Testul nr.

1
Subiectul I: Traficul de influență
1.1. Stabiliți conținutul termenului „influență”, utilizat în art.326 CP RM
În art.326 termenul ”influență” este utilizat în sensul de putere, capacitate de a modifica
comportamentul factorului de decizie în sensul dorit, respectiv de a-l determina să facă o
favoare sau să ia o decizie favorabilă.Această influență trebuie să fie de o anumită natură și să
îndeplinească anumite condiții pentru a face obiectul de referință al infracțiunii prevăzute la
alin.(1) art. 326 CP RM, astfel influența respectivă nu trebuie să aibă la bază o putere legală,
autoritate, cu care este investit cineva prin lege sau în baza legii, cum ar fi șeful față de
subordonat, organul de control față de cel controlat, etc.Drept urmare, în sensul prevederii de
la alin.(1) art.326 CP RM termenul de ”influență” privește acea influență care trebuie să
izvorască din alte raporturi decît raporturile legale de subordonare, de control, colaborare,
îndrumare, supraveghere prevăzute de lege sau în baza legii, ci să izvorască de exemplu din
raporturi de prietenie, rudenie, raporturi comerciale, raporturi infracționale, relații politice,
etc. Atunci cînd influența făptuitorului asupra persoanei publice, persoanei cu funcție de
demnitate publică, persoanei publice străine sau funcționarului internațional nu este reală, ci
numai afirmată de făptuitor, această influență trebuie să îndeplinească și condițiile definite de
legiuitor prin expresia ”susține că are influență”. Cu alte cuvinte această influență trebuie să
fie posibilă și credibilă, și nu o pretinsă influență ce apare irealizabilă sau este absurdă,
imposibil de a exista și a avea efect. Dacă influența nu este posibilă (atît în sensul efectuării,
cît și al finalității) , fapta nu va putea fi calificată în baza alin.(1)art.326 CP RM. În asemenea
cazuri , cele săvîrșite se vor califica în baza art. 189 sau 190 CP RM.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că traficul de influență neremunerat poate fi calificat
în baza alin.(1) art.326 CP RM.
Obiectul material sau imaterial al infr.prev de alin.(1) art.326 CP RM , îl reprezintă
remunerația ilicită. Aceasta se exprimă în bani, titluri de valoare, serviciile ,privilegiile, alte
bunuri sau avantaje necuvenite făptuitorului. În lipsa obiectului material sau imaterial fapta nu
poate fi calificată în baza alin.(1) art.326 CP RM. În alți termeni, traficul de influență
neremunerat, dezinteresat, gratuit nu intrp sub incidența alin.(1) art. 326 CP RM. C.Timofei
menționează că :” Nu poate fi aplicată răspunderea în baza art.326 CP RM în cazul prevalării
neremunerate de influență asupra unei persoane publice, persoane cu funcție de demnitate
publică, persoane publice străine, funcționari internaționali pentru a-l face să îndeplinească ori
să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acțiuni în exercitarea funcției sale indiferent dacă
asemenea acțiuni au fost sau nu săvîrșite”. În această situație nu se are în vedere cazurile cînd
remunerarea nu se reușește din cauze independente de voința făptuitorului , în astfel de cazuri
vom fi în prezența tentativei la infracțiunea de trafic de influență sau de cumpărare de
influență, ci cazurile cînd remunerarea nu este în genere cuprinsă de intenția făptuitorului : în
astfel de cazuri ,dacă făptuitorul deține anumite calități speciale, răspunderea va fi aplicată în
baza altor norme, cum ar fi: art.327 sau 328 CP RM, art.312, 313 sau 313 1 Cod contrav., art.
15-17 al Legii cu privire la prevenirea și combaterea corupției din 25.04.2008.
În vederea aplicării răspunderii în baza alin.(1) art.326 CP RM, banii, titlurile de valoare,
serviciile, privilegiile, alte bunuri sau avantaje- pretinse, acceptate sau primite de făptuitor
trebuie să fie necuvenite. Ceea ce înseamnă că aceste foloase nu-i sunt legal cuvenite
făptuitorului.În ipoteza infracțiunii specificate la alin.(1) art.326 CP RM , este esențial ca
valoarea exprimată în bani a remunerației ilicite să nu depășească 2500 u.c. , în caz contrar
răspunderea se va aplica în baza lit.c) alin.(2) art. 326 CP RM.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.326 CP RM prin Legea nr.245 din 02.12.2011

Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.245 din 02.12.2011, la alin.(1) art. 326 CP RM se
stabilea răspunderea pentru primirea sau extorcarea de bani, titluri de valoare, alte bunuri, sau
avantaje patrimoniale, acceptarea de servicii, bunuri sau avantaje, persoanl sau prin mijlocitor,
pentru sine sau pentru o altă persoană, săvîrșite intenționat de către o persoană care are
influență sau care susține că are influență asupra unui funcționar, în scopul de a-l face să
îndeplinească sau să îndeplinească acțiuni ce nu intră în obligațiile lui de serviciu, indiferent
dacă asemenea acțiuni au fost sau nu săvîrșite.În sensul acestei norme prin ”funcționar” se are
în vedere fie un funcționar public, fie un funcționar privat.În art.326 CP RM, în varianta în
vigoare, termenul ”funcționar” a fost substituit prin cuvintele ”persoane publice, persoane cu
funcție de demnitate publică, persoane publice străine, funcționar internațional”. Aceste
cuvinte nu presupun accepțiunea de funcționar privat. Din această perspectivă, sfera de
incidență a art.326 CP RM , a suferit o restrîngere. În scopul suplinirii golului creat autoarea
C.TIMOFEI propune completarea cap.XVI ”Infracțiuni de corupție în sectorul privat” din
P.S. a CP RM , cu următorul articol:

art.3341 Traficul de influență și cumpărarea de influență în sectorul privat, cu următorul

conținut:

(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de
valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje nejustificate, pentru sine sau pentru o altă
persoană, de către o persoană care are influenţă ilegalăsau care susţine căare influenţă ilegală
asupra unei persoane care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale, pentru a o face să îndeplinească sau nu ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea
unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale ori să îndeplinească sau nu o acţiune contrar
obligaţiilor de serviciu, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvârşite, în lipsa
semnelor de şantaj sau de escrocherie, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000
unităţi convenţionale sau cu închisoare de pânăla 2 ani, în ambele cazuri cu privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumităactivitate pe un termen de
pânăla 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendăîn mărime de la 2000 la 3000
unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane, personal sau prin mijlocitor, de bunuri,
servicii, privilegii sau avantaje nejustificate enumerate la alin.(1), pentru aceasta sau pentru o
altăpersoană, când respectiva persoanăare sau susţine căare o influenţăi legalăasupra unei
persoane care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale, în
scopul indicat la alin.(1), se pedepseşte cu amendăîn mărime de la 500 la 1000 unităţi
convenţionale, iar persoana juridicăse pedepseşte cu amendăîn mărime de la 2000 la 3000
unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumităactivitate.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de douăsau mai multe persoane;
b) săvârşite cu primirea de bunuri sau avantaje nejustificate în proporţii mari;
c) urmate de influenţa ilegalăpromisăsau de obţinerea rezultatului urmărit;
d) de o persoanăcare gestioneazăorganizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale, se pedepsesc cu amendăîn mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pânăla 4 ani, iar persoana juridicăse pedepseşte cu amendăîn mărime de la 2000
la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumităactivitate.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârşite:
a) cu primirea de bunuri sau avantaje nejustificate în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 5 ani cu amendăîn mărime de la 500 la 1000 unităţi
convenţionale, iar persoana juridicăse pedepseşte cu amendăîn mărime de la 2000 la 5000
unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumităactivitate. (5) Persoana
care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la alin.(1) este liberată de
răspundere penală dacă persoana s-a autodenunţat, divulgând toate circumstanţele relevante
ale infracţiunii, neştiind că organele de urmărire penalăsunt la curent cu infracţiunea
pe care a săvârşit-o. Nu constituie infracţiune fapta persoanei care a promis, a oferit sau a dat
bunuri ori servicii enumerate la alin.(1), dacăaceasta a fost constrânsăde către cel care a
traficat influenţa”.
Considerăm că implementarea acestei iniţiative va fi în concordanţăcu obiectivele Strategiei
naţionale anticorupţie pe anii 2011-2015, aprobate prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr.154 din 21.07.2011 [74]. Or, în sensul acestei Strategii, prin „corupţie” se
înţelege utilizarea funcţiei, atribuţiilor ori însărcinărilor încredinţate, proprii sau ale unei alte
persoane, în sectorul public sau privat, în scopul obţinerii de bunuri, de avantaje sau de alte
foloase necuvenite, pentru sine sau pentru o altă persoană. În afară de aceasta, trebuie
menţionate următoarele: în pct.1.2 al Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a
corupţiei, aprobate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.421 din 16.12.2004
[70] (actualmente abrogate), printre cauzele politice ale apariţiei corupţiei se specifică traficul
de influenţă asupra mass-media. Cum mass-media este în proporţia cea mai mare privată,
implementarea iniţiativei noastre se prezintă ca oportună.
În afarăde aceasta, trebuie de menţionat că, prin aceeaşi lege – Legea Republicii
Moldova privind modificarea şi completarea unor acte legislative, adoptatăde Parlamentul
Republicii Moldova la 02.12.2011 – a fost modificatădenumirea Capitolului XV al Părţii
Speciale a Codului penal al Republicii Moldova: din „Infracţiuni săvârşite de persoane cu
funcţie de răspundere” în „Infracţiuni contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică”.
Aceastămodificare de titulaturănu poate sănu aibăefecte asupra conţinutului obiectului
juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolului XV al Părţii Speciale a Codului penal
al Republicii Moldova. În acest plan, S.Brînza opinează: „Nici în legislaţie, nici în ştiinţă, nu
este exclusă o mobilitate în cadrul sistemului de obiecte juridice generice ale infracţiunilor.
Datorită unui şir de factori, se schimbănu doar reprezentările legiuitorului cu privire la
importanţa ocroti-rii unui sau altui grup de relaţii sociale şi de valori sociale. În procesul de
evoluţie a societăţii se schimbă chiar însuşirea obiectivăa acestor valori sociale şi relaţii
sociale de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea. La rândul lor,
aceşti factori condiţionează schimbări respective în configuraţia obiectelor juridice ale
infracţiunilor”
Luând în consideraţie această aserţiune şi având în vedere noua denumire a Capitolului
XV al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, susţinem că obiectul juridic
generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolului XV al Părţii Speciale a Codului penal al
Republicii Moldova îl formează relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii în
sfera publică.
Inainte de intrarea în vigoarea Legii privind modificarea şi completarea unor
acte legislative din 02.12.2011, modalităţile normative ale acţiunii prejudiciabile de trafic de
influenţă erau:
1) primirea de bani, titluri de valoare, altebunuri sau avantaje patrimoniale necuvenite;
2) extorcarea de bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale necuvenite;
3) acceptarea de servicii, bunuri sau avantaje necuvenite.
Astfel, în locul termenului „extorcare”, în dispoziţia de la alin.(1) art.326 CP RM se folo-
seşte un alt termen – „pretindere”. Totuşi, aşa cum rezultădin alin.(4) art.326 CP RM, alin.(1)
art.326 CP RM este aplicabil în ipoteza de extorcare de bani, titluri de valoare, servicii, privi-
legii, alte bunuri sau avantaje. Numai că, în această ipoteză, este funcţională nu o modalitate
normativă a infracţiunii de trafic de influenţă, dar o modalitate faptică a acesteia.
Prin operarea amendamentelor din 02.12.2011, prevederile de la alin.(1) art.326 CP RM au
fost compatibilizate cu dispoziţiile actelor normative cu vocaţie internaţionalăîn materie de
prevenire şi combatere a corupţiei. Astfel, conform art.12 al Convenţiei penale a Consiliului
Europei privind corupţia, fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi alte măsuri care se
manifestă necesare pentru a stabili drept infracţiune, în conformitate cu dreptul său intern,
atunci când actul a fost comis intenţionat, fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta
sau promisiunea în calitate de remunerare pentru aşa-numita influenţă, pentru ca influenţa (fie
şi presupusă) să fie sau nu exercitată întru atingerea rezultatului scontat. De asemenea,potrivit
lit.b) art.18 al Convenţiei ONU împotriva corupţiei, fiecare stat parte adoptă măsurile
legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de
infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public sau a
unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru
sine sau pentru o altăpersoană, în scopul de a abuza de influenţa sa realăori presupusă, în
vederea obţinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativăsau de la o autoritate
publică a Statului parte. Prin „pretindere” trebuie de înţeles cererea insistentă, reclamarea,
revendi-carea având ca obiect bani, titluri de valoare,servicii, privilegii, alte bunuri sau
avantaje. În contextul infracţiunii specificate la alin.(1) art.326 CP RM, prin „acceptare”
trebuie de înţeles consimţirea, aprobarea, încuviinţarea promisiunii date de cumpărătorul de
influenţăde a da bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje.
Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.326 CP RM se caracterizează, în primul
rând, prin vinovăţie sub formăde intenţie. După intrarea în vigoare a amendamentelor din
02.12.2011 operate în legea penală, din dispoziţia de la alin.(1) art.326 CP RM a dispărut
sintagma „săvârşite intenţionat”. Ea a devenit inutilă, deoarece, incontestabil, infracţiunea de
trafic de influenţă poate fi săvârşită doar cu intenţie.
Scopul infracţiunilor prevăzute la art.326 CP RM este descris prin cuvintele: „pentru a-l
face să îndeplineascăsau nu ori săîntârzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exerci-
tarea funcţiei sale”. Amintim că, până la intrarea în vigoare a amendamentelor din
02.12.2011, formularea similară a fost: „în scopul de a-l face să îndeplineascăori să nu
îndeplinească acţiuni ce intră în obligaţiile lui de serviciu”.
Scopul infracţiunilor prevăzute la art.326 CP RM este un scop special şi poate îmbrăca
oricare din următoarele patru forme:
1) scopul îndeplinirii unei acţiuni în exercitarea funcţiei de către persoana publică, persoana
cu funcţie de demnitate publică, persoana publicăstrăinăsau funcţionarul internaţional;
2) scopul neîndeplinirii unei acţiuni în exercitarea funcţiei de către persoana publică, persoana
cu funcţie de demnitate publică, persoana publicăstrăinăsau funcţionarul internaţional;
3) scopul întârzierii îndeplinirii unei acţiuni în exercitarea funcţiei de către persoana publică,
persoana cu funcţie de demnitate publică, persoana publicăstrăinăsau funcţionarul
internaţional;
4) scopul grăbirii îndeplinirii unei acţiuni în exercitarea funcţiei de către persoana publică,
persoana cu funcţie de demnitate publică, persoana publică străină sau funcţionarul
internaţional.
Comun pentru toate celepatru ipoteze este că acţiunile – a căror îndeplinire, neîndeplinire,
grăbire sau întârziere o urmăreşte făptuitorul – trebuie săse realizeze în condiţiile exercitării
funcţiei de către persoana publică, persoana cu funcţie de demnitate publică, persoana publică
străină sau funcţionarul internaţional.

Subiectul II: Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori
2.1. Relataţi despre conţinutul principiului dat şi sfera de aplicare al acestuia
Principiul necondamnării repetate pentru una şi aceiaşi faptă este un principiu
fundamental recunoscut în majoritatea sistemelor de drept, potrivit căruia o persoană nu poate
fi cercetată penal ori judecată decît o singură dată pentru aceeaşi faptă.
Acest principiu se regăseşte în mai multe Tratate internaţionale.Unul din cele mai importante
este Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ale omului, adoptat prin
Rezoluţia nr. 2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966, unde în art.14 § 7, este prevăzut :
„Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja
achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura
penală a fiecărei ţări”. La nivel european acest principiu, numit non bis in idem îl regăsim în
art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care stipulează: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunilor pentru care a fost deja condamnat
printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale ale aceluiaşi stat”.
Principiul este aplicabil ori de cîte ori autorităţile competente formulează din nou
împotriva unei persoane o acuzaţie în materie penală după pronunţarea unei hotărîri definitive
de condamnare sau de achitare în acelaşi stat, hotărîre care se bucură de autoritate de lucru
judecat cu privire la această faptă.
În cazul dat trebuie să persiste următoarele condiţii:
a) să existe o hotărîre de condamnare la o pedeapsă penală din cea prevăzută de legea
penală, fie de achitare, a unei persoane împotriva căreia a fost formulată o acuzaţie în materie
penală. Nu contează la care grad de jurisdicţie s-a adoptat hotărîrea respectivă.
b) hotărîrea de condamnare sau de achitare să fie definitivă conform legii şi procedu-rii penale
ale statului respectiv, fie prin epuizarea căilor ordinare de atac, fie prin neexercitarea acestora;
c) autorităţile judiciare competente să formuleze din nou aceeaşi acuzaţie, privind aceleaşi
fapte cu caracter penal, împotriva aceleiaşi persoane. Nu prezintă importanţă în această a doua
procedură dacă faptele au aceeaşi încadrare juridică sau o altă încadrare juridică. Important
este că fapta să cuprindă aceleaşi acţuini.
Art. 4 al Protocolului nr.7 nu se referă numai la dreptul de a nu fi judecat, condamnat
de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal de două ori
pentru aceeaşi faptă. În legislaţia naţională principiul discutat îl găsim reglementat de art. 7
alin.(2) CP; art. 22 CPP precum şi de art. 5; art.35 alin.(2); art.39 alin.(1) lit.b) şi art.43 alin.
(1) din Legea nr.371/2006 cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală.

2.2. Analizaţi hotărîrea nr.26 din 23.11.2010 a Curţii Constituţionale cu privire la

constituţionalitatea art. 63 alin.(6) CPP
Prin ordonanţa din 13 iunie 2007 cetăţeanul Ţ. S. a fost recunoscut în calitate de bănuit în
cauza penală privind comiterea de către un grup de persoane a acţiunilor de tortură împotriva
unui minor, cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în
acest scop, infracţiune prevăzută de art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Potrivit
prevederilor art.63 alin.(2) CPP, organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în
calitate de bănuit persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această
calitate mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţiilor săi, mai mult
de 6 luni. După un an şi opt luni, la 6 februarie 2009, procurorul a reluat urmărirea penală şi a
emis ordonanţa de punere sub învinuire a cet. Ţ.S. pentru săvîrşirea infracţiunii prevăzute de
art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Fiind atacată cu plîngere, ordonanţa a fost
respinsă de către procurorul ierarhic superior, care a invocat prevederile art.63 alin.(6) CPP. 
    La 30 decembrie 2009, prin încheierea judecătoriei s. Botanica, în temeiul art.7 şi art.349
CPP, s-a admis demersul avocatului Gheorghe Ulianovschi privind ridicarea excepţiei de
neconstituţionalitate. În sesizarea aprobată prin Hotărîrea nr.9 din 29 martie 2010, Curtea
Supremă de Justiţie a contestat constituţionalitatea prevederii „Încetarea de drept a calităţii
de bănuit în legătură cu expirarea termenelor indicate în alin. (2), în cazul acumulării
ulterioare a probelor suficiente, nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi
fapt” din alin.(6) art.63 CPP, invocînd în principal prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale , care
statuează principiul non bis in idem, şi art.21 din Constituţie, care consacră principiul
prezumţiei nevinovăţiei, precum şi dispoziţiile alin.(1) art.16, art.20 şi art.25 alin.(1) din
Constituţie.   În şedinţa Curţii Constituţionale, reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie a
extins obiectul sesizării, solicitînd controlul constituţionalităţii primei propoziţii din  alin.(6)
art.63 CPP: „Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea
persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează
de drept”, afirmînd că această prevedere nu corespunde principiilor clarităţii şi previzibilităţii
normei de drept, precum şi principiului accesului liber la justiţie. Astfel, a fost sesizat integral
alin.(6) art.63 CPP.
     Raportînd prevederea contestată la normele Constituţiei, actelor  internaţionale şi
legislaţiei naţionale în domeniu, Curtea reţine următoarele.
     Argumentul principal, invocat de Curtea Supremă de Justiţie, constituie încălcarea
dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. În
Republica Moldova acest drept este garantat justiţiabililor de alin.(2) art.7 CP şi art.22 CPP.
Avîndu-şi originea în dreptul roman şi fiind formulat ca principiul non bis in idem,  acest
drept a devenit în epoca modernă un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem
de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica
Moldova. Astfel, art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană stipulează: „Nimeni nu
poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea
infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform
legii şi procedurii penale ale acestui stat”. Cu termeni similari operează şi art.14 alin.7 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărîre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţari.  Curtea a
constatat că dreptul în cauză derivă din art.21 din Constituţie, conform căruia: „Orice
persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită
în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate
garanţiile necesare apărării sale”. Din conţinutul normei constituţionale se deduc trei
principii: prezumţia nevinovăţiei, caracterul public al procedurilor penale şi posibilitatea
persoanei de a utiliza toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea sa. Ultimul
principiu consacră ideea că partea apărării dispune de un şir de pîrghii care pot fi utilizate
pentru apărarea persoanei în procesul de probare a vinovăţiei de către partea acuzării, inclusiv
dreptul de a nu fi urmări, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. 
    Din cele enunţate rezultă că principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea tuturor
garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar - pe lîngă alte
drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituţional de a nu fi urmărită, judecată sau
pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Principiul în cauză presupune că cel care prin
conduita sa a ignorat ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, pentru o
încălcare a legii se va aplica o singură sancţiune juridică.  Curtea Constituţională, conferind
acestui principiu o conotaţie constituţională, relevă că el se aplică numai  atunci cînd s-a emis
un act cu  caracter definitiv, fie că este vorba de o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, fie
de o sentinţă de acuzare sau achitare. În cazul în care actul poate fi atacat prin căile ordinare
de atac, regula non bis in idem nu se aplică.
 Alineatul (6) al art.63 CPP, pe lîngă incertitudinile generate de prima propoziţie, în
următoarea propoziţie a prevăzut, prin neglijarea normelor tehnicii legislative, posibilitatea
punerii ulterioare a persoanei sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Coliziunea dintre norme se
datorează faptului că prevederea în cauză descrie o procedură, ce face obiectul unui alt
compartiment al legii, fiind reglementată de art.287 CPP. După cum s-a menţionat anterior,
pentru ca organul de urmărire penală să poată relua urmărirea penală, legislatorul, la alin.(4)
art.287 CPP, a stipulat că această acţiune se admite „numai dacă apar fapte noi sau recent
descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să afecteze
hotărîrea pronunţată”. Acestea sînt unicele circumstanţe, în care intervine derogarea de la
principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă,
consacrat de art.22 CPP, care la alin.(2) prevede derogările admisibile. 
    Astfel, Curtea Constituţională relevă că prin sintagma „în cazul acumulării ulterioare a
probelor suficiente” din propoziţia a doua a alin.(6) art.63 CPP legiuitorul nu numai a neglijat
normele tehnicii legislative, dar, contrar prevederilor art.22 şi art.287 CPP, a permis organelor
de urmărire penală să pună persoana sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Această sintagmă,
fiind mult mai generală după conţinut, intră în contradicţie cu prevederea „apar fapte noi sau
recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să
afecteze hotărîrea pronunţată” din art.22 şi art.287 CPP. Neavînd ca suport o procedură
reglementată clar de CPP, ea permite reluarea urmăririi penale şi după încetarea calităţii de
bănuit a persoanei, în baza probelor dobîndite în procedura precedentă deja finalizată. În baza
celor expuse, Curtea Constituţională constată că sintagma  „în cazul acumulării ulterioare a
probelor suficiente” încalcă dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru
aceeaşi faptă, consacrat de art.21 din Constituţie, articol care obligă autorităţile publice
competente să asigure persoanei suspectate de săvîrşirea unei infracţiuni toate garanţiile
necesare apărării sale. . Şi prima propoziţie a alin.(6) art.63 CPP, conform căreia „Dacă, la
expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire
penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept”, generează
consecinţe imprevizibile, deoarece nu obligă organul de urmărire penală să elibereze
persoanei un act care să certifice încetarea de drept a calităţii de bănuit şi astfel persoana să fie
scoasă de sub urmărirea penală, chiar dacă acţiunea în cauză este prevăzută - în special pentru
procuror - de alin.(3) art.284 CPP. Acest fapt pune persoana într-o situaţie incertă, deoarece
ea nu poate proba încetarea urmăririi penale. Pentru a corespunde celor trei criterii de calitate
– accesibilitate, previzibilitate şi claritate – norma de drept trebuie să fie formulată cu
suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să
prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele acestei conduite.
În caz contrar, cu toate că legea conţine o normă de drept care aparent descrie conduita
persoanei în situaţia dată, persoana poate pretinde că nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile.
Incertitudinea generată de alin.(6) art.63 CPP şi lipsa unui act doveditor privind încetarea de
drept a calităţii de bănuit nu permite persoanei-victime de a fi informată cu privire la încetarea
urmăririi penale, de a contesta actul inexistent şi de a reclama, în caz de necesitate, organul de
urmărire penală. De asemenea, nu permite organului statal să constate că s-a desfăşurat o
anchetă eficientă, exigenţă înaintată faţă de orice procedură penală finalizată. 
    În baza celor expuse, Curtea Constituţională apreciază că alin.(6) art.63 CPP îngrădeşte
dreptul de acces liber la justiţie şi este neconform cu art.20 din Constituţie.

