CUPRINS

Argument

Capitolul I: Introducere în etosul localității Deda

1.1 Scurt istoric al localității

1.2 Aspecte sociale: ocupațiile locuitorilor și portul
1.3 Particularități lingvistice

Capitolul II: Șezătoarea și claca

2.1 Șezătoarea- aspecte teoretice generale

2.2 Funcțiile șezătorii
2.3 Gazda șezătorii
2.4 Practici în șezătoare

Capitolul III: Descrierea obiceiurilor de iarnă și din ciclul vieții

3.1 Obiceiuri de iarnă-proveniență și caracteristici

3.2 Colindatul-un ritual complex
3.3 Nașterea, nunta, înmormântarea

Capitolul IV Aspecte didactice și metodice

4.1 Metoda proiectului

4.2 Avantajele motedei proiectului
4.3 Proiecte realizate
4.4 Cercul tradițional-Mai aproape de satul meu
4.5 Corpus de texte culese și propuse spre a fi valorificate în cadrul obționalului

Concluzii

Bibliografie

Anexele lucrării

Lista informatorilor
Glosar
Fotografii

1
 ARGUMENT

Lucrarea de față, având titlul Valori folclorice prin intermediul orelor de Limba
și literatura română, Valea Murșului Superior-comuna Deda, este rodul unor
sentimente deosebite față de satul natal, care își profund amprenta asupra firii umane,
căci în acest spațiu omul simte din plin pulsația vieții în anii copilăriei. Este, astfel rodul
dragoste și al respectului față de oamenii comunei Deda, precum și al cercetării
amănunțite a obiceiurilor, efectuată pe teren, precedată de o informare adecvată din
lucrările de specialitate.
Cercetările de teren au urmărit descoperirea, descrierea și valorificarea
obiceiurilor specifice comunei Deda, unele foarte vechi, păstrate doar în sufletele
locuitorilor mai vârstnici și depănate cu nostalgie, altele mai noi practicate și astăzi.
De asemenea, elevii noștri provin din mediul rural, iar ei trebuie ajutați să
înțeleagă faptul că lume lor este specială, că obiceiurile sunt frumoase atâta timp cât
sunt vii, că tradiția trebuie respectată și dusă mai departe cu mândrie, fiindcă este o
comoară.
Lucrarea de față este structurată în patru capitole. Capitolul întâi surprinde o
introducere în etosul localității comunei Deda, sub aspectul așezării, a cadrului istoric și
lingvistic. De asemena, am amintit ocupațiile locuitorilor, precum și câteva elemente
din, portul și viața acestora.
Următorul capitol este dedicat șezătorii, prezentată întâi sub aspect teoretic, apoi
am avut în vedere funcțiile, gazda și practicile din șezătoare.
Capitolul al treilea urmărește descrierea obiceiurilor de iarnă, cu proveniență și
caracteristicile nobile ale acestora, respectiv sunt descrise tradițiile și obiceiurile vieții:
naștere, nuntă, înmormântare. Materialul prezentat în acest capitol cât și cel al
capitolului al doilea, au fost culese de la oamenii din comună pe care i-am chestionat
întro serie de întâlniri individuale sau în grupuri mici pe parcursul anilor 2018-2020.
Capitolul IV este dedicat aspectelor metodice și didactice, fiind prezentată
metoda proiectelor din perspectivă teoretică, dar și practică. Sunt prezentate trei proiecte
diidactice derulate pe parcursul cercetării, proiecte care urmăresc implicarea elevilor în
actițități tradiționale cu caracter practic pentru a-i determina să ducă mai departe tradiția
locului. De asemenea, este prezentată o propunere de opțional, respectiv Cercul
tradițional – Mai aproape de satul meu..., prin care se urmărește implicarea elevilor în

2
activități folclorice specifice comunei Deda și împrejurimilor, pentru asimilarea și
promovarea valorolor tradiționale locale.
Cunoașterea acestor obiceiuri relevă specificul vieții locale în desfășurarea ei,
precum evoluția colectivității umane din comuna respectivă. În cercetarea de față, mi-
am propus explorarea înțelesurilor profunde a acestor datini și am urmărit dezvoltarea
unor arheotipuri, care dau înțelesul fenomenelor de cultură populară și energie
creatoare.
Surprinse chiar în desfășurarea lor concretă, ele oferă date despre viața spirituală
și arta populară specifice zonei cercetate, lăsând și o portiță către viitor.
Creațiile populare deopotrivă materiale și spiritauale, ale locuitorilor comunei
Deda sunt pe măsura frumuseții cadrului natural în care se situează această așezare.
În adunarea datelor pentru tema aleasă am recurs atât la cercetarea indirectă cât
și la cea directă. Cercetarea indirectă s-a realizat prin parcurgerea și consultarea unor
lucrări de specialitate, iar cea directă s-a desfășurat pe teren, unde prin intermediul
convorbirii am obținut date cu ajutorul cărora am reconstituit experiențe personale,
legate de tema lucrării.
Aspectele surprinse cu ocazia obiceiurilor și tradițiilor populare ale dedenilor,
bistrenilor, filenilor și cuieșdenilor dovedesc că ei au fost și sunt păstrători și creatori de
frumos. Gospodari harnici din tată în fiu, ei transmit și generațiilor viitoare dragostea
pentru adevăratele valori materiale și spirituale ale zonei în care trăiesc.

3
 INTRODUCERE ÎN ETOSUL COMUNEI DEDA

1.1 Scurt istoric al localității

„Deda nu numai că este unul din satele cele mai vechi ale regiunii, dar, totodată,
este și unul dintre cele mai frumoase. De pe terasa de deasupra lui, despărțită de sat prin
coasta numită Dealul Popii, se deschide o panoramă dintre cele mai largi și mai variate.
Privind spre stânga, cu fața spre Mureș, vezi înspre răsărit Valea Mureșului, pregătindu-
se să iasă din defileu, spinările ultimelelor dealuri coborându-se încovoiate până la
marginea râului, având înfățișarea unor mari balauri coborâți să se adape. Spre nord-est
ți se arată în toată măreția și amploarea lui, Muntele Scaunul Domnului(1380m) - un fel
de Retezat al regiunii – înconjurat de aceeași legendă ca și vechiul Olimp al Eladei –
locul unde Dumnezeu judecă lumea- , care domină toate întinderile.”1 Sunt câteva
impresii ale cărturarului Vasile Netea, fiu al satului și unul dintre cei mai renumiți
istorici care s-au ocupat aproape exclusiv de istoria Transilvaniei.
,,Comuna Deda este așezată într-o mică luncă a Mureșului, situată la gura
defileului Toplița-Deda, acolo unde Mureșul iese victorios din marea bătălie asupra
munților făurindu-și albia multiseculară între Munții Călimani și Munții Gurghiului,
localitatea Deda, cu satele ei oferă momentul de odihnă binemeritată, locuitorii dându-i
bogăția spirituală și materială prin grija pentru lucrul pământului, păstrarea tradițiilor
strămoșești și continuitatea spirituală.”2
Comuna Deda se află în partea de nord-est a județului Mureș, la poalele
Călimanilor, în poarta defileului Deda-Toplița, pe DN 15 fiind un nod feroviar
important, tât pe calea ferată cât și pe drumurile județene și naționale. În componența sa
are următoarele localități: Deda, ca centru de comună, Bistra Mureșului(Deda
Bistra,cum era numită în trecut), Filea și Petriș.
Poveștile întâlnite în comuna Deda dau viață unor amintiri ce sunt mereu actuale
în mintea celor trecuți de a doua tinerețe. Amintiri vii ale vremurilor trecute gata să îți
dea în detaliu tot ceea ce vremurile au așternut pe acest pământ. Se distinge ca fiind cea
mai importantă comunitate de pe Valea Mureșului Superior. Un ținut mirific și
binecuvântat de Dumnezeu, o zonă plină de farmec, peisaje rar întâlnite, unde Mureșul
duce cu el frumusețea locurilor, a oamenilor pe care îi întâlnește în cale, cu apele sale
blânde și răcoriroare, cântate de poeți anonimi:
,,Mureș, apă curgătoare,
Face-te-ai povestitoare,

4
Să vorbesc, Mureș, cu tine,
Să-mi întreb mândra de vine!”
Pentru noi, cei născuți aici pe aceste meleaguri, Deda reprezintă raiul copilăriei,
locul împlinirilor, nostalgia amintirilor și a visurilor, bucuria tinereții. Satul natal devine
un punct de reper, un loc din care pleci cu regret, strângere de inimă și dorința de a-ți
depăși limitele, dar te întorci cu bucuria regăsirii celor dragi și cu dorința de a le
împărtăși din pre plinul experiențelor tale.
Copilăria în mediul rural este una binecuvântată.Atunci ești impregnat
inconștient cu valori spirituale autentice: cinstea, respectul, dragostea pentru muncă și
grija pentru tot ce ține de buna rânduială a lucrurilor. Obiceiurile tradiționale intră în
firescul lucrurilor pentru copilul de la țară, devenind amintiri pentru adultul care
părăsește lumea satului. În acest spațiu al satului natal descoperi și redescoperi valori
simple, dar temeinice, care trebuie să guverneze viața fiecărui om.
Relieful comunei Deda este dat de localizarea sa ,,la capătul estic al Depresiunii
Deda- Vălenii de Mureș, zonă de contact dintre munții vulcanici și Subcarpații
Reghinului. Teritoriul comunei cuprinde zonele restrânse ale platourilor vulcanice din
cele două masive Călimani și Gurghiu, zona de ieșire a Mureșului din defileu și intrarea
lui în luncă pe cursul mijlociu.”pag 9
Deda are teren favorabil culturilor de cereale, grâu, porumb, secară, orz, plante
tehnice, cartofi, sfeclă furajeră, legume, zona fiind propice în special creșterii
animalelor, iar exploatarea și prelucrarea lemnului a fost una din principalele ocupații
ale locuitorilor din zonă.
”Comuna Deda se încadrează în sectorul climatic continental-moderat de dealuri
și munte cu unele diferențieri climatice datorate maselor de aer cald cu deplasare vestică
și nord – vestică și circulației aerului dinspre nord-est prin Defileul Mureșului.”ibidem
pag 11Locuitorii comunei Deda sunt obișnuiți cu verile călduroase și iernile lungi și reci
specifice zonei, valorile medii anuale fiind cuprinse între 6-80C.
Din punct de vedere istoric, stabilirea pe temeiuri documentare, a vechimii
așezărilor rurale este o lucrare oarecum mult mai anevoioasă decât în cazul celor
urbane, câtă vreme documentele păstrate sunt reduse și întâmplătoare, acestea fiind de
fapt și de drept în legătură cu privilegii sau litigii feudale și, numai în cazuri rare, sunt

1. Vasile Netea ,Mureșul superior- vatră de cultură românească,București,Ed.Cuvântul,2006,p.49

2. Claudia Iulia Cheia,Ioan Gh.Buta, Deda în spațiu și timp,Editura Tipomur,2004. Pag 9

5
legate de viața obștească a satelor. Aproape toate numele de localități ce apar în diferite
acte medievale machează numai o anumită dată pe firul istoric al așezării respective și
nicidecum începutul acesteia, care, mai în toate cazurile, se pierd în trecutul îndepărtat.
,,Vechimea ei se pierde în negura vremurilor, în timpurile preistorice, dovadă
fiind numeroasele descoperiri arheologice.”p 17
Numele i-a fost dat de către slavi, aproximativ în secolul al VIII-lea, iar ca
atestare documentară a apărut pentru prima dată în secolul al XIV-lea. Pe parcursul
secolelor, localitatea înregistrează mai multe forme de identificare, după cum urmează:
în 1393, denumirea de Deda e prezentă ca posesie, ceva mai târziu, în anii 1760-1762,
ca Deda, în anul 1824, ca Gyeda, în anul 1850 Dieda, iar în anul 1854 ca Deda.
Localitatea Deda este foarte veche, cu rădăcini adânci în istoria poporului român
și a Văii Mureșului Superior.
Așadar, anul 1393 este data oficială când documentar este amintită și Deda.
Pornind de la toponimicul Deda, unii autori îl consideră de origine slavă, pe
considerentul că din rădăcina adjectivului slav „ded”, având înțelesul de „vechi” , au
derivat sensuri diferite precum „cel bătrân”, „cel care a fost”, „moșul nostru” , „cel care
este strămoșul nostru”, „cel care nu redă calitatea de a aparține unui lucru neînsuflețit, ci
unor ființe umane, unui strămoș care devine comun prin asimilarea etniei sosite mai
târziu”. Toponimicul „ded”apare în mai multe părți ale Transilvaniei și Banatului.
Deda nu a fost exclusă de la istoria zbuciumată a poporului român. La toate
evenimentele istoriei au participat și oameni din comună. Mulți au căzut la datorie în
cele două războaie mondiale.
De asemenea, o delegație din Deda a luat parte la Marea Unire de la Alba Iulia,
la 1 Decembrie 1918, participanții având de suferit pentru simplul motiv că au fost
prezenți la Alba Iulia.
Învățământul românesc din Deda a fost atestat documentar în anul 1750,
cursurile având loc în tinda bisericii, iar rolul de învățător a fost deținut de preotul
satului sau cantorul bisericesc. Un învățământ, neorganizat se leagă de mănăstirea de pe
Valea Bistrei, făcut ocazional de călugării moldoveni care slujeau, și care și-au încetat
activitatea în urma incendierii mănăstirii de trupele austriece.

3.Ibidem

6
 În anul 1843, s-a dat în folosință noua biserică de lemn, din Deda, iar orele de
curs se țineau în tinda mai încăpătoare a noului așezământ bisericesc. Cursurile s-au
derulat aici până în 1904, când a fost construită o clădire specială pentru școală, cu săli
de clasă și o locuință amenajată pentru învățător.
Principalul dascăl al școlii dedene a fost pentru multă vreme preotul. Abia din
1850 pregătirea școlarilor a fost asigurată de dascăli calificați. Baza materială a școlilor
era destul de sărăcăcioasă. Din cercetările făcute în arhiva parohiei din Deda reiese că
școala dedeană avea o sală de clasă în care existau trei materiale didactice : „una tablă
neagră de perete, procurată din lada(fondul) bisericii, la prețul de 3 florini și 60 cr., un
glob pământesc, donație, la prețul de 12 florini, una mapă a Transilvaniei, cumpărată
din lada bisericii la prețul de 5 florini și 80 cr.” Manualele școlare au fost rarități, lipsa
lor făcându-se mereu simțită.
Deda nu este numai istorie și locuri, pe aceste meleaguri au văzut lumina zilei o
serie de personalități ale culturii române: Teodor Ceontea, Andrei Ghidiu, Vasile Netea,
Aurelian I.Borșeanu, Pavel Tornea, Ion Vlasiu, care nu este născut în comuna Deda, dar
o bună parte din viața sa și-a petrecut-o pe aceste meleaguri, la casa din Bistra
Mureșului. Toți au contribuit la istoria neamului și a învățământului românesc.
Astăzi, liceul din Deda poartă numele marelui cărturar Vasile Netea, fiul al satului și cel
mai mare istoric român.
Deda este acel loc binecuvântat unde dedeni, bistrenii, filenii și cuieșdenii
îmbină armonios frumusețea locurilor cu hărnicia și bunătatea cu tradițiile sănătoase de
cultură și port popular pe care le etalează cu ocazia sărbătorilor de suflet creștinesc.
Primăria comunei Deda desfășoară numeroase colaborări zonale, naționale și chiar
internaționale în vederea promovării valorilor culturale dar și a dezvoltării comunei.
Un moment de o mare însemnătate l-a reprezentat primirea distincției de „Sat Cultural
al României” în urma participării la competiția-program „Satele Culturale ale
României,” ediția a IV-a, organizată de AFSR-Asociația „Cele mai frumoase sate din
România” și Muzeul „Dimitrie Gusti”din București în data de 28 mai 2017. Tot la acest
eveniment Ansamblul Comunei Deda a primit distincția de „Comoară a României ”

7
1.2 Aspecte sociale: ocupațiile locuitorilor și portul popular
Petrec o parte din viața mea, în comunitatea școlii, interacționând cu elevii,
părinții și reprezentanții comunității locale. Pot să afirm că sunt oameni calzi, primitori,
iar frumusețea zonei atrage privirea multor turiști, care rămân impresionați nu numai de
peisajul încântător, ci și de așezările omenești întâlnite în cale. Oamenii acestor
meleaguri sunt păstrătorii unor tradiții de o certă originalitate și acuratețe.
Principalele ocupați ale locuitorilor au fost: agricultura, creșterea animalelor,
precum și exploatarea lemnului de pe Valea Bistrei și alte văi mai apropiate.
Păstoritul se făcea prin Munții Călimani, unde în fiecare vară se întemeiau zeci
de stâni cu mii de oi. Turmele coborau în sat, toamna pentru iernat. Ciobanii sunt
oameni umblați, știu multe deși nu au multă carte, își îndrăgesc oile, sunt glumeți și știu
a doini din fluier. Ei sunt cei care stau de strajă munților, pe timp de vară, iar Dumnezeu
e mai aproape de ei. În perioada cât ciobanii erau în munte așteptau cu drag să
primească câte un obiect, de la o persoană dragă. Așa au lut naștere următoarele versuri:
Poruncitu-mi-o badea
De la oi din Râmetea
Să-i fac țol,perină nouă,
Că demult doarme pe rouă.
Să-i fac țol și perinuță
Că demult doarme pe frunză.
Cu capu pe mușuroi
Cu fluierul catre oi.
Io-napoi i-am poruncit,
Să nu fie necăjit
Că-i fac țol,perină nouă,
Să nu mai doarmă pe rouă.
Încă din perioada interbelică exploatarea și industrializarea lemnului au ridicat
faima oamenilor din Bistra Mureșului, perioadă care s-a întins până la nivelul anilor
1995-1996. Aceasta spusă tineretului pare de domeniul trecutului, însă păstrată în
sufletul oamenilor mai învărsta, care își amintesc cu înflacarare o pagină din lume lor
trecută .

