile populare, ca
împletirea coroanei de lori, împodobirea pomului
muzica şi dansul. Toate acestea simbolizează
reînnoirea vieţii şi voia bună.
În ziua de azi sărbătoarea simbolizează chiar şi
mai mult, cum ar i unitatea grupului de şvabi din
regiunea noastră. În dimineaţa zilei de sărbătoare,
pe vremuri combinată cu un târg, tineri costumaţi
în port naţional, urmaţi de fanfară, străbat întregul
sat, îndemnând oamenii să participe la eveniment.
Conform „regulilor” obiceiului, conducătorul
grupului îl întreabă pe „primul fecior”: Jonge, wat han
mir heit? (Feciorului, ce zi este astăzi?) ; Kirwei...!
După Sfânta Liturghie oaspeţii şi rudele care-şi
vizitează familiile sunt aşteptaţi la masa festivă.
Celelalte tradiţii sunt de asemenea în legătură
cu viaţa creştină. Tipică pentru palotani este liturghia
oferită în onoarea Sfântului Vendel, protector al
Episcopul József Templi animalelor, rugându-se astfel:
106 Sanctus Andreas

„Ne închinăm Ţie, Dumnezeule milostiv,

Oferind sinţilor Tăi implorarea noastră...
Fereşte animalele noastre de orice pericole
Daune, prin Sfântul Vendel care Te imploră”.

În perioada Postului Mare, vecinii

şi rudele se adună seară de seară la câte o
familie şi se pregătesc în rugăciune pentru
Sărbătoarea Paştelui. În noaptea de Sâmbăta
Mare, după ceremonia de Înviere, consumă
împreună mielul umplut de şi copt la
cuptor.
Cenuşa mâţişorilor de salcie,
binecuvântaţi în biserică în duminica
Floriilor, se presară pe frunte la începutul
Postului Mare în Miercurea Cenuşii,
amintindu-ne că pământ am fost şi în
pământ ne vom întoarce, apoi se depun la
cimitir pe mormintele membrilor decedaţi
ai familiilor, participanţii aducându-şi astfel
aminte de cei dragi19.
Locuitorii satului nu-l uită nici
pe binefăcătorul lor, contele Frimont.
O dovadă a acestui fapt este nu numai
liturghia celebrată la mormântul lui, în ziua
aniversării morţii sale, ci şi monumentul
ridicat în cinstea sa şi binecuvântat în 13
iulie 2004 de către episcopul diecezan Biserica Penticostală „Elim”
Templi József, precum şi diploma de cetăţean de
onoare ce i-a fost conferită de către comună, post
mortem. Moştenirea contelui din Palota este în IV.4. Cultul Penticostal, Biserica „Elim”
continuare vie şi azi în suletul sătenilor.
Mişcarea penticostală a luat iinţă în Sântandrei
odată cu mutarea aici a câtorva familii de credincioşi
penticostali, imediat după anul 1960. Câteodată
19
Eroii căzuţi în primul război mondial: Stein Mihály, aceştia se adunau la rugăciune seara, iar la serviciile
Hekler József, Reisz János, Kötting József jun., Dörner Pé- religioase se duceau în Oradea.
ter, Schieszer József, Fernbach József, Schmidt Péter, Dör- Pe parcursul timpului s-au mai mutat aici şi alte
ner Antal, Dörnet János, Hornung József, Holczmann János,
Pollmann Jakab, Kötting József, Vingerdorf János, Schieszer
familii, astfel că în jurul anului 1989 s-a ajuns la un
Jakab, Goron Ferenc, Körösi József, Olsvald Jerenc, Dörner număr de aproape 40 de credincioşi penticostali.
János jun. Aceştia se adunau destul de des la serile de rugăciune,
Eroii căzuţi în al doilea război mondial şi decedaţi în lagărele şi deopotrivă au simţit nevoia deschiderii unei case
de muncă: Argyelán György, Körösi Ferenc, Nilgesz Antal, de rugăciuni în Sântandrei. Primul aşezământ a fost
Fernbach Péter, Fernbach Péter jun., Gerlach József, Hor-
nung Ferenc, Kötting Jakab, Nilgesz Antal, Oszvald Antal
deschis în 24 decembrie 1989 în locuinţa fratelui
jun., Oszvald Antal, Oszvald Jakab, Parizsek József, Nilgesz Ioan Şipoş, la nr. 629.