2.3. Proiectaţi o situaţie în care în urma unor fapte noi este necesar de reluat urmărirea
penală
În baza art.287 CPP, reluarea urmării penale survine atunci cînd apar probe noi. Sunt
considerate probe noi declarațiile martorilor, înscrisurile și procesele-verbale care nu au
putut fi supuse examinării la faza de urmărire penală și care sunt de natură fie să
întărească dovezile , fie să prezinte faptele din alte perspective care sunt utile pentru
descoperirea adevărului. De ex: Daniel Secrier a fost învinuit de comiterea infracțiunii de
furt la data de 22.02.15 ,ordonanța de punere sub învinuire a fost înaintată de către procurur la
data de 14 .03.15 . În fapt, Daniel Secrier este învinuit pentru că la data de 22.02.15 la orele
23:00, a pătruns în domiciliul soților Grosu Andrei și Anastasia, sustrîgînd o sumă de bani în
valoare de 20000 lei și un inel de aur ce aparține cet. Anastasia Grosu, care se estimează la
suma de 4000lei. Fiind transmisă cauza penală în judecată, la faza de cercetare
judecătorească, apare cet. Ion Gherasim, care este un cunoscut al învinuitului Daniel Secrier,
și care declară că la data de 22.02.15 , el și învinuitul au fost împreună , organizînd o mică
petrecere pentru dara de 23.02.15, chiar făcuseră poze care-i dovedesc cele declarate, iar
despre învinuirea lui Daniel Secrier, a aflat recent, deoarece s-a aflat peste hotarele țării.

Testul nr.2
Subiectul I: Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

1.1. Relatați despre implicațiile juridico-penale ale pierderii capacităţii profesionale de muncă
Legea penală apără în egală măsură, sănătatea tuturor persoanelor, indiferent de situația
lor patrimonială, activitatea de serviciu, vîrstă, etc. De aceea cînd în art. 151 CP RM , se
menționează despre pierderea stabilă a cel puțin o treime din capacitatea de muncă în
Regulaentul Ministerului Sănătății nr.199/2003, se are în vedere , ca regulă și în toate cazurile
și fără excepție capacitatea generală de muncă, Prin capacitate generală de muncă se înțelege
atitudinea de a îndeplini orice muncă fizică și intelectuală. Iar prin ”capacitate profesională de
muncă” se înțelege aptitudinea de muncă legată nemijlocit de activitatea profesională a
persoanei respective.
Trebuie de accentuat că întrucît legea are în vedere pierderea capacității generale de
muncă de muncă și nu a celei profesionale, este inoportun de a pune de acord gradul de
gravitate a vătămării integrității corporale sau a sănătății cu gradul de invaliditate, care va fi
stabilit victimei după tratamentul vătămării integrității corporale sau a sănătății. Tocmai din
această cauză, potrivit Regulamentului nr.199/2003, la invalizi, pierderea stabilă a capacității
generale de muncă , generată de vătămarea integrității corporale sau a sănătății, se apreciză ca
și la persoanele practic sănătoase, indiferent de invaliditate și grupa acesteia. În alt context,
provoacă reticență prevederea controversată de la pct.64 al Regulamentul M.S. nr 199/2003:
”Pierderea deplină a capacității profesionale de muncă se stabilește în conformitate cu
Regulamentul în vigoare numai la necesitate, prin ordonanța organelor de anchetă sau
hotărîrea judiciară”. Această prevedere vine în dezacord cu dispoziția art.151 CP RM, urmînd
a fi ignorată. Or, de una singură, capacitatea profesională de muncă- deplină sau parțială, nu
este specificată în calitate de rezultat infracțional nici în art. 151 CP RM, nici în oricare altă
normă penală sau contravențională. Numai cînd presupune și o incapacitate generală de
muncă, incapacitatea profesională de muncă poate antrena aplicarea art.151, 152 CP RM sau
78 Cod contrav..În caz contrar, s-ar încălca principiul legalității sub aspectul neadmiterii
interpretării extensive defavorabile a legii penale. Aceasta pentru că pierderea capacității
profesionale de muncă nu poate fi echivalată cu pierderea capacității generale de muncă la
muncă.Are dreptate S.V.Rastoropov cînd afirmă că pierderea capacității profesionale de
muncă nu se înscrie în tiparul vătămării cauzate sănătății; aceasta pentru că nu presupune nici
dereglarea integrității anatomice a organelor sau țesuturilor , nici dereglarea funcțiilor lor
fiziologice , nici vreo afecțiune sau stare patologică, de ex pianistul caruia i s-a cauzat fractura
degetelor mîinii, poate ulterior să-și restabilească funcția degetelor ,însă își pierde pentru
totdeauna tehnica deosebită de stăpînire a pianului.

1.2. Argumentaţi dacă intră sub incidenţa noţiunii „pierderea unui organ” (în sensul alin.(1) art.151
CP RM), lezarea unui organ nefuncţional, când ulterior se impune (din considerente medicale)
extirparea acestuia
Persoana care prezintă o infirmitate congenitală sau dobîndită pe parcurs , nu poate fi
discriminată în planul ocrotirii sănătății, în raport cu celelalte persoane. Prin dispoziția de la
alin.(1) art.151 CP RM, legiutorul i-a oferit o ocrotire legală. În consecință intră sub incidența
noțiunii ”pierderea unui organ ”(în sensul art.151 CP RM) lezarea unui organ nefuncțional ,
cînd ulterior din considerente medicale se impune extirparea acestuia . În această ipoteză este
este inadmisibilă aplicarea art.152 CP RM sau a art.78 Cod contrav. Eventual, doar la
individualizarea pedepsei pentru infr. prevăzută la art.151 CP RM, ca circumstanță agravantă
se poate lua în considerare că infracțiunea respectivă a dus la pierderea unui organ
nefuncțional. Eventual, deoarece sluțirea corpului vitimei, are de regulă repercursiuni mult
mai adînci pentru moralul acesteia decît încetarea funcționării unui sau altui organ.

1.3. Estimați dacă este sau nu oportună modificarea legii penale și a legii contravenționale într-o
asemenea manieră, încât gravitatea bolii psihice cauzate victimei să fie corespunzătoare cu
gravitatea vătămărilor specificate la art.151 sau 152 CP RM ori la art.78 din Codul contravenţional
integritatea corporală, ca valoare socială distinctă, este lezată în cazul faptelor
specificate la alin.(1) şi (2) art.78 "Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale" din
Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
24.10.2008.4 Nu şi în cazul faptei prevăzute la alin.(3) art.78 din Codul contravenţional.
Această faptă este prototipul infracţiunii care a fost prevăzută la art.153 С.pen. RM, pentru că
se exprimă în "vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale care a provocat o
dereglare de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de
muncă". S-a strecurat o inexactitate şi în această formulare: odată ce se provoacă dereglarea
sănătăţii, nu este corect a se afirma că vătămată este o altă valoare socială - integritatea
corporală.
Sferele celor două noţiuni - "sănătatea persoanei" şi "integritatea corporală a persoanei"
- nu se intersectează. Aceste noţiuni sunt complementare. Aşa cum există complementaritate
între noţiunile "sănătatea persoanei" şi "viaţa persoanei". Noţiuni care de asemenea nu se
intersectează. Din formularea de la alin.(3) art.78 din Codul contravenţional se desprinde că,
în ipoteza faptelor specificate la alin.(1) şi (2) art.78 din Codul contravenţional, nu se poate
produce o dereglare a sănătăţii nici măcar de scurtă durată. Însă, sub pragul noţiunii
"dereglare de scurtă durată a sănătăţii" nu mai există o noţiune care să desemneze un alt gen
de vătămare a sănătăţii. În context, este necesar să specificăm că în Partea V "Leziuni
corporale fără cauzarea prejudiciului sănătăţii" din Regulamentul Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003 se menţionează că din şirul leziunilor corporale ce nu cauzează prejudiciu sănătăţii
fac parte leziunile ce nu generează o dereglare a sănătăţii sau o incapacitate temporară de
muncă.
Aşadar, în situaţia infracţiunilor prevăzute la art.151, 152, 156 şi 157 C.pen. RM şi a
faptei prevăzute la alin.(3) art.78 din Codul contravenţional, nu este lezată integritatea
corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv, sub aspect corporal). Pe cale de
consecinţă, formula "vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii" ("vătămare a integrităţii
corporale") din denumirile şi/sau dispoziţiile normelor sus-menţionate trebuie înţeleasă în
sensul de "vătămare a sănătăţii". De altfel, temeinicia acestei concluzii vine s-o confirme
utilizarea de către legiuitor, în dispoziţia de la alin.(1) art.151 C.pen. RM, a sintagmei "altă
vătămare a sănătăţii.Astfel, autorul S.Brînză propune înlocuirea - în textul Codului penal şi al
alin.(3) art.78 din Codul contravenţional - a expresiei "vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii" cu sintagma "vătămare a sănătăţii". Considerăm de principiu această recomandare
de lege ferenda. Implementarea ei va contribui la ridicarea calităţii înfăptuirii justiţiei penale.
Este adevărat că denumirea unei norme nu se aplică în procesul de calificare. Însă, nu putem
trece cu vederea că denumirea normei penale (sau contravenţionale) este cea care, într-o
formulă concentrată, trebuie să exprime esenţa juridică a normei date. Esenţă percepută
adecvat de oricare destinatar sau beneficiar al legii penale (sau contravenţionale), în
concluzie, formularea exactă a denumirii normei are menirea să faciliteze travaliul
destinatarului sau beneficiarului respectiv să identifice corect norma aplicabilă unei sau altei
fapte.

Subiectul II: Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

2.1. Definiţi conceptul de tortură şi tratament inuman ori degradant

Conform CEDO, termenul „tortură" desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu
intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special, cu scopul de a obţine,de la
această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care
aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune
asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare,oricare ar fi ea,
atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii
publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau
cuconsimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
În conformitate cu soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
cauza Irlanda vs. Regatul Unit, prin „tratament inuman” se înţelege acele acte prin care se
provoacă victimei leziuni sau vii suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce
puternice tulburări psihice; prin „tratament degradant” se are în vedere tratamentul care-i
provoacă victimei sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili,
a o înjosi şi, eventual, de a-i înfrînge astfel rezistenţa fizică şi morală.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt consemnate următoare-le
modalităţi faptice ale tratamentului inuman ori degradant:
 1) lovirea unui deţinut, menţinerea lui într-o celulă neîncălzită şi întunecată, cu o bandă
pe ochi, în aşa fel încît i-au rămas urme de răni pe corp;
2) aplicarea unei pedepse corporale într-o şcoală unei eleve în vîrstă de 16 ani de către un
bărbat, în prezenţa altui bărbat şi provocarea, astfel, a unei răni vizibile timp de mai multe
zile;
3) obligarea unui deţinut să rămînă mai mult de două luni, pe timp foarte călduros, într-o
celulă fără ferestre şi fără aerisire, în care temperatura devenise insuportabilă;
4) neacordarea îngrijirilor medicale adecvate unei persoane deţinute de către personalul
locului de detenţie care cunoştea starea acelei persoane;
5) legarea de pat cu cătuşe a deţinutului internat în spital pentru tratarea cancerului, atunci
cînd această măsură era evident inutilă şi disproporţionat, etc.

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Corsacov vs Moldova

În cauza Corsacov c. Moldovei, Curtea a constatat că nu se discută faptul că între 9
iulie şi seara zilei de 10 iulie 1998 reclamantul se afla sub controlul poliţiei şi în perioada
respectivă a suferit leziuni corporale. Au fost depistate leziuni în regiunea capului, vînătăi pe
talpa piciorului stîng. Reclamantul a pretins că a fost suspendat de o bară metalică pentru o
perioadă îndelungată. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că la 10 iulie 1998 a fost
ameninţat cu împuşcarea în cap (fapt neconstatat de Curte). Leziunile cauzate reclamantului
au reultat în invaliditate de gradul II, care corespunde pierderii capacităţii de muncă în
volum de 50-70%. Curtea a constatat că elementul decisiv în determinarea formei maltratării
îl reprezintă practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost supus reclamantul – o
formă de maltratare deosebit de gravă. Reclamantul s-a plins de incalcarea articolului 3 al
Conventiei, care reglementeaza urmatoarele:“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane oridegradante.”.(a) Constatarile Curtii cu privire
la faptele cauzei56. Nu poate fi disputat faptul ca in perioada intre arestul reclamantul s-a aflat
sub controlul politiei. De asemenea, nu poate fi disputat si faptul ca reclamantul a sustinut ca
pe parcursul acelei perioade lui i-au fost cauzate leziuni corporale. Esenta declaratiilor
Guvernului este ca leziunile corporale au fost cauzate reclamantului cindel a fost aruncat la
pamint in drum spre sectia de politie.
Curtea nu este convinsa de argumentele prezentate de catre Guvern si considera ca
acesta a omis sa prezinte o explicatie plauzibila despre modul cum reclamantului i-au
fost cauzate leziuni corporale. Ea noteaza ca expertiza medicala, intocmita de catre o comisie
independenta constituita din 4 medici legisti cu experienta, numita de catre procuratura, in
mod clar precede faptul ca leziunile corporale ale reclamantului nu puteau fi cauzate printr-
o cadere a acestuia, dar  prin lovituri cu un obiect contodent. Ea mai noteaza de asemenea ca,
constatarile comisiei medicale nu au fost puse la indoiala in procedura nationala si ca
Guvernul nu a prezentat nici o proba Curtii, care sa puna la indoiala concluziile clare ale
comisiei medicale. Prin urmare, Curtea considera ca acest raport are o valoare probatorie
puternica in ceea ce priveste modul in care reclamantului i-au fost cauzate leziunile corporale.
In baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide ca Guvernul nu a reusit sa
prezinte probe care sa dovedeasca faptul ca leziunile corporale au fost cauzate reclamantului
intr-un alt mod decit aplicarea unui tratament rau pe parcursul aflarii sale in arest.
 Expertiza medicala arata ca reclamantul a fost batut cu obiecte contodente in cap si la
talpa piciorului sau sting. Se pare ca in rezultatul acestor batai reclamantul a suferit o trauma
acuta la cap si o contuzie; el avea numeroase vinatai pe fata, in jurul urechii drepte si pe talpa
piciorului sau sting; el a avut o perforare a membranei timpanului ca rezultat al leziunilor
corporale aplicate care i-au cauzat surzenie brusc instalata si care a avut drept rezultat
scaderea capacitatii de auz Se pare ca, leziunile cauzate reclamantului s-au deteriorat pina la
invaliditate de gradul II.

2.3. Evaluaţi obligaţiile pozitive şi negative a statului în contextul art. 3 CEDO

Obligatiile pozitive conform CEDO sunt:
-Fiecare stat parte va lua măsuri legislative, administrative, judiciare sau alte măsuri eficiente pentru a
împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa;
.-Statul va ţine seama de toate împrejurările pertinente, inclusiv, dacă va fi cazul, de
existenţa în statul respectiv a unei situaţii caracterizată prin încălcări sistematice, grave, flagrante şi de
proporţii ale drepturilor omului;
-Fiecare stat parte va sancţiona aceste infracţiuni cu pedepse corespunzătoare, ţinând
seama de gravitatea lor; 
- Fiecare stat parte va lua măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în legătură cu infracţiunile vizate
la articolul 4, în cazurile următoare:
(a) când infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul aeronavelor sau al navelor
înmatriculate în acel stat;
(b) când autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;
(c) când victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta consideră că este oportun.

-Fiecare stat parte va lua, de asemenea, masurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu privire la
aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se găseşte pe
teritoriul afl at sub jurisdicţia sa şi când acest stat nu-
l extrădează în conformitate cu articolul 8 către alt stat vizat.
 Conform CEDO obligatiile negative ale Statului sunt:
- Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau
ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie,
nu poate fi invocată pentru a justifica tortura;
-Nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un alt stat când
există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură.

Testul nr.3
Subiectul I: Determinarea la depunerea de declaraţii mincinoase, la formularea de concluzii
false sau la efectuarea de traduceri incorecte

1.1. Relatați despre obiectul material sau imaterial al infracțiunii prevăzute la art.314 CP RM
În ipoteza de determinare prin constrîngere, care presupune influențarea nemijlocită
infracțională asupra corpului victimei, obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul
persoanei. În ipoteza de determinare prin promisiune , prin oferire sau dare de bunuri, servicii
ori de alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale , obiectul material sau imaterial îl
formează bunurile, serviciile ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale , care nu i se
cuvin martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau traducătorului,lipsind un temei
legal care ar justifica promisiunea , oferirea sau darea unor astfel de remunerații acestora. În
acord cu lit.d)art.2 al Convenției ONU împotriva copupției din 31.10.2000,ratificată prin
Legea pentru ratificarea Convenției ONU împotriva corupției adoptată de Parlamentul RM la
06.07.2007, prin ”bunuri” trebuie de înțeles bunurile corporale sau incorporale , mobile sau
imobile, tangibile sau intangibile , ori actele juridice sau documentele atestînd proprietatea
acestor bunuri sau drepturile referitoare la acestea.
Serviciile reprezintă activitățile altele decît cele din care rezultă produse , desfășurate în
scopul satisfacerii unor necesități ale martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau
traducătorului. Prin ”alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale” trebuie de înțeles
favorurile, scutirile de obligații sau alte foloase care ameliorează nemeritat situația în raport
cu aceea pe care martorul, partea vătămată, interpretul sau traducătorul o avusese înaintea
comiterii infracțiunii. Avantajele sunt în general de natură economică, însă pot avea și un
caracter nepatrimonial. Avantajele pot consta în: premii, vacanțe, împrumuturi de bani fără
dobîndă, perspective mai bune în carieră, etc. O cerință obligatorie este ca bunurile, serviciile
și alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale să nu i se cuvină martorului, părții
vătămate,expertului, interpretului sau traducătorului și să reprezinte un contraechivalent al
conduitei acestora.

1.2. Argumentați cum trebuie calificate acțiunile mijlocitorului, dacă făptuitorul transmite
acestuia foloasele necuvenite, iar ultimul, înşelând făptuitorul, îşi lasă o parte din aceste
foloase, transmiţând restul sumei către specialist, pentru ca acesta să se eschiveze de la
formularea concluziilor
Promisiunea, oferirea sau darea martorului, părții vătămate, expertului, interpretului sau
traducătorului de bunuri, servicii ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se
cuvin acelei persoane, se poate realiza persoanal sau prin mijlocitor.În ultima ipoteză,
mijlocitorul acționează în numele făptuitorului și cu intenția de a-l ajuta, avînd calitatea de
complice la infr. prevăzută la art.314 CP RM. Dacă o persoană primește de la făptuitor
anumite foloase, chipurile pentru a le transmite martorului, părții vătămate, expertului,
interpretului sau traducătorului ca recompensă ilicită, dar neavînd intenția de a proceda astfel,
le sustrage , atunci fapta mijlocitorului fictiv va reprezenta una dintre infracțiunile prevăzute
la art.190 CP RM.Aceasta nu influențează asupra calificării faptei celui care transmite acele
foloase, dat fiind faptul că această persoană nu conștientizează faptul că este înșelată. Dacă
făptuitorul transmite mijlocitorului foloasele necuvenite, iar ultimul, înșelînd făptuitorul își
lasă o parte din aceste foloase, transmițînd restul sumei către martor, partea vătămată, expert,
interpret sau traducător, acțiunile mijlocitorului vor forma infracțiunea specificată la alin.(5)
art.42 și art.314, alături de una dintre infracțiunile prevăzute la art. 190 CP RM.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.314 CP RM prin Legea nr.64 din 04.04.2013

Prin Legea nr.64 din 04.04.13 a fost modificat alin.(1) art.314 CP RM, astfel încît are
următorul conținut: ”Determinarea, prin constrîngere sau prin promisiune, prin oferire sau
dare de bunuri, servicii ori de alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, a martorului sau
a părții vătămate la depunderea de declarații mincinoase, a expertului la formularea de
concluzii sau declarații false, a interpretului sau a traducătorului la efectuarea de interpretări
sau traduceri incorecte, precum și la eschivarea de la depunderea declarațiilor, de la
formularea concluziilor sau declarațiilor de la efectuarea interpretărilor sau traducerilor, în
cadrul urmăririi penale ori judecării cauzei în instanţa de judecată naţională sau
internaţională”. Astfel, în cuprinsul articolului respectiv a fost introdusă sintagma ” în cadrul
urmăririi penale ori judecării cauzei în instanţa de judecată naţională sau internaţională”
Această modificare a lărgit sfera de aplicare a prevederilor art.314 CP RM, dat fiind faptul că
prevederile acestui articol se aplică și în cazul judecării cauzei într-o instanță internațională.