8
 Actualmente, lumea se îndreaptă spre ocupații intelectuale și investiții în
anumite îndeletniciri care să le aducă câștiguri bune.
La Bistra Mureșului funcționa una din cele mai mari fabrici de cherestia, care a
mobilizat cea mai mare parte din populație. În fiecare luni dimineața muncitorii din
satele învecinate se îndreptau cu desagii în spate spre Bistra, de unde erau transportați
cu vagonetele spre fundul văilor unde trebuiau să lucreze. Pentru ușurința exploatării
lemnului de pe Valea Bistrei a fost creată o cale ferată forestieră, care ajungea la fundul
Doncii, al Cofului și al Părăului Cald. Premânda(mâncarea) și-o luau de acasă pentru o
săptămână: slănină, brânză, lapte, cartofi, fasole, ouă, făină de porumb. Pentru dormit își
făceau colibe, uneori fără pereți laterali, acoperite cu scoarță de molid, având ca așternut
crengi de brad. Iarna colibele se închideau lateral însă, fumul ere greu de suportat.
Desagii țineau loc de perină, iar căputul(haină groasă) și pieptarele înlocuiau
țolul.
Muncitorii se întorceau acasă abia sâmbăta, stând în sânul familiei numai
duminica și în zilele de sărbatoare. Întreaga muncă se făcea manual, cu securea, țapinul
și ferăstrăul.
„Pe lângă aceste ocupații tradiționale, creșterea animalelor și mai puțin
agricultura a apărut pădurăritul, plutăritul, vânătoarea organizată, muncitori specializați
în debitarea lemnului în gatere, primele bucșe pentru obținerea mangalului, negustori și
precupeți.”Prof Buta
La sfârșitul secolului al XIX-lea autoritățile austro-ungare au început exploatarea
pădurilor în regim necontrolat, fiind perioada când în comună au avut loc primele
transformări.
În această perioadă a început popularizarea zonei cu alte etnii:secui și maghiari,
care erau considerați experți în exploatarea lemnului și evreii, pricepuți în domeniul
comerțului. Pe lângă aceștia și familii de armeni ,precum „Ureche de Păr”cârciumarul
din Deda, porecla dată de oamenii la localul căruia se întâlneau lucrătorii din pădure în
timpul liber sau în sărbători, atrăgând clienți prin vânzările pe datorie.
Plutăritul a fost una dintre cele mai frumoase și periculoase activități din
domeniul forestier. Specialiștii în făurirea și conducerea unei plute s-au dovedit a fi:
bistrenii, filenii și cuieșdenii. Cei mai fideli și mai pricepuți erau filenii, care au rămas
până la sfârșitul perioadei de plutărit pe Mureș. „Dar fileanul tot filean a rămas,un

9
ciufelnic și un șmecher fără pereche”, deoarece noaptea fura câte o plută de la jidani.
Așa au apărut și versurile:
,,Mureșan cu țundra sură
Ziua bea și noapte fură
Ziua bea cu mândrele
Noaptea fură plutele.”
Plutașii s-au dus unul după unul, s-a schimbat albia râului dar a rămas amintirea,
pe care astăzi o mai păstrează Mureșului.

 Portul popular

Costumul popular

Din amintirea unui veac trecut

Și din trecutul altui început,
A dăinuit cu dor și cu alean
Costumul nostru popular.

Dosit în lăzi de zestre,

În pod ori în hambar,
Ne spune o poveste ,
Costumul din Ardeal.

Zadii din stambă neagră,

Cu șipcă-nprejurate
Cusute cu migală
De mâini demult uitate.

Flori gingașe împodobesc

Zadia bătrână,
În culori cuminți vopsite
E firul vechi de lână.

10
Din pânză albă, de casă
Poale și cămeșă aleasă
Șârile și flori mărunte
Cusute ca pe la munte.

Butucași de ață roșie,

Înșirați stau ca la joc.
Mărgeluțe colorate,
Se ivesc din loc în loc.

Brâul tricolor ce încins-a

Trupușor de fată,
Moștenit din steagul care,
Fost-a rupt odată.

Pieptăraș de oaie albă,

Și cu zăgărea,
Și năframă de mătasă,
Cu ciucuri la ea.

Ne încântă iar privirea,

Vechi costum făcut cu har.
El ne este moștenirea,
De bătrâni lăsat în dar.
Din cele mai vechi timpuri materialele din care erau confecționate piesele de
costum popular erau de producție proprie, având la bază cânepa și lâna, fie în culoarea
naturală sau vopsită cu pigmenți naturali. Acesta se păstrează și astăzi și este purtat cu
cinste, atât de către bărbați, copii cât și de către femei în zilele de sărbătoare.
Costumul popular femeiesc conține o serie de particularități sau elemente
definitorii, chiar și între satele aceleași comune. În ultimii 50 de ani au existat
modificări evidente ale acestuia, costumația din zonă suferind modificări esențiale.
Astfel, de la cătrința veche s-a ajuns la zadia înflorată și apoi la cea țesută cu fir

11
auriu sau argintiu. Au existat cazuri când fetele mai înstărite purtau fota, dintr-o singură
bucată care se îndoia pe lângă corp, asemenea vestimentației moldovenești, dar mai
bogată în ornamente.
În funcție de vârstă există o diferențiere și anume, costumul celor tineri este mai
plin de culoare și strălucire, cu mai multe accesorii decât cel al persoanelor mai învârstă.
În trecut îmbrăcămintea femeilor era compusă din cămașă cu gura la spate, cu
mâneca largă până jos, legată la cot printr-o petea sau pânză cusută după încrețirea
pânzei cămășii, deasupra petelei erau șârele(ornamentele), care în zona pieptului erau
mai bogate, iar la capătul mânecii se punea șipca(dantela). Cămașa de pânză avea de la
mijloc poale lungi până la opinci. În partea din față a poalelor se punea șurțul de
culoare neagră legat cu baieră (ață de lână), iar în spate se purta o cătrință țesută.
Cătrințele erau de o frumusețe rară, de culoare albastru-închis, cu marginea roșu
și galben, iar în partea de jos avea pe orizontală cinci modele, din care cel de al treilea
era mai mare și unic ca țesătură, celelalte fiind în mod simetric, de o parte și de alta a
modelului central, două câte două. Lâna folosită pentru confecționarea cătrințelor avea
următoarele culori: galben, roșu, verde, portocaliu, alb. În timp cătrinței i s-au adăugat
fluturii(paietele) și sârma strălucitoare depărtându-le de autenticitate. Pentru sezonul de
iarnă, se folosea pieptarul scurt cu deschidere în dreapta prin nasturi și cojocul.
Fetele nu purtau cătrință, ele având un șurț înflorat. Din cătrință au luat naștere
„zadiile cu trup vânăt și cămașa cu cipag,” care s-a pierdut în negura anilor.(prof Buta
Ioan)
Pentru cap se folosea un ștergar alb cusut cu roșu sau țesut tot cu aceiași culoare,
cu care se învelea capul.
După anul 1918, în zonă au apărut și alte podoabe ale costumului popular
precum: năframa cu ciucuri, zadiile țesute și salba cu bani, în special de argint.
În zilele noastre, femeia sau tânăra din Deda poartă năframă de culoare bej, maro
sau neagră, din tergal, culoarea închisă fiind în concordanță cu vârsta femeii. În zilele de
sărbătoare se poartă năframa de mătase cu ciucuri de nuanță bej-crem, dar influiența
oreșănească a adus multe modificări în elementul decorativ stricându-i autenticitatea.
Portul bărbătesc varia în funcție de anotimp. Am aflat de la informatori că în

12
timpul verii bărbații purtau izmene de cânepă, pantaloni de cânepă, cămașă din același
material, umblau mai mult desculți decât încălțați, iar când se încălțau foloseau opinca
prinsă de gleznă cu nojiță confecționată din păr de capră, iar pe cap purtau
colopul(pălăria) de paie. Cămașa era scurtă până la brâu, cu mânecă strâmtă, țesută în
patru ițe. Peste cămașă purtau o curea lată din piele, mai lată sau mai îngustă, după
vârstă, în care de obicei țineau documentele, tutunul și pipa, iar de ea era legat cuțitul.
Pe timp de iarnă foloseau cușma și pieptarul confecționate din piele de miel. La
această costumație se mai adăuga pieptarul scurt, înfundat fără mâneci, având cusut pe
el câteva pene de culoare roșie, care treptat a devenit mai lung, legându-se de el câțiva
cănaci și care poartă numele de ,,pieptar cu cănaci.” De asemenea au îmbracat: cojocul
alb fără cusătură, sumanul lung făcut cu împletitură de lână, cioarecii albi, obielele din
pănură vârâte în opinci și înfășurate pe picior, strânse cu ajutorul nojițelor și mănușile
cu un deget sau cinci degete care erau confecționate din lână.
În zonă, mai ales în zilele de sărbători cu joc se foloseau zurgălăii, care erau
prinși de pantalon sau cizmă între gleznă și genunchi. În perioada de sărbătoare se
îmbrăcau cu tot ce aveau mai frumos.
În zilele de sărbătoare, îmbrăcați în straie naționale când se întălnesc la biserică
sau la evenimentele satului ai impresia că vezi niște prinți și prințese din alte lumi.
Pentru conservarea, păstrarea și promovarea obiectelor tradiționale, transmiterea
valorilor locale tradiționale despre cei care au fost și vor fi, în Deda există Muzeul
Etnografic, care cuprinde obiecte de o valoare deosebită donate de săteni,
adunate de primărie și restaurate cu grijă și migală de mâini pricepute. Încăperile sunt
amenajate și dotate astfel încât să poată fi locuite. Aici se găsesc obiecte de
îmbrăcăminte, obiecte folosite în activitățile zilnice de odinioară, obiecte de uz casnic și
poze vechi.
1.3 Particulartăți lingvistice
Locuitorii comunei vorbesc graiul ardelenesc. În lexicul locuitorilor se mențin
cuvinte de origine slavă. Însăși numele comunei este slav, însemnând sat vechi.
Majoritatea cuvintelor sunt din timpurile străvechi ale conviețuirii elementului daco-
român cu cel slav, iar unele de proveniență mai nouă datează din perioada revoluției de
la 1848.

13
 Cea mai mare parte a cuvintelor din graiul local fac parte din fondul principal de
cuvinte.
Influiența slavă a fost cea mai puternică dintre toate influiențele din exterior pe
care le-a suferit limba română de-a lungul veacurilor.
În lexicul folosit în vorbirea locală întâlnim și cuvinte de origine maghiară. Cele
mai folosite sunt: nădragi-pantaloni, stăluș-tâmplar, șârep-țiglă, uioș-veston, harapău-
clește, ceteră-vioară, boldă-prăvălie etc.
,,Unele elemente lexicale sunt de origine franceză și au fost preluate din limba
maghiară : cafei, canapei, parapleu, iar altele provin din latină, dar au fost preluate prin
filieră maghiară : număruș, răștanție, rețept etc.”pag 131
,,În comună mai există unele cuvinte care probabil provin din bulgară și altele
din cea sârbă-croată: a trudi – a munci din greu, stog și claie – grămadă de nutreț, snop
– legătură de spice de grâu, sucală – denumire dată instrumentului de bobinat firul în
vederea țesutului, țeze - țeavă din lemn pe care se bobinează firul, gredină – livadă pe
lângă casă, coteț - adăpost pentru porci și păsări etc.”pag 132
Cultura reprezintă ,,totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire,
ca rezultat al îndelungatei practici social-istorice.” Creația umană este o creație de valori
la care ia parte iscusința minții omenești pentru realizarea bunurilor materiale și
spirituale.
Pe aceste frumoase meleaguri, acești oameni aprigi au știut să-și facă viața
frumoasă, chiar dacă de multe ori istoria le-a fost ostilă au creat valori spirituale și-au
păstrat cu sfințenie tradițiile moștenite.

Bvnvb

14
 CAP.II ȘEZĂTOAREA ȘI CLACA

2.1 Șezătoarea-aspecte teoretice generale

„Românii tot români vor rămâne și vor dovedi că sunt români prin limba lor,
prin tradițiile lor, prin obiceiurile lor și chiar prin giocurile lor.”18
„Obiceiurile folclorice sunt minunate manifestări ale legăturii dintre om și natura
înconjurătoare, oglinda vie a realității sociale dintr-o anumită perioadă. Ele formează
un sistem de relații complexe, un sistem corelat cu viața omului ca celulă fundamentală
a societății noastre tradiționale, cu viața comunităților mai mici sau mai mari, locale sau
regionale.
Obiceiurile sunt frânturi din spiritualitatea neamului omenesc, străbunii noștri le-
au păstrat cu sfințenie și le-au lăsat mai departe urmașilor.”19
Acestea au contribuit întotdeauna la închegarea unei colectivități, la păstrarea
formelor tradiționale de viață. Ele au o formă de manifestare complexă, astfel încât sunt
greu de diferențiat elementele ce își au originea în credințele superstițioase sau în
cunoștințele empirice ale lumii și sunt „legi nescrise, care reglează mecanismele socio-
culturale, psihice, deprinderile artistice, reliefurile conceptuale.”20
Schimbările petrecute în satele românești în ultimele decenii au dus la eliminarea
unor obiceiuri străvechi din viața comunității sătești. Renunțarea la portul tradițional și
înlocuirea lui cu haine de oraș, organizarea petrecerilor ca la oraș, în locul jocurilor
tradiționale, renunțarea la vechile obiceiuri legate de muncile agricole și de sărbătorile
tradiționale sărăcesc patrimoniul cultural al satului românesc. Unele din aceste obiceiuri
străvechi au rămas doar în amintirea trecutului.
Obiceiurile au caracter normativ: „ele se instituie în veritabile reguli de
conviețuire socială, în depozitare ale codurilor morale ale colectivității.”21
Obiceiurile au caracter repetitiv: „sunt acte sociale infinit repetate.”
Comunitățile tradiționale au o „puternică tendință de a păstra obiceiurile,
tendință care exercită o acțiune coercitivă asupra individului.”22

18
Vasile Alecsandri, Românii și poezia lor, București 1966.
19
Nicolae Bot, Șezătoarea în zona Năsăudului, în Anuarul Muzeului Etnografic alTransilvaniei pe anii
1965-1967, Cluj, 1969, p.6.
20
Ion Șeuleanu, Nunta în Transilvania- în contextul nupțial românesc, București, Ed. Viitorul românesc,
2000, p.11.
21
Ibidem, p.11.

