4.

POTENŢIALUL TURISTIC ETNOGRAFIC AL UNEI ŢĂRI SAU ZONE

GEOGRAFICE.
Potenţialul turistic etnografic al Republicii Moldova
Potenţialul turistic etnografic cupă un loc important în cadrul obiectivelor
turistice antropice. Deoarece fiecare localitate își are tradițiile, sărbătorile, portul,
jocul și cântecul popular, dar și monumente de arhitectură caracteristice
neamului său, potențialul turistic etnografic este într-o dezvoltare continuă.
Fiecare turist, fie băștinaș, care este plecat peste hotare sau străin, acesta va dori
să își amintească de tradițiile proprii poporului său, sau chiar să cunoască ceva
nou pentru sine.
La potenţialul etnografic au fost atribuite toate creaţiile ale poporului fie ele
sunt de importanţă arhitectonică (case tradiţionale), istorică (instalaţiile tehnice
populare) sau artistică (cruci, fântâni), precum şi elemente ale culturii spirituale:
meşteşuguri, tradiţii, formaţii corale, fanfare. Republica Moldova dispune de un
potențial turistic etnografic major ce descrie în mare parte esențialul țării și al
neamului. Ele ne oferă o caracteristică fixă a ocupațiilor și a sufletului neamului
din Republica Moldova.
În continuare vă propun să faceți cunoștință cu bogăția etnografică a plaiului
meu natal, Moldova.
1.OCUPAŢIILE ŞI MEŞTEŞUGURILE:
Ocupațiile și meșteșugurile au o atractivitate turistică în ceea ce ține de modul
de lucru, ustensilele folosite, metodele de prelucrare și secretul de bază a
efectuării unui obiect, simplu, însă foarte prețios din punct de vedere estetic și
practic. Modul cum populația își câștigă existența este diferită de la o localitate la
alta, astfel fiecare ocupație fiind într-un mod sau altul atractivă atât pe plan
național cât și mondial.
Locuitorii Republicii Moldova sunt caracterizați prin ceea ce fac și cum fac. Ei
practică creșterea animalelor, cultivarea plantelor, pescuitul, olăritul, albinăritul și
multe alte ocupații și meșteșuguri importante economic.
Agricultura:
Republica Moldova este un stat agrar-industrial. Agricultura este unul dintre
pilonii tradiționali pentru economia Republicii Moldova.
Zona de nord a țării, este specializată în producție și prelucrare a sfeclei de
zahăr, boabe, fructe, tutun, și este caracterizată prin tratament termic relativ
mare, suficient în comparație cu zonele sudice. Mai multe precipitații
(460 - 630mm). Suma temperaturilor active este de 2750-3000 c˚.
Acoperirea solului este dominată de cernoziom bogat în humus puternic.
Zona centrală este specializată în producția de struguri. Regiunea este bine
încălzită de razele solare, zona este protejată de vânturile de nord-est.
Acoperirea solului este dominată de soluri brune și soluri cenușii de pădure, suma
temperaturilor active este de 3000-3100 c˚, cad 420 - 450mm precipitații anual.
Zona de sud este specializată în producția de struguri, în special struguri
roșii, porumb și floarea soarelui. Caracteristic este faptul că o mare parte a
terenului este plat, acoperit cu sol cernoziomic, o cantitate foarte mare de
temperatură activă 3100 - 3300 c˚, cu puține precipitații anuale 340-370mm.
Olăritul:
Olăritul pe teritoriul Moldovei a inclus și fabricarea olanelor, a cărămizilor arse
pentru construcţia locuinţelor. Ca materie primă pentru confecţionarea vaselor se
foloseşte lutul sau argila. Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi, românii, o
moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtații noștri strămoși din neolitic,
dar totodată a fost și este una dintre cele mai propice modalități de materializare
a însușirilor artistice. Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere
(curățire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de
uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutițoaia, făchieșul, si plotogul, cornul si
gaița. Nu lipseste nici morișca de mână – râșnița utilizată pentru macinarea fină a
oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intră în compoziția smalțului aplicat
pe vase între două arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol
deosebit il deține roata olarului sau roata pentru modelat. Ornamentele folosite
reprezintă diverse figuri și linii tradiționale, prin simplitatea sa , arătând toată
frumusețea și originalitatea culturii olăritului din Moldova.
În prezent, olăritul s-a păstrat doar în patru sate: Țigănești, r. Strășeni; Cinișeuți
r. Rezina; Hoginești, r. Călărași și Iurceni, r. Nisporeni. Cel mai bine cunoscut olar
din R. Moldova este Vasile Goncear din Hoginești, r. Călărași.
Albinăritul:
Albinăritul are rădăcini foarte vechi şi este cunoscută ca ocupaţie a bărbaţilor.
Cea mai veche formă de obţinere a mierii a fost cea de scoatere a mierii de la
albinele sălbatice, care roiau în scorburile copacilor. Astfel de familii de albine
sălbatice se întîlnesc pînă în prezent prin pădurile dese. În secolele XII – XIII acest
fel de albinărit se dezvolta în partea centrală la vest de Prut. În secolul al XV-lea 
albinăritul se dezvolta pe larg în zona Codrilor.
În prezent sunt centre de consultanţă şi şcolarizare specială în domeniul
apiculturii, pescuitului, agriculturii. Activează societăţi ale apicultorilor de
producere a mierii de diferite categorii: „miere de mai”, „miere de floarea–
soarelui”, „miere de tei”, „miere de hrişcă” etc. Oricînd la pieţele interne poţi
procura miere. În fiecare familie se foloseşte mierea, care are funcţie nu numai ca
produs alimentar, dar și în scop curativ.
Astăzi nu este o problemă să procurăm miere în Moldova, problema constă în
aceea ca ea să fie curată şi ecologică, ca albinele să culeagă mierea din nectarul
florilor şi să nu fie alimentate cu produse de zahăr. În afară de utilizarea mierii ca
aliment curativ, ea se folosește la pregătirea dulciurilor, tortelor, băuturilor
răcoritoare
Prelucrarea lemnului:
Prelucrarea lemnului a continuat să rămînă o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe
parcursul tuturor timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte
convingător despre vechimea meseriei prelucrării lemnului.
Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt
demonstrat de dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor
geometrice (rombul, cercul, linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul
şarpelui, rozete, stele, etc.).
Din analiza mărturiilor istorice şi a datelor etnografice colectate pe teren şi a
terminologiei pieselor din lemn rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării
lemnului era practicată de bărbaţi, rămînînd una dintre ocupaţiile lor de bază,
care a supravieţuit în satele Moldovei datorită materiei prime naturale utilizate,
frumuseţii structurii şi gamei calde a lemnului, a miresmelor plăcute şi sănătoase
emanate de lemn. Lemnăritul sa păstrat în s. Suruceni şi s. Bardar (raionul
Ialoveni), s. Bălăureşti (raionul Nisporeni).