Subiectul II: Inviolabilitatea persoanei

2.1. Definiţi conceptul de limitare a libertăţii şi indicaţi condiţiile în care limitarea libertăţii
în cadrul procesului penal este considerată legală
Articolul 11. CPP-  Inviolabilitatea persoanei
    (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
    (2) Nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decît în cazurile şi în modul stabilit de prezentul cod.
    (3) Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei într-o instituţie medicală sau
trimiterea ei într-o instituţie educaţională specială se permit numai în baza unui mandat de arestare
sau a unei hotărîri judecătoreşti motivate.
    (4) Reţinerea persoanei pînă la emiterea mandatului de arestare nu poate depăşi 72 de ore.
    (5) Persoanei reţinute sau arestate i se aduc imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele
reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvîrşirea
căreia ea este bănuită sau învinuită, în limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau a
unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
 (6) Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să elibereze imediat orice
persoană deţinută ilegal sau dacă temeiurile reţinerii ori arestării au decăzut.
    (7) Percheziţia, examinarea corporală, precum şi alte acţiuni procesuale care aduc atingere
inviolabilităţii persoanei, pot fi efectuate fără consimţămîntul persoanei sau al reprezentantului ei
legal numai în condiţiile prezentului cod.
    (8) Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
    (9) În timpul desfăşurării procesului penal, nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic şi sînt
interzise orice acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa şi sănătatea omului, chiar şi cu
acordul acestuia, precum şi pentru mediul înconjurător. Persoana reţinută, arestată preventiv nu
poate fi supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii
şi de a-şi exprima opiniile.
Potrivit prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale din 04.11.1950 , în vigoare în RM la data de 01.02.1998
Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă

    1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
    a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
    b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărîre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
    c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau
cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o
infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
    d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
    e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
    f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
    2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva
sa.
    3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
    4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă
un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
    5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Stepuleac vs Moldova

Reclamantul a susţinut, în particular, că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante de
detenţie şi că a fost lipsit de asistenţă medicală, că a fost deţinut ilegal şi că instanţele
judecătoreşti nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru arestarea sa, şi că nu a
avut acces la materialele pertinente ale dosarului său penal pentru a contesta efectiv
arestarea în timpul procesului.Reclamantul s-a plâns că a fost arestat fără o suspiciune
rezonabilăcă a comis o infracţiune. Într-o oarecare măsură, sistemul  judecătoresc
a fost utilizat pentru a-l intimida astfel încât să-şi cedeze afacerile unui concurent.Singurul
motiv pentru a iniţia urmărirea penală a fost plângerea lui G.N., care nu menţiona numele
reclamantului.C u   t o a t e   a c e s t e a ,   î n   o r d o n a n ţ a   d e   i n i ţ i e r e   a   u r m ă r i r i i   p e n a l e  
e l   a   f o s t   m e n ţ i o n a t   d i n m o t i v e inexplicabile. Mai mult decât atât, Judecătoria
Buiucani a exprimat îndoieli cu privire la privarea ilegală de libertate a lui G.N.Al doilea arest
a fost bazat doar pe pretinsele plângeri similare a două persoane, ambii negând în instanţă că
ar fi fost victime ale vreunor acţiuni comise de reclamant. În consecinţă,
circumstanţele cauzei nu ofereau nici un motiv de a crede că reclamantul a comis vreuna
din cele două infracţiuni de care era învinuit. De asemenea s-a constatat că în Izolatorul
Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate a Ministerului Afacerilor Interne
celulele nu erau încălzite şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să folosească aşternuturi
proprii. Curtea a mai notat că în Izolatorul DGCCO s-a constatat expres că celulele nu aveau
ferestre şi a conchis că reclamantul a fost deţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei.
Guvernul nu a confirmat susţinerea reclamantului, precum că acestuia i se permitea să meargă
la WC şi să folosească apa curgătoare o dată pe zi. Curtea notează că reclamantului i-a fost
acordată o masă pe zi la DGCCO, soţiei reclamantului is-a acordat dreptul de a-
i trimite mâncare o dată pe săptămână.Curtea conchide că reclamantul
a fostdeţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei. Guvernul nu a contestat susţinerea
reclamantului precumcă acestuia i s-a permis să meargă la veceu şi să folosească apa
curgătoare 1 pe zi, şi nici că celula nuera încălzită şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să
folosească aşternuturi proprii.Curtea constată că descrierea a cel puţin unora din condiţiile de
mai sus coincide cu cele făcute de CPT în 2001 . Curtea conchide că reclamantul a fost

deţinut în condiţii incompatibile cu articolul 3 din Convenţie.

b. Asistenţa medicală

Curtea face referinţă la opinia Guvernului precum că era imposibil pentru un medic
nespecialist să fie sigur de diagnosticul de bronşită în absenţa unor rezultate urmare
a unor investigaţii medicale aprofundate.Ea notează că, în pofida diagnosticului care a
necesitat o confirmare, reclamantul nu a fost supus nici unei examinări, cel puţin până la
sfârşitul detenţiei din DGCCO şi două săptămâni după aceea ,în DGCCO nu era personal
medical iar ambulanţa era chemată în cazuri mult mai grave.Curtea face referinţă la răspunsul
oferit reclamantului privind cererea sa de a fi transferat într-un izolator cu personal medical.
În pofida solicitării exprese a reclamantului precum că avea nevoie de asistenţă medicală,
acestuia i-a fost promisă asistenţă medicală oricând va avea nevoie de ea. Rezultă că
reclamantul nu a primit asistenţă medicală corespunzătoare în timp ce era deţinut în izolatorul
DGCCO.Curtea notează că în faţa sa nu s-a disputat faptul dacă dreptul sau practica în
Moldova cerea unei pretinse victime a unor acte ilegale să se plângă în mod repetat
procurorului înainte ca acesta să reacţioneze.
De asemenea reclamantul s-a plîns de intimidare în Procuratura Generală, însă nu a
primit nici un răspuns. Guvernul nu a prezentat nici o probă care ar atesta efectuarea
investigaţiei cu privire la plîngerile reclamantului sau că a fost făcută vreo încercare pentru a
obţine mai multe informaţii de la reclamant. Curtea a remarcat că reclamantul nu a solicitat
detenţia solitară, dar, de fapt, s-a plîns de aceasta, şi nu există o încheiere judecătorească
privind plasarea lui în detenţie solitară.
Curtea constată că detenţia reclamantului mai mult de trei luni cu mâncare insuficientă
şi cu lipsaaccesului la lumina zilei mai mult de 22 de ore pe zi, lipsa accesului la veceu şi la
apă curgătoare cândavea nevoie, şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare, au
constituit o încălcare a articolului 3 dinConvenţie. În plus, omisiunea de a
investiga plângerile sale despre intimidare în celula izolatorului,unde s-a simţit
foarte vulnerabil din moment ce era deţinut de unul singur, a constituit o
încălcare aobligaţiilor procedurale în temeiul articolului 3 din Convenţie.
În cauza Stepuleac c. Moldovei, Curtea a reiterat că „rezonabilitatea” suspiciunii pe
care poate fi fundamentată arestarea formează o parte esenţială a protecţiei împotriva arestării
şi detenţiei arbitrare. Existenţa unei „suspiciuni rezonabile” presupune existenţa faptelor ori a
informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite
infracţiunea. În speţă, Curtea a remarcat că nici una din instanţe, examinînd acţiunile
procurorului şi demersurile privind aplicarea arestării, nu a examinat chestiunea referitoare la
existenţa unei suspiciuni rezonabile, singurul motiv invocat fiind declaraţiile victimei că el
este presupusul infractor, cu toate că în plîngere nu era indicat direct numele reclamantului.
Curtea a avut dubii în ce priveşte faptul că victima G.N. nu îl cunoştea pe directorul
companiei Tantal (reclamantul) pentru care lucra. Mai multe circumstanţe ale cauzei oferă
consistenţă susţinerii reclamantului că organele de drept mai curînd au urmărit reţinerea sa
pentru pretinse interese private. Din declaraţiile depuse sub jurămînt de către H.A., s-a
constatat că numele reclamantului a fost inclus în plîngere doar la sugestia ofiţerului de
urmărire penală O. din cadrul DGCCO. Curtea constată similitudini între cele două arestări
ale reclamantului. Fiecare dată singurul temei pentru arestarea sa a fost o plângere a unei
pretinse victime. Curtea a constatat că o suspiciune bona fide sau „autentică” a unui organ de
urmărire nu este în mod necesar suficientă pentru a convinge un observator obiectiv că
suspiciunea este rezonabilă. Curtea s-a arătat îngrijorată de faptul că una din plîngerile
victimelor a fost fabricată.Dimpotrivă, a doua arestare a fost fundamentată pe o presupusă
infracţiune care a fost săvârşită lasfârşitul lunii septembrie 2005 .Dacă reclamantul ar fi
săvârşit într-adevăr infracţiunea şi dacă ar fi doritsă influenţeze victima sau martorii sau
să distrugă probele, el ar fi avut timp suficient să facă aceastaînaintea lunii decembrie 2005,
iar Curţii nu i-a fost prezentată nici o probă a unor asemenea acţiuni
din partea reclamantului. Prin urmare, nu era nici o urgenţă pentru o arestare cu scopul de a cu
rma oactivitate infracţională în curs de desfăşurare.În consecinţă, a existat o încălcare a
articolului 5 § 1 din Convenţie .
PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLLULUI 5 § 3 ŞI 4 DIN CONVENŢIE
De asemenea, reclamantul sa plâns de insuficienţa motivelor oferit
e   d e   i n s t a n ţ e   p e n t r u dispunerea arestării sale pe durata procesului şi lipsa
accesului la materialele pertinente din dosar  referitoare la temeiurile arestării
sale. Curtea consideră că nu trebuie să examineze aceste plângeri separat,
constatând că arestarea în sine a fost contrară articolului 5 § 1 din Convenţie.

2.3. Identificaţi lacunele în legislaţia procesual penală în materia arestului preventiv şi

alternativelor la arest
În legislația procesual penală există o serie de lacune în materia arestului preventiv și alternativelor la
arest. În acest sens a fost înaintat un proiect de Lege pentru modificarea și completarea prevederilor
codului de procedură penală. Proiectul legii a fost elaborat în contextul necesității reformării
instituției de arest și alte măsuri procesuale de constrîngere conexe din Codul de procedură penală
pentru a le asigura compatibilitatea cu Convenției Europeana cu privire la drepturile și libertățile
fundamentale și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia de aplicare a articolului 5
din Convenție. De asemenea proiectul este condiționat de Strategia de Reformare în Sectorul Justiției
(2011-2016) adoptată prin Legea nr.231 din 25.11.2011 și respectiv Planul de Acțiuni pentru
implementarea Strategiei de Reformare în Sectorul Justiției pentru anii 2011-2016, aprobat prin
Hotărârea nr.6 din 16.02.2012 a Parlamentului Republicii Moldova. În ambele documente de politici
s-a impus printre o serie de alte măsuri cu privire la consolidarea capacităților naționale de
implementare a standardelor Convenției Europeane cu privire la drepturile și libertățile
fundamentale, măsuri specifice cum sunt. Așadar în acest sens, s-a propus modificare și completarea
art.185 CPP, care prevede arestarea preventivă.
Articolul 185. Arestarea preventivă .
La articolul 185 aliniatul (2) un nou punct 4) Modificarea este propusă pentru a include un alt temei
de arest statuat de jurisprudența Curții Europene la justificarea arestului. Astfel acest motiv poate fi
considerat relevant și suficient numai dacă se bazează pe fapte în stare să demonstreze că eliberarea
învinuitului, de fapt, ar duce la tulburarea ordinii publice. Curtea Europeană în Letellier c. Franței a
notat că ”detenția va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică rămâne, de fapt, în pericol;
continuarea acesteia nu poate fi folosită pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate” Cu alte
cuvinte, faptul că eliberarea învinuitului ar produce reacții negative din partea societății poate fi un
motiv acceptabil pentru aplicarea arestării preventive. Însă, pentru ca acest motiv să fie unul relevant
și suficient, trebuie să existe probe concrete precum că eliberarea persoanei va provoca astfel de
reacții. Acest aspect trebuie evaluat în continuu, deoarece detenția continuă nu poate fi acceptată ca
o anticipare a executării pedepsei privative de libertate. În hotărârea Letellier c. Franței, Curtea
Europeană a stabilit că aceste cerințe nu au fost respectate deoarece instanța națională doar: “a
evaluat necesitatea prelungirii privării de libertate dintr-un punct de vedere pur abstract, luând în
considerație doar gravitatea infracțiunii”. Astfel, nu s-a făcut o evaluare concretă a necesității de a
folosi arestarea preventivă în cauza respectivă. De asemenea, se poate presupune că durata foarte
mare a arestului a avut un impact asupra hotărârii în cauza dată. Respectiv, un criteriu suplimentar
de arest preventiv cum este ”riscul tulburării ordinii publice” deși trebuie inclus, acesta este totodată
unul adițional principalelor temeiuri indicate de Articolul 176, și se propune de a fi inclus ca unul
excepțional în articolul 185. aliniatul (3) Modificarea este menită să oblige instanțele și judecătorii să
considere în mod prioritar măsurile alternative arestării și să aplice arestul preventiv doar ca o
măsură excepțională doar atunci cînd alte măsuri alternative nu sunt posibile de a fi aplicate. Aceste
obligații se impun și prin prisma modificărilor propuse la articolul 177 aliniatul (2). Amendarea
prevede adaptarea textului la inițiativa de a exclude arest ca o măsură preventivă aplicabilă în
privința bănuitului. aliniatul (4) Modificarea propune de a evita un lapsus legislativ în situația în care
arestul este eventual dispus de Curtea Supremă de Justiție, în Colegiu penal, unde nu poate fi o altă
instanță ierarhic superioară. În speță se aduce situația reflectată în cauza Levința (2) c. Moldovei,
unde arestul practic a fost aplicat de Curtea Supremă de justiție fără a fi posibilitatea de atacare a
acestei hotărîri, care poate fi calificată ca o situație incompatibilă cu articolul 5 § 1 și respectiv 5 § 4
din Convenție. În susținere se aduc argumentele pronunțate de Curtea europeană care a notat că a
luat ”notă de argumentul Guvernului, potrivit căruia Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu avea
competenţa să ofere motive pentru detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că instanţa care
are competenţa să dispună detenţia unei persoane trebuie de asemenea să aibă competenţa să
justifice o asemenea detenţie, indiferent de faptul cît de extraordinare sunt circumstanţele cauzei.
Acest fapt rezultă din principiul că detenţia trebuie să fie o măsură de excepţie şi că nimeni nu
trebuie să fie deţinut în mod arbitrar.” Plus, modificarea vine să completeze dreptul la recurs așa cum
este prevăzut de Constituție în articolul 25 aliniatul (4).

Testul nr.4
Subiectul I: Darea de mită
1.1. Stabiliți cui îi aparține inițiativa în cazul săvârșirii infracțiunii specificate la art.334 CP RM
Acțiunea prejudiciabilă a infr.prevăzute de alin.(1) art.334 CP RM, cunoaște 3 modalități
normative cu caracter alternativ:
1) promisiunea unei persoane mituite de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice
formă, care nu i se cuvin;
2) oferirea unei persoane mituite de bunuri,servicii, privilegii sau avantajesub orice formă, ce
nu i se cuvin;
3) darea unei persoane mituite de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce
nu i se cuvin.
Promisiunea reprezintă angajamentul pe care mituitorul și-l asumă față de persoana mituită de
a-i transmite în viitor-într-un termen determinat sau nedeterminat -remunerația ilicită , dacă
acea persoană mituită va acționa în sensul dorit de mituitor. Oferirea se exprimă în
prezentarea sau etalarea , înfățișarea de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice
formă, ce nu i se cuvin persoanei mituite. Iar darea reprezintă înmînarea, remiterea, predarea
efectivă a remunerației ilicite de către mituitor către persoana mituită.
După posibilitatea de mituire , se disting 2 forme ale acțiunii prejudiciabile: 1) forma
deschisă; 2) forma deghizată.
În cadrul formei deschise a acțiunii- promițîndu-i, oferindu-i sau dîndu-i remunerația ilicită
unui arbitru ales sau numit să soluționeze prin arbitraj un litigiu ori unei persoane care
gestionează o organizație comercială, obștească sau sau o altă organizație nestatală sau care
lucrează pentru o astfel de organizație- făptuitorul îi stabilește nemijlocit acele acțiuni, pe care
urmează să le îndeplinească. În cazul formei deghizate aceasta este mascată sub forma unor
activități , care aparent au un caracter legal, precum: acordarea unui împrumut, pirderea
intenționată la jocurile de noroc, o asigurare fictivă, etc.

1.2. Argumentați care trebuie să fie soluția de calificare în ipoteza în care remunerația ilicită este
oferită după neîndeplinirea de către participantul la un eveniment sportiv a unei acţiuni în cadrul
unui asemenea eveniment
Prevederea de la alin.(1) art.333 CP RM nu poate fi aplicată dacă remunerația ilicită este
pretinsă, acceptată sau primită după îndeplinirea sau neîndeplinirea , întîrzierea sau grăbirea
îndeplinirii unei acțiuni în interesull mituitorului sau al persoanelor pe care le reprezintă ,
dacă o asemenea acțiune ține de exercitarea funcției mituitului sau este contrară funcției în
cauză . Or, în ipoteza dată lipsește unul dintre semnele obligatorii ale componenței
infracțiunii specificate la alin.(1) art.333 CP RM, și anume scopul infracțiunii, la momentul
îndeplinirii sau neîndeplinirii , întîrzierii sau grăbirii îndeplinirii unei acțiuni în interesul
mituitorului sau al persoanelor pe care le reprezintă. În lipsa scopului specific al infracțiunii
prevăzute la alin.(1) art.333 CP RM, o asemenea faptă poate fi sancționată doar în plan
disciplinar.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau negative ale modificărilor operate în dispoziția
art.334 CP RM prin Legea nr.78 din 12.04.2012
Anterior în alin.(1) al art.334 CP RM nu erau descrise modalitățile acțiunii din cadrul laturii obiective,
al(1) avînd următorul cuprins:
(1) Darea de mită se pedepsește cu amendă în mărime de la 500 u.c. la 1000 u.c.sau cu închisoare de
pînă la 3 ani. În urma modificărilor operate în dispoziția art.334 CP RM prin Legea nr.78 din 12.04.12,
s-au făcut următoarele modificări:
La articolul 334:
    alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    „(1) Promisiunea, oferirea sau darea, personal sau prin mijlocitor, unui arbitru ales sau numit să
soluţioneze prin arbitraj un litigiu, unei persoane care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau o altă organizaţie nestatală sau care lucrează pentru o astfel de organizaţie de bunuri,
servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă
persoană, pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în
exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia
    se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de
pînă la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2500 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.”
    sancţiunea alineatului (2) se completează în final cu textul „ , iar persoana juridică se pedepseşte
cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate”;
    sancţiunea alineatului (3) se completează în final cu textul „ , iar persoana juridică se pedepseşte
cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a exercita
o anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice”.
Prin Legea respectivă a fost introdusă răspunderea persoanei juridice.

Subiectul II: Asigurarea dreptului la apărare

2.1. Relataţi despre mecanismele procesuale de asigurare a dreptului la apărare
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale
ale multor state, inclusiv R.M.Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată
valoarea de principiu obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul
procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales
sau în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din bugetul de stat.Acest principiu
însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa
unui avocat. Art. 17, al. 2 al Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura participanţilor la procesul penal deplină
exercitare a drepturilor lor procesuale în condiţiile prevăzute de lege procesuală. Formularea
menţionată este una legală şi include în sine toate prerogativele, facultăţileşi posibilităţile
exercitării apărării unei persoane. Avînd în vedere importanţa fundamentală a dreptului la
apărare, constituţie R.M. în art. 26 consacră garanţia dreptului la apărare.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de
urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la
asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu,
independent de aceste organe.Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal,
trebuie să posede licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în
modul prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale
ale avocatului) rezultă din reglementările internaţionale la care R.M. este parte şi
din normele ei interne. Constituţia în art. 26 p.(1) garantează dreptul la
apărare.Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui
avocat din oficiu.Diferenţa dintre avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la
sursa remunerării activităţiisale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el.
Garantarea dreptului de apărare este realizată şi prin o serie de norme din CPP al R.M.
care cuprind ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6 p. 3:
-ca persoana să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o
înţelege şi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa.
(şi în articolele 64 CPP alR.M.);
-să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale.Acest drept implică
toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a
audierii; prima audiere şi următoarele să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau numit
din oficiu;să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi pînă la
audierea lui în calitate de bănuit.
 Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzu t şi în Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice
persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un
apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de mijloace n e c e s a r e p e n t r u a l p l ă ti , s ă
p o a t ă fi a s i g u r a t ă î n m o d g r a t u i t d e u n a v o c a t d i n o fi c i u , a t u n c i c î n d
interesele justi ţiei o cer. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justi ţie din
9.XI.1998, nr.30“Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărar
e în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului p. 6. Curtea stabileşte criteriile 
cînd interesele justiţiei cer  prezenţa avocatului:
a)încaz de complexitate sporităa cauzei; 
b)în dependenţă de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur –
urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoşti nţele şi priceperea
fi ecărei persoane în parte;
c)în dependenţă de importanţa şi pericolul faptei de Comiterea căreia
e s t e b ă n u i t ă sau învinuită persoana.

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Castraveţ vs Moldova

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 al Convenţiei, că arestarea sa preventivă a fost
nemotivată şi că nu a putut comunica cu avocaţii săi în mod confidenţial. Reclamantul, de
asemenea, a pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că conversaţiile cu avocatul său au
fost purtate prin intermediul unui perete de sticlă şi au fost ascultate sau posibil chiar
interceptate şi că autorităţile nu i-au asigurat condiţii adecvate pentru conversaţii
confidenţiale cu avocatul său. Curtea a reiterat că prezumţia libertăţii nu oferă instanţelor
judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil
sau a-l elibera. Prezumţia este în favoarea libertăţii. În cauză, nu a fost constatată existenţa
unei bănuieli rezonabile, iar motivele pe care s-au bazat instanţele naţionale s-au limitat la
parafrazarea temeiurilor pentru detenţie, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a se
da explicaţii cum au fost aplicate în cazul reclamantului. Curtea a repetat că este autoritatea
supremă care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze. Reclamantul
a pretins, în esenţă, că, datorită peretelui de sticlă din camera pentru întrevederi între
avocat şi client, el nu a putut discuta în mod confidenţial cu avocatul său despre chestiuni ce
ţin de procedurile legate de dreptul la libertate. Curtea a considerat că în această cauză a
fost încălcat articolul 5 par. 4. De asemenea, Curtea a constatat că peretele din sticlă din
CCCEC poate trezi suspiciunea că discuţiile între avocat şi client nu sunt confidenţiale.

2.3. Estimaţi formele de realizare a dreptului la apărare în contextul CEDO

Principiul garantării dreptului de apărare consacrat încă în dreptul roman, in care era înscrisă
regula ca nimeni nu poate fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat este considerat ca o cerinţă şi
garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru intre interesele persoanei şi cele ale societăţii .
Recunoaşterea dreptului la apărare este un numitor comun în toate sistemele procedurale ale
statelor democratice, acest lucru derivând şi din faptul că statele sunt semnatare ale documentelor
internaţionale ce consacră în mod expres acest drept . Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului prevede în art. 11, pct. 1: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal
are dreptul sa fie presupusă nevinovata până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul
unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”. Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice arată, de asemenea, în art. 14, pct. 3
următoarele:
Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină
egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe
care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce; b) să dispună de
timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă; d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să
aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l
avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă
ea nu are mijloace pentru a-l remunera; e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării
şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor
acuzării; f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la şedinţa de judecată; g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se
recunoască vinovată”. Este de menționat că este interzis orice amestec în acti vitatea
persoanelor care exercită apărarea în limitele legale este sancţionată.Jurisprudenţa
Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cauzele Can
a/Austriei(1985) si Campbell şi Fill a/Regatului Unit (1984), recunoaşte dreptul
persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa
poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină
a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi Fell a evidenţiat că în anumite
împrejurări excepţionale, Statul poate limita aceste consultaţii parti culare,atun ci
cînd există acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că  abuzează de situaţia
sa profesională,acţionînd în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde
sau distruge probe sau obstrucţionînd î n   m o d   s e r i o s
m e r s u l   j u s ti ţ i e i .   T o t   C u r t e a ,   î n   c a u z a D o m e n i c h i n i   a / I t a l i e i
( 1 9 6 6 ) ,   a   a p r e c i a t c ă interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către
avocatul lui constituie o încălcare a art. 6(3)(6) al CEDO.Asigurarea obligatorie a
prezenţei apărătorului trebuie să fi e reală şi nu numai formală. Într-oaltă
cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele
justiţiei o cer nu este o alternati vă a dreptului persoanei de a se apăra singur, ci
un drept individual, la care se aplică standarde obiecti ve, de a aprecia dacă
realmente persoana se apără sau nu efecti v. Chiar dacă apar e un confl ict cînd
persoana, căreia i se acordă apărare obligatorie, nu colaborează cu apărătorul
atunci acesta trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii
procesului din punctul de vedere al apărării.
 Testul nr.5
Subiectul I: Dobândirea creditului, împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin
înșelăciune

1.1. Definiți noțiunile care desemnează victima infracțiunilor prevăzute la art.238 CP RM

Victima infracțiunii prev. la art.238 CP RM este după caz: 1) instituția financiară care desfășoară
activitatea de acordare de credite sau de împrumutare de fonduri; 2) organizația financiară
nebancară care acordă împrumuturi sau credite; 3) asociația de economii și împrumut; 4)
asiguratorul.
Potrivit Legii privind instituțiile financiare din 21.07.95, prin ”instituție financiară” se înțelege
persoana care acceptă depozite sau echivalente ale acestora netransferabile prin niciun instrument
de plată și care utilizează total sau parțial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiții
pe propriul cont și risc. Totuși victimă a inf. prev. la alin.(1) art.238 CP RM nu poate fi orice instituție
financiară, ci doar cea care desfășoară activitatea de acordare de credite sau de împrumutare de
fonduri. Este de menționat că nu este exclusă posibilitatea evoluării BNM ca victimă a infr. specificate
la alin.(1) art.238 CP RM, atunci cînd aceasta acordă credite băncilor comerciale. În conformitate cu
Legea cu privire la organizațiile de microfinanțare din 22.07.04 , ”organizația de microfinanțare”
reprezintă persoana juridică a cărei activitate de bază o constituie activitatea de microfinanțare,
aceasta acordă și gestionează împrumuturi. Prin ”împrumut” se înțelege împrumutul în formă de
mijloace bănești , acordate de către organizația de microfinanțare persoanelor fizice și/sau
întreprinderilor micro, mici și mijlocii, în baza unui contract cu sau fără dobîndă ce urmează a fi
restituit la scadență. În conformitate cu Legea privind asociațiile de economii și împrumut din
21.06.07, asociație de economie și împrumut este organizația necomercială cu statut juridic special,
constituită benevol de persoane fizice și juridice , asociate pe principii comune , care acceptă de la
membrii săi depuneri de economii, le acordă acestora împrumuturi , precum și alte servicii financiare,
în conformitate cu categoria licenței care o deține. Potrivit Legii cu privire la asigurări din 21.12.2006,
asigurator este persoana juridică înregistrată în RM , în condițiile prevăzute de lege , deține licență
pentru desfășurarea activității de asigurare.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că art.238 CP RM reprezintă o normă specială în
raport cu art.361 CP RM
Nu poate fi ignorată localizarea art.361 în Partea Specială a CP, și anume în cap. XVII ”Infracțiuni
contra autorităților publice și a securității de stat” . Nu pot aduce atingere autorităților publice
confecționarea, deținerea, vînzarea sau folosirea documentelor false, elaborate, selectate,
prelucrate, sistematizate și/sau adoptate în cadrul unor întreprinderi private ori puse la dispoziția
acestora de către alte întreprinderi private. Va fi superfluă reținerea la calificare a art.361 CP RM
chiar și în acele cazuri cînd documentele false, prezentate instutuției financiare, organizației
financiare nebancare , asociației de economii și împrumut sau asiguratorului au un caracter oficial.
De această dată, explicația constă în următoarele : în asemenea situații apare concurența dintre alin.
(1) art.238 CP RM (privit ca normă specială) și art.361 CP RM (privit ca normă generală). Prezentarea
unor informații false care se conțin în documentele oficiale , constituie nu altceva decît un caz
specific de folosire a documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligații. În
aceste condiții, art.361 CP RM, ca normă generală nu poate fi aplicat.
1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.238 CP RM prin Legea nr.180 din 25.07.2014.