15
 Indiferent de tipul obiceiului, de zona în care acesta se manifesta, se credea cu
sfințenie în el și se respecta.
„În cultura tradițională, comunicarea între om și natură se făcea la nivelul
miturilor și riturilor. Iar pe planul social concret, raporturile de schimb se stabileau la
nivelul obiceiurilor, al normelor de comportare, [...], între indivizii aceluiași grup social
și între grupuri sociale diferite.”23
Șezătoarea este un obicei care se mai practică si astăzi ,,însă, mai demult se
organizau mai multe șezători și era tare fain.” informator...
Definiții ale șezătorii sunt diverse. Nicolae Bot, spre exemplu, caracterizează
șezătoarea ca pe o „adunare restrânsă în serile lungi de toamnă și iarnă, la care participă,
în funcție de natura sa fete, femei, bărbați si feciori.”24
Viața satului românesc este condiționată de anotimpurile anului. Când roadele
pământului erau strânse, când nopțile lungi se lăsau peste sat, începeau șezătorile. În
unele regiuni era numită și furcărie, habă, habără sau sideancă. Cu această ocazie își
dădeau mâna hărnicia cu cântecele și glumele, fetele cu băieții, poveștile vechi cu cele
noi. Aici s-au născut jocuri și strigături, proverbe și zicători: „Șezătoarea care se mai
numește și furcă, furcărie, torcărie, [...] se deosebește de clacă prin faptul că, la acestea
lucrează fetele si nevestele întrunite la o casă sau într-un loc, fiecare pentru sine, având
drept scop mai ales ca să dea prilej celor bătrâni de vorbă și celor tineri de petrecere.”25
Pe lângă preocuparea de a lucra pentru a-și asigura îmbrăcămintea, tinerii aveau
astfel ocazia de a lega prietenii, de a se distra și mai apoi de a-și uni destinele.
Un studiu relevant privind evoluția șezătorii, îl reprezintă lucrarea domunului
Nicolae Bot, Șezătoarea în zona Năsăudului, publicată în Anuarul Muzeului Etnografic
al Transilvaniei, pe anii 1965-1967, la Cluj, în anul 1969. Acesta se bazează, după cum
însuși mărturisește autorul, pe informații culese în noiembrie 1966.
Studiul aferent este unul amplu și cuprinde amănunte despre modul de
desfășurare al șezătorii, începând cu definiția amintită, urmând apoi o serie de amănunte
despre modul de desfășurare al șezătorii, perioada în care începeau acestea.

22 Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, Ed. Didctică și pedagogică, 1967,
p.137.
23 Mihai Pop, Obiceiuri traditionale românești, București, Ed. Univers, 1999, p.8.
24 Nicolae Bot, Op. cit., p.1.
25 Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, București, Ed. Saeculum, I. O., 1998.
26 Nicolae Bot, Op. cit., p.2.

16
 Gazda șezătorii se alegea în funcție de spațiul pe care îl avea și în funcție de
vecinătăți. În unele localități era răsplătită cu bunuri materiale sau cu participarea la
muncă.

De asemenea, este amintită funcția șezătorii în ceea ce privește legarea unor

relații, care se finalizau prin căsătorie: „Scopul șezătorii este acela de a se distra tinerii,
de a se întâlni doi cu doi.”27
În șezătoare se spuneau povești, se cânta, se rosteau ghicitori sau chiar se
pregătea repertoriul de colinde, în Postul Crăciunului, îndeosebi.
În general, șezătorile erau mixte, formate din fete, neveste, femei bătrâne și
feciori. Astfel, fetele tinere aveau prilejul să învețe multe lucruri de la cele mai în vârstă,
care erau deja inițiate în lucru.
2.2 Funcțiile șezătorii
Șezătoarea avea în primul rând scop economic, pentru că acolo aveau loc
activități legate de confecționarea îmbrăcămintei, prelucrarea lânii și a cânepii.
O altă funcție a șezătorii este cea socială, de comunicare. Tinerii socializau, se
împrieteneau, își găseau ursita/ursitul. Dumitru Cristian Amzăr dezvoltă această funcție
în studiul său: „Aici sunt auzite toate evenimentele zilei și chiar ale nopții – atât din
satul propriu, cât și din cele învecinate – discutate, completate, uneori și rectificate,
astfel încât, pe bună dreptate, se poate afirma că șezătoarea reprezintă în viața satului
cea mai bună agenție de știri.”28
Funcția magică era nelipsită, fetele invocând reușita prin chemarea feciorilor.
„Cum una dintre preocupările fundamentale ale fetelor la șezătoare, frecventă și
în practicile magice, era aducerea feciorilor, credem că urme ale vechiului repertoriu
ritual pot fi găsite în cântecele cu această temă, păstrate până azi.”29
În lumea satului, fiecare lucru se făcea la timpul lui, totul se desfășura după un
program bine stabilit.
Șezătoarea începea după terminarea muncilor agricole de toamnă, în apropierea
Postului Crăciunului, când nopțile începeau să crească iar zilele se micșorau și țineau
până la sfârșitul Postului Mare. Șezătoarea se organiza în zilele de luni, miercuri și joi,
celelalte zile fiind oprite. Niciodată nu se lucra marți seara ,,fiindcă umbla Marțolea și

27 Ibidem, p. 5.
28 Dumitru Cristian Amzăr, Studii etno-sociologice, Ediție îngrijită de Dora Mezdrea și Dinu D. Amzăr,
ClujNapoca, Ed. Eikon, 2013, p.375.
29 Nicolae Bot, Op. cit., p.9.

17
era mare bai dacă te prindea lucrând.”(informator Florea Valeria)

2.3 Gazda șezătorii

În comuna Deda, șezătoarea era o adunare de fete, femei, tinere și bătrâne, la
care participau neapărat și feciori. Ea era organizată pe bază de vecinătate și prietenie.
În satele aparținătoare comunei Deda , comună relativ mare cu sate care mai de
care mai înfloritoare, au existat mai multe șezători. De exemplu, în Bistra Mureșului
pentru ca fetele și nevestele să nu fie prea departe de casă; erau șezători la Civuca lui
Vlasa, la Carolina lui Manailă, la Marea Sâpului, la Victoria lui Valer, la Valeria lui
Mihailă a Cucului, iar pe Vale Pietrișului cele mai vestite șezători se țineau la Victoria
Fîsului, la Maxîm al lui Vlaic, a Mihăilă al lui Vlăican, la Tamba Picului, la Bendreș al
lui Cocen, la Genucu de la moară. Femeile mai în vârstă își aduc aminte cu nostalgie de
anii tinereții, când abia așteptau să se încheie muncile câmpului, să înceapă vremea
șezătorilor. Se alegea gazda unde trebuia să fie șezătoarea, familiile acestea dispunând
de încăperi mai mari, pentru a permite organizarea jocurilor, dar și pentru a garanta
moralitatea șezătorii.
Pe aceste considerente, oamenii care îndeplineau rolul de gazde, erau dintre
aceia bine-văzuți în sat, primitori, care apreciau tinerii. Ei trebuiau să dețină încăperi
mari, pentru a nu deranja gazda sau vecinii: „Gazda de șezătoare trebuia să accepte
acest rol și să aibă o cameră încăpătoare. De numeroase ori, purtarea sa bună și a
familiei era o garanție pentru ca părinții să-și lase fetele în șezătoare.”30
Numărul participanților era diferit, de la o șezătoare la alta, în funcție de
numărul fetelor și a nevestelor din partea respectivă de sat. Nu se obișnuia să se
organizeze șezători speciale pentru fete sau neveste, se adunau ,,laolaltă în șezătoare
neamurile și vecinele, indiferent de vârstă.”informatoare...
Feciorii mergeau în șezătoare numai după împlinirea vârste de 18 ani, când
erau destul de mari ca să nu ,,șie batjocoriți.”
Uneori rolul de gazdă și-l asumau chiar părinții unei fete, pentru a supraveghea
șezătoarea.

18
2.4 Practici în șezătoare
Lucrul în șezătoare era aspectul determinant. Portul popular fiind specific
locuitorilor din mediul rural, majoritatea pieselor acestuia erau confecționate în casă.
Primăvara, după ce se tundeau oile, lâna era spălată, scărmânată și pregătită pentru tors.
Astfel, femeile și fetele torceau lâna în șezătoare, care mai apoi era țesută și croșetată.
Seara, începând cu orele 19.00-19.30 fetele și nevestele se adunau la gazdă,
aducându-și de lucru. De obicei gazda avea stative (război) de țesut, celelalte torceau
lâna, făceau ițe, depănau, pieptănau cânepa, împleteau ciorapi, făceau șipcă (dantelă)
sau coseau frumoase motive populare, pentru viitoarele costume naționale.
După trecerea sărbătorilor de iarnă, începeau să lucreze la cânepă și bumbac,
pentru confecționarea cămeșilor și a poalelor pentru Paște. Tot cu acest prilej, acestea
lucrau funduri de perină și pânzături. De pe acum se pregăteau hainele noi pentru
Sfintele Sărbători și cusăturile cu care își împodobesc casa. În timp ce lucrul înainta,
fetele depănau povești, glumeau, spuneau ghicitori și cântau până veneau feciorii, nicio
șezătoare din sat nu rămânea fără feciori. Ei se organizau în grupuri și umblau de la o
șezătoare la alta și rămâneau acolo unde le era mai drag, adică pe lângă mândruțele pe
care le îndrăgeau, să se cunoască mai bine.
În șezătoare femeile și fetele aveau ocazia să arate frumusețea furcilor de tors, cu
motive geometrice variate și liber incizate. Furcile de tors erau confecționate din lemn
de alun, plop și brad, de ciobani în timpil văratului. Fiecare furcă de tors având povestea
ei de dragoste, iar în varietatea formei și ornamenticii furcilor de tors se oglindea
bucuria de viață și voiciunea flăcăilor de la munte. Așa am aflat că ,,bărbatul căruia îi
era dragă nevasta, îi facea furcă frumoasă și trebuia avut mare grijă de ie, nu era bine s-
o împrumuți și nici s-o pui pe foc, trebuia ținută după ușă sau la grindă, cu tot cu
caier.,,informator.
Șezătoarea oferea un bun prilej de a pune satul la cale, judecându-se toate
evenimentele petrecute în cadrul comunității, toate având rostul de a crea o atmosferă
destinsă. Aici se spuneau și legendele locului. Astfel, am aflat de la Victoria Fâsului de
pe Valea Pietrișului una dintre cele mai frumoase legende a locului: ,,Dumnezeu a
rânduit cerurile și pământul, a creat animalele, planetele și oamenii și a binecuvântat
totul cu frumusețe. Mulțumit, dar și obosit de toate facerile din cele șase zile, Dumezeu
a căutat un loc unde să se odihnească și de unde să-și privească creația . Legenda spue
că a ales un munte înalt din partea locului, pe care l-a retezat și s-a așezat pe acest loc

19
și a privit în jur binecuvântând. Așa s-a născut Scaunul Domnului,care și azi aduce
binecuvântare asupra locurilor de aici.”
Tot în timpul șezătorilor femeile mai învârsta povesteau fetelor și tinerelor
neveste despre judecata bătrânilor înțelepți ai satului, care făceau judecată dreaptă: ,,era
mare rușine să te desparți, mergeai la bătrânii satului să le spuneai necazu și să le ceri
ajutor, să te împace cu boreasa sau bărbatul, iar de cele mai multe ori mergeau acasă
mulțămiți de judecata făcută, că mergeau împăcați. Era mai bine, fiecare știa de rușine și
asculta de cei bătrâni. Acuma nu mai merge nimeni la judecata bătrânilor și nu-i bine.”
Informator Victoria Fodor Demian
Ca la orice șezătoare, o preocupare importantă a fetelor era aducerea feciorilor,
care umblau în grup, de la o șezătoare la alta. Pentru aducerea feciorilor la șezătoarea
lor, fetele foloseau practici magice, executate în grup sau individual, sub îndrumarea
unei femei mai bătrâne, care cunoștea bine repertoriul. Cel mai des folosit
era ,,Aducerea feciorilor cu sita ”: două fete așezate în mijlocul camerei, spate in spate,
la o distanță de 2-3metri, rostogoleau printre picioarele lor, de la una la alta, o sită. Cea
care dădea drumul la sită, spunea: ,,Să vie,să vie,cine să vie?”, iar cealaltă ,care urma să
prindă sita, punea: ,,Grigore să vie, Vasile să vie”, dacă sita era prinsă, celelalte fete
răspundeau în cor: ,,Să vie Grigore, să vie Vasile”. Dacă nu prindeau sita,
spuneau : ,,Nu vine, că-i la pădure, la lucru ”.Informator...
Când ajungeau feciorii în șezătoare, lucrul se mai domolea și era multă veselie
și bucurie. Feciorii se apropiau de fete și le ridicau caierele pe furca, spunîndu-
le ,,cânepa să crească în sus iar cosița fetei în jos” sau luau fusul fetei și-l duceau afară,
iar fata trebuia să iasă la plată (la sărutat), daca nu ieșea feciorul îi rășchia firul de fuior
sau lână ce era pe fus, pe gard. informator
În șezătoare, fetele își dovedeau îndemânarea, iar feciorii își alegeau viitoarele
mirese, după purtarea și hărnicia lor. Ca să afle care fată se mărită mai repede și cu cine,
feciorii faceau jocul ,,bărdăuța”: doi feciori furau fuior din furca fetei, faceau din el un
cerc și-l așezau pe o bucată de scândură, uneori jos în mijlocul încăperii unde avea loc
șezatorea deoarece pe jos era lut. Cercul reprezenta fata, iar alte trei fire răsucite,
așezate din direcții diferite spre cerc, reprezentau trei feciori la care le era dragă fata.