József, Schmidt József, Fernbach Mihály, Orosz János, Sch- În anul 1990, credincioşii, împreună cu pastorul
midt János, Stein Jakab, Szépkúti Jakab, Parizsek Mihály, de atunci Bănoi Grigore, au fost începute demersurile
Pollmann Antal, Pollmann Miklós, Pollman Miklós jun., pentru obţinerea unui teren pe care să ie zidită
Schmidt Antal, Schmidt Jakab, Schmidt József, Schmidt Mi-
hály, Schmidt Péter, Schieszer Milós, Ujpalotai Péter
viitoarea casă de rugăciune. Terenul primit avea însă
Monograia Comunei Sântandrei
Biserica Penticostală „Elim” - interior
dimensiuni prea reduse pentru scopul propus şi ca
atare a primit o altă destinaţie.
Numărul crescând al credincioşilor a impus
găsirea unei alte locaţii şi astfel, în 1991, doi membri ai
comunităţii au donat un teren în suprafaţă de 201 metri
pătraţi. În 1992 au început lucrările de construcţie
a noului ediiciu. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu
sprijinul autorităţilor pe 24 octombrie 1993 a putut
i inaugurat noul lăcaş de închinare, sub păstorirea
pastorului Patru Ivan.
Intraţi în noua casă de rugăciune, cei 70 de
membrii s-au bucurat de succesul acesta alături de
invitaţii speciali din cadrul comunităţii penticostale
de la Oradea şi a altor invitaţi din Sântandrei, cum au
fost profesorul Ioan Filip, primarul comunei, Ioan
Mărcuş, secretara primăriei, doamna Jurcuţ şi alţii.
În cadrul cultului s-au oiciat mai multe botezuri.
Cei care hotărât să-şi mărturisească credinţa lor în
Dumnezeu au intrat ca noi membrii în biserică.
Datorită creşterii numărului de membri şi a spo-
ririi numărului copiilor, comunitatea s-a văzut nevoită
să mai achiziţioneze încă 50 metri pătraţi de teren, să
treacă la extinderea sălii mari a biserici, la amenajarea
unor spaţii anexe, a sălilor de clase pentru şcoala du-
minicală, a secretariatului, casieriei, biroului pastoral,
a spaţiului sanitar şi a celui destinat centralei termice.
107
Ca pastori în biserica noastră a mai slujit fratele
Silaghi Gavril, iar acum îi avem pe fraţii păstori Paşca
Gheorghe şi Pupăză Cornel. În prezent comunitatea
a ajuns la un număr de 138 de membrii majori şi
aproape 100 de copii.
Credincioşii noştri sunt bucuroşi că alături
de ceilalţi creştini de pe raza comunei, de orice
altă confesiune religioasă, de cadrele şcolare, de
autorităţile comunei, pot să trăiască împreună în
linişte, pace şi bună înţelegere20.
IV.5. Cultul Baptist, Biserica „Betania”
Biserica Baptistă „Betania” din Sântandrei este
rodul ascultării de porunca Domnului Isus, care
spune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile,
botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului
Sfânt ... şi-Mi veţi i martori în Ierusalim, în toată
Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului”.
În lumina acestei porunci biblice, încă din 1998,
un grup de creştini baptişti inimoşi, sub îndrumarea
pastorului Cornel Iova din Oradea, au început să se
roage pentru aşezările de pe valea inferioară a Crişului
Repede, care nu aveau biserici baptiste. În prima
dintre aceste localităţi, în Sântandrei, exista deja un
20
Material conceput de pastorul Ioan Vaida
108
Biserica Baptistă „Betania
grup de credincioşi baptişti, dar care se duceau să se
închine în bisericile din Oradea.
Pe 7 martie 1998, un grup de 24 de credincioşi
de aici s-au adunat la rugăciune în casa fratelui
Daniel Chiş. Aceştia au hotărât să se constituie într-o
comunitate proprie şi să-şi zidească un lăcaş de
cult pe nume „Betania”. Ei au continuat să se adune
la rugăciune şi la slujbele regulate ale bisericii noi
formate în aceeaşi casă cam şase luni, după care s-au
mutat într-un spaţiu mai larg, oferit de doamna Floare
Potra.
Numărul credincioşilor crescând de la zi la zi,
necesitatea ediicării unui nou loc de cult a devenit
tot mai stringentă.
În acest sens, încă din vara anului 1998, s-au
întreprins investigaţii în vederea găsirii vreunui loc
adecvat pentru viitorul proiect, luînd în calculchiar
şi casele de vânzare din Sântandrei, în perspectiva
cumpărării uneia şi utilizarea terenului acesteia. În
septembrie 1998, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost
Sanctus Andreas
cumpărat de la familia Fodor terenul intravilan de la
nr. 439/A.
Pastorul Cornel Iova, care era pe vremea aceea
preşedintele Comunităţii Baptiste de Oradea, a
mijlocit pentru construirea cât mai repede posibil a
lăcaşului de închinare.