 Dobîndirea creditului, împrumutului sau 

                             despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare                 
                             prin înşelăciune
    (1) Prezentarea cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unui credit, împrumut sau
despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare sau majorării sumei acestora, sau obţinerii unui credit sau
împrumut în condiţii avantajoase, dacă prin aceasta au fost cauzate instituţiei financiare, organizaţiei
financiare nebancare, asociaţiei de economii şi împrumut sau asigurătorului daune în mărime mai
mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale,
    se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de
la 2 la 6 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. 
    (2) Aceleaşi acţiuni care au cauzat daune în proporţii deosebit de mari,
    se pedepsesc cu amendă de la 2000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 8 ani
cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen
de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei
juridice.
În sensul art.238 alin.(1) CP RM nu este exemplificată finalitatea care o urmărește făptuitorul la
comiterea infracțiunii.
Astfel, se aplică prevederile art.238 alin.(1) dacă făptuitorul urmărește să ramburseze în cele din
urmă creditul, împrumutul sau despăgubirea/indemnizația de asigurare. Dacă făptuitorul are intenția
să treacă creditul creditul, împrumutul sau despăgubirea /indemnizația de asigurare în stăpînirea lui
definitivă, cele săvîrșite trebuie calificate potrivit art.190 CP RM.

Subiectul II: Oficialitatea procesului penal

2.1. Descrieţi trăsăturile definitorii ale principiului oficialităţii procesului penal
Articolul 28. Oficialitatea procesului penal
    (1) Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni
urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o
infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei
vinovate.
    (2) Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei sale, în
afară de cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor.
Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii procesual
penale, esenţa căruia constă în aceea că apărarea societăţii şi indivizilor de infracţiuni este o
sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o chestiune privată a cetăţenilor.
Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului penal trebuie să fie asigurată pe tot parcur-sul
acestuia, prin intervenţia activă a organelor.
Acest principiu reflectă conceptul de obligaţie pozitivă a statului în materie de drep-turile omului.
În temeiul art. 1 al Convenţiei fiecare stat este obligat să asigure oricărei persoa-ne aflate sub
jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. Curtea Europeană
în numeroase cauze a statuat că atunci cînd există o ingerinţă de natură penală a unui terț în
drepturile prevăzute de CEDO, statul are obligația unei anchete efective. De exemplu aceasta
implică obligaţia pozitivă a statelor să întreprindă măsuri pentru a garanta ca nimeni să nu fie
supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (mutatis mutandis, E. şi alţii c.
Marii Britanie(26 noiembrie 2002), pentru a identifica şi a trage la răspundere persoa-nele care au
atentat la proprietatea altuia (Blumberg c. Lituaniei(14 octombrie 2008), etc.
 Aceasta obligație este una de mijloace si nu de rezultat iar statul va răspunde in caz
de deficienţe flagrante si serioase ale anchetei şi judecării.
Obligaţia de a porni o urmărire penală atunci cînd sunt temeiurile şi motivele legale,
de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei vinovate reiese
deci din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi statul de infracţiuni.
Această obligație a fost formulată în art. 19 alin. 3 CPP şi art. 254 alin.1 CPP care stipulează
că organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru
cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia
atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cît şi cele
care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.
Cercetarea sub toate aspectele presupune examinarea atît a aspectelor care învinu-iesc cît şi
dezvinovăţesc persoana, stabilirea atît a circumstanţelor care agravează, cît şi celor
ce atenuează răspunderea penală.
Cercetarea completă presupune administrarea tuturor probelor necesare şi sufici-ente pentru a
demonstra existenţa circumstanţelor care intră în obiectul probatoriului (art.
96 şi 475 CPP). În caz că organul de urmărire nu poate demonstra existenţa acestor circum-stanţe,
cercetarea va fi completă numai în cazul cînd el a epuizat toate posibilităţile de a
face aceasta.
Cercetarea obiectivă ţine de atitudinea organului de urmărire penală şi îl obligă ca
acesta, în elaborarea versiunilor şi înfăptuirea altor acţiuni pe un caz concret, să opereze fără
prejudecăţi sau stereotipuri. Respectarea acestor cerinţe este obligatorie şi în cazul în care
bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.

2.2. Comparaţi instituţia oficialităţii cu cea a disponibilităţii în procesul penal

Principiul oficialităţii, presupune că organele judiciare au ca obligaţie de serviciu efectuarea
investigaţiilor pentru descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi luarea măsurilor necesare pentru
tragerea lor la răspundere penală, aceasta, indiferent de voinţa părţilor. În dreptul procesual penal,
principiul oficialităţii decurge din sistemul de acuzare publică adoptat de legiuitor şi caracterizează
întreaga procedura penală. Opinia majorităţii autorilor este că, chiar dacă în cazul anumitor instituţii
devin incidente aspecte ce presupun disponibilitatea, principiul oficialităţii nu este înlăturat, procesul
penal desfăşurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu, ea neputând fi nici contracarată
şi nici afectată de excepţiile de disponibilitate.
Din punct de vedere al reglementării existente în prezent, de la principiul oficialităţii legea a prevăzut
unele excepţii, atribuind şi altor persoane/instituţii dreptul de a efectua unele acte procesuale. Una
dintre aceste excepţii priveşte necesitatea formulării pentru anumite infracţiuni a plângerii prealabile
din partea persoanei vătămate.
O excepţie de la principul oficialităţii priveşte condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale,
pentru anumite infracţiuni care prezintă un grad mai scăzut de pericol social, de manifestarea de
voinţă a persoanei vătămate exprimată prin plângerea penală prealabilă. În cazul acestor infracţiuni,
expres şi limitativ prevăzute de lege, acţiunea penală se pune în mişcare numai ca urmare a voinţei
persoanei vătămate: singură, persoana vătămată este cea care apreciază oportunitatea declanşării
procedurilor oficiale de tragere la răspundere penală a celui care i-a produs o vătămare, legea
acordându-i astfel un drept de disponibilitate. Odată îndeplinită condiţia prealabilă, actele necesare
începerii şi desfăşurării procesului penal vor fi efectuate mai departe în virtutea principiului
oficialităţii - aceasta pentru că disponibilitatea nu afectează caracterul obligatoriu al acţiunii penale.

Dacă disponibilitatea se manifestă din nou sub forma retragerii plângerii prealabile sau a
împăcarii părţilor în cazurile în care legea permite, atunci acţiunea penală se stinge şi procesul penal
va înceta. Dar retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor nu constituie acte de revocare a
acţiunii penale, ci cauze de stingere a acesteia.

Prin urmare, putem spune că persoana vătămată dispune nu de acţiune (care aparţine
statului), ci de plângerea sa prealabilă influențând însă acțiunea. Aşadar, disponibilitatea este un
principiu aplicabil nu pentru acţiunea penală, ci pentru procesul penal ce caracterizează procedura
plângerii prelabile. Aceasta pentru că, pe de o parte procesul penal se poate desfăşura şi fără
acţiunea penală pusă în mişcare (în urma plângerii prealabile procurorul dispune începerea urmăririi
penale dar fără a promova acţiunea penală) sau cu acţiunea penală stinsă , iar pe de altă parte dacă
introducerea plângerii prealabile nu atrage obligativitatea inculpării, în schimb retragerea ei are ca
efect imediat stingerea acţiunii penale când aceasta fusese pusă în mişcare de procuror.

În sistemul nostru, acţiunea penală este obligatorie: în procesul penal obişnuit, declanşat ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se desfăşoară din oficiu, organele de urmărire
penală sunt obligate să demareze investigaţiile necesare descoperirii faptelor, a probelor şi a
făptuitorilor în vederea tragerii lor la răspundere penală, indiferent de existenţa vreunei sesizări din
partea victimei infracţiunii (principiului legalităţii urmăririi). Acţiunea penală având un caracter de
ordine publică, odată declanşată ea trebuie exercitată până la capăt. Astfel că părţile nu pot, pe cale
de învoială, de tranzacţie, de renunţare să dispună de raportul juridic de drept penal derivând din
infracţiune (principiul indisponibilităţii procesului penal). Însă, în cazul procedurii plângerii prealabile,
victima infracţiunii are libertatea de a alege dacă va solicita sau nu tragerea la răspundere penală a
făptuitorului, drept echivalent cu cel existent în procedura civilă de a promova sau nu acţiunea
necesară pentru obţinerea despăgubirilor ori realizarea creanţei. Acest drept este conferit de leguitor
numai în cazul anumitor infracţiuni, prevăzute de Codul penal sau în legile speciale cu dispoziţii
penale. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, materializată în depunerea plângerii
prealabile, nu este însă suficientă ca pricina să fie adusă în faţa judecătorului. voinţa victimei
de a fi sancţionat făptuitorul urmează a fi cenzurată de procuror, care va prelua iniţiativa prin
promovarea acţiunii penale. Aşadar, în prezenţa disponibilităţii conferită de legiuitor
titularului plângerii prealabile, acţiunea penală nu îşi pierde din trăsăturile generale ale acestei
acţiuni în procedura obişnuită, ci capătă trăsături specifice: putem spune că din momentul
manifestării principiului disponibilităţii prin formularea plângerii prealabile(art.276 CPP),
acesta se combină cu principiul oficialităţii exercitat prin persoana procurorului, iar pentru a
avea efect cele două principii trebuie să acţioneze concomitent: pe de o parte, fără voinţa
victimei, procurorul nu poate demara procesul penal şi nici pune în mişcare acţiunea penală;
pe de altă parte fără implicarea procurorului, manifestarea voinţei persoanei vătămate rămâne
fără efect penal si procesual penal. Acesta este şi motivul pentru care, în cazul acţiunilor
penale puse în mişcare la plângerea prealabilă, partea vătămată este cea care dispune în
exclusivitate asupra punerii în mişcare a acţiunii penale şi singura care poate stopa
exercitarea acesteia înainte de pronunţarea unei soluţii definitive, prin retragerea plângerii sau
prin împăcare cu inculpatul şi, de asemenea, care are (alături de procuror) dreptul la recurs.

2.3. Evaluaţi oportunitatea stabilirii altor excepţii de la principiul oficialităţii decît cele deja stabilite
de lege.
Pe lîngă cele enumerate anterior, principiul oficialității cuprinde și obligațiile pozitive ale statelor cu
privire la drepturile omului, care nu pot fi enumerate exhaustiv în vreo reglementare, ele rezultă din
echitatea
aplicării justiției pentru că dreptul unui Stat de Drept încă de la Romani este ”arta binelui și
a echității” (”ius est ars bonae et aequi”) și oricare Judecător trebuie să aibă o ținută profesi-onală și
morală înalte, inerente unei ființe umane, care în momentul aplicării legii, trebuie să
judece ținînd cont de faptul că Statul are putere suverană dar nu absolută asupra indivizilor
societății. Are drepturi și obligații care trebuie nu doar să-l împiedice, prin reprezentanții autorității
sale, să încalce drepturile omului, dar și sa-l oblige să intervină întru eliminarea
normelor, lacunelor sau situațiilor care lasă loc pentru încălcarea drepturilor omului de către
alți oameni, sau pentru eliminarea imposibilităților materială și procesuală ale persoanei de
a-și apăra sau să-i fie apărate drepturile. A nu interveni în eradicarea unei încălcări înseamnă
tolerarea acestei încălcări de către autoritatea care are dreptul și puterea să intervină – și deci
încurajarea lor indirectă.
Principiul oficialității are o protecție și la nivel de lege penală, cînd inacțiunile persoanelor obligate să
intervină sunt pasibile de pedeapsă penală cînd au această obligație de a
interveni și a opri încălcarea care se desfășoară sau obligația de a investiga și a atrage la răspundere
persoanele care tolerează sau cauzează încălcarea drepturilor persoanelor implicate
în procesul penal.

Testul nr.6
Subiectul I: Legea penală

1.1. Caracterizați structura normei de drept penal

Structura normei penale diferă după cum sunt aceste norme penale generale şi norme
penale speciale. Norme penale generale stabilind reguli cu valoare de principii, au
o structură specifică, ce diferă esenţial de norme juridice care aparţin altor ramuri de drept.
De cele mai multe ori, normele penale generale sunt constituite din dispoziţii, ipoteză lipsind
sancţiunea penală. Aceasta este consecinţa faptului că normele penale generale stabilesc
principii şi dispoziţiile de bază a dreptului penal. Deşi în conţinutul acestor norme nu se
găsec toate elementele constitutive, aceasta nu exclude structura completă a normei penale
generale. Normele penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor care derivă
din faptul că ele sunt norme incriminatorii. Structura normei penale speciale cuprinde
elementele necesare din care rezultă conduita impusă participanţilor şi sancţiunea care
intervine ca element de constrîngere în caz de nerespectare a dispoziţiei din normă.Analiza
fiecărui element constitutiv al normei juridice penale în parte permite diferenţierea
unor forme speciale de descriere a acestora în actul normativ. Astfel, în materie de tehnică
legislativă sunt cunoscute următoarele tipuri de dispoziţii:
-dispoziţie simplă- numeşte doar fapta infracţională cu un termen unanim acceptat, dar nu
dezvăluie semnele ei.
-dispoziţie descriptivă – conţine o descriere generalizată a semnelor esenţiale ale infr, cum
ar fi: art 186, 187...
-dispoziţii de blanchetă – face trimitere la alte legi penale şi acte normative ,de ex 236,
-dispoziţii de trimitere – face trimitere la dispoziţiile altor norme penale , de ex:152, 154...
La rîndul lor, sunt cunoscute următoarele tipuri de sancţiuni penale :
-sancţiuni absolut determinate- stabileşte expres categoria şi mărimea pedepsei.
 Legislaţia penală în vigoare nu conţine sancţiuni absolut determinate, deoarece
conţinutul lor nu permite individualizarea pedepsei în funcţie de circumstanţele concrete ale
infr şi de personalitatea infractorului;
-sancţiuni relativ determinate- stabileşte categoria concretă de pedeapsă şi limitele ei, în
funcţiede care se disting:
a) stabilirea limitei maxime a pedepsei. În acest caz limita minimă este stabilită în normele
Părţiigenerale a CP pentru categoria respectivă de pedeapsă.
 b) stabilirea limitelor minime şi maxime ale pedepsei. Este cea mai răpîndită modalitate
deexpunere a sancţiunilor în CP al RM.
- sancţiune alternativă – stabileşte două sau mai multe categorii de pedepse din care numai
una este aleasă de instanţa de judecată .
- sancţiune absolut nedeterminată- sancţiunea nu stabileşte nici categoria şi nici limitele
pedepsei.În CP al RM această modalitate a sancţiunilor lipseşte, dar un şir de tratate
internaţionale privind luptacu criminalitatea conţin asemena sancţiuni.

1.2. Analizaţi principiile aplicării legii penale în spaţiu

Principiile care guverează întinderea în spaţiu a efectelor legii penale sunt:

-principiul teritorialităţii legii penale,

-principiul personalităţii legii penale,
-pricipiul realităţii legii penale,
-pricipiul universalităţii legii penale.
Pricipiul teritorialităţii legii penale mai este numit şi legea locului săvîrşirii infracţiunii. Potrivit
acestui principiu, admis de toate legislaţiile penale, legea penală a unei ţări se aplică în
exclusivitate
tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, neavînd nici o relevanţă calit
a t e a   f ă p t u i t o r u l u i .   Î n conformitate cu art. 11 alin. 1 CP RM, Toate persoanele care au
săvîrşit infracţiuni pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu
CP al RM. Pentru a determina incidenţa legii penale în raport cu principiul teritorialităţii, urmează
să fie precizată noţiunea juridico-penală de teritoriu şi infracţiune săvîrşită pe teritoriul ţării.
Art. 12 CP stabileşte prin teritoriu RM şi teritoriul ţării se î n ţ e l e g e î n t i d e r e a d e
pămînt şi apele cuprinse între frontierile RM, cu subsolul şi spaţiul aerian.
Teritoriul ţării include următoarele elemente: suprafaţa terestră, spaţiul acvatic,
subsolul şi spaţiulaerian, delimitate prin hotare şi supuse suveranităţii statului.Suprafaţa terestră
reprezintă întindere de pămînt cuprinsă între frontiera politico-geografică ale statului,
stabilite prin tratate.Spaţiul acvatic include apele interioare curgătoare şi apele interioare
stătătoare, cuprinse întrefrontierele politico-geoagrafice ale statului.Marea teritorială cuprinde
fîşia de mare adiacentă ţărmului şi apele maritime interioare, avînd lăţimea de 12 mile
măsurată de la linia de bază.Subsolul este format din zona subterană avînd o întindere ce coincide cu
limitele frontierelor destat, cu o adîncime practic limitată de posibilitatea reală a omului de
expoatare în condiţiile tehnici actuale.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului, cuprinsă înt
r e   v e r t i c a l e l e imaginare ridicate de pe frontierele ţării, inclusiv limita exterioară a mării teritoriale.
Infracţiunea săvîrşită pe teritoriul ţării se subînţeleg următoarele:
-infracţiuni prin modul şi locul de comitere se înscriu pe teritoriul RM.
-Infracţiuni comise la bordul unei nave maritime aeriene, înregistrată într-un port sau aeroport
alRM şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al RM. În această situaţie pot exista
derogării de la regula generală dacă tratatele internaţionale la care RM este parte dispun altfel.
-Infracţiuni comise la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinînd RM indiferent
delocul ei de aflare.În funcţie de localizare în spaţiu a unei fapte infracţionale este necesar a se preciza
care este locul săvîrşirii acesteia. Legiuitorul nostru acceptă teoria acţiunii, consfiinţind-o legal în
prevederile art. 12din CP al RM. „Locul săvîrşirii faptei se consideră locul unde a fost
săvîrşită acţiune, inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
Excepţii de la pricipiul teritorialităţii:
-infr săvîrşite pe teritoriul RM de către pesoane ce se bucură de imunitate de jurisdicţie penală sau în
localurile misiunilor diplomatice.
-Infr săvîrşite pe o navă maritimă sau aeriană străină ce se află pe teritoriul RM,
-Infr săvîrşite în timpul staţionării ori al trecerii unor armate străine pe teritoriul RM.Pricipiul
personalităţii legii penale, denumit şi pricipiul cetăţeniei active, este prevăzut în legislaţia penală
a RM la alin 2 al art 11 CP. Potrivit acestor prevederi, cetăţenii RM şi apatrizii cu domiciliul permanen
t pe teritoriul RM care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili derăspundere penală
în conformitate cu CP al RM.
Pentru aplicare legii penale a RM, pe baza principiului personalităţii , trebuie să
fie îndeplinite următoarele:
- fapta să fie săvîrşită în întregime în afara teritoriului RM ţării. - fapta să constitue
infr.potrivit legii penale a RM;
- persoana se află pe teritoriul RM;
- Infractorul să nu fie judecat în statul străin pentru fapta săvîrşită.
Pricipiul realităţii legii penale sau al protecţiei reale, este consacrat în art. 11 alin 3 CP RM, care
stipulează că Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriulRM şi au săvîrşit
infracţiuni în afara teritoriului ţări portă răspundere penală în conformitate cu CP al RM şi sunt traşi la
răspundere penală pe teritoriul RM dacă infracţiunile săvîrşite sunt îndreptate împotriva intereselor
RM,împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiune de război, dacă
aceştia nu au fostcomdamnaţi în statul străin.

Principiul realităţii
legii penale se poate aplica numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarelecondiţii:
- infracţiunea să fie comisă în străinătate,
- infr săvîrşită să fie îndreptată împotriva intereselor RM sau a cet săi, împotriva păcii şi
securităţiiomenirii, infracţiuni de război,
- infractorul să fie cet străin sau apatrid care nu are domiciliu permanent în RM,
- începerea urmăririi penale se face numai cu autorizaţia Procurorului general.
Principiul Universalităţii legii penale este consacrat în prevederile alin. 3 art 11 din Cp al RM,
care stipulează că legea penală a RM se aplică pentru săvîrşirea altor infr decît cele pentru care s-ar
aplica legea penală a RM conform pricipiului realităţii. Este vorba de săvîrşirea unor infr prevăzute de
tratatele internaţionale la care RM este parte de către cet străini sau apatrizi ce nu au
domiciliul permanent pe teritoriul RM, dacă nu au fost condamnaţi în statul străin.
Aplicarea legii penale a RM, potrivit principiului dat,presupune realizarea c
u m u l a t i v ă   a următoarelor condiţii:
- savîrşirea infr, alta decît cele pentru care s-ar aplica legea Rm conform principiului realităţii.
- Infrac să fie săvîrşită în străinătate în întregime,
- Să existe dubla incriminare, adică fapta să fie prevăzută ca infracţiune atît de legea penală a
RM,cît şi de cea a ţării unde a fost săvîrşită
- Fapta să fie săvîrşită de către un cet străin sau apatrid ce nu are
d o m i c i l i u l p e r m a n e n t   p e teritoriul RM,
- Infractorul se află în RM venit de bună voie pe teritoriul ţării,
- Infractorul să nu fi fost tras la răspundre penală în străinătate.

1.3. Propuneţi o situaţie practică în ar fi aplicabil principiul universalității legii

Cetățeanul Italiei Juri Beltrami aflîndu-se pe teritoriul împreună cu alți 2 cetățeni italieni
neidentificați de organele de drept , au organizat mitinguri prin care au răspîndit informații
tendențioase și inventate, prin care au instigat la război populația Italiei împotriva Republicii
Moldova, datorită faptului că în țara lor se află mulți imigranți moldoveni care le-au ”acaparat”
locurile de muncă, și ridicarea ratei șomajului în Italia. Despre acest fapt au fost informate
autoritățile din Republica Moldova, iar în seara zilei de 25.05.15, a parvenit informație către
autorități că cet.italian Juri Beltrami s-ar afla pe teritoriul Republicii Moldova, fiind reținut, deoarece
fapta sa reprezintă o propagandă la război, care este incriminată de art.140 CP RM.