20
 Cele trei fire de fuior cu numele celor trei feciori, erau aprinse deodată. Firul ,cu
numele feciorului, care ardea mai repede și ajungea la fată, era alesul. Aprinsul focului
și forma rotundă a fuiorului avea rol purificator și de protecție în șezătoare și asupra
fetei alese.
Odinioară, rolul șezătorii era foarte important fiind un bun prilej de a-i învăța pe
cei tineri obiceiurile satului. Atât feciorii cât și fetele aflau ce să facă în diferite situații.
Astfel, pentru alungarea ploilor și a vremurilor mari, care se abăteau peste sat, se ducea
un om la trasul clopotelor și vremurile mari se împrășteau. Pentru aducerea ploilor două
femei vădane luau o cruce părăsită din țintirim și o aruncau pe vale și mintenaș venea
ploaia. Pentru a ferii animalele de mușcătura nevăstuicii, se punea un caier de fuior pe
un băț și era dus în grajdi, ca să aibă ce împleti nevăstuica. În cazul în care animalul era
mușcat, se făcea un descântec, prin atingerea locului mușcat cu nouă mladițe de salcie și
se spunea: ,,Prepeliță pestriță/Ține-te de pieliță/Pielița de os/Umflătura de la Joiana să
pice jos/Nici să coacă,nici să spargă/Umflătura de la Joiana să treacă”. Apoi locul
mușcat se spăla cu mlădițele de salcie.Informator
Șezătoarea era locul unde se interpretau toate cântecele din bătrâni și strigături,
mai ales pe melodii de joc. Cântecul, tovarăș neprețuit al omului, a fost și a rămas
alinător al suferințelor și expresie a dorurilor și bucuriilor sale. De exemplu, cel mai des
se cânta cântecul : ,,Când vii bade-n șezătoare”
,,Când vii, bade-n șezătoare
Nu sta la ușă-n picioare,
Uită-te în cas de-a rându
Și te așează un ți gându.
De ți gându-n altă parte,
Du-te, bade mai departe,
Că sunt multe șezători
Cu fete și cu feciori.”
Cu ocazia acestui eveniment, gazda servea mâncare pregătită: cozonac, scorușe,
pupci (plăcinte) cu varză, cu brânză, mere, nuci, boabe de porumb fierte, uneori chiar și
găluște și jinars, apoi chema lumea la joc.
Cele mai cunoscute jocuri în șezători erau: Plopcișu, De-a lugu, Mureșanca,

21
Șchiopa, Rața și Învârtita.
În trecutul apropiat, șezătorile sunt foarte rare, deoarece în ultimii ani nu mai
există culturi de cânepă, locuitorii își achiziționează alt tip de îmbrăcăminte, prin urmare
locul unor asemenea evenimete frumoase este luat de alte preocupări .
Mai demult, aceste șezători aveau mare importanță în viața colectivității sătești.
Ele ofereau un cadru agreabil de lucru, îmbinând utilul cu plăcutul. Fetele lucrau și
interpretau folclorul specific șezătorilor, iar flăcăii contribuiau și ei cu diverse strigături.
Nevestele și bătrânele comentau faptele din viața satului, formându-se asfel
opinia publică, care avea un rol critic și eduactiv în viața colectivității. Tot ele, inițiau
fetele în repertoriu de cântece, jocuri, colinde. Șezătoarea însemna nu numai muncă și
întrajutorare, ci și un bun prilej de petrecere, momentul când se transmiteau, se creau și
se recreau basme, legende, balade și doine populare din repertoriul folcloric.
Actualmente, în programa de gimnaziu se studiază câteva specii populare de o
încărcătură deosebită, însă, ca și cadru didactic, îmi este atât de greu să introduc tinerele
generații în izul epocii respective, chiar dacă sunt copii din mediul rural, toate aceste
evenimete par pentru ei atât de departe, cu toate că nu au trecut atâția ani.
Tot șezătorile ofereau un bun prilej tinerilor de a se cunoaște mai bine între ei,
fiind ocazii de întâlnire a celor dragi, terminându-se de cele mai multe ori cu planuri de
căsătorie. Feciorii se orientau în alegerea fetelor și după hărnicia lor, cum le umblau
mâinile, câte fuse torceau și cum le torceau, cum coseau, cât erau de vioaie. Unele
dintre ele, cele cu un ritm mai lent, mai leneșe se întâmpla să mai ațipească, fiind luate
în râs.
La aceste întruniri se respectau regulile nescrise ale bunei purtări, fiind prilej de
verificare a conduitei, atât pentru fete, cât și pentru feciori.
Șezătoarea este, așadar un bun prilej de transmitere și selectare a valorilor culturii
populare. Această moștenire trebuie dusă mai departe, pentru că un popor nu poate trăi
decât ceea ce lasă prin fii săi. De aceea este bine, nu numai să cunoaștem, ci și să
transmitem copiilor noștri câte ceva din ce a creat omul simplu de la țară, cu iscusința
minții și căldura sufletului.
Spre deosebire de șezătoare, claca este o formă de organizare a muncii, având
funcția de întrajutorare. Uneori, claca avea loc în zile de sărbatoare. Cel mai des se
desfășurau claci la muncile câmpului: la cosit și la căpălit(prășit).
De asemene se organizau și clăci de într-ajutorare fiind un obicei din străbuni ca,
atunci când un locuitor al satului construiește o casă, ceilalți locuitori să-l ajute cu carele

22
și cu brațele pentru a transporta lemnele, țiglele și celelalte materiale necesare
construcției respective. La aceste clăci, iese în evidență în mod frecvent, superioritatea
muncii educative. Se muncește mai mult și mai cu spor, fără a simți oboseala, în timp
scurt și într-o atmosferă agreabilă. Se spuneau glume, basme, ghicitori și diferite
întâmplări adecvate, cu haz și cu o anumită semnificație moralizatoare. Aceste clăci se
terminau întotdeauna cu o masă modestă, oferită de gazdă.
Satul și țăranul, forme inseparbile de existență, au constituit de-a lungul timpului
o inepuizabilă sursă de inspirație pentru scriitorii români care au dat viață în operele lor
unor tipuri umane autentice, pornind de la realități care au aparținut unor epoci și zone
geografice diferite.
Înțelepciunea țăranului s-a manifestat însă înaintea formelor literare scrise, prin
basme populare, prin doine și balade, prin legende, snoave, ghicitori, proverbe sau
cântece, prin versuri ce variau la nivelul conținutului de la strigătură la bocet. Toate
aceste forme ale creației populare, transmise inițial pe cale orală, oglindesc o viziune
specific românească a existenței și arată că țăranul român nu a fost un simplu truditor al
pământului, ci s-a înfrățit cu natura, a respectat-o, iar aceasta parcă l-a învățat sa-i
descopere semnele.
În creațile orale, poporul și-a înfățișat evenimentele care priveau întreaga
comunitate, credințele și momentele esențiale ale existenței omului.
Respectul pentru tradiție, a reprezentat una dintre formele principale de
manifestare a conștiinței de sine a poporului român, prin semnul statorniciei și a
legăturii cu pământul strămoșesc. Creațiile folclorice și-au imprimat un orizont specific,
în coordonatele căruia s-au înscris ,,idealurile de libertate și demnitate națională și
socială, dar și atitudini care îl legau pe țăranul român de satul natal, de cadrul natural al
vieții și îndeletnicirilor lui tradiționale.” P 15 P Rux.

23
 CAPITOLUL III DESCRIEREA OBICEIURILOR DE IARNĂ

3.1 Obiceiuri de iarnă – proveniență și caracteristici

Obiceiurile sunt o componență a modului existențial al oamenilor și constituie
un sistem de viață care s-a statornicit în timp, în cadrul căruia s-au produs și se produc
schimbări, de sens și funcționalitate, dar care se mențin în zilele noastre, păstrându-și
frumusețile esențiale. Obiceiurile sunt fără îndoială, pitorești manifestări folclorice,
mari spectacole. Ele cuprind semnificații profunde asupra omului și relațiile lui cu
natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel obiceiurile prezintă viața socială, diverse aspecte
ale rânduielii ei. Momente importante, hotărâtoare din viața omului, ca nașterea,
căsătoria, moartea, sărbătorile mari de peste an, zilele de trecere de la un anotimp la
altul, care presupun munci specifice au determinat apariția unor ceremonii și ritualuri de
o frumusețe și originalitate deosebită.
De-a lungul timpului, obiceiurile au pierdut tot mai mult caracterul lor magic și
ritual, au trecut în cel ceremonial, evoluând înspre cel artistic, păstrând totuși secvențele
esențiale inițiale. Toate obiceiurile statornicite în viața comunităților sătești, atât cele
din ciclul vieții, cât și cele de peste an, sunt marcate și componente sacrale creștine, cu
note proprii care au contribuit la păstrarea și transmiterea lor peste timp.
Obiceiurile calendaristice sau de peste an marchează nu numai succesiunea
anotimpurilor, dar și muncile specifice și marile sărbători și praznice creștine, de aceea
este greu de determinat ponderea unora sau a altora.
Majoritatea obiceiurilor de peste an ce se practică în comuna Deda, ca altfel și în
satele transilvănene, sunt legate de prosperitate, de norocul și fericirea gospodăriei, de
sănătatea oamenilor și a vitelor, de muncile agricole, de fertilitatea satului,măritatul
fetelor etc. Unele din aceste obiceiuri, îndeosebi cele agrare datează de la strămoșii
noștri daci și romani, iar altele au rădăcini la începutul istoriei popoarelor.
Comuna Deda mai păstrează încă unele dintre obiceiurile tradiționale făcându-și
din aceste o mândrie un titlu de cinste. Atât obiceiurile din ciclul familial cât și cele de
peste an, cum ar fi obiceiurile la sărbătorile de iarnă, specifice comunei Deda se înscriu
în specificul zonal și în special românesc, dar au și anumite note particulare ce vor reieși
din capitolele următoare.
Sfârșitul de an în acest loc constituie un moment de bilanț, dar și un nou început
pentru activitățile anuale. De aceea, tot ceea ce face omul pe parcursul celor 12 zile –

24
perioada de la Craciun – se pune sub semnul binelui, bucuriei, speranței, optimismului,
care se manifestă prin colinde cu urări de sănătate, belșug și roade bogate în agricultură.
 Crăciunul
Denumirea de Crăciun, în afara granițelor etnice românești, nu se găsește decât
la slavii din imediata vecinătate cu românii: la o parte dintre bulgari Karcun(cu sensul
românesc), la ucrainienii carpatici Kerecunj, atestat în expresia Kerecunj Vecery(Ajunul
Crăciunului ), la cehi Kraeun, la slovaci Kraeun, la maghiari Karaeson cu același sens
ca la români. La toți slavii, numele autohton al acestei sărbători(a Crăciunului ) face
evident parte din etimologia creștină: rusă – Rosdjestva, ucrainean – Rizdo, polon –
Boze Karodezenie, sârb, croat, sloven – Bozio, bulgar Bozik, ceh – Vanoce, slovac –
Vianoce. Faptul că slavii nu au un nume comun la sărbătoarea Crăciunului, deși
terminologia este în general comună la ei, dă loc la presupunerea că, mai înainte de a-și
crea fiecare popor slav un termen special, a existat un altul comun, însă fără răspândire
generală în masele slave, pe care-l vor fi împrumutat de la un popor ce era creștin cu
mult înainte, dar care cu vremea va fi căzut în uitare. Acest termen a putut fi chiar
românescul Crăciun, rămas azi numai la slavii învecinați, fiindcă acolo se menține încă
legătura cu centrul lui de răspândire. 38(Romulus Vulcănescu,Mitologia română,Editura
Academiei,București, 1985,p33
În descrierile etnografice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, Nașterea Domnului e prezentată ca sărbătoare de primă importanță,
alături de Sfintele Paști (Înviera Domnului ). Sărbătoarea cuprindea două paliere: unul
popular străvechi, precreștin și unul creștin, acestea formau un întreg unitar, coerent și
extrem de bine rânduit.
Pregătirile pentru sărbătoare începeau la 15 noiembrie( Lăsatul secului ) și țineau
șase săptămâni, până în Ajunul Crăciunului.
Lăsatul secului era o sărbătoare pentru toată colectivitatea, marca încheierea
perioadei când se puteau face nunți și jocuri tradiționale. Ca să intre curați în post,
oamenii căutau să se împace cu cei cu care erau certați. Postul Crăciunului era ținut de
adulți uneori și de către copii. Alimentația se baza în principal pe legume și fructe, iar
pregătire mâncării se făcea numai cu ulei vegetal. Alimentația cotideană avea la bază
mămăliga.

25
 În această perioadă, lucrările agricole erau încheiate, preocupările oamenilor se
îndreptau spre pregătirile pentru iarnă: bărbații mergeau la pădure și tăiau lemne, le
aduceu și le depozitau acasă, fiecare pentru familia sa, dar și pentru femeile văduve,
care trebuiau ajutate( ca să fie și ei ajutați de Dumnezeu), femeile pregăteau casa și
gospodăria, se îngrijeau de bucate, tinerii se pregăteau pentru colindat.
Poporul român a înțeles Crăciunul ca pe o creație, o înnoire a ei pentru că, într-
adevăr, acest fapt și moment al nașterii Mântuitorului este unic și nou prin el însuși.
Suspina adânc înțeleptul biblic Solomon : ,, nu este nimic nou sub soare ”(Ecleziastul,
1,9). Dar un părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, tâlcuind tainele zidirii și
rezidirii lumii, răspunde: ,,Dumnezeu desăvârșit se face om desăvârșit și săvârșește cea
mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea
infinită a lui Dumnezeu. Caci ce poate fi mai mare decât, ca Dumnezeu să se facă om.”39
Praznic împărătesc de primă mărime, Crăciunul este cea mai veche sărbătoare
din calendarul bisericesc care serbează nașterea unui personaj biblic, credința creștină
punând accentul pe ziua morții divinităților adorate, nu pe ziua nașterii lor: ,,calendarul
creștin păstrează în amintirea posterității nu datele mucenicilor și ale sfinților, ci datele
morților.”40
În primele veacuri, comunitățile creștine sărbătoreau Nașterea Mântuitorului la
date diferite. Creștinii apuseni serbau Nașterea la 25 decembrie, potrivit tradiției
conform căreia Nașterea Mântuitorului s-a petrecut la 25 Decembrie 754 Ab Urbe, în
timpul recesământului lui Cezar Augustus. Creștinii răsăriteni serbau Nașterea în 6
ianuarie, o dată cu Botezul, deoarece ,,teologii de la începutul erei creștine au considerat
că data nașterii lui Hristos trebuie să coincidă cu ziua în care Dumnezeu l-a creat pe om
și au stabilit că ziua de 6 ianuarie corespunde zilei a 6-a a Creației, 41 întrucât
,,simbolistica creștină tălmăcește botezul drept nașterea spirituală a lui Hristos, pe când
nașterea propriu-zisă era numai nașterea materială.” 42 Astfel, în 6 ianuarie era sărbătoare
dublă: nașterea lui Hristos, cea fizică și cea spirituală.
În secolul al IV-lea și al V-lea și comunitatea creștină răsăriteană, cu excepția
celor armenești, au acceptat separarea datei Nașterii de cea a Botezului. În anul 375,

26
Biserica din Constantinopol a fixat ziua de 25 decembrie ca dată a Nașterii lui
Dumnezeu, iar în anul 378 și Biserica din Antiofia. În prima jumătate a secolului al V-
lea, Biserica din Alexandria și Ierusalim au acceptat și ele ziua de 25 decembrie ca dată
a Nașterii Mântuitorului, în timp ce Biserica armenească a serbat în continuare până în
ziua de azi, Nașterea împreună cu Botezul în ziiua de 6 ianuarie.43
În jurul solstițiului de iarnă, în întrg Imperiul Roman se țineau o serie de
sărbători păgâne, cu mare priză la marea masă a oamenilor. Seria începea cu Brumaria
care ținea de la 24 noiembrie până la 17 decembrie. În părțile răsăritene ale imperiului,
Brumaria s-a contaminat cu sărbătorile închinate Zeului Dionysos, în cadrul cărora
oamenii făceau excese de mâncare și băutură și petreceau cu dansuri și muzică
zgomotoasă.
,,La 17 decembrie începeau Saturaniile, sărbătoare închinată zeului
semănăturilor care ținea până la 23 decembrie. Despre Saturn se credea că a fost rege în
Italia, domnia lui reprezentând legendara epocă de aur, din care cauză în timpul
Saturaniilor erau abolite orice deosebire între oameni, sclavii având dreptul să stea la
masă cu stăpânii, fiind serviți de aceștia. Oamenii își alegeau prin tragere la sorți, un
rege care avea drepturi nelimitate asupra supușilor săi, dar care sfârșea tragic,fiind
sacrificat la sfârșit pe altarul zeului.”44
Și după Petru Caraman,45 sărbătorile de iarnă la români sunt de neînțeles fără
evocarea complexului festiv analog din vechea lume romană :
Astfel, Saturnalia – cuprindea perioada 17- 23 decembrie, în cinstea zeului
Saturn, ce era cunoscut ca patron al ogoarelor și al muncilor agricole. Sărbătoarea
coincidea cu solstițiul de iarnă.
Analogii cu Crăciunul: tăierea porcului la(Ignat) și ospețele îmbelșugate.
Calendele lui Ianuarie – primele zile ale lunii ianuarie – dedicate lui Ianus, ce era
zeul cu două fețe, una spre trecut și alta spre viitor, zeul luminii și deschizătorul anului.
În acest caz, romanii aveau obiceiul de a petrece diferit fiecare zi. Prima zi era dedicată
practicilor rituale și a credințelor, datina colindatului și a urărilor reciproce, trimiterea
de daruri, semnificația de omen a tot ce se întâmpla în această zi, petreceri cu jocuri,
cântece și glume.
Ramurile verzi aveau un rol important în cultul zeiței Salus, din el s-a născut