2. TRADIŢIILE ŞI OBICEIURILE:
Tradițiile și obiceiurile prezintă niște legi spirituale a fiecărui popor, înălțate la
cel mai înalt grad și respectare cu strictețe. Ele sunt asociate ciclurilor de
anotimpuri, cu evenimente de familie sau sărbători la nivel național. Unele din
tradițiile și obiceiurile îndeamnă băștinașii plecați peste hotarele țării să revie și să
petreacă aceste evenimente cu familia, iar aletele îndeamnă turiștii străini să
guste din bunătatea tradițiilor noastre, cum ar fi Ziua Vinului.
 Sfântul Apostol Andrei este, conform tradiției, primul care a adus creștinismul
pe meleagurile noastre. De aceea, mai ales în zonele rurale, au existat şi înca se
păstrează o multitudine de tradiţii, superstiţii şi obiceiuri în care elementul pagîn
se imbină cu cel creştin. Sărbătoarea are mai multe denumiri: Andrei de Iarnă,
Sîntandrei, Moș Andrei, Andrei Cap de Iarnă, Undrea, Îndrea. Este singura
sărbătoare de peste an, care a dat denumirea populară unei luni - decembrie,
după cum știm în popor e numită - Îndrea, Undrea. Se credea, că de la ziua Sf.
Andrei începe iarna și pune stăpînire pe lume. Pe 30 noiembrie /13 decembrie nu
se lucra pentru ca lupii să nu mănînce vitele și mai ales oile. Oamenii se abțineau
să plece la drum deoarece riscau să se întîlnească cu haite de lupi. Țăranii le-au
pus sub oblăduirea acestui sfînt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de
autoritatea şi puterea sa.
De Crăciun, maturii, dar în special copiii umblă cu colindatul de la casă la casă,
astfel vestind naşterea Domnului. Copiii fiind mascaţi corespunzător, după colind,
sunt răsplătiţi de către gazdă cu dulciuri sau bani.
De Revelion însă, copiii umblă cu uratul, dorindu-le stăpânilor caselor un an nou
fericit, prosper şi cu cât mai multe realizări frumoase; recompensele pentru
urările copiilor pot fi de asemenea dulciuri.
De Paşti tradiţiile sunt mai numeroase. În ajun de Paşti gospodinele
încondeiază ouăle, culoarea tradiţională fiind roşie, mai apoi coc cozonacul, după
care în noaptea învierii Domnului, membrii familiei merg la sfinţirea acestor
bucate specifice. Iar în dimineaţa după sfinţire, fiecare se spală pe obraji cu un ou
roşu şi altul alb, ceea ce simbolizează puterea şi puritatea, acest “ritual” fiind
urmat de o masă la care toată familia sărbătoreşte împreună.