Subiectul II: Nulitatea actelor procedurale

2.1. Definiţi diferite categorii de nulităţi

Potrivit art.251 alin.1 CPP, încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a
comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea
acestui act. Prin urmare nu oricare încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar
numai acele esenţiale (de exemplu, în cazul neînmînării ordonanţei sau încheierii de aplicare a
unei măsuri preventive potrivit art.177 alin.3 CPP, nu duce la nulitatea acestor acte
procedurale, reieşind din faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea
sau să atace aplicarea acestei măsuri;
Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea
se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art.251 alin.2 CPP sau de către
părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin
intermediul cererii, plîngerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, incicîndu-se o
excepţie din nulitate. În căile de atac, nulitatea pot fi invocate ca motive de apel, temeiuri de
recurs (art.427, 444 CPP) sau temeiuri de recurs în anulare (art.453 alin.1, pct.2) CPP).
Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa
cărora se invocă nulitatea, trebuie să constate dacă sînt întrunite condiţiile privind nulitatea şi
să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori după caz
reface actul fără anularea acestuia. Procurprul în faza urmăririi penale conform art.52 CPP
controlînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează
ordonanţele şi procese verbale ilegale sau restituie dosarele penale organului de urmărire
penală cu indicaţii în scris privind refacerea anumitor acte procedurale.
Potrivit art.251 alin.3 CPP, nulitatea prevăzută în cazurile la aliniatul 2 al aceluiaşi
articol nu se înlătură în nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi
şi se ia în consideraţie de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Prin urmare în art.251 alin.2 şi
3 CPP sînt menţionate condiţiile nulităţilor absolute. Aceasta înseamnă că în situaţiile arătate
mai sus, abaterile sînt lichidate numai prin anularea actului, excepţie fiind în cazul anumitor
23 neregularităţi în actul de sesizare. Nulitatea absolută poate fi invocată atît la momentul
îndeplinirii actului procedural precum şi ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în
fond, ori prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac.
Potrivit art.251 alin.4 CPP, încălcarea oricărei alte prevederi legale decît cele prevăzute
în aliniatul 2 al aceluiaşi articol, atrage nulitatea actului dacă a fost invocată în cursul
efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – cînd partea
ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa de judecată – cînd partea a fost absentă
la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în
instanţă. Astfel în art.251 alin.4 CPP sînt menţionate condiţiile nulităţilor relative.
Particularităţile nulităţilor relative63 sînt: 1) invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor; În
acest caz reieşind din principiul contradictorialităţii procesului penal părţile pot ridica
excepţie de nulitate în cazul unor abateri sau acceptă desfăşurarea procesului în continuare
fără să contesteze neregularităţile în cauză. În cazul cînd partea invocă excepţia de nulitate
relativă instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra acestei chestiuni. 2) nulitatea
trebuie invocată la o anumită etapă. Astfel invocarea nulităţii relative este restrînsă în anumite
limite de timp şi anume: a) în cursul efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă sau la
terminarea urmăririi penale cînd partea ia cunoştinţă de materialele dosarului; b) în instanţa de
judecată cînd partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale avîndu-se în vedere la
etapa judecăţii precum şi a acţiunii procesuale din faza urmăririi penale, dacă n-a luat
cunoştinţă de materialele cauzei conform art.293 CPP, sau cînd proba este prezentată
nemijlocit în instanţa de judecată. Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa
de apel sau de recurs, de cît dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima
instanţă sau la instanţa de apel după caz. Cînd excepţia de nulitate relativă a fost invocată la
prima instanţă, ori la instanţă de apel şi a fost respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa
ierarhic superioară (de apel sau de recurs, după caz).

2.2. Stabiliţi criteriile de delimitare a încălcărilor procesuale ce atrag nulitatea actelor

procedurale de încălcare ce nu atrage nulitatea acestora
Noul cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect
general (art.251) precum şi sub aspect special (art.94, 255 alin.2, 427, 444, 453 alin.1 pct.2)
CPP). Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine În general, atunci cînd un act
procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Nulitatea are ca efect ineficienţa actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul
nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii „quard nullum
est, nullum producit effectum”.
Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei represive.
Astfel, în primul rînd, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale; fără
prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin
aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal, avînd astfel şi un caracter de garanţie
procedurală. Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul
procesului penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sînt presupuse sau dovedite ca
vătămătoare pentru înfăptuirea justiţiei penale
Nulităţile pot fi clasificate avînd în vedere diferite criterii cum sînt: modul de exprimare în
norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele:
a) Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; primele sînt prevăzute de lege; cele de-al doilea decurg
din reglementarea generală (de exemplu, de art.257 alin.1 CPP);
b) Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricînd, în tot cursul procesului
penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, care
trebuie să facă dovada unei vătămări;
c) Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau numai o
parte din aceasta.

2.3. Modelaţi o situaţie ce atrage nulitatea actelor procedurale în faza urmăririi penale
Cetățeanul Ion Dobrovolschi a fost reținut fiind bănuit de comiterea infracțiunii de furt la
data de 17.05.15,fiind chemat de către procuror la Procuratură acesta s-a prezentat fără
avocatul său ,dat fiind faptul că ultimul se afla la o ședință de judecată. În cadrul vizitei,
procurorul i-a înaintat ordonanța de recunoaștere în calitate de bănuit pentru săvîrșirea
infracțiunii de furt, insistînd ca acesta să semneze.
 Testul nr.7
Subiectul I: Starea de extremă necesitate

1.1. Caracterizaţi condiţiile în care acţiunea comisă în stare de extremă necesitate este legală.
Starea de extrema necesitate implica doua laturi:
-Pericolul
-Salvarea de la pericol
Conditiile privind pericolul:
a)T r e b u i e s a f i e i m i n e n t – e s t e p r i m a c o n d i t i e p e c a r e t r e b u i e s a o
r e a l i z e z e  pericolul, ceea ce inseamna ca acesta ameninta cu producerea sa, este in imediata
apropierea imfaptuirii sale fara a mai fi posibila luarea unor masuri de preintimpinare a sa.
 b)Pericolul sa ameninte valorile indicate in art 38 alin 2 .– valorile sociale
care pot forma obiectul actiunii de salvare in cazul starii de extrema necesitate sunt expres si
limitativ prevazute de lege. Acestera sunt: viata, integritatea corporala sau s
a n a t a t e a  persoanei sau a alteia si interesul public.
c)Pericolul sa fie inevitabil – aceasta presupune ca pericolul nu poate fi inlaturatdecit prin
savirsirea unei fapte prevazute de legea penala, adica prin sacrificarea altei valori protejate de lege.
Conditiile privind actul de salvare:
a)Sa se realizeze prin savirsirea unei fapte prevazute de legea penala –
e s t e  prima conditie ce se refera la actul de salvare si inseamna ca, pentru a se pune problema
inlaturarii caracterului penal al unei fapte comise in stare de extrema
n e c e s i t a t e , e s t e absolut necesar ca acea fapta sa fie prevazuta de legea penala;
 b)Sa fi constituit singurul mijloc de inlaturare a pericolului si sa fi fost necesarapentru
inlaturarea lui – aceasta conditie rezulta expres din continutul al 2 art 38 CP RM ,care prevede ca
pericolul iminent nu putea fi inlaturat altfel decit prin savirsirea acelei fapte. Daca
faptuitorol avea posibilitatea sa inlature pericolul si prin alte mijloace, fara asavirsi o fapta
prevazuta de legea penala, acesta este obligat sa aplice celelalte metode existente, cu
conditia ca sia dat seama de aceasta.
c)S a n u f i c a u z a t u r m a r i v a d i t m a i g r a v e d e c i t c e l e c e s a r f i p r o d u s i n
c a z u l neinlaturarii pericolului –  prin aceasta conditie, legea a impus o anumita limita a actiuniid e
salvare, a fixat o anumita proportie intre prejudiciul cauzat si
c e l   e v i t a t .   D a c a faptuitorul si-a dat seama ca prin fapta sa provoaca urmari vadit mai grave decit
cele caresar fi putut produce in caz ca pericolul nu era inlaturat, el nu va mai actiona sub imperiul
starii de extrema necesitate, urmind sa raspunda penal potrivit legii.

1.2. Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre legitima apărare şi starea de extremă necesitate;
starea de extremă necesitate şi riscul întemeiat
Asemanarile:
- Ambele sunt reglementate de CP;
- Ambele au scopul de a inlatura un pericol.Inlaturarea pericolului presupune savirsirea unei
fapte prevazute de legea penala.Ambele au scop ca persoana sa se apere.
- Ambele institutii presupune reactionarea la un atac.Ambele au acelasi caracter juridic
– exclud raspunderea penala.
Deosebirile:
- Legitima aparare apare de la un atac uman, extrema necesitate apare datorita
unui pericol(natura).
- La legiti ma aparare prejudiciul e cauzat agresorului, la extrema necesitate
prejudiciul e cauzat altor persoane.
- La legiti ma aparare respingerea atacului nu e unicul mijloc, la extrema nece
sitate acti unea deinlaturare a pericolului trebuie sa fie unicul mijloc.
- La legiti ma aparare dauna cauzata atacatorului poate fi mai mare , la
extrema necesitate daunacauzata trebuie sa fie mai mica decit cea cauzata.

St. de extr, necesitare- riscul întemeiat

Asemănări:
- ambele reprez. cauze care înlătură caracterul penal al faptei;
- în ambele cazuri persoana urmărește un scop.
Deosebiri:
- la extrema necesitate persoana săvîrșește o faptă pentru a salva viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent, iar
la riscul întemeiat realizare scopurilor socialmente utile;
- starea de extremă necesitate provine de la un factor natural, riscul întemeiat de la factorul
uman;

1.3. . T., asistentă medicală, care pe parcursul ultimilor doi ani de zile îngrijea de N.,
suferindă de o boală incurabilă, şi fiind martoră a suferinţelor permanente şi greu de suportat
ale ei N., a fost rugată de ultima conştient, explicit, serios şi repetat să-i administreze o
substanţă toxică, pe care N. o avea pregătită din timp. După ce T. i-a administrat soluţia, N. a
decedat la scurt timp.
Putem considera că T. a comis infracţiunea în stare de constrângere psihică, sau extremă
necesitate?Argumentaţi răspunsul
(Consider că) În situația respectivă nu poate fi vorba nici de constrîngere psihică și nici de o stare de
extremă necesitate, deoarece nu se atestă faptul că persoana ar fi fost influențată în așa mod încît să
nu-și poată dirija acțiunile sale . Constrîngerea psihică reprezintă presiunea exercitată prin
amenințarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului sau o altă persoană, totuși în cazul dat
se menționează că N. nu a exercitat nici o presiune asupra lui T. ci doar a ”rugat-o” . De asemenea,
potrivit prevederilor art. 38 CP RM, starea de extremă necesitate este situația cînd persoana
săvîrșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane
ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel, totuși în cazul
respectiv nu se atestă un asemenea pericol. Astfel, consider că acțiunile lui T. se încadrează
în infracțiunea prevăzută la art.148 CP RM, adică eutanasia -lipsirea de viață în legătură cu o
maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice, dacă a existat dorința
victimei.

Subiectul II: Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor

2.1.Identificaţi şi definiţi formele conflictelor de competenţă ale instanţelor judecătoreşti.

Articolul 45. Conflictul de competenţă

    (1) Cînd două sau mai multe instanţe se consideră competente de a judeca aceeaşi cauză (conflict
pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.
    (2) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care
ultima s-a declarat competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat
competenţa.
    (3) În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.
    (4) Pînă la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, procedura se suspendă. Instanţa care
ultima s-a declarat competentă ori ultima şi-a declinat competenţa efectuează actele şi ia măsurile ce
nu suferă amînare.
    (5) Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform regulilor
pentru prima instanţă. În toate cazurile, termenul de soluţionare a conflictului de competenţă nu va
depăşi 7 zile de la data înregistrării cauzei în instanţa ierarhic superioară  (6) Încheierea instanţei care
soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă argumentele dezacordului cu ea pot fi
invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii în fond.
    (7) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin încheiere de stabilire a competenţei nu-şi mai poate declina
competenţa, în afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt rezultată din completarea cercetării
judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

2.2. Argumentaţi raţiunea reglementării competenţei în caz de indivizibilitate sau conexitate a

cauzelor penale

 Articolul 42. Competenţa în caz de indivizibilitate

                         sau conexitate a cauzelor penale
    (1) În caz de indivizibilitate sau de conexitate a cauzelor penale, judecata în primă instanţă,
dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de
aceeaşi instanţă.
    (2) Constituie indivizibilitate a cauzelor penale cazurile în care la săvîrşirea unei infracţiuni
au participat mai multe persoane, cînd două sau mai multe infracţiuni au fost săvîrşite prin
aceeaşi faptă ori în cazul unei infracţiuni continue sau prelungite.
    (3) Constituie conexitate a cauzelor penale cazurile:
    1) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin fapte diferite de una sau mai multe
persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
    2) cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori
în loc diferit;
    3) cînd o infracţiune este săvîrşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei
infracţiuni ori este săvîrşită pentru a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală a
făptuitorului altei infracţiuni;
    4) cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiţiei.
    (4) În caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe persoane învinuite de săvîrşirea
infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal sau privitoare la o singură
persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sînt de competenţa a
două sau cîtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa în raza
teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală a cauzei.
    (5) Dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure sau a
cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la una din infracţiuni este de
competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în întregime de instanţa
ierarhic superioară.
    (6) În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie,
cauza se judecă de către judecătorie.
(7) Conexarea cauzelor se admite de către instanţa de judecată respectivă în cazul în care
acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, iar la cererea procurorului şi
în celelalte cazuri – pentru modificarea acuzării în sensul agravării.
    (8) În cazul în care infracţiunea a fost săvîrşită de două sau mai multe persoane, instanţa de
judecată poate dispune indivizibilitatea cauzei, dacă aceasta este necesară pentru buna
înfăptuire a justiţiei în termene rezonabile şi dacă aceasta nu va împiedica respectarea
drepturilor părţilor.
Articolul 43. Instanţa competentă de a conexa cauzele 
                         penale
    (1) Conexarea cauzelor se decide de către instanţa căreia îi revine competenţa de judecată
conform prevederilor art.42.
    (2) În cazurile de indivizibilitate a cauzelor penale, precum şi în cele de conexitate, cauzele,
dacă ele au fost depuse în prima instanţă de judecată, se conexează de către aceasta chiar şi
după casarea hotărîrilor asupra lor şi remiterea cauzelor de către instanţa de recurs pentru
rejudecare.
    (3) Cauzele se conexează şi de către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se
află în acelaşi stadiu de judecată.
    2.3. Proiectaţi o situaţie privind admiterea cererii de strămutare de către Curtea Supremă de
Justiţie
Dosarul nr. 1cs-8/2015

CURTEASUPREMĂDEJUSTIŢIE

ÎNCHEIERE

20 ianuarie 2015 mun. Chişinău

Colegiul penal în componenţa:

preşedinte – Petru Ursache,

judecători – Nadejda Toma, Ghenadie Nicolaev,

examinînd cererea de strămutare a cauzei nr. 10-525/2014, înaintată de Duca Ion,

CONSTATĂ:

1. La 05 iunie 2014, în adresa Curţii Supreme de Justiţie a parvenit o cerere de la inculpatul Gornea
Oleg Nichita, prin care solicită strămutarea judecării cauzei penale în privinţa lui, învinuit în săvîrşirea
infracţiunii prevăzute de art. 155, 264 1 alin. (3) şi 349 alin. (1) Cod penal, la o altă instanţă egală în
grad. În motivarea cererii se menţionează că, Judecătoriei Drochia i-a fost remisă spre examinare
cauza penală în privinţa lui Gornea Oleg Nichita, învinuit în săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.
155, 2641 alin. (3) şi 349 alin. (1) Cod penal. Părţi vătămate în această cauză au fost recunoscuţi
Cimbriciuc Marcel Gheorghe, Grecu Mihail Nicolae şi Madan Vladislav Nicolae. Unul dintre aceştea, şi
anume Cimbriciuc Marcel Gheorghe, activează în calitate de şef al Poliţiei Rutiere r-l Drochia. Întru
asigurarea criteriilor obiective la judecarea cauzei, întru evitarea suspiciunilor pentru soluţionarea
obiectivă şi imparţială a cauzei penale, luînd în consideraţie, faptul deţinerii de către Cimbriciuc
Marcel Gheorghe a funcţiei menţionate, inculpatul consideră necesară strămutarea judecării cauzei
penale în privinţa ultimului, în baza art. 155, 264 1 alin. (3) şi 349 alin. (1) Cod penal, la o altă instanţă
egală în grad. În susţinerea solicitării strămutării cauzei penale la o altă instanţă, inculpatul a indicat şi
faptul precum pe parcursul efectuării urmăririi penale, Procuratura r-lui Drochia, nu a luat în
consideraţie nici un argument prezentat de către inculpat, circumstanţă ce în viziunea lui impune
strămutarea cauzei penale la o instanţă de judecată din mun. Chişinău.

2. Examinând cererea de strămutare, în raport cu prevederile legii, Colegiul penal consideră că

aceasta urmează a fi respinsă din următoarele considerente. In conformitate cu art. 46 alin. (1) Cod
de procedură penală, Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa
competentă la o altă 2 instanţă egală în grad numai în cazul în care prin aceasta se poate obţine
soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului. Potrivit
art. 46 alin.(2) Cod de procedură penală, strămutarea cauzei poate fi cerută de preşedintele instanţei
de judecată sau de una dintre părţi. Din cererea de strămutare înaintată rezultă că în Judecătoria
Drochia a parvenit pentru examinare cauza penală în privinţa lui Gornea Oleg Nichita, învinuit în
săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 155, 264 1 alin. (3) şi 349 alin. (1) Cod penal. Una dintre părţile
vătămate, participantă la acest dosar, este Cimbriciuc Marcel Gheorghe, care activează în calitate de
şef al Poliţiei Rutiere r-1 Drochia, şi care ar putea influenţa instanţa de judecată la judecarea cauzei
penale. Alt motiv invocat de către inculpat în cererea de strămutare este ignorarea de către partea
acuzării, pe parcursul efectuării urmăririi penale, a argumentelor prezentate de către inculpat., prin
care dispune de o înregistrare privind o discuție dintre Cimbriciuc Marcel cu o persoană care a
declarat că ar putea influența mersul cauzei penale respective. Colegiul constată că în susţinerea
cererii de strămutare de către inculpat sunt invocate dubiile acestuia în ce priveşte obiectivitatea şi
imparţialitatea judecătorilor Judecătoriei Drochia şi procurorilor Procuraturii Drochia, circumstanţe
ce se referă la cazurile de incompatibilitate a judecătorului şi procurorului participant la judecarea
cauzei, soluţionarea cărora este reglementată de prevederile art. 33-35 şi 54 Cod de procedură
penală.. În aceste condiţii, reieşind din prevederile legii, Colegiul penal conchide că imparţialitatea şi
obiectivitatea judecătorilor Judecătoriei Drochia şi procurorilor Procuraturii Drochia, este invocat în
calitate de temei al strămutării şi, la moment, fapt care servește drept temei pentru admiterea
cererii şi strămutarea cauzei pentru judecare în altă judecătorie egală în grad. Aşadar, în
circumstanţele constatate, Colegiul concluzionează de a admite cererea ca fiind întemeiată. În
conformitate cu art. 46-49 Cod de procedură penală, Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie,

D I S P U N E:

Admite cererea înaintată de către inculpatul Gornea Oleg Nichita, privind strămutarea cauzei penale
în privinţa acestuia, învinuit în săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 155, 264 1 alin. (3) şi 349 alin. (1)
Cod penal, la o altă instanţă de judecată egală în grad, ca fiind întemeiată. Astfel, cauza respectiva se
transmite se judecare Judecătoriei mun.Bălți. Încheierea este irevocabilă, pronunţată integral la 03
februarie 2014.

Preşedinte Nicolae Gordilă

Judecători Elena Covalenco

Iurie Diaconu

Testul nr.8

Subiectul I: Răpirea unei persoane. Răpirea minorului de către rudele apropiate

1.1. Identificați normele care, în sensul art.118 CP RM, reprezintă un întreg în raport cu art.164 CP
RM, care reprezintă partea

Una dintre situațiile date reprezintă - omorul săvîrșit cu răpirea persoanei care atrage
răspunderea numai în baza lit.f) alin.(2)art.145 CP RM .Reieșind din regula fixată la art.118
CP RM, în această ipoteză se exclude calificarea suplimentară potrivit art.164 CP RM. În altă
privință , respectînd regula stabilită de art.118 CP RM va fi aplicată răspunderea potrivit lit.g)
alin.(1) art.1351 CP RM, (atunci cînd infracțiunea presupune răpirea unei persoane); lit.a) alin.
(1) art.165 CP RM, (atunci cînd infracțiunea presupune răpirea unei persoane) sau potrivit
alin.(4) art.189 CP RM, fiind exclusă calificarea suplimentară în baza art.164 CP RM.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că răpirea unui minor, care este nepot în raport cu
făptuitorul, trebuie calificată conform lit.c) alin.(2) art.164 CP RM.

În calitate de victimă a infracțiunii prev. la art.164CP RM poate fi oricare persoană fizică.

Totuși, dacă victima are calități speciale acest fapt poate influența asupra calificării
faptei.Astfel, calitatea de minor, femeie gravidă sau de persoană aflată în stare de neputință
poate avea ca efect agravarea răspunderii penale pentru răpirea unei persoane în baza lit.c)
alin.(2) art.164 CP RM. Pînă la data de 24.02.2009 , răspunderea pentru răpirea săvîrșită cu
bună știință asupra unui minor este stabilită la lit.d) alin.(2) art.164 CP RM. Legiutorul a
considerat oportună incriminarea distinctă a faptei de răpire a minorului de către rudele
apropiate, deosebind-o de cea specificată la lit.c) alin.(2) art.164 CP RM, cînd răpirea este
săvîrșită cu bună știință asupra unui minor de către oricare altă persoană decît ruda apropiată a
acestuia.

1.3. Evaluaţi dacă a fost sau nu oportună incriminarea faptei de răpire a minorului de către rudele
apropiate (incriminare operată prin Legea nr.277 din 18.12.2008).

Art.1641 a completat Codul penal în rezultatul adoptării Legii pentru modificarea și

completarea CP al RM nr.277 din 18.12.2008. Astfel , în nota informativă a proiectului este
menționat faptul că ”Examinînd infracțiunea de răpire a unui minor prevăzută la lit.d) alin.(2)
art.164 CP RM se pot distinge 2 situații care au un pericol social diferit . Pe de o parte, există
răpirea unui minor de către o persoană străină.Pe de altă parte, există răpirea unui minor de
către o rudă. În conformitate cu prevederile alin.(2) art.164 CP RM, pedeapsa aplicabilă este
de la 7 la 15 ani. Dacă raliem această pedeapsă la fapta unei persoane străine care răpește un
minor , pedeapsa stabilită de această normă corespunde în mare parte pericolului social al
acestei fapte. În cea de-a doua situație, pericolul social al răpirii unui minor de către părinte,
bunică, părinte adoptiv, etc., este cu mult mai mic decît în prima situație, însă pedeapsa care
urmează a fi aplicată este de asemenea, închisoarea de la 7 la 15 ani.” De exemplu, în
Finlanda se face o diferențiere de pedeapsă pentru ambele situații. În cazul răpirii unui minor
care are o vîrstă de pînă la 15 ani, se aplică închisoarea de la 2 la 10 ani, iar în cazul răpirii
unui copil de către părintele acestuia se aplică închisoarea de pînă la 6 luni. Aceste situații
corespund unor componențe de infracțiuni distincte. Pînă la 24.02.2009, răspunderea pentru
răpirea săvîrșitp cu bună știință asupra unui minor era stabilită la lit.d) alin.(2) art.164 CP RM.
Art.1641 CP RM reprezintă o normă specială față de art.164 CPRM, deoarece specifică un
subiect special al infracțiunii respective-ruda apropiată a copilului. De asmenea , art.164 1 CP
RM prevede o pedeapsă mai blîndă decît cea stabilită la art.164 CP RM, deoarece ia în vedere
specificul stării emotive a autorului și relațiile afective cu victima, care constituie un mobil
puternic pentru răpirea minorului de către ruda apropiată.
Subiectul II: Procedeele probatorii

2.1.Descrieţi condiţiile şi procedura măsurii speciale înregistrarii de imagini.