27
obiceiul de a se trimite Stenea adică ,,crengi verzi de laur sau de palmier împodobite cu
diferite daruri care, de preferință erau tot felul de fructe sau lucruri dulci, ceaveau
semnificația de omen, fiind expresia urării ca cel dăruit să petreacă anul ce vine numai
în plăceri și bucurii.”46
În a doua zi se organizează petreceri în cadrul restrâns al familiei, se consumau
dulciuri și se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicată curselor de cai și
se continuau ospețele. A patra zi, entuziasmul și plăcerile scădeau treptat, iar în a cincea
zi își reluau activitatea obișnuită. Ciclul Sărbătorilor romane de iarnă, al cărui nucleu îl
constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit popular și în Dacia, datorită intenselor
circulații a oamenilor: legionari, negustori și funcționari.
Dies Natalis Solis Invicti – pe data de 25 decembrie – este dedicată Soarelui
Biruitor/Neînvins - Zeul soarelui în imperiul Roman Târziu și patron al soldaților. A
pătruns în lumea romană, unde se numea Mithra.
,,Crăciunul pare a cuprinde în el elemente din cultul soarelui, ce amintesc de
sărbătoarea asiatică,în cinstea lui Mithra,Dies Natalis Invicti, pe care ar fi înlocuit-
o”47și anume: ,,arderea butucului în noaptea de Crăciun, roțile de foc și diferitele forme
ale colacilor de Crăciun, ce imită soarele.”48
,,Larentalia și Compitalia – 23 decembrie –,, Moșii de Crăciun ”, adică pomeni
de sufletele morților familiei, caare se fac de Crăciun: ,,Părinții Bisericii au datat întâia
oară Crăciunul la 6 ianuarie, dată stabilită prin analogie cu creațiunea celor dintâi
oameni, fiindcă Iisus Christos venea în lume ca om. Aceeași dată sărbătorește însă două
evenimente religioase simultan: Nașterea și Botezul Domnului. De ce au fost fixate
odată? Fiindcă simbolistica creștină tălmăcește Botezul drept naștrea spirituală a lui
Christos. Cu vremea, nemaifiind înșeleasă alegoria nașterii spirituale și trupești serbate
impreună la 6 ianuarie, teologii au căutat altă dată pentru Nașterea propriu-zisă și au
ales-o pe cea de 25 decembrie. Fixarea Crăciunului la această dată are loc în secolul IV.
Pe ce bază vor fi ales ei data 25 decembrie, nu se poate ști pozitiv, faptul însă că
ea coincide cu sărbătoarea Nașterii lui Mithra, a făcut pe unii cercetători să creadă că
aici avem de a face cu o alegere simbolică, și anume Christ a fost înțeles ca Sol
Invictus.”49
Saturnaliile și Calendele erau sărbătorile într-o atmosferă de bucurie și libertate

28
neîngrădită, în care ospețele și chefurile se țineau în lanț. Cu această ocazie se făceau
urări de sănătate, fericire și prosperitate pentru Noul An. Urările erau însoțite și de unele
acțiuni ce aveau drept scop să mărească puterea magică a cuvântului de a sugera celui
urat că cele spuse se vor întâmpla întocmai. Dintre practicile magice legate de aceste
sărbători, cele mai semnificative au fost: semănatul cu boabe de grâu sau de alte cereale,
împărțirea de mlădițe verzi și de daruri, colindatul pe la case.50
Vechimea și suprapunerea sărbătorilor creștine peste cele precreștine, a celor
greco-romane și orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naștere unei relații
spirituale unice în Europa, greu de disociat astăzi în elementele care au clădit-o de-a
lungul mileniilor. În cultura populației românești, Crăciunul este un personaj cu trăsături
bivalente: are putrei miraculoase, specifice zeilor și eroilor din basme, dar și calități și
defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, Crăciun este ,,un om bătrân ”, ,,un
păstor bătrân cu barba de omăt”, vecin cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Sub influiența
creștinismului Crăciun apare și ca figură apocrifă: ,, s-a născut înaintea tuturor sfinților
”,este mai mare ,,peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos ” și altele. Când
Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căiește și îi cere iertare lui
Dumnezeu devenind ,,primul creștin”, ,,sfântul cel mai bătrân”, ,,soțul femeii care a
moștenit-o pe Fecioara Maria”. Lipsa bunei cuviințe răsplătită nefiresc cu ridicarea în
rang până la omologarea lui Crăciun cu divinitățile din legendele românești este un
mare adevăr istoric la apariția creștinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu
a putut fi exclus cu desăvârșire din calendarul popular și din conștiința oamenilor care
au adoptat credința lui Hristos 51.
Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică nașterea pruncului Iisus,
întrucât venirea Lui presupune mai întâi plecarea(moartea) Moșului. Tradițiile
contemporane despre ,,Sfâtul” Crăciun despre Moșul ,,darnic și bun”, încărcat cu daruri
multe sunt printre puținele influiențe livrești pătrunse în cultura populară de la Vest la
Est și de la oraș la sat.52
Obiceiurile la care participă întrega suflare a satului sunt legate de sărbătorile de
iarnă, colindatul de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează. Pentru aceste sărbători,

29
locuitorii satului se pregătesc din timp: fetele și nevestele pregătesc haine de sărbătoare,
feciorii alcătuiesc grupuri de colindători și pregătesc repertoriul de colind. Se respectă și
o datină moștenită de la străbuni, aceea de a întâmpina Nașterea Domnului primenit
sufletește și trupește.
În acest scop, la începutul Postului Crăciunului, un obicei era spălatul vaselor cu
leșie, asta pe lângă mâncărurile de post tradiționale, ce le găteau. Casele erau proaspăt
văruite, aproape toate în culoarea albastră sau galbenă, iar nevestele harnice, ajutate de
fete făceau curățenie mare în casă și în jurul ei. În acest sens, înainte cu o săptămână se
spăla totul prin case.
Această curățenie generală se făcea de două ori pe an, de Sfintele Paști și de
Crăciun, deoarece sunt considerate cele mai mari sărbători creștine și nu se cădea să fie
întâmpinate cu casa nevăruită și nearanjată. După ce terminau de văruit, femeile
îmbrăcau casele de sărbătoare, împodobindu-le cu cindeie(prosoape) cusute sau țesute,
care se puneau deasupra icoanelor de pe perete sau deasupra blidelor de lut, păretare și
țoale frumos lucrate. Pe masă se punea o față de masă țesută la război(stative), pe paturi
erau lipideie, iar perinile aveau fețișoare cusute sau țesute cu diferite modele. Astăzi,
paturile sunt acoperite cu produse din comerț, iar cindeiele de pe pereți le întâlnim din
ce în ce mai rar, în caseele bătrânești.
Îmbrăcatul caselor pentru Crăciun cu cele mai frumoase textile era o preocupare
deosebit de importantă, mai ales pentru familiile cu fete mari, deoarece flăcăii satului,
cu ocazia colindatului, aveau posibilitatea de-a vedea bogăția și hărnicia fetei.
La geamuri s-au păstrat, în mai multe case, perdele țesute sau cusute de
gospodine, însă în ultimii patruzeci de ani femeiile au înlocuit aceste perdele cu cele
cumpărate din comerț, chiar dacă de cele mai multe ori atât calitatea lor lasă de dorit, cât
și latura lor estetică.
Pe jos erau puse preșuri vărgate în mai multe culori, țesute din cârpe, la
război(stative), se mai puneau și preșuri țesute din lână în două culori, roșu cu negru și
alb cu negru.
În casele mai înstărite erau covoare cumpărate, făcute din iută. Aceste acopereau
podelele de scânduri, ce se găseau în aproape fiecare casă. Astăzi marea majoritate sunt
renovate, dispunând de încălzire centrală, baie în casă și uși termopan precum și parchet
laminat. Există totuși și case foarte vechi, unde întâlnim camera cu lut pe jos, ca o
amintire a trecutului.

30
 Cu aceași grijă sunt pregătite și hainele de sărbătoare. În trecut, localnicii își
cumpărau în zilele de târg opinci de la Reghin sau de la șuștări pricepuți din localitate.
Obielele le făceau din pânză de in țesută în casă sau din pănură, cine avea posibilitatea,
își cumpăra ghete, bocanci. Pentru bărbați, femeile confecționau sfetere, cioareci,
cămăși toate cusute în casă.
Femeile purtau de sărbători cămăși cusute, ceptare din miel, poale, rochii de
barșon și rochii de mătase.
Înainte de Crăciun cu două săptămâni, în casa fiecărui gospodar se taie, de obicei
la Ignat, un porc, mărimea lui depinzănd de bunăstarea familiei.
În contextul general, această activitate avea atât o semnificație economică(carnea
și preparatele din carne de porc erau alimente de bază în timpul sărbătorilor ), cât și de
ritual (respectarea unei succesiuni îndătinate a operațiilor, credințele legate de animite
gesturi ). De exemplu: ,,Cand se înjunghie porcul, cel ce-l taie, ca și cei dimprejur, își
fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoși și roșii peste an și zic : La anul și la mulți ani cu
sănătate!”55
În comuna Deda, tradiția spune că la scoaterea porcului din coteț se oferă un
pahar de țuică, se urează sănătate familiei și noroc în anul care vine. Porcul se pârjolește
cu paie, iar la cina porcului participă toți membrii familiei.
La rândul lor, copiii se pregăteau pentru Colindul de Crăciun, organizându-se în
cete, învățând colinde noi și repetându-le pe cele știute. Același lucru îl făceau și tinerii
adunați în șezători.
O grijă deosebită a nevestelor consta în prepararea mâncărurilor de sărbători. În
Ajun se coc în cuptor pâinea de casă și cozonacii. Se pregătesc mâncărurile tradiționale:
găluște cu păsat, fierte în oală de lut, în cuptor sau pe sobă, mușchi și cârnați de porc
fripți.
Actualmente, preparatele tradiționale se îmbină cu cele moderne. Când toate
pregătirile erau gata, se așezau și se umpleau gălețile cu apă, să fie belșug în casă tot
anul.
Împodobirea bradului este un aspect important. Povestea începe cu adevărat prin
secolul al VIII-lea, când un călugăr din Devashire a venit în Germania pentru a
răspunde cuvântului Domnului. Legenda spune că s-a folosit de forma triunghiulară a
bradului pentru a simboliza Sfânta Treime. În Europa secolul al XII-lea, cu ocazia
Crăciunului, bradul era atârnat de tavan cu vârful în jos! Romanii își decorau casele cu
brazi veșnic verzi în timpul Saturaniilor, festivalul de iarnă amintit mai sus, organizau în

31
cinstea lui Saturn, zeul agriculturii. Preoții druizi decorau stejarii cu pere aurii pentru
festivitățile solstițiului de iarnă. În timpul lunii decembrie în Evul Mediu, pe copaci erau
atârnate mere roșii ca un simbol al sărbătorii lui Adam și Eva și erau numiți copacii
paradisului.
Prima referire despre un brad decorat de Crăciun apare la Riga, în Lituania, în
1510. Pomii erau decorați cu mere, prăjituri și dulciuri timp de multe secole. Martin
Luther a fost primul care a folosit lumânări de pom.
La noi, ca datină Pomul de Crăciun nu era cunoscut până la sfârșitul secolului al
XIX-lea, iar la începutul secolului XX se întâlnea numai în casele nemților din orașele
mari românești. După primul război mondial însă, obiceiul s-a răspândit și printre
ortodocși.
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a pătruns și în comuna Deda. Bradul
era împodobit în Ajunul Crăciunului. Bărbații aduceau bradul din pădure, iar
împodobitul bradului revenea fetelor, copiilor sau mamelor, fiind împodobit cu mere,
nuci, bomboane, covrigi și lumâmări. Și astăzi pomul de Crăciun, încărcat cu jucării și
daruri, e prezent în fiecare casă, deși nu este folclor pur românesc, ci de import.
Termenul de ajun vine de la a ajuna, întrucât cei bătrâni obișnuiesc să țină post
negru în această zi. Ei nu mâncau decât seara după ce se întorceau de la liturghie.
Prima grijă a găzdoaiei în ziua Ajunului este ca totul să fie pregătit pentru
colindători, aceștia fiind serviți cu mâncăruri de dulce. Găzdoaia se trezea de dimineață,
scotea varza de la murat și o punea în apă la descărcat pentru a face găluștele, aducea
cârnații din pod și îi punea la fiert sau prăjit. Mâncărurile trebuiau să fie gata înainte de
a veni colindătorii, pentru ca aceștia să nu-i găsească fără nimic pe masă.
Adevărata atmosferă de sărbătoare era creată de colindele tradiționale. Obiceiul
acesta este foarte vechi și exprimă dorința oamenilor de a asigura belșugul material și
prosperitatea colectivității umane. De-a lungul istoriei, s-a introdus, treptat repertoriul
religios în cadrul colindatului ancestral. Colindele profane sau laice exprimă dorința ca
idealul de viață să se realizeze, potrivit stării și profesiei individului colindat. Cele
religioase transmit bucuria Nașterii Domnului.
Prin repertoriul lor bogat, prin frumusețea muzicii și a versurilor, colindele
domină Sărbătorile Crăciunului.

32
3.2 Colindatul – un ritual complex
Etimologic, termenul românesc ,,colindă ” derivă din latinescul ,,colindae” ,
conservarea consoanei ,,e” în poziție intervocalică, unde ar trebui să devină ,,r”, se
datorează după Alezandru Rosetti influienței termenului slav ,,Kalenda”. 57 Termenul
latin a fost generat, se pare, tocmai de viziunea ciclică asupra timpului, căci etimonul
său e mult mai probabil să nu fie verbul latin calo-calare( a chema ), cum au propus
unii, ci cuvântul grec kalinda, care înseamnă rotire, întoarcere, solstițiu.58 Radăcina
aceluia – kali – o găsim și în cuvintele din greca modernă kalikanțari, ce denumește
niște monștri care ar bântui așezările omenești între Crăciun și Bobotează, ieșind la
suprafață din străfunduri și încercând să roadă arborele lumii, care tocmai acum este pe
punctul de a se prăbuși.59
După 1989, colindele se învață și se repetă în școală, copii fiind ajutați de preot
și de profesori.
Colindatul – obiceiul cel mai bogat în producții artistice, mai ales literare și
muzicale, din repertoriul ciclului de iarnă. În formă tradițională la colindat a participat
întreaga obște sătească, fie primind colindătorii, fie colindând.
Felul cum decurge colindatul în general este identic pe tot teritoriul țării, cu mici
diferențe de la regiune la regiune.
Între obiceiurile tradiționale românești ce conțin o varietate de datini și se
manifestă cu o amplă desfășurare în viața satului, un loc deosebit îl ocupă obiceiurile de
iarnă. Perioada sărbătorilor de iarnă este cea mai frumoasă și cea mai bogată în
manifestări folclorice.Dintre datinile sărbătorilor de iarnă, care încep în Ajunul
Crăciunului și se termină la Bobotează, cea mai de seamă este colindatul.
Colindatul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. Textul
colindelor varia în funcție de statutul social al celui căreia îi era adresată. Ele sunt cele
mai vechi creații poetice și sunt înainte de toate, cântece de urare care exprimă bucuria
întâmpinării Anului Nou, speranțele oamenilor ce se leagă de el. Astfel existau colinde
de băiat , de fete , de pescar, de vânător, de cioban, de văduvă și altele. Colindele pot fă
profane sau religioase, textele lor prevestind întâmplări sau descriind calități fizice și
morale.
,,Obiceiul de a colinda înseamnă de fapt, a merge din casă în casă cu diferite