3.PORTUL, JOCUL ŞI CÂNTECUL POPULAR:

Portul, jocul și cântecul popular reprezintă cea mai de bază ramură a
potențialului etnografic cultural. Ele merg de mână pe parcursul secolelor,
transmise din strămoși. Ne reprezintă cultura neamului, ceea cu ce ne mândrim.
Turiștilor le este interesantă cultura altor popoare, aflând ceva nou, interesant și
tractiv pentru ochi, trezind o porție de bucurie în plus.
Portul popular:
Motivele și culorile specifice preponderent copiilor și femeilor, ce pot fi întâlnite
frecvent sunt: cruciulița, broderia pe fire, culorile aprinse, mai ales roșu și galben
adeseori pe un fundal închis, negru sau maro la fustă, și de obicei, aceleași culori
pe fundal alb, la bluză și mâneci.
 Pentru femei, un factor important îl juca vârsta celei care poartă costumul,
astfel, fetele tinere purtau haine cu broderii colorate intens, iar cele mai bătrâne,
purtau broderii cu doar câteva culori sau haine închise la culoare.
Îmbrăcămintea bărbaților este mai puțin colorată, cu o gamă de culori ce nu
depășește 2-3 culori. Pe timp de vară, aceștia purtau pe cap căciulițe, cu fire
colorate sau cu flori.
Brâiele purtate de bărbați erau late, adesea lungi, de culoare închisă, ce
contrastează cu restul costumului. Brâiele purtau motive geometrice și erau
adesea, greu de țesut, chiar și de cei mai iscusiți meșteri.
Spre deosebire de vremurile de astăzi, în trecut, un costum tradițional avea un
aspect irepetabil, unic, fiind adesea împodobit cu motive specifice unei regiuni
sau a unui sat sau a statutului social al purtătorului.
Astăzi portul tradițional moldovenesc este purtat rar, preponderent la
sărbătorile cu caracter cultural sau artistic. Aceste costume sunt rar create de
meșteri populari.
Dansul popular:
Dansul popular moldovenesc reprezintă una dintre cele mai vechi arte
populare. Fiecare mişcare vorbeşte despre talentul şi caracteristicile spirituale ale
poporului în diferite perioade istorice. El scoate în evidenţă atât caracterul, cât şi
temperamentul, forţa și agerimea poporului, pune în valoare înţelepciunea şi
umorul, dezvăluie sincer şi direct aspiraţiile şi sentimentele moldovenilor.
După formă, structură, caracter, dansurile tradiţionale din Republica
Moldova fac parte din marea şi bogata familie a coregrafiei balcano-carpatice,
unitară prin execuţia mişcărilor ca joc colectiv şi de grup. Caracteristic dansului
moldovenesc este mişcarea paralelă a genunchilor şi vârfurilor picioarelor.
Muzica populară:
Specifice pentru muzica populară sînt diferite tipuri de instrumente.
Instrumentele de suflat: buciumul, cavalul, naiul, taragotul, trişca, trombonul cu
ventile, trompeta, cimpoiul, fluierul; instrumentele cu coarde: violoncelul, cobza,
contrabasul, vioara, ţambalul; de percuţie − toba. În trecut erau răspîndite
buhaiul, daireaua, drîmba, lăuta, surla, trîmbiţa, tumbelechiul.
Izvorul muzicii populare moldoveneşti provine de la creaţia muzicanţilor
ambulanţi – a lăutarilor. Orchestrele lăutăreşti cîntau la petreceri, nunţi,
acompaniau spectacolele. În timpul sovietic şi post-sovietic creaţia muzicală a
lăutarilor a fost continuată de numeroasele orchestre de muzică populară printre
care se numără „Fluieraş", „Folclor", „Mărţişor", „Mugurel" și „Lăutarii".
 4. ARHITECTURA ŞI INSTALAŢIILE POPULARE:
Arhitectura și instalațiile populare reprezintă o altă ramură a potențialului
etnografic din R. Moldova. Prin tehnica de lucru, ustensilile folosite ne dăm
seama secolul și anul aproximativ de ridicare a construcției, dar și localitatea