Această măsuri specială de investigație se efectuează cu autorizarea judecătorului de instrucție

și se efectuează doar de către subdiviziunile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne şi
ale Centrului Naţional Anticorupţie. Măsurile speciale de investigaţii ce se autorizează doar în
cadrul urmăririi penale se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură
penală al Republicii Moldova.  Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi în
modalităţile de interceptare şi înregistrare a comunicărilor prevăzute la art. 1328 şi 1329, care
se aplică în mod corespunzător.
Articolul 1328. Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor
    (1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace tehnice
prin intermediul cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între două sau mai multe
persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma
interceptării pe un suport tehnic.
    (2) Prevederile alin. (1) se aplică în exclusivitate la cauzele penale care au ca obiect
urmărirea penală sau judecarea persoanelor asupra cărora există date sau probe cu privire la
săvîrşirea infracţiunilor prevăzute în următoarele articole din Codul penal: art. 135–137, art.
138 alin. (2) şi (3), art. 139, art. 140 alin. (3) şi (4), art. 1401 alin. (3) şi (4), art. 141 alin. (2),
art. 142 alin. (2) şi (3), art. 143–145, art. 151 alin. (2) şi (4), art. 164 alin. (2) şi (3), art. 165,
art. 166 alin. (2) şi (3), art. 171 alin. (2) şi (3), art. 186 alin. (2) lit. c), alin. (3)–(5), art. 187
alin. (2) lit. f), alin. (3)–(5), art. 188 alin. (2) lit. f), alin. (3)–(5), art. 189 alin. (3) lit. a), d) şi
f), alin. (4)–(6), art. 190 alin. (3)–(5), art. 191 alin. (5), art. 206, art. 216 alin. (3), art.
2171 alin. (4), art. 2174 alin. (3), art. 236 alin. (2), art. 2421, art. 2422, art. 243 alin. (3), art. 248
alin. (5), art. 278 alin. (2)–(6), art. 2781, art. 279, art. 2791 alin. (3) şi (4), art. 280 alin. (3), art.
283, art. 284, art. 292 alin. (2), art. 295 alin. (6), art. 2951 alin. (3), art. 324, art. 325, art. 326
alin. (3), art. 328 alin. (3), art. 333, art. 334, art. 337–340. Lista componentelor de infracţiuni
este exhaustivă şi poate fi modificată doar prin lege.
(3) Pot fi supuse interceptării şi înregistrării comunicările bănuitului, învinuitului sau
persoanelor care contribuie în orice mod la comiterea infracţiunilor prevăzute la alin. (2) şi în
privinţa cărora există date ce pot conduce rezonabil la o concluzie că aceste persoane primesc
de la bănuit, învinuit sau inculpat ori transmit acestuia informaţii relevante pentru cauza
penală.  
  Articolul 1329. Efectuarea şi certificarea interceptării
                             şi înregistrării comunicărilor
    (1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire
penală sau de către ofiţerul de investigaţii. Asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor se
realizează de către autoritatea abilitată prin lege cu asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace
tehnice speciale. Colaboratorii subdiviziunii din cadrul instituţiei autorizate prin lege, care
asigură tehnic interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, precum şi persoanele care
efectuează nemijlocit ascultarea înregistrărilor, ofiţerii de urmărire penală şi procurorul sînt
obligaţi să păstreze secretul comunicărilor şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei
obligaţii.
    (2) Pentru asigurarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală
sau procurorul prezintă organului abilitat prin lege extrasul din încheierea judecătorului de
instrucţie, autentificat de către acesta, privind dispunerea efectuării interceptării
comunicărilor. Scrisoarea de însoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va
conţine o menţiune privind preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic efectuarea
măsurii speciale de investigaţii despre răspunderea penală. Extrasul din încheiere trebuie să
conţină denumirea instanţei şi numele judecătorului de instrucţie, data şi ora emiterii
încheierii, datele privind examinarea demersului procurorului pentru autorizarea efectuării
măsurii, datele de identificare ale abonatului sau ale unităţii tehnice prin intermediul căreia se
poartă comunicările ce urmează a fi interceptate, durata interceptării, persoana sau organul de
urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătorului de instrucţie şi
ştampila instanţei de judecată.
    (3) În cazul în care în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi obţinută şi
altă informaţie, cum ar fi date de identificare ale abonaţilor sau persoanelor care au purtat
comunicări cu subiectul interceptării şi localizarea acestora, precum şi alte date, judecătorul
de instrucţie poate dispune în încheierea de efectuare a interceptării comunicărilor şi obţinerea
acestor informaţii.
    (4) Subdiviziunea tehnică a organului abilitat prin lege să efectueze interceptarea şi
înregistrarea comunicărilor transmite organului de urmărire penală semnalul comunicărilor
interceptate şi alte informaţii indicate în extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie în
regim de timp real, fără a efectua înregistrarea acestora.
    (5) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi
ascultată şi vizualizată în regim de timp real de către organul de urmărire penală şi procuror.
    (6) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmite,
de către subdiviziunea tehnică care a efectuat interceptarea comunicărilor, ofiţerului de
urmărire penală sau procurorului pe purtător material de informaţii împachetat, sigilat cu
ştampila subdiviziunii tehnice şi cu indicarea numărului de ordine al purtătorului material.
    (7) În termen de 24 de ore după expirarea termenului de autorizare a interceptării, organul
de urmărire penală sau, după caz, procurorul întocmeşte la finele fiecărei perioade de
autorizare, un proces-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor.
    (8) Procesul-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor trebuie să conţină:
data, locul şi ora întocmirii, funcţia persoanei care a efectuat măsura specială de investigaţii,
numărul cauzei penale în cadrul căreia s-a efectuat măsura specială, menţiunea cu privire la
ordonanţa procurorului şi încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea măsurii
speciale, datele de identitate şi de identificare tehnică ale subiectului ale cărui comunicări au
fost interceptate şi înregistrate, perioada în care s-a efectuat interceptarea comunicărilor,
menţiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice, alte informaţii relevante obţinute în urma
interceptării şi înregistrării comunicărilor referitoare la identificarea şi/sau localizarea unor
subiecţi, cantitatea şi numărul de identificare al purtătorilor materiali pe care a fost
înregistrată informaţia, numărul de comunicări stenografiate. La procesul-verbal se anexează
stenograma comunicărilor care au importanţă pentru cauza penală.
    (9) Stenograma comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă scrisă, pe suport
de hîrtie, a comunicărilor interceptate şi înregistrate care au importanţă pentru cauza penală.
În stenograma comunicărilor se indică data, ora şi durata comunicării, numele persoanelor,
dacă sînt cunoscute, ale căror comunicări sînt stenografiate, precum şi alte date. Se interzice
stenografierea comunicărilor dintre avocat şi persoana pe care o apără. Fiecare pagină a
procesului-verbal de interceptare şi a stenogramei se semnează de către persoana care le-a
întocmit. La procesul-verbal se anexează în original suportul pe care au fost înregistrate
comunicările interceptate, făcîndu-se menţiune despre împachetarea şi sigilarea acestuia.
    (10) Comunicările interceptate şi înregistrate se redau în limba în care a avut loc
comunicarea. În cazul în care comunicarea a avut loc într-o altă limbă decît cea de stat,
comunicarea se traduce în limba în care se desfăşoară procesul penal de către un traducător
autorizat.
    (11) La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea comunicării,
organul de urmărire penală prezintă procurorului procesul-verbal al interceptării şi suportul în
original pe care a fost înregistrată informaţia.
    (12) Procurorul, după verificarea corespunderii conţinutului procesului-verbal şi a
stenogramelor cu conţinutul înregistrărilor, prin ordonanţă, decide asupra pertinenţei acestora
pentru cauza penală şi dispune care comunicări urmează a fi transcrise pe un suport aparte.
    (13) Comunicările interceptate şi înregistrate se vor păstra integral pe suportul iniţial
prezentat organului de urmărire penală de către subdiviziunea tehnică. Acest suport se va
păstra la judecătorul de instrucţie care a autorizat măsura specială de investigaţii.
    (14) Comunicările interceptate şi înregistrate care au fost stenografiate de către organul de
urmărire penală şi au fost apreciate de către procuror ca fiind pertinente pentru cauza penală
se transcriu de către subdiviziunea tehnică din cadrul organului de urmărire penală pe un
suport aparte, care se anexează la materialele cauzei penale şi se păstrează la procurorul care
conduce urmărirea penală.
    (15) În termen de 48 de ore de la finisarea perioadei de autorizare a interceptării şi
înregistrării, procurorul prezintă judecătorului de instrucţie procesul-verbal şi suportul în
original pe care au fost înregistrate comunicările. Judecătorul de instrucţie se expune printr-o
încheiere asupra respectării cerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de
către organul de urmărire penală şi decide care din comunicările înregistrate urmează a fi
nimicite, desemnînd persoanele responsabile de nimicire. Nimicirea informaţiilor în baza
încheierii judecătorului de instrucţie este consemnată de către persoana responsabilă într-un
proces-verbal, care se anexează la cauza penală.

2.2. Distingeţi între măsura specială monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi

electronice de măsura specială monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la
informaţia financiară.

CPP-Articolul 1341. Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice

(1) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice şi a altor comunicări
constă în accesul şi verificarea fără înştiinţarea expeditorului sau destinatarului a
comunicărilor ce au fost transmise instituţiilor care prestează servicii de livrare a
corespondenţei electronice sau a altor comunicări şi a apelurilor de primire şi ieşire ale
abonatului.
(2) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice se dispune dacă sînt
temeiuri verosimile de a presupune că acestea conţin sau pot conţine informaţii despre
circumstanţele faptei care urmează a fi probate.
(3) Instituţiile care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice, a apelurilor de
intrare şi ieşire sau a altor comunicări informează ofiţerul de urmărire penală sau procurorul
despre aflarea în posesia lor a comunicărilor ce urmează a fi supuse verificării. Ofiţerul de
urmărire penală sau procurorul ia cunoştinţă imediat, dar nu mai tîrziu de 48 de ore din
momentul recepţionării informaţiei, de conţinutul comunicării şi adoptă o decizie privind
ridicarea acesteia sau transmiterea ei pentru livrare ulterioară, cu fotografierea, copierea sau
fixarea prin alt mijloc tehnic a conţinutului comunicării.
(4) Ridicarea conexiunilor se va efectua în cazul în care există temei de a considera că pentru
procesul de administrare a probelor originalul va avea o importanţă mai mare decît copia sau
fixarea vizuală.
Articolul 1342. Monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la
informaţia financiară
(1) Monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară
reprezintă operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare
efectuate prin intermediul instituţiilor financiare sau al altor instituţii competente ori obţinerea
de la instituţiile financiare a înscrisurilor sau informaţiilor aflate în posesia acestora
referitoare la depunerile, conturile sau tranzacţiile unei persoane.
(2) Monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară se
dispun în cazul urmăririi penale pornite pe infracţiunile prevăzute la art. 189–192, 196, 199,
206, 208, 209, 217–2175 , 220, 236, 237, 239–248, 251–253, 255, 256, 278, 279, 2791, 283,
284, 290, 292, 3011, 302, 324–327, 3301, 333, 334, 343, 352, 361 şi 362 din Codul penal.
Șantaj. Escrocherie, delapidarea averii străine, pungășia,trafic de copii, corculația ilegală a
subst narcotice. etc
2.3. Evaluaţi care valori protejate de CEDO pot fi afectate de procedura înregistrărilor de imagini.
În cadrul efectuării procedurii înregistrării imaginilor poate fi afectat art.8 al Convenției pentru
Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale din 04.11.1950, care prevede:
ARTICOLUL 8 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Testul nr.9
Subiectul I: Infracţiunea
1.1.Caracterizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu
vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. A ş a c u m r e z u l t ă d i n p r e v e d e r i l e a l i n . 1 a r t
1 4 C P R M , p e n t r u c a o f a p t ă s ă f i e c o n s i d e r a t ă infracţiune, ea trebuie să
întrunească următoarele trăsături esenţiale: fapta să fie prejudiciabilă (să  prezinte
pericol social), să fie săvîrşită cu vinovăţie, să fie prevăzută de legea penală şi să fie pasibilă
de pedepsă penală. Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune reiese că, în primul rînd, infra
cţiunea reprezintă o faptă, un act de conduită exterioară a omului, prezentînd un anumit grad
prejudiciabil. Prinfaptă se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale ocrotite de
lege, de aceea prin ea se înţelege activitatea înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare
pe care le – a cauzat.O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci cînd o
dispoziţie din această legearată în ce condiţii această faptă este socotită ca fiind susceptibilă
de a fi considerată infracţiune.După cum ştim în legea penală nu este dată o def a vinovăţieie,
astfel această definiţie a revenitş t i i n ţ e i d r e p p e n a l , c a r e a d e f i n i t v i n o v ă ţ i a c a
f i i n d a t i t u d i n e a p s i h i c ă a p e r s o a n e i f a ţ ă d e f a p t a  prejudiciabilă săvîrşită şi
urmările ei.P a s i b i l i t a t e a d e p e d e a p s ă c a t r ă s ă t u r ă a i n f r a c ţ i u n i i s e e x p r i m ă
prin ameninţarea, adică
p r i n  posibilitatea aplicării pedepsei pentru săvîrşirea fapteiprejudiciabile şi ilegale, deasemen
i şi din prevederile art.1 alin.2 reiese pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii.
1.2. Clasificaţi infracţiunile în funcție de mai multe criterii

Prin clasificare a infracțiunilor se înțelege împărțirea tuturor infracțiunilor în diferite

categorii(grupe) , în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil.
În art.16 CP RM, infracțiunile au fost clasificate în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil
pe care-l prezintă în: infracțiuni ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și
excepțional de grave.
În prima categorie infracţiuni uşoare sunt incluse faptele comise cu intenţie sau
imprudenţă, pentru care legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen
de pînă la 2 ani inclusiv. Din această categorie fac parte: infracţiuni de lăsare în primejdie, pri
vaţiunea ilegală de libertate.
Din categoria Infracţiuni mai puţin grave fac parte faptele săvîrşite inte
n ţ i o n a t   s a u   d i n imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de pînă la 5ani inclusiv. Din această categorie fac parte: determinarea
la sinucidere, delapidarea averii străine.
Cea de a treia categorie Infracţiuni grave include faptele comise cu intenţie sau
imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen 
de pînă la 12 aniinclusiv. Din această categorie fac parte: tratamente inumane, traficul de
fiinţe umane.
Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce
depăşeşte 12ani.U l t i m a   c a t e g o r i e   d e   i n f r a c ţ i u n i   I n f r a c ţ i u n i   e x c e p ţ i o n a l   d e  
g r a v e   s e   c o n s i d e r ă   i n f r a c ţ i u n i l e săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede detenţiune pe viaţă.

1.3. Argumentaţi necesitatea clasificării infracţiunilor

Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al
faptei prezintă nu numai importanţă teoretică ci şi practică. Încadrarea faptei în una din
categoriilemenţionate anterior poate avea drept consecinţe juridice stabilirea categoriei
penitenciarului în carese va executa pedeapsa închisorii, influenţarea aplicării condamnării cu
suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei, a liberării de răspundere penală, a liberării
condiţionate de pedeapsă înainte determen, a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blîndă. De asemenea săvîrşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave
şi excepţional de grave atrage după sine apariţiastării de recidivă periculoasă şi deosebit de
periculoasă.Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim criteriu de bază de
individualizare arăspunderii penale, orientînd instanţele de judecată spre o calificare corectă a
faptei, precum şi sprealegerea unei categorii şi măsuri de pedepsă adecvate cazului respectiv.

Subiectul II: Admisibilitatea probelor

2.1. Definiţi admisibilitatea probelor şi descrieţi criteriile de apreciere a admisiilităţii acestora
Potrivit art.93 CPP, probele reprezintă elemente de fapt, dobîndite dobîndite în modul stabilit
de codul de procedură penală , care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii,
la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluționare a cauzei penale.
 Reţinând importanţa deosebită a probelor în soluţionarea cauzelor penale, trebuie
menţionat că în privinţa lor se poate semnala o dublă funcţionalitate:
- Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un element de cunoaştere prin
intermediul căruia organele judiciare află adevărul;
- Din punct de vedere etimologic propriu-zis, proba constituie un instrument de
dovedire, părţile utilizând probele în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor
făcute în condiţiile contradictorialităţii procesului.
Într-un sens mai larg, folosit mai ales de nespecialişti, termenul cuprinde atât proba, în
adevăratul sens al cuvântului, cât şi mijloacele de probă, procedeele probatorii, dar şi unele
concepte care au numai legătură cu probele. Aceste noţiuni nu trebuie confundate.
Probele, ca elemente de fapt, care servesc la aflarea adevărului în procesul penal sunt
aduse la cunoştiinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Mijloacele de
probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor, sau altfel spus, ele sunt
izvorul probelor.
În orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată
în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelaţie cu obiectul
probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi întâmplările concrete a căror dovedire se
solicită sunt de natură a ajuta soluţionarea cauzei.
Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii trebuie dovedite prin probe,
provenite prin mijloacele de probă. În materie penală, în principiu, este admisibilă orice
probă, legea neprecizând măsura în care probele sunt sau nu admisibile
Potrivt art.95 CPP ,în procesul penal, sunt admisibile probele pertinente, concludente și
utile , administrate în conformitate cu codul de procedură penală. În procesul penal funcţionează
principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă, pe de o parte, sub aspectul libertăţii
de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte
sub aspectul aprecierii acestora. Din punct de vedere al producerii probelor, principiul
cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale.
Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.
Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au
legătură cu cauza în curs de urmărire sau de judecată. Nu este suficient ca proba să fie
pertinentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei proba trebuie să fie şi concludentă.
Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte şi
împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzelor. Aşadar, probele concludente sunt şi
probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi probe concludente. Concludenţa
probelor este strâns legată de obiectul probaţiunii, deoarece proba concludentă urmează să
dovedească o faptă sau o împrejurare care face parte din obiectul probaţiunii.

2.2. Determinaţi subiectul procesual în sarcina căruia este pusă probarea inadmisibilităţii probelor
În conformitate cu prevederile alin.(2) art. 95 CPP, chestiunea admisibilității probelor o
decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părților , sau după caz de către
instanța de judecată. Dacă admisibilitatea probelor a fost efectuată cu respectarea prevederilor
Codului de procedură penală, argumentarea inadmisibilității probelor se face de către partea care
cere respingerea acestora.În caz contrar, obligația revine părții care le-a administrat sau părții în
favoarea căreia s-au administrat probele. Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu
concludentă are loc atunci când părţile cer administrarea acestei probe; organul de urmărire
penală sau instanţa, înainte de a dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este
concludentă, dacă poate servi la justa soluţionare a cauzei. Aşadar, momentul când se
apreciază concludenţa unei probe este momentul când se ia hotărârea de admitere sau
respingere a probei şi nu după ce proba a fost administrată.

2.3. Propuneţi o situaţie prin care se pot invoca excepţii de la principiul „fructul pomului
otrăvit”.
Principiul ”fructul pomului otrăvit” presupune : regula e ca daca ai incalcat legea
pentru a obtine o proba, iar ulterior in baza acelei probe in mod legal obtii alta proba, atunci
se considera ca niciuna nu e legala, caci prima proba e pomul otravit, iar fructul din acel pom ,
nu poate fi ,, neotravit”. Exceție: art.94 CPP alin.(3) Datele administrate cu încălcările
menţionate la alin.(1) pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi
vinovăţia persoanelor care le-au admis.

Testul nr.10
Subiectul I: Munca forțată

1.1. Identificați înțelesul noțiunii „capacitatea de muncă a unui copil”, utilizate în dispoziția de la
lit.b) alin.(2) art.168 CP RM

Pentru a înțelege semnificația noțiunii ”capacitatea de muncă a unui copil” apelăm la

prevederile art.46 din Codul muncii: persoana fizică dobîndește capacitate de muncă la
împlinirea vărstei de 16 ani.(alin.(2); persoana fizică poate încheia un contract individual de
muncă și la împlinirea vîrștei de 15 ani, cu acordul scris al părinților sau al reprezentanților
legali, dacă, în consecință, nu îi vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea, și
pregătirea profesională (alin.(3); se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vîrstă de
pînă la 15 ani (alin.(4)). Așadar, copil cu capacitate de muncă este copilul care la momentul
comiterii infracțiunii a atins, după caz, vîrsta de 16 sau 15 ani.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că munca forțată constituie obiectul
imaterial al infracțiunii specificate la art.1651 CP RM

Munca sau serviciile forțate pot constitui obiectul imaterial al infracțiunii prev. la
art.1651CP RM. Însă, în acest caz, se are în vedere numai munca sau serviciile forțate care
constituie scopul uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.165 sau 206 CP RM. Nu se are în
vedere ipoteza cînd infracțiunea de muncă forțată nu este precedată de săvîrșirea de săvîrșirea
uneia dintre infracțiunile specificate la art.165 sau 206 CP RM. Or, obiectul material sau
imaterial al infracțiunii prevăzute la art.1651 CP RM îl reprezintă produsele și/sau serviciile
care constituie rezultatul exploatării victimei care a fost traficată în contextul uneia dintre
infracțiunile specificate la art.165 sau 206 CP RM, prestate de o persoană despre care
beneficiarul știe că este victima uneia dintre aceste infracțiuni.. În orice caz, infracțiunea
prevăzută la art.1651 CP RM nu se confundă cu infracțiunea specificată la art.168 CP RM. În
primul caz, se are în vedere fapta comisă de beneficiarul produselor și/sau serviciilor ce
constituie rezultatul exploatării victimei care a fost traficată în contextul uneia dintre
infracțiunile specificate la art.165 sau 206 CP RM, prestate de o persoană despre care se știe
că este victimă a cestor infracțiuni.; în cel de-al doilea caz , se are în vedere fapta săvîrșită de
o altă persoană , și anume - de exploatator(mai precis de cel care exploatează victima prin
muncă sau servicii forțate). Cu toate acestea , persoana care este victimă a infracțiunii
prevăzute la art.1651 CP RM, apare și în calitate de victimă a infracțiunii specificate la art.168
CP RM.

1.3. care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.168 CP RM prin Legea nr.270 din 07.11.2013

Prin Legea nr.270 din 07.11.13 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, a fost
modificat art.168 CP RM. Pînă la această modificare, dispoziția art. în cauză avea următorul
conținut: ”Forțarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinței sale, ținerea
persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii, obținerea muncii sau a serviciilor prin
înșelăciune, constrîngere , violență sau amenințare cu violență”. În Nota informativă la
proiectul care a stat la baza legii în cauză se menționează:”Structura ambiguă a art.165,168 și
206 CP RM și existența riscului de calificare eronată a faptelor penale , precum și faptul că
infracțiunea prevăzută la art.168 CP RM este pedepsită mai blînd decît traficul de ființe
umane a generat necesitatea de delimitare a acestor infracțiuni. În prezent, delimitarea
respectivă este foarte anevoioasă, lăsînd un teren extins pentru abuzuri din parte persoanelor
împuternicite la încadrarea juridică a acțiunilor făptuitorului. Incriminarea faptei de muncă
forțată este urmarea obligațiilor ce revin RM prin ratificarea Convenției OIM nr.105 din
25.06.91 privind abolirea muncii forțate și a Convenției OIM nr.29 din 28.06.1930 privind
munca forțată sau obligatorie. Potrivit alin.(3) art.7 Codul muncii, se interzice folosirea sub
orice formă a muncii forțate, și anume: a) ca mijloc de influență politică sau educațională ori
în calitate de pedeapsă pentru susținerea sau exprimarea unor opinii politice sau convingeri
contrare sistemului politic, social sau economic existent; b) ca metodă de mobilizare și
utilizare a forței de muncă în scopuri economice; c) ca mijloc de menținere a disciplinei de
muncă; d) ca mijloc de pedeapsă pentru participarea la grevă; e) ca mijloc de discriminare pe
criterii de aparteneță socială, națională, religioasă sau rasială.