33
urări. Ceata ca entitate constituită reprezenta întreaga colectivitate, după cum fiecare
casă era o entitate a comunității.”(mihai Pop,Op.cit. p 47)
Colindatul incepea după lăsarea întunericului. Primul colindat era preotul, apoi
primarul după care fiecare casă din sat. Colindele descrise mai sus erau colindate de
copii, tineri, vârstnici, femei și bărbați.
Tinerii alcătuiesc grupuri mixte și pornesc la colindat. În trecut grupurile mixte
erau numai la tinerii căsătoriți și la cei mai învârstă. Colindătorii sunt serviți cu țuică,
vin, cozonac, prăjituri.
Înainte, era o singură sticlă pusă pe masă, care se trecea din mână în mână și
serveau toți colindătorii câte o dușcă, după care luau ceva dulce. Azi, colindătorii sunt
serviți cu băuturi variate variate, evident că vinul și țuica rămân cele mai solicitante. De
apreciat și faptul că, gospodinele încă prepară prăjituri de casă. Uneori, colindătorii sunt
serviți cu preparate reci, de obicei din carne de porc, pregătite cu multă pricepere de
gazdă.
Se colindă la ușa gazdei sau în casă, dacă gerul este năpraznic, sau dacă gazda
dorește acest lucru.
Însurățeii și cei mai învârstă, bărbați și femei, merg la colindat numai la prieteni
apropiați, la neamuri și vecini, se colindă până dimineața, uneori se mai servește și
mâncare specifică acestor sărbători de iarnă.
Colindele se încheie cu urări de belșug, sănătate și viață lungă, fiind expresia
optimismului.
Atât la Deda, cât și în satele aparținătoare comunei erau angajați muzicanți de
Crăciun, de către feciori, iar acolo unde satul era mai mare se organizau berile, satul
fiind împărțiți în două sau trei beri: cea din jos, cea din mijloc și cea din jos. Fiecare
fecior trebuia să știe din ce bere face parte. Fiecare casă era colindată era colindată de
către feciorii însoțiți de muzicanți. Colindatul cu muzicanți se termina în casa
gospodarului prin jucarea fetei care intra pentru prima dată în joc la Crăciun, alături de
ea fiind jucată și mama. La fiecare casă colindată flăcăii primeau bani, nuci și mere. Cu
banii adunați se plăteau muzicanții chemați la jocul ce avea loc ulterior timp de șapte
zile și șapte nopți, și anume: trei zile de Crăciun, două zile de Anul Nou și două zile de
Bobotează. Conducătorul cetei făcea și căte o urare în casă:

34
,, Să fii gazdă sănătoasă,
Să plătești colinda noastră
C- un colac de grâu frumos,
Ca și fața lui Hristos,
Nici mai mare, nici mai mic,
Făr de-o mierță ș-un mierțâc
Cât roata carului mic,
La anul și la mulți ani! ”
Colindatul la Crăciun și Anul Nou este o datină adânc înrădăcinată în întreaga
Europă și peste granițele Europei, pretutindeni unde sau așezat coloniștii europeni. Am
putea spune că este una din datinile care nu au patrie, o datină universală, cu al cărei
început nu se poate glorifica niciuna ce azi o cultivă. Ea este, însă, în același timp și o
datină creștină, căci o găsim numai la popoarele creștine și anume având loc cu prilejul
uneia dintre cele mai mari sărbători creștine: Crăciunul.62
Petru Caraman consideră că inițial colindele erau simple urări directe, pentru ca
treptat urarea să se facă indirect, prin apel la metaforă și alegorie, urarea directă
rămânând să fie doar o ,,cheie” finală pentru descifrarea sensului imaginii.63
În colinde apare întregul Olimp creștin, cu Dumnezeu în frunte, cu Maica
Domnului și Iisus Hristos, cu îngeri, sfinți de toate rangurile, care se ivesc pretutindeni
și alcătuiesc aceea lume minunată care se contopește pe deplin de viața pământească.
Datina colindatului se prezintă astăzi sub cele mai dificile forme la unul și
același popor și firește cu atât mai mult se va deosebi de la popor la popor. Puține
popoare, însă, au de Crăciun obiceiuri așa de frumoase cum avem și noi românii.
Colindele noastre sunt fără pereche, fără colinde Crăciunul nu ar fi Crăciun, iar oamenii
s-ar scufunda poate în petreceri sterpe și lipsite de suflet. ,,Cu deosebire oamenii ar ieși
păgubiți dn cele tri zile de odihnă dacă n-ar fi vraja ieslelor din Bethleem, care să-i
îndrume spre frumoasele deprinderi ale datinilor strămoșești.”64
O trăsătură comună a colidelor este aceea de caracter epic-descriptiv, sugerând
urarea prin cântece care vorbesc despre înțelepciunea gospodarului, a ciobanului,
pescarului etc. Cu toate că sunt cântece de urare, ele nu conțin urarea în mod direct, ci

35
prin descrierea vieții fericite și înbelșugate, prin prezentarea faptelor vitejești ale
tânărului voinic, lupta, vânătoarea, încurcarea caiilor, întrecerea cu șoimi, înfățișarea
alaiului de nuntă etc. Ele exprimă bucuria întâmpinării noului an și inspiră încredere în
anul ce vine. Urarea propriu-zisă urmează doar la sfârșit, drept completare, sau la
mulțumirea unor daruri.
Primii colindători sunt copii de diferite vârste, mici și mijlocii. În Ajunul
Crăciunului, copiii până la 14 ani mergeau cu turca. Turca copiilor caracteristică zonei
fiind de dimensiuni mai mici și nu avea fețoaie cum are turca tineretului(turca mare ),
care este cunoscută de ,,turca cu fețoaie.” De exemplu, în Bistra Mureșului versurile
spuse de copii erau următoarele :
Varianta 1
Când intrăm cu turca-n casă,
Puneți un colac pe masă
Și-o hârtie de cinci lei,
Ca să fie toți ai mei.
Hoizo !

Mă dusei pe vale-n sus,

Mă-ntâlnii cu-n pui de urs.
Puiu-o zâs că m-a mânca
Mama-o zâs că nu m-a da
Pân-a toarce cânepa
Ș-ai de vară, ș-ai de toamnă
Să mă-mbrace ca pe-o doamnă,
Să mă facă scânteiuță
La bgirău în grădinuță.
Bgirărița m-a uda
Bgirău m-a săruta
Bgirărița-i cu cercei,
Bgirău cu ceoareci răi,
Bgirărița-i cu mărgele,
Bgirău cu cizme răle,

36
Bgirărța cu păpuci,
Bgirău cu cioareci rupți.
Hoizo !

Varianta 3
Pe sub gardul de nuiele
Dă-mi o țâr de gură, lele !
-Ba io gură nu ți-oi da
Că gura mi-i măsurată
Cu fonții de la potică
Pe seama lui Ionică,
Cu fonții cântarului,
Pe seama primarului.
Hoizo !
Turca este unul dintre cele mai vechi obiceiuri, transmis din moși-strămoși pe
aceste meleaguri. Turca cu fețoaie sau turca mare este cunoscută în comuna Deda, în
mod deosebit pe Valea Pietrișului, o perioadă și la Bistra Mureșului, în Deda dispărând
în timpul ocupației austro-ungare, iar la Filea cunoscută sub denumirea de ,,capră”.
Turca avea următoarele părți componente: ,,capul turcii cu ornamentație
frumoasă. Făcut din lemn de fag, cu clonț care, acționa de o curea, bate într-un anumit
ritm sprijinit pe un picior numit ,, dârjea ”. În loc de ochi turca avea oglinzi. Corpul
turcii, un covor pornit din coarnele turcii și care acoperea pe cel ce juca turca. Pentru
ornamentarea corpului turcii se folosesc ,, prâsneii ”din burete alb de mesteacăn de
forme dreptunghiulare sau rozete, încrustraț în dinți de lup și frunză de brad și colorate
policrom. În spatele turcii se punea și o piele de iepure și brâie de lână tricolore.”(Buta
I. Pag.206.)
Turca împodobită umbla din casă în casă, în noaptea de 24- 25 decembrie.
Turcașul trebuia să-și sincronizeze mișcările cu bătăile ritmice ale botului, pe melodia
sincronizată de ceteraș. Mișcările se fac în semicerc, cu unele devieri prin care turcașul,
spre a stârnii râsul, stimulează prinderea anumitor spectatori copii sau fete. În unele
momente ale jocului, capul turcii se apropie de pământ sau turca cade, mișcare care

37
stimulează moartea. Apoi se ridică și reia jocul, ceea ce însamnă că viața a învins
moartea.
Un obicei păstrat cu sfințenie și astăzi, fiind unic prin originalitatea lui este
umblatul ,,La colăcei” pe Valea Pietrișului. În dimineața de Ajun de Crăciun copiii se
adună la ultima casă din sat de unde începe umblatul la colăcei. Fiecare dintre ei poartă
o traistă țesută din lână, unde adună colăceii și darurile primite de la oamenii ce îi
așteaptă cu drag la fiecare poartă. Sătenii se pregătesc din timp pentru ,,Colăcei”,
femeile frământă aluatul pentru colăcei, apoi îi coc în cuptor. Pe lângă colăcei, copiii
mai primesc mere, nuci și dulciuri. La fiecare poartă, copiii sunt așteptați cu drag de
femeiile ce împart colăceii, iar ca să anunțe că se apropie, toți copiii strigă în cor
,,Oiii,colăceii, oiii colăceiii,...”. După ce umblă tot satul, copiii se întorc la casele lor, se
bucură de cele primite, apoi se pregătesc de mers la colindat.
,,Există credința că în Ajunul Crăciunului cerurile se deschid și de acest moment
nu se pot bucura decât oamenii buni, iar cetele îngerești pot fi auzite doar de cei curați la
suflete. Deschiderea cerului permite orcărui creștin să își pună o dorință, care cu
certitudine se va împlini. Copiii de pe Valea Pietrișului, în fiecare an își pun dorința de a
participa la obiceiul colăceilor, astfel sărbătorile de iarnă începând cu entuziasm și
multă bucurie. Fără de acest obicei, sărbătorile de iarnă nu ar avea același farmec.”INF
prof Maria Vlasa.
La câteva zile după Crăciun, se încheie un an și începe altul. Este un vechi obicei
ca înnoirea anului să fie sărbătorită. Gospodarii uită de grijile anului care se încheie și
doresc să întâmpine noul an cu optimism și voie bună.
Cel mai important obicei legat de sfârșitul vechiului an și începutul celui nou
este Plugușorul, la care participă copii până la 15 ani. În Ajunul Anului Nou băieții
umblă cu Plugușorul, iar fetele cu Sorcova fiind un eveniment așteptat cu nerăbdare de
către copii. Băieții se împart în mai multe cete, formate din 2-3 copii, care colindă
fiecare casă a satului. La Plugușor copii foloseau clopote de la vite, bucin în care suflau,
bice lungi din cânepă sau piele cu care pocneau, însă la Bistra Mureșului recuisita
Plugușorului este mai aparte. Pe lângă cele prezentate mai sus, copii au
cofecționat un plug mai mic ,care are un suport unde se punea un brad împodobit.
Sărbătoarea Anului Nou are în concepția populară nu numai o semnificație strict

38
calendaristică, ci și pe aceea a începerii unui nou ciclu de producție de care se leagă
speranțe în belșugul de recolte, de bunăstare și fericire. Această semnificație reiese mai
cu seamă, din urările de Anul Nou rostite cu ocazia Plugușorului, cel mai caracteristic și
mai complex obicei de Anu Nou în tradiția folclorică românească.
Obiceiul constă într-un complex sincretic, care are la bază o creație recitată,
uneori cântată. Desfășurarea în amănunt a obiceiului diferă de la o regiune la alta.
În orațiile plugușorului se fsce descrierea muncilor agricole, îndeplinind pe lângă
sensul de urare și un rol distractiv. Spre deosebire de urările cântate, în creația recitată
versificația este liberă.
Este interesant de semnalat că obiceiul de a ieși cu plugul sau simularea ieșirii
lui în toiul iernii, amintește că este o reminiscență din vremea antică, când anul nu
începea la 1 ianuarie, ci la 1 martie.
Deși mai puțin semnalat în Transilvania, în trecut, în prezent obiceiul
plugușorului are răspândire în toată țara, mai închegat apare în Moldova și Muntenia.
Actualitatea acestui obicei – de a face urări cu ocazia începerii unui an nou – ca
și actualizările survenite în conținutul urării, adică ancorarea în contemporaneitate, fac
posibilă menținerea și eventual chiar și o înflorire a lui în viitor.
Obiceiul, practicat de foarte multă vreme în satele comunei noastre, își are
originea într-un străvechi rit agrar de fertilitate. Plugușorul are caracterul unui frumos
spectacol folcloric.
Poezia Plugușorului este la fel ca în alte părți. În ea sunt descrise muncile legate
de cultivarea grâului. Sub influiența unor variante transmise la radio sau publicate în
presă, apar și variantele apărute în comuna Deda, aspecte privind mecanizarea
agriculturii. Astfel, plugul tras de boi este îlocuit cu plugul tras de tractor. În variantele
vechi întâlnim principalele munci din ciclul pâinii.
Sfârșitul anului este marcat și prin trasul clopotului la orele 24, manifestarea cea
mai frumoasă fiind la Bistra Mureșului, unde an de an sătenii se adună la Biserică,
pentru a participa la slujba de îngropare a anului vechi și întâmpinarea Anului Nou. În
urmă cu 20-30 de ani când clopotul începea să bată, muzicantul cânta o sârbă în care se
prindea tot satul, încheind astfel vechiul an cu bucurie, făcându-i loc unui an nou mai
prosper.
La miezul nopții se făcea calendar de ceapă pentru a afla cum va fi vremea pe
parcursul anului care vine. În 12 bucăți de ceapă se punea câte o linguriță de sare, se

39
numea fiecare lună și se puneau bucățile de ceapă în fereastră. Ceapa în care sarea se
dizolva indica o lună mai ploioasă, iar cea în care nu se dizolva indica o lună secetoasă.
La Bobotează se sărbătorește Botezul Domnului. În Ajunul Bobotezii sau dacă
satul este mare, iar preotul are de slujit în mai multe localități, se umblă ,,cu crucea” la
fiecare casă, cu două-trei zile înainte de Bobotează.
Crucifixul preotului este îmbrăcat în fuior de cânepă, să nu-i fie rece la mână.
Când intra în curtea fiecărui gospodar, începe să cânte, până ajunge, în casă și până la
terminarea următoarelor versuri:
În Iordan botezându-Te Tu, Doamne
Închinarea Trăimii s-au arătat
Că versul Părintelui a mărturisit Ție
Fiu iubit pe Tine numindu-Te
Și spiritul în chip de porumb
Am adeverit întărirea cuvântului
Și lumea ai luminat
Mărire Ție!79
După ce preotul a terminat de cântat troparii, sfințește casa prin stropirea cu
agheasmă. Apa sfințită de la Bobotează se păstrează și peste an curată, deoarece se face
rugăciune mare.
În prima zi, de Bobotează se face slujba religioasă la biserică, din fiecare familie
participând măcar o persoană, pentru a-și lua agheasmă.
După slujbă, se iese în țarină sau la apă, bărbații, îndeosebi flăcăii, iau din
biserică praporii și icoanele și în sunetul clopotelor merg cântând la locul dinainte
stabilit. Câte o persoană din familie poartă în mână câte o cană din lut sau sticlă, pentru
a-și lua agheasma.
Se aranjează masa așternută frumos, de obicei cu țesătură de casă. Pe masă și în
jurul acesteia se află vase din lemn sau găleți, cu apă .Preotul, fătul și diacul săvârșesc
Sfințirea apei și se cântă Cântarea aghesmei. După acest ceremonial religios, toată
lumea se întoarce acasă.
După această perioadă, urmează câșlegile de iarnă, ce cuprind intervalul de timp
dintre Bobotează și Postul Mare al Paștilor.