unde a fost ridicată. Astfel, instalațiile populare sporesc un interes turiștilor
dornici să descopere domenii noi arhitecturale sau pentru amatorii de istorie,
dornici să cunoască ceva captivant.
Monumentele tehnicii populare:
Monumentele tehnicii populare sunt legate de prelucrarea şi depozitarea
produselor agricole: morile de apă şi de vânt, crame etc. Astfel, cramele s-au
păstrat în multe sate din partea centrală a R. Moldova s. Ciuciuleni (raionul
Hânceşti), s. Bravicea (raionul Călăraşi), s. Onişcani (raionul Călăraşi), s. Oneşti
(raionul Străşeni), morile de vânt mai sunt prezente în satele Cernoleuca (raionul
Donduşeni - singura moară din nordul Moldovei care a rămas până în zilele
noastre), Beşalma (U.T.A. Găgăuză), Talmaza (raionul Ştefan-Vodă), morile de apă
- în satele din raionul Edineţ (or. Cupcini şi Parcova), Teţcani (raionul Briceni), s.
Duruitoarea (or. Costeşti, raionul Glodeni). În 1961 în republică existau 31 de mori
de vânt şi 66 de apă. 0 parte din ele a fost dărâmată, dar unele au rămas în
funcţiune până astăzi.
Fântânile:
Din totdeauna viața omului a fost legată de prezența apei. Aprovizionarea cu
apă este o necesitate primordială: alegerea locației, unde să se construiască
locuința, depindea, de fapt, de proximitatea unui curent de apă sau a unui izvor.
Numărul redus al studiilor, dedicate "fântânilor", este în contrast cu abundența
numărului lor în întreaga Moldova: puține sunt contribuțiile, dedicate acestor
artefacte, dar și mai puține sunt știrile despre caracteristicile lor, despre aspectele
tehnologice și tipologice.
Ar fi bine ca, într-o încercare de a efectua o căutare, să se ia în considerație un
eșantion semnificativ din aceste artefacte: distribuirea fântânilor este omogenă
pe întreg teritoriul, cu unele excepții, cum ar fi în satul cu cele mai multe fântâni
din Moldova, Hădărăuți (Ocnița), unde există peste 600 de fântâni la 2.000 de
locuitori.
Casele populare moldoveneşti:
Pe parcursul  secolului al XIX-lea au avut loc defrişări masive. În aceste condiţii
s-au dezvoltat noi tehnici de construcţie a caselor, cu utilizarea mai activă a
argilei. Este cunoscută tehnica din lampaci, numită zonal „chirpici” şi „dulapi”.
Elementele de construcţie de dimensiuni mari se pregătesc din timp, după care se
aşează la soare la uscat. Lampacii se aşezau direct pe solul nivelat, bine bătut.
Casele de pămînt nu aveau temelie. Pentru a le feri de umezeală, locuitorii din
regiunile unde se revărsa Nistru, pentru construcţia casei se ridica o platformă
înaltă de 0,5-1,0 m, din pămînt cărat, foarte bine bătut, care se îngrădea cu
nuiele, scînduri sau lătunoaie groase , numit „pomost”, pe care se construia casa.
Casa moldovenească are o formă unitară ca planimetrie, volume, indiferent de
tehnica şi materialul de construcţie utilizat. Aspectul exterior era determinat de
tencuirea pereţilor şi văruirea lor în interior şi exterior, ce dădea impresia unor
construcţii din piatră. Chiar şi în cazul utilizării pietrei de carieră, piatra este
tencuită cu mortar de lut şi văruită. La ultimul strat se adăuga culoarea albastră –
„sineală” pentru a oferi casei aspect proaspăt.

Deci, Republica Moldova are un grad înalt de dezvoltare în domeniul

potenţialului etnografic. Perseverenţa şi sârguinţa populaţiei va oferi mari
oportunităţi de dezvoltare a turismului cultural şi etnografic. Fiecare turist are
posibilitatea să cunoască mai mult despre potenţialul etnografic al Republicii
Moldova vizitând Muzeul de Etnografie din Chişinău, capitala statului.