Subiectul II: Procedeele probatorii

2.1. Relataţi despre măsura specială de reţinere, cercetare, predare, percheziţie de ridicare a
trimiterilor poştale

Articolul 133. Reţinerea, cercetarea, predarea,percheziţionarea sau ridicarea  trimiterilor poştale

    (1) Dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că trimiterile poştale primite sau expediate de
către bănuit, învinuit pot conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una
sau mai multe infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee
probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să reţină, să cerceteze, să
predea, să percheziţioneze sau să ridice trimiterile poştale ale persoanelor indicate.
    (2) Pot fi reţinute, cercetate, predate, percheziţionate sau ridicate următoarele trimiteri poştale:
scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,
comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
    (3) Procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte o ordonanţă despre
reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale, pe care o prezintă
judecătorului de instrucţie. În ordonanţă trebuie să fie indicate: motivele dispunerii reţinerii, cercetării,
predării, percheziţionării sau ridicării trimiterilor poştale, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se
pune obligaţia de a reţine trimiterile poştale, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor ale căror
trimiteri poştale trebuie să fie reţinute, adresa exactă a acestor persoane, genul de trimiteri poştale care
se reţin, se cercetează, se predau, se percheziţionează sau se ridică şi durata măsurii. Durata de
autorizare a măsurii se prelungeşte în condiţiile prezentului cod.
    (4) Ordonanţa cu privire la reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor
poştale cu autorizaţia respectivă se transmite şefului instituţiei poştale, pentru care executarea acestei
ordonanţe este obligatorie.
    (5) Şeful instituţiei poştale comunică imediat organului care a emis ordonanţa reţinerea trimiterilor
poştale indicate în aceasta.
    (6) Reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale se anulează de
către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic
superior, de către judecătorul de instrucţie după expirarea termenului pentru care a fost emisă
autorizaţia, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale.

Articolul134. Examinarea şi ridicarea trimiterilor poştale

    (1) Prezentîndu-se în instituţia poştală, reprezentantul organului de urmărire penală aduce la
cunoştinţă şefului acestei instituţii, contra semnătură, ordonanţa de examinare şi ridicare a trimiterilor
poştale, deschide şi examinează trimiterile poştale.
    (2) La descoperirea de documente şi obiecte care au importanţă probatorie în cauza penală,
reprezentantul organului de urmărire penală le ridică sau face copiile respective. În lipsa unor
asemenea documente şi obiecte, reprezentantul organului de urmărire penală dispune înmînarea
trimiterilor poştale examinate adresantului.
    (3) Despre fiecare examinare şi ridicare a trimiterilor poştale se întocmeşte un proces-verbal
conform prevederilor art. 260 şi 261, în care, în particular, se indică de către cine, unde, cînd a fost
examinată, ridicată trimiterea poştală sau dispusă înmînarea acesteia adresantului, genul de trimitere
poştală, precum şi de pe care trimiteri poştale au fost făcute copii, ce mijloace tehnice au fost utilizate
şi ce s-a depistat. Toţi participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procesuală sînt preveniţi despre
obligativitatea păstrării secretului corespondenţei, nedivulgării informaţiei cu privire la urmărirea
penală, precum şi despre răspunderea penală prevăzută la art. 178 şi 315 din Codul penal. Aceasta se
consemnează în procesul-verbal.

2.2. Comparaţi măsura specială reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţia de ridicarea

trimiterilor poştale de măsura specială monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi
electronice

 Articolul 1341. Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice

    (1) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice şi a altor comunicări constă
în accesul şi verificarea fără înştiinţarea expeditorului sau destinatarului a comunicărilor ce au fost
transmise instituţiilor care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice sau a altor
comunicări şi a apelurilor de primire şi ieşire ale abonatului.
    (2) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice se dispune dacă sînt
temeiuri verosimile de a presupune că acestea conţin sau pot conţine informaţii despre
circumstanţele faptei care urmează a fi probate.
    (3) Instituţiile care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice, a apelurilor de intrare
şi ieşire sau a altor comunicări informează ofiţerul de urmărire penală sau procurorul despre aflarea
în posesia lor a comunicărilor ce urmează a fi supuse verificării. Ofiţerul de urmărire penală sau
procurorul ia cunoştinţă imediat, dar nu mai tîrziu de 48 de ore din momentul recepţionării
informaţiei, de conţinutul comunicării şi adoptă o decizie privind ridicarea acesteia sau transmiterea
ei pentru livrare ulterioară, cu fotografierea, copierea sau fixarea prin alt mijloc tehnic a conţinutului
comunicării.
    (4) Ridicarea conexiunilor se va efectua în cazul în care există temei de a considera că pentru
procesul de administrare a probelor originalul va avea o importanţă mai mare decît copia sau fixarea
vizuală.

2.3. Modelaţi o situaţie de neproporţionalitate a masurii de reţinere şi ridicare a trimiterilor

poştale

Articolul 133. Reţinerea, cercetarea, predarea,

                           percheziţionarea sau ridicarea
                           trimiterilor poştale
    (1) Dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că trimiterile poştale primite sau expediate de
către bănuit, învinuit pot conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una
sau mai multe infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte
procedee probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să reţină, să
cerceteze, să predea, să percheziţioneze sau să ridice trimiterile poştale ale persoanelor indicate.
    (2) Pot fi reţinute, cercetate, predate, percheziţionate sau ridicate următoarele trimiteri poştale:
scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,
comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
    (3) Procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte o ordonanţă despre
reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale, pe care o prezintă
judecătorului de instrucţie. În ordonanţă trebuie să fie indicate: motivele dispunerii reţinerii,
cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării trimiterilor poştale, denumirea instituţiei poştale
asupra căreia se pune obligaţia de a reţine trimiterile poştale, numele şi prenumele persoanei sau
persoanelor ale căror trimiteri poştale trebuie să fie reţinute, adresa exactă a acestor persoane,
genul de trimiteri poştale care se reţin, se cercetează, se predau, se percheziţionează sau se ridică şi
durata măsurii. Durata de autorizare a măsurii se prelungeşte în condiţiile prezentului cod.
    (4) Ordonanţa cu privire la reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea
trimiterilor poştale cu autorizaţia respectivă se transmite şefului instituţiei poştale, pentru care
executarea acestei ordonanţe este obligatorie.
    (5) Şeful instituţiei poştale comunică imediat organului care a emis ordonanţa reţinerea trimiterilor
poştale indicate în aceasta.
    (6) Reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale se anulează
de către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic
superior, de către judecătorul de instrucţie după expirarea termenului pentru care a fost emisă
autorizaţia, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale.
Articolul 134. Examinarea şi ridicarea trimiterilor poştale
    (1) Prezentîndu-se în instituţia poştală, reprezentantul organului de urmărire penală aduce la
cunoştinţă şefului acestei instituţii, contra semnătură, ordonanţa de examinare şi ridicare a
trimiterilor poştale, deschide şi examinează trimiterile poştale.
    (2) La descoperirea de documente şi obiecte care au importanţă probatorie în cauza penală,
reprezentantul organului de urmărire penală le ridică sau face copiile respective. În lipsa unor
asemenea documente şi obiecte, reprezentantul organului de urmărire penală dispune înmînarea
trimiterilor poştale examinate adresantului.
    (3) Despre fiecare examinare şi ridicare a trimiterilor poştale se întocmeşte un proces-verbal
conform prevederilor art. 260 şi 261, în care, în particular, se indică de către cine, unde, cînd a fost
examinată, ridicată trimiterea poştală sau dispusă înmînarea acesteia adresantului, genul de
trimitere poştală, precum şi de pe care trimiteri poştale au fost făcute copii, ce mijloace tehnice au
fost utilizate şi ce s-a depistat. Toţi participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procesuală sînt
preveniţi despre obligativitatea păstrării secretului corespondenţei, nedivulgării informaţiei cu privire
la urmărirea penală, precum şi despre răspunderea penală prevăzută la art. 178 şi 315 din Codul
penal. Aceasta se consemnează în procesul-verbal.
Astfel, o situație de neproporționalitate a masurii de reţinere şi ridicare a trimiterilor poştale ar fi
reținerea și ridicare altor trimiteri poștale care nu au relavanță cu cauza penală cercetată.

Testul nr.11

Subiectul I: Componenţa infracţiunii

1.1. Caracterizați elementele şi semnele componenţei de infracţiune

Cum deja s-a menţionat, componenţa de infracţiune - este o totalitate de

e l e m e n t e ş i s e m n e obiective şi subiective, care permit a califica o faptă prejudiciabilă
drept infracţiune.Teoria dreptului penal distinge noţiunile de «semn al componenţei de
infracţiune» şi «element alcomponenţei de infracţiune». Deşi acestea se află într-o legătura
strânsă, ele nu sunt identice. Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă prin sine o
caracteristică legislativă a celor mai esenţiale trăsături ale faptei infracţionale. Ele sunt fixate
în dispoziţiile normelor Părţii speciale ale
Codului penal. Semnele componenţei de infracţiune indică particularităţile difere
nţiate a fiecăreicomponenţe, şi permit a face delimitarea între ele. Cu alte cuvinte, semnele
date constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui element al componenţei
de infracţiune, adică caracterizează elemente.Elementele componenţei de infracţiune
reprezintă părţi componente ale unui sistem integral. Fiecare element al componenţei,
include un grup de semne, care caracterizează diverse laturi ale
fapteiinfracţionale.Structural, componenţa de infracţiune este compusă din patru
elemente, sau cu alte cuvinte din  patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura
obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Primele două grupe de semne se numesc obiective,
celelalte două - subiective. La cele obiective se referă semnele ce
caracterizează obiectul infracţiunii şi manifestarea lui exterioară, care r
e f l e c t ă   l a t u r a   o b i e c t i v ă   a infracţiunii. La cele subiective - semnele ce
caracterizează particularităţile persoanei care a săvârşit infracţiunea.Orice faptă
penală include în mod obligatoriu semne referitoare la toate cele patru elemente
ale componenţei de infracţiune. Mai jos, vom caracteriza succint fiecare element în
scopul înţelegerii mai exacte a structurii componenţei de infracţiune.
Obiectul infracţiunii - constituie acele relaţii sociale, în care se manifestă
interesele persoanei,societăţii, statului, ce sunt sau pot fi periclitate în rezultatul atentatului
infracţional. Aceste interese suntocrotite de legea penală, şi sunt enumerate în linii
generale în alin.l, art.2 CP al RM „Legea
penalăa p ă r ă ,   î m p o t r i v a   i n f r a c ţ i u n i l o r ,   p e r s o a n a ,   d r e p t u r i l e   ş i   l i b e r t ă ţ i l e  
acesteia, proprietatea, mediulînconjurător, orânduirea constituţională, s
u v e r a n i t a t e a ,   i n d e p e n d e n ţ a   ş i   i n t e g r i t a t e a   t e r i t o r i a l ă   a Republicii Moldova,
pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept."
Latura obiectivă a infracţiunii - constituie manifestarea exterioară a faptei infracţionale.
Ea conţinen u m ă r u l c e l m a i m a r e d e s e m n e , ş i e s t e p r i n c i p a l u l e l e m e n t a l
f a p t e i i n f r a c ţ i o n a l e c a r e î i a t r i b u i e individualitatea, şi care permite de a delimita o
infracţiune de alta. Aceste semne sunt: fapta
(acţiuneas a u   i n a c ţ i u n e a ) ,   c o n s e c i n ţ e l e   i n f r a c ţ i o n a l e ,   l e g ă t u r a   d e   c a
u z a l i t a t e ,   p r e c u m   ş i   l o c u l ,   t i m p u l , împrejurările, metoda săvârşirii infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii - o constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta
săvârşităşi faţă de consecinţele ce au survenit sau au putut să survină ca rezultat al
comiterii infracţiunii. Spredeosebire de latura obiectivă, latura subiectivă se
caracterizează prin-tr-o manifestare interioară ainfracţiunii. Conţinutul acestei
lăture este caracterizat de următoarele semne: vinovăţia sub formă deintenţie sau
imprudenţă, motivul şi scopul infracţiunii. Vinovăţia - este un semn principal al
laturiisubiective, şi necesar pentru caracterizarea oricărei infracţiuni.
Subiectul infracţiunii - îl constituie persoana fizică responsabilă, care la
momentul săvârşiriiinfracţiunii a atins o anumită limită de vârstă prevăzută de legea
penală. Astfel, pentru a fi pasibilă derăspundere penală, persoana fizică trebuie să posede
două semne obligatorii: responsabilitatea şi vârstade la care pentru săvârşirea faptei poate
surveni răspunderea penală. în cazul unor infracţiuni, legiuitorul pe lângă semnele enumerate
mai sus include şi careva caracteristici suplimentare ale subiectului, care sereferă la:
cetăţenie, sex, funcţia ocupată, atitudine faţă de serviciul militar, etc. In cazul dat
subiectulinfracţiunii se caracterizează prin calitatea sa specială. De asemenea
subiectul infracţiunii poate fi şi persoana juridică care desfăşoară activitate de
întreprinzător, care întruneşte o serie de condiţii prevăzute de legea penală.Pe lângă gruparea
semnelor componenţei de infracţiune în patru elemente, teoria dreptului penal prevede
şi o altă clasificare bazată pe gradul obligativităţii semnelor juridice. Conform acestui
criteriusemnele componenţei de infracţiune se divizează în: obligatorii (principale) şi
facultative (secundare).
Semnele obligatorii - sunt acelea care se referă absolut la toate componenţele de
infracţiune fărănici o excepţie. La categoria dată se referă: obiectul
infracţiunii,faptaprejudiciabilă(acţiunesauinacţiune),vinovăţia sub formă de intenţie sau
imprudenţă, responsabilitatea şi atingerea vârstei de la care pentrusăvârşirea faptei poate
surveni răspunderea penală. Semnele enumerate mai sus, în mod obligatoriu sunt prezente în
componenţa oricărei infracţiuni, iar în cazul lipsei cel puţin a uneia dintre ele - este exclusă
existenţa componenţei de infracţiune.Semnele facultative- sunt considerate acele
semne juridice pe care legiuitorul le aplică în cazul creării unor componenţe de
infracţiuni separate, ca completare la semnele principale. Cu ajutorul acestor semne
infracţiunea este caracterizată prin anumite trăsături suplimentare, în care se
exprimă exacts p e c i f i c u l i n f r a c ţ i u n i i d a t e . L a a c e a s t ă g r u p a r e s e r e f e r ă
astfel de semne cum ar fi: consecinţele infracţionale, legătura
de cauzalitate dintre faptă şi consecinţe, locul, timpul, împrejurările, metoda şi
mijloacele săvârşirii infracţiunii, motivul şi scopul infracţiunii, semnel
e   s p e c i a l e   a l e   s u b i e c t u l u i infracţiunii în dependenţă de faptul, cât de mare este atenţia
acordată de către legiuitor unuisau altui semn facultativ al componenţei de infracţiune, acesta
din urmă poate avea o semnificaţie triplă,şi anume:deseori un anumit semn facultativ
poate fi introdus în componenţa de infracţiune de bază, şidevine prin urmare, un
semn obligatoriu pentru componenţa dată. Spre exemplu, metoda
săvârşiriii n f r a c ţ i u n i i , f i i n d u n s e m n f a c u l t a t i v î n p l a n t e o r e t i c g e n e r a l ,
d e v i n e s e m n u l o b l i g a t o r i u î n c a z u l infracţiunii de furt (metoda sustragerii pe ascuns
a bunurilor altei persoane);acelaşi semn în alte circumstanţe poate să obţină însemnătatea
unuia de calificare, adică, a aceluisemn, care sporeşte gradul prejudiciabil al
infracţiunii, modificând prin urmare calificarea acesteia (omorul săvârşit prin
mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane - lit.k, alin.3,art. 145 CP
al RM);dacă semnul nu face parte din componenţa de bază (nu a devenit obligatoriu) şi
nu este prevăzut încalitate de semn calificativ, acesta poate fi privit ca circumstanţă care
atenuează sau agravează pedeapsa penală (art.76 - 77 CP al RM), astfel influenţând asupra
alegerii de către instanţa de judecată a tipului şimărimii pedepsii penale. De exemplu,
săvârşirea oricărei infracţiuni prin aşa metode cum sunt: prin deosebită cruzime,
motive sadice, batjocura faţă de victimă, sunt privite ca circumstanţe agravante întoate
cazurile când o astfel de metodă nu apare nici ca semn obligatoriu şi nici ca cel calificativ
(alin.2,art.77 CP al RM).

1.2. Clasificaţi componenţele de infracţiuni în funcție de trei criterii

Toate componenţele de infracţiune prevăzute în Partea specială a Codului penal
al RepubliciiMoldova pot fi clasificate în mai multe categorii în funcţie de proprietăţile care
caracterizeazăobiectul,l a t u r a   o b i e c t i v ă ,   l a t u r a   s u b i e c t i v ă   ş i   s u b i e c t u l   i n f r a c ţ i
u n i i .   L a   b a z a   c l a s i f i c ă r i i   c o m p o n e n ţ e l o r   d e infracţiune sunt puse următoarele
criterii: gradul prejudiciabil al faptei, modul de descriere a semnelor componenţei de
infracţiune şi specificul structurii acestora.

După gradul prejudiciabil al faptei deosebim: componenţa de bază, componenţa cu

circumstanţeagravante (componenţa calificată) şi componenţa cu circumstanţe atenuante
(componenţa privilegiată).

C o m p o n e n ţ a   d e   b a z ă cuprinde totalitatea semnelor obiectiveşi subiective, stabil
ite de legea penală, întotdeauna prezente la săvârşirea unei anumite infracţiuni, care însă nu 
prevede semne adiţionale ce măresc sau micşorează nivelul gradului prejudiciabil
al faptei. în majoritatea cazurilor, componenţele incluse în Partea specială a Codului
penal se diferenţiază în două, trei, patru modalităţi,acest fapt contribuie la
individualizarea maximă a gradului prejudiciabil al faptelor care se aseamănă
după caracterul, obiectul atentării, formele vinovăţiei, asigurând astfel calificarea
corectă a faptei şiaplicarea ulterioară a unei pedepse echitabile. De exemplu, în
cazul omorului intenţionat, deosebim componenţa de bază în alin.1, art. 145 CP al RM;
componenţa cu circumstanţe agravante în alin.2, 3,art.145 CP al RM; şi componenţa cu
circumstanţe atenuante - în art. 146 CP al RM (omorul săvârşit înstare de afect)
Componenţa cu circumstanţe agravante- este formată din componenţa de bază, la care
se adaugăanumite condiţii, împrejurări care agravează pedeapsa penală. Legislaţia
penală (art.77 CP al
RM) prevede un şir întreg de circumstanţe agravante, cel mai des întâlnite fiind: (săvârşirea
 infracţiunii decătre o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă de
infracţiuni, săvârşirea infracţiuniica îndeletnicire, săvârşirea infracţiunii prin orice formă de
participaţie etc.). Semnele calificative reflectă gradul prejudiciabil al unui anumit tip de
comportament, deoarece denotă o schimbare esenţială anivelului acestuia,
comparativ cu cel care este oglindit cu ajutorul semnelor componenţei de
bază.Totodată lipsa semnelor calificative sau neconfirmarea lor în procesul urmăririi penale
sau al judecăriicauzei nu atrage automat excluderea componenţei de infracţiune, deoarece
fapta comisă poate să conţină semnele componenţei de bază.Semnele calificative ale
componenţei de infracţiune se deosebesc de factorii care îndeplinesc rolulcircumstanţelor
agravante sau atenuante. Principala deosebire între acestea constă în aceia că semnele
calificative sunt nu altceva decât un mijloc legislativ al diferenţierii răspunderii
penale, iar în mod facultativ şi al pedepsei penale (de exemplu, furtul calificat prevăzut de
lit.a,b,c,d, alin.2, art.186 CP alRM). Circumstanţele agravante şi atenuante sunt o metodă de
individualizare numai a pedepsei penale,ş i d e a c e e a s e i a u î n v e d e r e d o a r î n
cadrul stabilirii pedepsei, căci ele oferă instanţei de
j u d e c a t ă  posibilitatea de a spori sau a micşora mărimea pedepsei penale în limita sancţiunii 
prevăzute de unarticol concret al Codului penal.
Componenţa cu circumstanţe atenuanteeste compusă din trăsături caracteristice ale
componenţeide bază, la care se adaugă o împrejurare atenuantă de natură să micşoreze gradul
prejudiciabil al fapteiinfracţionale. Componenţa dată poate fi prezentă fie în diferite alineate
ale aceluiaşi articol din Codul penal, fie într-un articol separat (spre exemplu, art. 146
CP al RM - omorul săvârşit în stare de afect -sau art. 147 CP al RM - pruncuciderea). Pentru
componenţele de infracţiuni privilegiate este prevăzută o pedeapsă mai blândă comparativ cu
componenţele de bază
 După modul de descriere se deosebesc componenţe simple, complexe şi alternative.
Componenţa simplă î n   d e s c r i e r e a   l e g i s l a t i v ă   a   a c e s t e i a   s u n t   e n u m e r a t e  
t o a t e   s e m n e l e   d e componenţă a infracţiunii, date într-un mod unidimensional:
un singur obiect, o singură acţiune, o singură consecinţă, o singură formă de vinovăţie.
Componenţa de infracţiune simplă, spre exemplu,
este prevăzută în alin. 1, art.145 CP al RM - omorul intenţionat. Obiect al infracţiunii date est
e viaţa altei persoane. Latura obiectivă se caracterizează printr-o singură faptă (acţiune
sau inacţiune) şi survenirea unei singure consecinţe - moartea persoanei. Latura
subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează  printr-o singură formă a vinovăţiei -
intenţia.
Componenţa complexăse caracterizează prin două obiecte, două acţiuni sau prin
două forme de
vinovăţie în cazul componenţelor cu două obiecte - fapta infracţională a
t e n t e a z ă concomitent asupra a două obiecte, drept exemplu al unei astfel de componenţe
poate servi art. 188 CPal RM - tâlhăria, care concomitent atentează asupra proprietăţii şi
asupra personalităţii victimei.Componenţele cu două acţiuni sunt componenţe latura
obiectivă a cărora se caracterizează prins ă v â r ş i r e a a d o u ă a c ţ i u n i . S p r e
exemplu, în cazul infracţiunii de viol (art. 171 CP al RM)
s u n t caracteristice acţiunile de constrângere şi raportul sexual cu o persoană contrar voinţei
sale.Componenţele cu două forme de vinovăţie - sunt acele componenţe care sunt
caracterizate printr-oatitudine psihică diferită a persoanei vinovate faţă de fapta săvârşită şi
consecinţele infracţionale. Drept exemplu, al acestei componenţe poate servi alin.4, art.151
CP al RM care prevede răspunderea
penală pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provo
cat decesul victimei. în această componenţă, vinovăţia (ca semn al laturii subiective), este
dublă, şi anume intenţiade a cauza vătămarea intenţionată gravă, precum şi imprudenţa faţă de
decesul victimei.
Componenţa alternativănu prevede o singură faptă infracţională sau o modalitate de
acţiune, cim a i m u l t e v a r i a n t e , e x i s t e n ţ a m ă c a r a u n e i a d i n t r e c a r e p o a t e
servi drept temei pentru
a t r a g e r e a  persoanei la răspundere penală. Deci, componenţele alternative sunt acelea care 
prevăd în textul dei n c r i m i n a r e   d o u ă   s a u   m a i   m u l t e   m o d a l i t ă ţ i   d e   c o m i t e r e   a l t
e r n a t i v e   s a u   c h i a r   u r m ă r i   a l t e r n a t i v e . Componenţa poate fi alternativă numai în
privinţa obiectului şi a laturii obiective a infracţiunii. Această componenţă se divizează în
două categorii:- cu două sau mai multe acţiuni alternative (art.255 CP al RM - înşelarea
clienţilor etc.);- în care legiuitorul întruneşte în interiorul unei componenţe altele două
(art.188CPal RM-tâlhăriaetc.).
După specificul structurii se disting componenţe formale, materiale şi formal reduse.
Componenţa formalăe s t e   a c e a   c o m p o n e n ţ ă   î n   a l   c ă r e i   c o n ţ i n u t   l e g i u i t o r u l  
d e s c r i e   l a t u r a obiectivă a infracţiunii limitându-se la un singur semn principal al ei - fapta
prejudiciabilă (art. 163 CPal RM - lăsarea în primejdie, art.371 CP al RM -
dezertarea, art.248 CP al RM - contrabanda, etc.).Astfel de componenţe de
infracţiune se consumă din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea  penală,
survenirea consecinţelor nu este obligatorie pentru calificarea infracţiunii, iar dacă şi au
survenitcareva consecinţe dăunătoare, acestea pot fi luate în vedere de către
instanţa de judecată la
stabilirea pedepsei penale. Spre exemplu, infracţiunea de contrabandă se consideră 
consumată din momentul t r e c e r i i i l e g a l e ş i r e a l e a m ă r f u r i l o r , o b i e c t e l o r ş i
a l t o r v a l o r i p e s t e f r o n t i e r a v a m a l ă a R e p u b l i c i i Moldova.
Componenţa materială- este componenţa în latura obiectivă a căreia legiuitorul a
introdus încalitate de semne obligatorii nu numai fapta, dar şi urmările infracţionale. Aceste
urmări pot fi indicatedirect după caracter (spre exemplu, vătămarea gravă a
integrităţii corporale, paguba materială
etc.), precum şi după gravitatea faptei (dauna considerabilă, drepturile şi interesele legitime a
le cetăţenilor etc.). Astfel, latura obiectivă a infracţiunilor cu componenţa materială este
caracterizată prin trei semneobligatorii: fapta infracţională (acţiune sau inacţiune),
consecinţele infracţionale precum şi legătura decauzalitate între fapta şi consecinţele
prejudiciabile. Tipul dat de infracţiuni sunt considerate ca fiindconsumate din
momentul survenirii consecinţelor indicate (art.145 CP al RM - omorul
intenţionat,art.227 CP al RM - poluarea solului etc.). Spre exemplu, infracţiunea de omor
intenţionat (alin.1, art.145CP al RM) este consumată din momentul survenirii morţii
persoanei. Prin urmare, criteriul dat de
clasificare a componenţelor permite de a face o delimitare între infracţi
unea consumată şi cea
neconsumată. în cazul dacă a fost săvârşită fapta infracţională, însă nu 
a u   s u r v e n i t   c o n s e c i n ţ e l e  prevăzute de legea penală  suntem în prezenţa unei tentative
 de infracţiune. în timp ce îndeplinireat u t u r o r   a c ţ i u n i l o r   c a r a c t e r i s t i c e   l a t u r i i   o b i
e c t i v e   l a   c o m p o n e n ţ a   f o r m a l ă ,   i n d i f e r e n t   d e   s u r v e n i r e a consecinţelor, reprezin
tă o infracţiune consumată.
Componenţa formal redusăeste o astfel de conjponenţă pentru consumarea căreia nu se
cere nici survenirea consecinţelor infracţionale, nici aducerea spre sfârşit a acelor
acţiuni care pot produceconsecinţele date. Prin urmare componenţa de infracţiune
este construită în aşa fel, că consumarea infracţiunii este transferată la o etapă mai
preliminară. Spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie (art. 188CP al RM) se consideră
consumată din momentul săvârşirii atacului în scopul sustragerii bunurilor unei persoane,
adică la etapa de tentativă. Iar consumarea infracţiunii de banditism (art.283 CP al RM)
estet r a n s f e r a t ă   d e   c ă t r e   l e g i u i t o r   l a   e t a p a   p r e g ă t i r i i   i n f r a c ţ i u n i i ,   d e o a r e c e 
latura obiectivă a acesteicomponenţe de infracţiune poate să rezide în o
r g a n i z a r e a   u n e i   b a n d e   a r m a t e .   C u   a l t e   c u v i n t e , infracţiunea cu o
componenţă formal redusă se consumă din momentul începerii comiterii
acţiunii
/i n a c ţ i u n i i   p r e j u d i c i a b i l e   c a r e   a   c r e a t   p e r i c o l u l   r e a l   d e   s u r v e n i r e   a   c o n s e
cinţelor infracţionale.
Transferarea momentului consumării infracţiunii la o etapă preliminară a acţiunilor
infracţionale are loc în scopul înăspririi răspunderii penale, de regulă pentru faptele
infracţionale mai grave.
Pe lângă clasificările componenţelor de infracţiune menţionate mai sus, teoria dreptului
penal deasemenea distinge şi astfel de componenţe cum ar fi: generice şi speciale
Componenţa genericăconţine semnele generale ale unei fapte infracţionale. Cea
 specială include în sine semne ale unei sau altei varietăţi ale
acestei infracţiuni. O astfel de situaţie în ştiinţa dreptului penal poartă denumirea de
concurenţa normelor penale.în cazul unei concurenţe a normelor prevăzute în
componenţa generică şi cea specială, se aplică norma, în care sunt descrise
semnele componenţeispeciale de infracţiune.