40
 În această perioadă au loc șezătorile, clăcile, care sunt prilej de întâlnire, mai
ales al tinerilor, de petrecere și de muncă într-o formă plăcută. Acum, sunt celebrate
căsătoriile celor care s-au gândit și s-au hotărât să continue viața în doi sau se nasc noi
iubiri.
După cum s-a arătat la descrierea șezătorilor, aceste sunt mai mult amintiri ale
trecutului.
Obiceiurile de iarnă și manifestările folclorice prezentate în aceste câteva pagini
reprezintă doar o parte din viața spirituală a țăranului român. Ele relevă vechimea și
continuitatea românilor într-o zonă geografică bine determinată.

3.3 Obiceiuri și tradiții la pragurile vieții: nașterea, nunta, înmormântarea

Satul este un rezervor spiritual al societăţii al cărui destin a rezistat în timp. În

decursul timpului, societea rurală a fost guvernată de norme scrise, impuse prin
legislaţie, dar şi de norme nescrise, la fel de puternice, împământenite prin rânduiala
locului. Această rânduială a favorizat perpetuarea obiceiurilor şi a tradiţiilor care
înglobează valori umane şi sociale deosebite.
Etnologul Mihai Pop afirmă următoarele: ,,Obiceiurile sunt, fără îndoială, pentru
cei care le privesc din afară, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Dar
dincolo de aceasta, ele încifrează înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu lumea
înconjurătoare, cu natura, asupra relaţiilor interumane, asupra mersului normal al vieţii
sociale…”.1
Privite din perspectiva terminologiei lingvistice, obiceiurile sunt acte de
comunicare care implică ,,un act de codare şi un act de decodare în virtutea unui cod
cunoscut deopotrivă de emiţători şi de receptori”. 2 Spre deosebire de comunicarea
lingvistică, în cazul obiceiurilor se utilizează şi alte coduri: muzical, coregrafic, gestual,
precum şi limbajele specializate ale ritualurilor. Orice act de comunicare presupune un
raport de schimb, iar ,,în cultura tradiţională raporturile de schimb se stabileau la nivelul
obiceiurilor, al normelor de comportare, al ceremonialelor, între indivizii aceluiaşi grup
social şi între grupuri sociale diferite”.3 Păstrarea şi practicarea obiceiurilor sunt datorii
impuse de tradiţie, iar insul care nu se supune acestei rânduieli îşi atrage oprobiul
comunităţii.

1
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 7.
2
Ibidem, p. 14.
3
Ibidem, p. 14.

41
 În privinţa terminologiei specifice culturii tradiţionale, Mihai Pop face anumite
precizări, definind termenii după cum urmează:
a. Datina pare a fi termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite
reguli de demult.
b. Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment
sau de o anumită dată.
c. Ceremonia este o parte a obiceiului constituită dintr-o secvenţă organizată de acte
solemne, îndătinate, cu conotaţii primordiale de bună-cuviinţă.
d. Ritul este acel element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice care se
plasează la nivelul sacrului, în virtutea credinţelor vechi ale mediilor folclorice.4
Toate acestea reflectă concepţia despre lume şi viaţă a oamenilor din spaţiul
satului, îi particularizează în raport cu alte comunităţi şi asigură coeziunea membrilor
din spaţiul matrice.
Sătenii din comuna Deda s-au ghidat, ca și alte comunități, după normele etnice
moștenite de la înaintași, au împrumutat și cutumele comunităților cu care au venit în
contact în timpul drumurilor prin țară sau prin zonele limitrofe. Ideea că fiecare moment
esențial al vieții este un ,,prag” se regăsește în concepția comunității, care consideră
casa un spațiu protector.
Plecarea tinerilor spre oraș, la școală și accesul facil la alt tip de informație a
condus și în această zonă la diminuarea interesului pentru menținerea obiceiurilor
printr-o practicare constantă a lor. Tradiția există, dar multe dintre obiceiuri au trecut la
capitolul ,,cum făceam mai demult”.
Nașterea, nunta și înmormântarea, ca ,,rituri de trecere”, consfințesc trecerea
dintr-o stare în alta, marchează devenirea omului din momentul în care Dumnezeu îi
hărăzește apariția în lume până când îl cheamă din nou la EL, fapt pentru care omul le
acordă importanța cuvenită.
 Nasterea
,,Nașterea: trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută; domină
grija pentru integrarea perfectă în această lume, intr-un destin individual modelat la
nivelul optim al funcțiilor biologice și sociale. Obiceiurile de naștere vor fi dominate de
riturin și ceremonialuri de integrare; acesta este deci marea integrare a noului născut în
destinul său pe pământesc”. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, p.
183
Ibidem, p. 33.
4

42
 Nașterea unui copil a fost întotdeauna, într-o familie un prilej de bucurie, o
împlinire și o consolidare a familiei respective. Fiind un eveniment important, era
pregătită cu multă grijă, în primul rând de familie. Grija pentru pruncul ce urma să se
nască se manifesta din momentul în care femeia conștientiza că ,, a rămas groasă ” , se
apela la întreaga experiență a femeilor învârstă și la practicile rituale, magice și
religioase, pe care aceste le cunoșteau și considerau că pot contribui la aducerea pe
lume a unui copil sănătos și frumos. Femeia însărcinată se afla ,, în altă stare” și nu
trebuie ,, să se uite nicicând lung și cu prea mare pasiune la alte lucruri și oameni sluți,
urâți, ologi, șchiopi, orbi, mai pe scurt să nu se uite, cum se spune, uitându-se la ceva fie
om, animal defectuos, însemnat cum a văzut așa ceva să-și aducă aminte că e în stare
binecuvântată.”48
Grija pentru femeia gravidă se manifesta prin scutirea ei de la muncile agricole
din gospodărie și printr-o hrănire mai bună. I se satisfăceau poftele alimentare gravidei,
dându-i-se să guste din toate, vecinele îi aduceau mâncăruri gătite, mai ales plăcinte.
Eventualele malformații ale copilului erau puse pe seama faptului că mama ar fi
dat cu piciorul în vreun animal sau s-ar fi mirat de el.
Astază gravida naște în spital, odinioară năștea în familie, ajutată de o moașă. În
fiecare sat exista moașa satului. Cu ea nășteau toate femeile. Pregătea și ajuta femeia la
naștere, moșea copilul, comunica tatălui sexul coplului, făcea prima scaldă, sfătuia lăuza
cum să-și hrănească și să-și îngrijească copilul.
De la prima scaldă, se întâlnesc numeroase credințe și practici magice, care
aveau rostul de asigura copilului sănătatea și bunăstarea. Astfel, ,, în covată, odată cu
apa călduță, se punea apă sfințită, ca copilul să fie apărat de rele”; ,,apa de îmbăiat se
lua de la fântână sau izvor, iar după îmbăiat se arunca la rădăcina unui pom roditor” ; ,,
la ușa de la intrare , la leagăn și la mâna copilului se lega un fir de ață roșie, ca să nu se
deoache copilul”; ,, mama copilului trebuia să fie atentă la femeile care veneau în casă
să vadă pruncul și să le amintească că trebuie să fie ,,curate”, altfel copilul face bube pe
cap și nu se vindecă un an de zile ”. INF
După naștere, femeia nu avea voie să iasă din casă la lucru timp de de șase
săptămâni, deoarece era considerată ,,spurcată” până își făcea ,,molifta” la preot.

Copilul era înfășat în scutece, legat cu baiera de infășat sau cu un brâu împletit
din lână până la trei luni. Mâinile se țineau înfășate pentru a nu se speria de ele, iar

43
picioarele pentru a nu se strâmba. Acum, și la sat copilul se îmbracă, încă de la naștere
în costumaș.
Când copilul plângea mult se considera că a fost deocheat, se alegeau nouă
cărbuni din sobă cu vârful unui cuțit, se stingeau în apă într-o cană numărând ,,îndărăpt”
și se spunea Tatăl nostru, în gând de trei ori. Peste cana cu apă se făcea cruce de tri ori
cu vărful cuțitului, se sufla de trei ori sub formă de cruceee, apoi se punea apă în semnul
crucii, pe frunte, pe piept, pe mâini și pe picioare, restul apei fiind aruncată pe țâțâna de
la ușă.
Lăuza era vizitată după naștere de către nași, rude apropiate , vecini și prieteni.
Obiceiul de a merge ,, cu merinde” era considerat o datorie de către cei apropiați, cărora
li-se întorcea darul când era cazul. Merindele erau duse într-o ,,corfă” acoperită cu un
cindeu și era stabilită prin tradiție: țuică fiartă și îndulcită cu ceai de săcăre (chimen),
scorușe, plăcinte sau prăjitură. Femeile erau și ele omenite, iar o parte din bunătăți se
lăsau în corfă pentru a nu se întoarce cu ea goală acasă.
Botezul era așteptat cu multă emoție de întreaga familie. Fixarea datei se făcea
de către familia copilului, în înțelegere cu nașa copilului și de comun acord cu preotul,
nu trebuia să depășească șase săptămâni de la naștere. Dacă copilul se îmbolnăvea, era
botezat mai repede, de frică să nu moară nebotezat, deoarece era mare păcat. Pentru
botez, copilul era dus la biserică de nașa, care îl ține în brațe în timpul botezului. La
întoarcerea acasă nașa îi dăruia copilul mamei spunându-i : ,,am dus un păgân și am
adus un creștin”. Nașa de botez era și nașa de cununie a copilului. Numai dacă s-a stins
familia sau neamul respectiv, se lua altă familie de nași.
,,Folclorul obiceiurilor de naștere cuprinde și cântecele de leagăn, cunoscute în
relativ multe variante ”.Constantin Eretescu, Folclorul literal al copiilor, p 89.
 Nunta
Unul dintre cele mai importante evenimente din viața omului este nunta, care are
o semnificație deosebită, marcând intrarea într-o nouă etapă a vieții, un nou destin,
împlinirea unui vis, crearea unei noi familii.
,,În formele populare tradițonale, căsătoria se realizează prin manifestări complexe, în
care se îmbină elemente cu caracter economic, juridic, ritual și folcloric, pentru a forma

un mare spectacol popular, o importantă manifestare artistică populară”.MIHAI Pop,

Obiceiuri tradiționale românești, pag157

44
 ,,Ca rit de trecere, acest obicei cuprindea trei etape principale: logodna, nunta și
obicceiurile de după nuntă”.Op. cit, p 157
În comuna noastră, nunta este cea mai mare sărbătoare a satului, cel mai potrivit
prilej de petrecere colectivă, prin ea luând naștre o nouă familie ce are la bază curățenia
și frumusețea sentimentului de dragoste.
Cele mai multe nunți aveau loc ,,în Câșlegi”( perioada de la Crăciun până la
începutul postului Paștelui).
În vremurile mai vechi, alegerea fetei sau a feciorului se mai făcea de părinți pe
considerente de avere, ignorând sentimentele tinerilor. Atunci când tinerii se plăceau,
feciorul mergea ,,la pețit” sau ,,pe vedere”, cu părinții și nașii de botez. Pețitul
reprezenta înțelegerea ce se face între părinții tinerilor în privința averii, la domiciliul
tinerilor, la zestrea ce urma să o dea fiecare copilului, a hainelor și a animalelor.
Pețitul se încheia cu băutul ,,aldămașului”. Urma ,,punerea la protocol”, un fel
de logodnă, care se termina cu o mică petrecere între neamuri. Cei doi tineri mergeau la
preot pentru a li se face o dezlegare și a fi trecuți în registrele parohiei. Acest eveniment
se făcea de obicei la casa fetei, cu bucate pregătite în casă.
Până la ,,uspăț”(nuntă) tinerii erau strigați în biserică de trei ori, după care se
putea oficea căsătoria religioasă.
Între ,,tomneală” și ,,uspăț” începeau pregătirile, atât la mire cât și la mireasă.
Fiecare își amenaja casa, o văruia, o împodobea cu haine noi, covoare, țoale, perne
cusute, în general lucruri făcute de mână. Tot în această perioadă se lucrau costumele
mirilor. Cămașa mirelui era neapărat cusută de către mireasă și chemătoarele miresei ,
care o ajutau sau de o femeie din sat care era foarte pricepută. Costumul miresei era
compus din zadii de ,,barșon”, cusute cu mătase și mărgele, cămașă cusută pe pânză de
casă, georget sau pe mătase, tot cu mătase și mărgele,și poale din pânză de casă. Pe cap,
mireasa purta o coroniță de flori făcute din pânză ceruită și un șlaier(voal), pe care le
cumpăra mirele din târg.
Chematul(invitația) la uspăț era cel mai frumos. Se puneau chemători fete și
feciori tineri, necăsătoriți, verișori și verișoare, prieteni, vecini ai mirelui și ai miresei,

care umblau sâmbăta, în ajunul uspățului ,,la cemat ” prin sat. La eveniment participau
toți oamenii, din sat indiferent de vârstă sau de gradul de rudenie.

45
 Joia, în săptămâna dinaintea nunții se faceau pregătirile de nuntă, atât la mire cât
și la miresă. La mireasă se făceau colacii chemătorilor și colacul miresei. Aceștia erau
frământați în coveți de lemn de către femei mai bătrâne, pricepute la ornamentele și
rujile ce se aplicau pe ei. Colacul miresei era cel mai mare ,,cât o roată de car” și cel mai
frumos ornat, cu ruji din aluat, uns cu ou și miere de albine ca să strălucească. Apoi,
colacii se impodobeau cu struț și mușcate, fiecare colac fiind legat cu ștregar(cindeu).
Tot la mireasă se face și ,,steagul”. Sâmbătă seara, ,,după ce se găta de chemat
satul”, se facea joc numit: ,,steagul miresei” unde chemătorii jucau steagul, iar mireasa
juca cu feciorii din sat.
Steagul era făcut dintr-un băț de alun sau brad, frumos încrustat, pe care mireasa
îl folosea după nuntă ca furcă de tors. Era învelit cu tricolor sau baieră roșie țesută, de
care se prindeau două năfrămi, una galbenă și una roșie, pe care se puneau ,, petele
tricolore, din colț în colț cruce, doi zurgălăi, un clopoțel, doi colăcei făcuți în cuptor și
un manunchi de struț”INF
Steagul de nuntă se împodobea frumos ca un mire, fiind jucat și purtat în fruntea
alaiului de nuntă, la casa mirelui, a nașilor, a miresei, la jocul din uliță și la locul nunții.
La poartă se ridica un par înalt, în vârful căruia se prindea un steag și o cârpă cu
cenușă, împodobită frumos cu flori și struț, numită ,,oala miresei”.
Sâmbătă dimineața, chemătoarele și chemătorii se întâlneau la casa mirelui, de
unde plecau prin sat la chemat. Nimeni din sat nu era înconjurat. Chemătoarele erau
îmbrăcate în costume populare copuse din zadii cusute, cămașă cusută cu șire, laibăr, pe
cap purtau o coroniță albă cofecționată din flori iar în mână purtau o botă frumos
împodobită. Chemătorii, la fel îmbrăcați în costume populare: cămașă brodată sau
cusută cu mărgele, pantaloni albi, cizme negre, la picioare aveau zurgălăi iar pe cap
purtau ,,colopul cu peană”. În mână aveau o botă învelită, în tricolor și un colac legat cu
ștergar. La chemat, chemătorii umblau în perechi, iar când intrau în curțile, casele
oamenilor spuneau :
Chemătorii:
Onorată gazdă, ascultă:
Noi purtăm semne de nuntă,

Nu venim cu vorbe rele,

C-am venit cu vorbe bune,
46
Ascultați, noi ce vom spune:
Mirele nostru împărat
De dimineață s-o sculat
Pe noi toți ne-o adunat
Și ne-o trimis az prin sat
Să umblăm să vă cemăm
Și să nu vă-nconjurăm
Faceți bine și veniți
Pe seară la steag
Mâine și mâine seară la uspăț,
Dacă aveți voință și puteți.