După toate demersurile legale cu privire la
proiect şi la autorizaţia de construcţie, pastorul Cornel
Iova a perfectat un parteneriat între nou îniinţata
noastră biserică şi biserica baptistă „Ţara Făgăduinţei”
din Jacksonville (Florida), Statele Unite.
Lucrările de construcţie au debutat în
octombrie 1998 prin participarea tuturor
membrilor comunităţii noastre şi a unui grup de
bărbaţi veniţi de la biserica parteneră din America.
Au fost efectuate săpăturile, s-au turnat fundaţiile şi
s-a turnat planşeul pe care urma să se ridice noua
clădire. Pastorul Iova, cu scopul de a înzestra mai
grabnic comunitatea cu o casă de rugăciune, a
avut ideea de a aduce din Statele Unite o structură
Monograia Comunei Sântandrei
prefabricată care, prin râvna dânsului, a fost adusă
cu vaporul în vara anului 1999.
În 4 noiembrie 1999 echipa de bărbaţi din
America, împreună cu membrii bisericii noastre, au
început montarea propriu-zisă a bisericii care, spre
surprinderea tuturor, a fost inalizată doar într-o
săptămână.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe 10 noiembrie
1999, a avut loc sinţirea noului lăcaş de închinăciune
şi de atunci slujbele bisericii s-au ţinut în această
clădire. A fost o minune divină ca într-un timp atât de
scurt să se realizeze ridicarea noii biserici! Toată lauda
i se cuvine doar lui Dumnezeu care este mărinimos şi
răspunde nevoilor copiilor Săi!
În anul 2004, au început lucrările de extindere
a clădirii bisericii prin adăugarea a două săli de clasă
pentru şcoala duminicală, a unei bucătării şi sufragerii
şi a unui grup sanitar. Lucrările s-au inalizat în
septembrie 2005 cu sărbătoarea de sinţire a noului
lăcaş, eveniment la care au participat mulţi locuitori ai
Sântandreiului şi reprezentanţi ai autorităţilor locale.
La ora actuală biserica are 65 membrii botezaţi şi
mai mulţi aparţinători şi copii care participă în iecare
duminică dimineaţa şi dupăamiază la slujbe, cât şi
miercurea seara la slujbele de închinare. Biserica este
păstorită de pastorul Cornel Iova din Oradea.
Biserica baptistă „Betania” din Sântandrei nu
s-a limitat doar la lucrarea spirituală şi de misiune din
comună, ci a început să facă misiune din 2007 şi la
Palota, unde a deschis o biserică baptistă. În biserică din
Palota nu are o clădire proprie, membrii ei adunându-
se în casa unei credincioase din acea localitate. Este o
biserică mică, dar pentru care credincioşii se roagă lui
Dumnezeu să-i dea binecuvântare.
În 2008, biserica noastră şi-a început misiunea
în Girişu de Criş, unde a reuşit să îniinţeze Biserica
109
Baptistă „Carmel”. Pentru o vreme grupul de credin-
cioşi de acolo s-a adunat într-o locaţie închiriată, însă
în scurtă vreme a cumpărat un teren pentru ediicarea
unui lăcaş de cult. În decembrie 2008, a fost turnată
temelia noii biserici din Giriş, iar în 2009, credincio-
şii baptişti din Sântandrei, împreună cu micul grup
din Giriş, au început lucrările la zidărie, structură şi
acoperiş.
Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a dat ajutor, în-
cât au reuşit să termine şi inisajele noii clădiri. Astfel,
într-un timp record, au fost inalizate toate lucrările
la clădirea Bisericii Baptiste ,,Carmel” din Girişu de
Criş. Ea a fost sinţită pe 6 decembrie 2009.
Credincioşii baptişti din Sântandrei au dat
dovada de mult sacriiciu în construcţia bisericii din
Giriş, participând inanciar, dar şi cu forţa de muncă
la materializarea acestui proiect.
Iată deci, cum cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrarea
duhovnicească a Bisericii Baptiste „Betania” din
Sîntandrei s-a extins şi în satele şi comunele vecine.
Biserica noastră îi este mulţumitoare lui Dunnezeu
pentru tot ajutorul pe care i l-a dat!
Invităm pe această cale pe toţi cititorii să viziteze
şi să se închine în biserica noastră „Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică”21.
* *
*
În localitate sunt şi 14 membri care au îmbrăţişat
religia „Martorii lui Iehova”. Ei nu au casă de rugăciune
în localitate, se deplasează la Oradea pentru serviciile
religioase.
21
Material întocmit de pastorul Cornel Iova