Chemătoarele:
Am venit de la mireasă
Cu năframă de mătasă
Cu mănunchi de busuioc
De la mire din colop
Să trăiți să aveți noroc
Am venit să vă cemăm
Și să nu vă-nconjurăm
Faceți bine și veniți
Pe seară la steag
Mâine și mâine seară la uspăț,
Dacă aveți voință și puteți.
Că frumos veți fi primiți
Cu vin roșu, pâine albă
Să le fie lumea dragă
Și să ziceți după mine

Sa trăiască amândoi bine

La mulți ani, zile frumoase
47
Să trăiți și dumneavoastră.
Duminică dimineața, feciorii se adunau la casa mirelui, jucau câteva sârbe după
care împreună cu rudele, vecinii și o parte din muzicanți mergeau după nănași chiuind:
,,Zâceți bine ceterași,
Că mergem după nănași
Și apoi după mireasă
Să ne-o aducem acasă.”
De la nănași, alaiul pleca spre casa miresei. Până la mireasă nuntașii chiuiau pe
drum. Când ajungeau la casa miresei nu erau lăsați să intre în curte până când mirele nu
împușca oala și avea loc un dialog între nuntașii veniți cu mirele și cei de la mireasă.
După încheierea dialogului, porțile se deschideau, se închina cu sticla, cu jinars, iar
alaiul mirelui intra în curte. În curte, pe o găleată cu apă era așezat ,,colacul mirilor”, iar
chemătorii trebuia să-l înconjoare de trei ori. Pe urmă rupeau colacul în bucăți și-l
împărțeau nuntașilor. Aceste bucăți de colac aveau simbolul de ,,hrană sacră, aducătoare
de noroc și prosperitate”.
Soacra mică întâmpină mirele, nănașii și nuntașii în prag cu o sticlă de jinars și îi
chiuie mai întâi mirelui:
,,Ceteraș cu cetera
Zâm un pic de-a ciuita
Să-mi primesc ginerile
Că vine după soție,
Să meargă la cununie.
Tăt de asta ne-o fost dor
S-avem uspăț în ocol,
La casa noastră-un fecior,
De treabă și așezat,
De-aici de la noi din sat.
Frunză verde alunaș,
Văd c-ai vinit cu nănaș.

Mă simt foarte onorată

C-ați venit la casa noastră
48
Mire, mire dragul meu,
Tu de când umbli la noi
Nu-i numa un an ori doi.
C-o trecut un pic mai mult
De când voi v-ați cunoscut
Și-ai văzut destul de bine
Că Măriuța ar fi de tine,
Că îi tânără copilă
Nu-i poți băga nicio vină.
S-o respecți, s-o omenești,
Că nu-i simți că trăiești !
Cu ea nu ți-a fi rușine
Oriunde ti-i duce-n lume.
Dacă soarta v-o unit,
Noi nu ne-am împotrivit.
Și să veniți pe la noi,
Să fim bucuroși și noi.
Hop, hop, hop !
Apoi, soacra mică chiuie și nănașilor :
,, Dragi nănași și dragi nănașe,
Floricele din fereastră,
Vă mulțumim dumneavoastră
C-ați venit la casa noastră.
De onoarea ce ne-ați dat,
Finii nu i-ați refuzat.
Nănașile-s frumușele
Precum două floricele,
Nașii-s ca floarea de crin.
Le stă bine lângă fini.
Le stă bine-a cununa

În toată duminica.
Hop, hop, hop !
49
Faceți bine și intrați,
La masă vă așezați,
Un pahar să închinați,
Un pahar ca să ciocnim,
Fericiți cu toți să fim.
Hop, hop, hop !
Frunză verde busuioc
De fini să aveți noroc .
Hop, hop,hop!”
După ce soacra mică termina de chiuit, se arunca cu grâu peste mire, nași și
nuntași, pe urmă intrau în casă. Aici, mirele și nănași erau întâmpinați de către
chemătoare, care aveau pregătite diverse poezii atât pentru mire cât și pentru nănași, iar
mirele respectiv nași trebuiau să cumpere mireasa de la chemătoare. Uneori mireasa era
ascunsă, iar mirelui îi erau aduse mai multe mirese, mai întăi o femeie bătrână, apoi o
copilă.
Chemătoarele începeau târguitul cu mirele și cu nașii :
,,Onorată adunare ,
Vă rog să-mi dați ascultare
C-am o vorbă de vorbit
Cu mirele cel cinstit.
Cinstit mire, mai întâi de toate
Eu îți doresc sănătate,
Și cu-a doua cuvântare
Eu am ceva de vânzare,
Pentru punga dumitale.
Am o floare din fereastră,
Ți-o dau ție de nevastă.
O rujă din grădinuță,
La nunii mari de finuță.
Mire, mire dragul meu,

Tu un an ai cătănit
Și-napoi când ai venit,
50
Faină floare ți-ai găsit.
Tu, mire s-o ominești
Și să n-o batjocorești.
Că tu de n-oi omini-o,
Eu îi spun miresii azi :
Să nu staie de necaz !
Bătută și ciufulită,
De tot satul povestită.
Mire, mire dragul meu,
Ai venit la târguit,
De plătit, nu mi-ai plătit !
Scoate punga cu banii
Și nu te mai târguii.
Și pune-mi-o mie-n blid,
Că mireasa nu-i bătrână
Și mireasa ni-i frumoasă
Și la târg îi prețioasă.
Mult pe ganduri nu mai sta,
Și începe a număra.
Mirele scoate banii și plătește, apoi chemătoarea zice :
Nu-mi da bani de aramă,
Că n-am să fac cu ei zamă !
Dă-mi bani de hârtie,
Să nu sune-n farfurie.
Mult pe gânduri nu mai sta,
Și începe a număra.
Mulțumesc frumos de bani
Și să trăiți la mulți ani!
Apoi, chemătoarea spune o poezie și nașilor :
Frunză verde de imaș,

Eu mă refer la nănaș.
Nănașilor, ce gândiți ?
51
Cu fina să vă mândriți,
Mie să nu mi-o plătiți
Că de când o fost micuță
Ați știut că vi finuță.
Să fi strâns tot ban cu ban,
Și cât îi de mare-un an
Vi-sar fi umplut punguța
Ș-amu vă plăteați finuța.
Mult pe gânduri nu mai stați
Și-ncepeți să numărați.
Mulțumesc frumos de bani,
Și să trăiți ,La mulți ani !
Și la anu vă urez :
Să veniți și la botez.”
După ce mirele și nașii plătesc chemătoarele, primesc mireasa, mirii primesc
sfaturile și îndrumările date de părinții miresei, iar mireasa își ia rămas bun de la părinți
și frați. Pe urmă, mirele și mireasa ies împreună până la drum, de unde mireasa merge în
față cu nașii, iar mirele cu nașele merg în urma lor, urmați de alai, la biserică pentru
cununia religioasă. Pe drum au loc diferite chiuituri:
,,Frunză verde de alun,
Doamne ajută-ne la drum.
Frunză verde de lemn mare.
Doamne ajută-ne la cale.
Hop, hop, hop!”
Sau:
,,Sărace mire frumos
Cum ț-a pica peana jos
Pentru-o floare din grădină,
Pentru-o tânără copilă,
Pentr-o floare din fereastră,

Pentru-o tânără nevastă”.

Sau:
52
,,Miresucă draga mea,
Mamei tale-i mulțumește,
Pentru că te-o putut crește.
Te-o făcut și te-o crescut,
Te-o dat după cine-ai vrut,
Nu te-o dat după țăran,
Să te poarte cu suman.
Te-o măritat după domn,
Să te poarte cu palton.”
Ajunși în fața bisericii, la cununie intra cine voia, pentru restul nuntașilor se
organiza joc și preotului i se chiuia:
,,Domnule părinte bun,
Ieși afară pănă-n drum,
Ie-ți în mână patrafir
Și cunună un trandafir,
Ie-ți în mână o cărticică
Și cunună o floricică,
Doi tineri de omenie
O venit la cununie!”
După terminarea cununiei religioase, conduși de nași mirii cu întreg alaiul se
îndreptau către locul uspățului, la casa băiatului sau la Căminul Cultural, unde soacra
mare îi întâmpina cu o sticlă de jinars, cu o farfurie de grâu, arunca grâul peste ei și le
chiuia:
,, Frunză verde de mălin
Chiui pe trepte la Cămin,
Mire, mire dragul meu,
Tu dacă te-ai însurat
Și nevastă ți-ai luat,
Eu te rog s-o omenești,
Cu ie bine să trăiești

Că-i copilă tinere,

Mai lasă și după ie.
53
Nu faceți o modă nouă,
Să trăiți o lună, două,
Fă ca-n timpul de demult,
Orice rău ar fi avut,
Pe tăte le-o împlinit
Și nu s-o mai despărțit.
Frunză verde viore,
Tu, mireasă draga me,
Tu astăzi te-ai cununat,
Cu fetia ai gătat
Azi mai iești cu fetele,
Mâine cu nevestele.
Frunză verde mărăcine,
Eu vă-nvâț să trăiți bine,
Părinții să îi iubiți
Și voi bine să trăiți.
Frunză verde busuioc,
Să trăiți să aveți noroc.
Faceți bine și intrați,
La masă vă așezați,
Și vă așezați la masă,
Ne faceți cinste la casă.”
Preparatele care se serveau la uspăț nu erau diversificate, o zeamă oarecare,
tocăniță de carne și găluște. Totul depindea de socăciță și de starea materială a mirelui.
Petrecerea începea pe cântecul muzicanților.
După miezul nopții, se chiuia găina la nănași. Dacă erau mai multe perechi de
nași, se pregătea pentru fiecare câte o găină frumos împănată cu struț și flori, pe care o
plăteau nănașii la chiuitoare, apoi le rămânea lor. Versurile găinii erau compuse anume
pentru fiecare nănaș, într-un dialog glumeț, cu un anume umor, pentru a stârnii
curiozitatea și hazul.

Chiuitura găinii:
,,Trandafir ardelenesc,
54
La toți nuntașii vestesc
Că cu găina pornesc
La nănași să chiuiesc.
Astă-seară pe sfințit
Cu nunu m-am întâlnit,
Mi-o zîs să îi frig găină
Că mi-o da o plată bună.
Eu pofta i-am împlinit
Găină grasă i-am fript,
Scoată punga la plătit.
Găina mi-i porumbacă,
Nu-mi trebuie bani de-o vacă,
Nici salariu de pe-o lună
Numa, o mie de lei
Și pe atâția mărunței.
Asta-i o găină grasă,
Am țânut-o lângă casă
Eu de prânz i-am dat cafei,
De-amneaz i-am dat tăieței,
De cină i-am dat ovăs,
Dintr-o mie nu i-o lăs.
Nănășucă, draga mea
Spuneț-oi, ori oi tăcea,
Spuneț-oi pe nănașu,
Că mi-o cumpărat șurțu
Da, nimic nu s-o întâmplat
Numa un sărut mi-a dat.
Nănașule întinde mâna ,
Primește cu drag găina.
Chiuitoarea se duce cu găina la naș, iar cand nașul se întinde după gaină este
păcalit și continuă să chiuie mai departe:

Uiuiu câte-am avut,

Ce-ai cerut și eu am vrut,

55
Te-ai întins și nu m-ai prins,
Și toți oamenii te-o râs !
Într-un final, nașul primește găina, chiuitoarea își primește plata, multumindu-i
nașului:
Bine că te-am șeluit,
Găina me o clocit
Și nici un pui nu o scos,
Tot o umblat prin ocol,
Oarbă și șcheoapă de-un pcior !
Hop, hop, hop !
Cu banii de la nănaș,
Eu m-oi duce la oraș,
Și mi-oi cumpăra mărgele,
Să fiu frumoasă cu ele.
Mulțumesc frumos de bani,
Și să trăiți: La mulți ani!”
După acest recital, începea cinstea, iar nunta continua până dimineața. Astfel,
bucuria celor doi este împrăștiată în bucuria tuturor sătenilor. Amintirea acestui
eveniment rămâne ca un reper în timp, ca cel mai fastuos moment din ciclul vieții, o
adevărată paradă a portului popular, a cântecului și a jocului.
 Înmormântarea
,,Mai mult decât alte ceremonialuri de trecere, manifestările care marchează
momentul de încheiere a existenței biologice a unui individ au conservat elemente
rituale foarte vechi, unele dintre ele precreștine.În concepția populară, moartea este un
fenomen firesc. Plecarea din viață trezește, desigur, durerea familiei și a colectivității,
care percepe despărțirea ca ireversibilă. Totuși, odată încheiată existența sa biologică,
omul urmează să se integreze în marele neam al ascendenților săi. Există o lume ,,albă”,
cea a existenței reale, și o lume ,,de dincolo”, opusă celei reale, o lume ,,fără dor”, în
care se adună pe măsură ce se sting, familiile și neamurile”. Constantin Eretescu,
Folclorul literar al românilor,p.108

Despărțirea omului pentru totdeauna de familie reprezintă o încercare grea

pentru întreaga familie și constituie un moment important în viața satului. La noi în sat,
comună, când murea cineva, dacă murea femeie, atunci se chema o femeie care să o
56
spele și să o îmbrace pe femeia care a murit. Iar dacă murea bărbat, atunci se chema
bărbat care trebuia să spele și să îmbrace pe cel mort. Cei care aveau aceste sarcini
primeau câte un colac cu ștergar, bărbatul primea o cămașă iar femeia material de
rochie.
După ce mortul era îmbrăcat cu haine de sărbătoare și se așeza în sicriu, local
(copârșău), se face patul mortului. Pe piept i se punea cruce de ceară cu bani pe ea și un
măr în care de asemenea erau puși bani, pentru a plăti trecerea în lumea cealaltă. După
ce omul a murit se trag clopotele trei zile.
Seara se priveghează mortul.Vin oameni cunoscuți, rude, vecini, prieteni și stau
până târziu discută și joacă cărți iar femeile cele mai pricepute din sat boceau mortul, îl
plângeau. Florea Valeria din Bistra Mureșului a participat ani la rând la aceste
evenimente și boceau, astfel:
,, În ia-seară-o săptămână
Trecui moartea prin grădină,
Rupsei măr din rădăcină
Da nu l-o rupt a-nverzî,
Că l-o rupt a putrezî.
Plângă tu soția me,
Astăzi mă despart de ie.
Plângeți voi copii mei
Că azi mă despart de voi,
N-a și astăzi, nice mâine,
Nici peste câteva zile
N-a și astăzi niciodată,
Pân-am mai fi laolaltă.
Creșteți flori cât gardurile
Ș-astupați pârlazurile,
Creșteți flori și înfloriți
Că mie nu-mi trebuiți.

Mie când mi-ați trebuit,

V-ați uscat, n-ați înflorit .”

57
 În a doua seară vine preotul, face o rugăciune și se face cina mortului. La cina
mortului, se dă la fiecare câte o jamnă(împletitură), lumânare, un pahar de jinars și o
felie de colac cu nucă, după care bocitoarele iar plângeau și bărbații privegheau jucând
cărți.
În a treia zi, se pregătește mortul pentru înmormântare. Se sapă groapa, se fac
mătănii de doi sau patru copii, pentru iertarea păcatelor mortului și la copii li se dă o
cană, o batistă și jamnă cu lumânare. Se pregătea masa pentru prohod, pe care se puneau
pomii de cununie, pentru bărbat se punea o cămașă și un ștergar, pentru femeie se punea
o năframă material de rochie și un ștergar.
După ce avea loc prohodul, se ducea mortul la groapă. Peste sicriu se dădea
săpătorilor o găină, spunandu-se: ,,Pe astă lume să fie a ta și pe cealaltă a mortului.” De
la groapă, oamenii erau chemați la casa mortului, unde se făcea masa de pomană.
La masa de pomană era o ,,zamă de buriciuși și găluște cu păsat”. Se dădeau din
nou jămne și lumânări, după care oamenii plecau la casele lor. Astăzi, masa de pomană
a mortului este bogată în alimente.

58