1.3. Estimați asupra coraportului dintre infracţiune şi componenţa infracţiunii

Fiind un (act) volitiv de comportare prejudiciabilă, infracțiunea reprezintă întotdeauna un
fenomen al realității obiective. Ea este comisă de către o persoană concretă , într-un anumit
loc , într-o perioadă determinată de timp, în anumite împrejurări. Fiecare infracțiune se
caracterizează printr-o multitudine de trăsături individuale, specifice numai acelei fapte
concrete. De ex o infracțiune de omor poate fi săvîrșită de către o persoană sau de către un
grup de persoane concrete, în anumite condiții, loc și timp, din anumite motive; ea se mai
poate caracteriza printr-o mulțime de trăsături specifice numai acestui omor ,ca o faptă
concretă. Infracțiunile de omor deși sunt calificate potrivit aceluiași articol al PS al CP RM,
acestea se deosebesc una de alta prin metoda săvîrșirii: prin împușcare, strangulare, asfixie,
etc., după locul comiterii: în cîmp, într-un apartament, ect., după timpul săvîrșirii: ziua,
noaptea, vara, iarna sau după subiectul acestora, precum și alte semne specifice, caracteristice
fiecărui omor în parte.Într-un cadru general, noțiunea de infracțiune prevăzută la art.14 alin.
(1) CP RM, ale cărui prevederi se referă la toate infracțiunile care se comit în realitatea
obiectivă, fără a se lua în seamă particularitățile specifice fiecărei fapte în parte. Definiția
infracțiunii conține o caracteristică social-politică a infracțiunii, indicînd trăsăturile ce ne
permit să constatăm de ce anume o astfel de comportare a persoanei este prejudiciabilă pentru
societate, adică infracțională, după care se poate delimita infracțiunea de alte încălcări de lege.
Componența infracțiunii este o noțiune juridică fixată în dispoziția unei norme concrete a PS a
CP RM, și care caracterizează nu o infracțiune concretă, ci o infracțiune de un anumit tip sau
gen prin intermediul descrierii semnelor principale ale acesteia.Deci, fiecare componență de
infracțiune conține descrierea semnelor princiale caracteristice infracțiunilor de un anumit tip.
Noțiunea generală a componenței de infr este prev. de alin.(1) art.52 CP RM, ea este
formulată și de știința dreptului penal și cuprinde caracteristica juridică a
infracțiunii.Componența infracțiunii nu este o faptă coisă de infractor, ci o noțiune abstractă ,
reglementată de CP, știința și teoria dreptului penal.În calitate de categorie abstractă ,
componența infracțiunii există , chiar dacă în realitate nu se săvîrșește nici o infracțiune
prevăzută de această componență. De aceea este periculoasă infracțiunea ca faptă concretă și
nu componența infracțiunii ca o categorie juridică, în calitate de metodă legislativă de
descriere în legea penală a tuturor infracțiunilor. Componența infracțiunii este de neconceput
fără legea penală, ea neputînd exista nici în afara faptei reale prejudiciabile.Fără o faptă
prejudiciabilă există doar descrierea făcută de legiuitor a componenței infracțiunii.

Subiectul II: Corpuri delicte

2.1.Definiţi noţiunea de corp delict şi identificaţi condiţiile de recunoaştere a obiectelor drept corp
delict.

 Articolul 158. Corpurile delicte

    (1) Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune
că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau
au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente
care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor,
identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii
penale.
    (2) Obiectul se recunoaşte drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
prin încheierea instanţei de judecată şi se anexează la dosar.
    (3) Obiectul poate fi recunoscut drept corp delict în următoarele condiţii:
    1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse
imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a
particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
    2) dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa
locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu
ascultarea prealabilă a acestora.

2.2. Stabiliţi similitudini şi deosebiri între corpuri delicte şi documente

 Articolul 157. Documente
    (1) Constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video,
electronică etc.) care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse
ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză.
     (2) Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin
încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează atîta timp cît se păstrează dosarul
respectiv. În cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau
în alte scopuri legale, acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta
cauza, copiile de pe acestea păstrîndu-se în dosar.
    (3) Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la demersul organului de
urmărire penală făcut din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces ori la demersul
instanţei făcut la cererea părţilor, precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în
procesul judecării cauzei.
    (4) În cazurile în care documentele conţin cel puţin unul din elementele menţionate în
art.158, acestea se recunosc drept corpuri delicte.

(După art. 157 și 158 pot fi deduse asemănările și deosebirile )

2.3. Evaluaţi garanţiile procedeelor probatorii prin care se pot obţine corpuri delicte

Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Procedeele probatorii nu

constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor
de probă. Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul penal trebuie să prezinte
certitudinea că reprezintă izvorul unor probe conforme cu adevărul. Folosirea mijloacelor de
probă poate avea loc numai în condiţii legii.
De exemplu, în cazul în care ascultarea unei persoane se înregistrează pe bandă de
magnetofon, relatările persoanei trebuie transcrise apoi într-un proces-verbal semnat de acesta
şi de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon devenind parte integrantă din procesul-verbal
de ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaraţii. În cazul în care aceste
procedee nu sunt supuse anumitor reguli, ele nu sunt considerate mijloace de probă legale.

Testul.nr.12
Subiectul I: Traficul de copii. Scoaterea ilegală a copiilor din țară
1.1. Relatați despre ipotezele specificate la lit.e1) alin.(3) art.206 CP RM
Conform lit.e1 alin.(3) art,206 CP RM , răspunderea se agravează dacă infracțiunea de copii
este săvîrșită asupra copilului care se află în îngrijirea, sub ocrotirea, sub protecția, la
educarea sau la tratamentul făptuitorului. Sub aspect subiectiv , pentru realizarea agravantei
trebuie să se facă dovada că la momentul săvîrșirii infracțiunii făptuitorul a știut despre
existența raportului special dintre el și victimă. Victia se află în îngrijirea făptuitorului atunci
cînd acesta are obligația contractuală sau morală să acorde victimei asistență socială, ori, în
virtutea relațiilor de rudenie , are îndatorirea legală să îngrijească victima. Îngrijirea
presupune obligația de a acorga ajutor și asistență curentă unei persoane aflate în nevoie din
cauza vîrstei, stării de sănătate, absenței persoanelor care au această obligație potrivit lefii,
etc. Victima se află sub ocrotirea făptuitorului atunci cînd ultimul are calitatea de tutore sau
de curator în raport cu victima, sau cînd făptuitorul și-a asumat în fapt sarcina de a ocroti un
minor. Victima se află sub protecția făptuitorului în cazul în care este privată în mod legal de
libertate (de ex, se află într-o instituție de reeducare), iar cel care a săvîrșit trafic de copii are
obligația de a o păzi și supraveghea. Victima se află la educarea făptuitorului atunci cînd
acesta face parte din rîndul cadrelor didactice sau al personalului pedagogic, fie că este o
persoană angajată de părinții victimei , pentru educarea și instruirea acesteia. Obligația de
educare revine cadrelor didactice cu orice grad și specialitate și personalului didactic auxiliar ,
inclusiv persoanelor care sunt angajate în particular pentru anumite activități instructiv-
educative. În fine, victima se află la tratamentul făptuitorului atunci cînd acesta din urmă face
parte din personalul medical, aplicînd îngrijirea medicală față de victimă în instituțiile
medicale sau la domiciliu.
2.2.Stabiliți deosebirile dintre infracțiunile prevăzute la art.206 și 207 CP RM

Prima deosebire dintre aceste infracțiuni este scopul urmărit de către făptuitor la comiterea
infracțiunii. Astfel, răspunderea se va aplica în baza art.206 CP RM , dacă abandonarea copilului în
străinătate urmărește : exploatarea sexuală, comercială sau necomercială, în prostituție, ori în
industria pornografică; exploatarea prin muncă sau servicii forțate; practicarea cerșetoriei sau în alte
scopuri josnice; exploatarea în sclavie sau în condiții similare sclaviei, inclusiv în cazul adopției ilegale,
folosirea în conflicte armate , folosirea în activitate criminală; prelevarea organelor, țesuturilor și/sau
celulelor umane; vînzarea sau cumpărarea.În prezența oricărui alt scop se aplică prevederile art.207
CP RM.
Obiectul jur. special al art 206 CP RM are caracter multiplu. Astfel, obiectul jur principal îl formează
relațiile sociale cu privire la dezvoltarea fizică, psihică, spirituală și intelectuală a minorului, obiectul
jur secundar îl formează relațiile sociale cu privire la libertatea fizică a minorului. Obiectul jur special
al infr de la art.207 CP RM îl formează relațiile sociale cu privire la ieșirea din RM și aflarea în
străinătate, în condiții de legalitate a minorului.
Latura obiectivă a infr de la art. 206 CP RM se exprimă în fapta prejudiciabilă concretizată în acțiune.
Această acțiune se poate exprima în următoarele modalități normative cu caracter alternativ: 1)
recrutarea victimei; 2) transportarea victimei; 3) transferul victimei; 4) adăpostirea victimei; 5)
primirea victimei; 6) darea sau primirea unor unuor plăți ori beneficii pentru obținerea
consimțămîntului unei persoane care deține controlul asupra victimei.
Lat. obiectivă a infr. art.207 CP RM se exprimă în fapta prejudiciabilă care se concretizează în: 1)
acțiunea de scoatere a copilului din țară; 2) inacțiunea de abandonare a copilului în străinătate.

2.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.206 CP RM prin Legea nr.270 din 07.11.2013.

Articolul 206:
    alineatul (1):
    la litera f), cuvintele „sau ţesuturilor” se substituie cu textul „ , ţesuturilor şi/sau celulelor”;
    litera g) se abrogă;
    în sancţiune, textul „de la 8 la 12 ani” se substituie cu textul „de la 10 la 12 ani”;
    alineatul (2): 
    la literele a) şi b), cuvîntul „şi” se substituie cu textul „şi/sau”;
    la litera f), cuvintele „sau ţesuturilor” se substituie cu textul „ , ţesuturilor şi/sau celulelor”;
    alineatul (3):
    se completează cu litera b1) cu următorul cuprins:
    „b1) săvîrşite de două sau mai multe persoane;”
    litera c) va avea următorul cuprins:
    „c) săvîrşite de o persoană publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, de o persoană cu
funcţie de demnitate publică, de o persoană publică străină sau de un funcţionar internaţional;”
    alineatul se completează cu litera d1) cu următorul cuprins:
    „d1) însoţite de contaminarea copilului cu o boală venerică sau cu maladia SIDA;”.
Din dispoziția art.207 CP RM reiese că abandonarea copilului în străinătate , ca modalitate normativă
trebuie deosebită de abandonarea copilului în străinătate care intră sub incidența art.206 CP RM.
Drept criteriu de delimitare este scopul infracțiunii. Astfel, răspunderea se va aplica în baza art.206
CP RM , dacă abandonarea copilului în străinătate urmărește : exploatarea sexuală, comercială sau
necomercială, în prostituție, ori în industria pornografică; exploatarea prin muncă sau servicii forțate;
practicarea cerșetoriei sau în alte scopuri josnice; exploatarea în sclavie sau în condiții similare
sclaviei, inclusiv în cazul adopției ilegale, folosirea în conflicte armate , folosirea în activitate
criminală; prelevarea organelor, țesuturilor și/sau celulelor umane; vînzarea sau cumpărarea.În
prezența oricărui alt scop se aplică prevederile art.207 CP RM.

Subiectul II: Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

1.1.Descrieţi procedura de interceptare a comunicărilor

Art.1329CPP
Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mij
l o a c e   t e h n i c e   p r i n intermediul cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri
între două sau mai multe persoane, iar  înregistrarea acestora presupune stocarea
informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport tehnic.Interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală sau de către ofiţerul de
investigaţii. Asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor se realizează de către autoritatea
abilitată prin lege cu asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace tehnice speciale. Colaboratorii
subdiviziunii din cadrul instituţiei autorizate prin lege, care asigură tehnic interceptarea şi
înregistrareacomunicărilor, precum şi persoanele care efectuează nemijlocit ascultarea
înregistrărilor, ofiţerii de urmărire penală şi procurorul sînt obligaţi să păstreze secretul
comunicărilor şi poartă răspundere pentruîncălcarea acestei obligaţii.
(2) Pentru asigurarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală
sau procurorul prezintă organului abilitat prin lege extrasul din încheierea judecătorului de
instrucţie,autentificat de către acesta, privind dispunerea efectuării interceptării comunicărilor.
Scrisoarea deînsoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va conţine
o menţiune privind preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic efectuarea măsurii
speciale de investigaţii desprerăspunderea penală. Extrasul din încheiere trebuie să conţină
denumirea instanţei şi numele judecătorului de instrucţie, data şi ora emiterii încheierii, datele
privind examinarea demersului procurorului pentru autorizarea efectuării măsurii, datele de
identificare ale abonatului sau ale unităţiitehnice prin intermediul căreia se
poartă comunicările ce urmează a fi interceptate, durata interceptării, persoana sau organul de
urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătoruluide instrucţie şi
ştampila instanţei de judecată.(3) În cazul în care în procesul interceptării şi înregistrării
comunicărilor poate fi obţinută şi altăinformaţie, cum ar fi date de identificare ale abonaţilor
sau persoanelor care au purtat comunicări cusubiectul interceptării şi localizarea acestora,
precum şi alte date, judecătorul de instrucţie poate dispuneîn încheierea de efectuare
a interceptării comunicărilor şi obţinerea acestor informaţii. (4) Subdiviziunea tehnică a
organului abilitat prin lege să efectueze interceptarea şi înregistrareacomunicărilor transmite
organului de urmărire penală semnalul comunicărilor interceptate şi alteinformaţii indicate în
extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie în regim de timp real, fără aefectua
înregistrarea acestora.(5) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării
comunicărilor poate fi ascultată şivizualizată în regim de timp real de către organul de
urmărire penală şi procuror.(6) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării
comunicărilor se transmite, de cătresubdiviziunea tehnică care a efectuat interceptarea
comunicărilor, ofiţerului de urmărire penală sau procurorului pe purtător material de
informaţii împachetat, sigilat cu ştampila subdiviziunii tehnice şi cuindicarea numărului de
ordine al purtătorului material.(7) În termen de 24 de ore după expirarea termenului de
autorizare a interceptării, organul de urmărire penală sau, după caz, procurorul întocmeşte la
finele fiecărei perioade de autorizare, un proces-verbal privind interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor.(8) Procesul-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor trebuie
să conţină: data, loculşi ora întocmirii, funcţia persoanei care a efectuat măsura specială de
investigaţii, numărul cauzei penaleîn cadrul căreia s-a efectuat măsura specială, menţiunea cu
privire la ordonanţa procurorului şiîncheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea
măsurii speciale, datele de identitate şi deidentificare tehnică ale subiectului ale
cărui comunicări au fost interceptate şi înregistrate, perioada încare s-a efectuat interceptarea
comunicărilor, menţiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice, alteinformaţii relevante
obţinute în urma interceptării şi înregistrării comunicărilor referitoare la identificarea şi/sau
localizarea unor subiecţi, cantitatea şi numărul de identificare al purtătorilor materiali pe care
a fost înregistrată informaţia, numărul de comunicări stenografiate. La procesul-verbalse
anexează stenograma comunicărilor care au importanţă pentru cauza penală.(9) Stenograma
comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă scrisă, pe suport de hîrtie,
acomunicărilor interceptate şi înregistrate care au importanţă pentru cauza penală. În
stenogramacomunicărilor se indică data, ora şi durata comunicării, numele persoanelor, dacă
sînt cunoscute, alecăror comunicări sînt stenografiate, precum şi alte date. Se interzice
stenografierea comunicărilor dintreavocat şi persoana pe care o apără. Fiecare pagină a
procesului-verbal de interceptare şi a stenogramei sesemnează de către persoana care le-a
întocmit. La procesul-verbal se anexează în original suportul pecare au fost
înregistrate comunicările interceptate, făcîndu-se menţiune despre împachetarea şi
sigilareaacestuia.(10) Comunicările interceptate şi înregistrate se redau în limba în care a avut
loc comunicarea. Încazul în care comunicarea a avut loc într-o altă limbă decît cea de
stat, comunicarea se traduce în limbaîn care se desfăşoară procesul penal de către un
traducător autorizat.(11) La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea
comunicării, organul deurmărire penală prezintă procurorului procesul-verbal al interceptării
şi suportul în original pe care a fostînregistrată informaţia.(12) Procurorul, după verificarea
corespunderii conţinutului procesului-verbal şi a stenogramelor cuconţinutul înregistrărilor,
prin ordonanţă, decide asupra pertinenţei acestora pentru cauza penală şidispune care
comunicări urmează a fi transcrise pe un suport aparte.(13) Comunicările interceptate şi
înregistrate se vor păstra integral pe suportul iniţial prezentatorganului de urmărire penală de
către subdiviziunea tehnică. Acest suport se va păstra la judecătorul deinstrucţie care a
autorizat măsura specială de investigaţii. (14) Comunicările interceptate şi înregistrate care au
fost stenografiate de către organul de urmărire penală şi au fost apreciate de către procuror ca
fiind pertinente pentru cauza penală se transcriu de cătresubdiviziunea tehnică din cadrul
organului de urmărire penală pe un suport aparte, care se anexează lamaterialele cauzei penale
şi se păstrează la procurorul care conduce urmărirea penală.(15) În termen de 48 de ore de la
finisarea perioadei de autorizare a interceptării şi înregistrării, procurorul prezintă
judecătorului de instrucţie procesul-verbal şi suportul în original pe care au fostînregistrate
comunicările. Judecătorul de instrucţie se expune printr-o încheiere asupra
respectăriicerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul de
urmărire penală şidecide care din comunicările înregistrate urmează a fi nimicite, desemnînd
persoanele responsabile denimicire. Nimicirea informaţiilor în baza încheierii judecătorului de
instrucţie este consemnată de către persoana responsabilă într-un proces-verbal, care se
anexează la cauza penală.

1.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Iordachi ş.a. vs Moldova.

Reclamanţii au pretins în particular, în conformitate cu Articolul 8 din Convenţie, precum că dreptul
lor la libera corespondenţă nu a fost respectat din momentul în care legea domestică, care
reglementează înregistrarea convorbirilor telefonice, nu conţine suficiente garanţii împotriva
abuzurilor din partea autorităţilor naţionale. Curtea reiterează, convorbirile telefonice sunt parte
integrantă a noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul Articolului 8 din Convenţie (a
se vedea Weber and Saravia v. Germany (Dec.), no. 54934/00, § 77, 29 iunie 2006, şi cauzele citate în
speţă). 30. La fel, Curtea accentuează că în Klass v. Germany (citată mai sus, §§ 34 şi 35) s-a procedat
deja la examinarea întrebării dacă un reclamant poate să adreseze o cerere instituţiilor Convenţiei,
vizavi de măsurile secrete de urmărire, fără a fi în posibilitatea de a concretiza măsurile în special
care lau afectat. Curtea a recunoscut următoarele: “…eficacitatea (l'effet utile) Convenţiei, în aceste
circumstanţe, implică posibilitatea de a avea acces la Comisie. În caz contrar, eficienţa mecanismului
executoriu al Convenţiei ar putea fi realmente atenuat. Prevederile procedurale ale Convenţiei,
reieşind din ideea că instituţiile Convenţiei sunt destinate protecţiei unui individ, urmează să fie
aplicate într-o manieră care ar servi intereselor de a crea un sistem eficient al cererilor individuale.
Curtea prin urmare acceptă că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă de a fi victima unei
violări prin existenţă certă a unor măsuri secrete sau a legislaţiei care le permite, fără a presupune că
astfel de măsuri în fapt i-au fost aplicate. Condiţiile relevante se vor determina în fiecare speţă în
raport cu dreptul ori drepturile din Convenţie încălcate, la fel şi caracterul secret a măsurilor, şi în
dependenţă de conexiunea între reclamant şi aceste măsuri. Curtea accentuează, acolo unde
urmărirea secretă a instituţiilor statului rămîne necunoscută persoanelor supuse controlului,
circumstanţa conduce la ideea existenţei inevitabile a unei asemenea urmăriri, şi aplicarea extensivă
a Articolului 8 poate fi redusă la zero. În această situaţie există probabilitatea că un individ să fie
tratat într-o manieră contrară Articolului 8, sau să fie privat de dreptul conferit de acest Articol, fără
să fie în cunoştinţă de cauză şi prin urmare să fie în imposibilitate de a obţine o remediere atît la nivel
naţional aşa şi în faţa instituţiilor Convenţiei. Curtea consideră că nu este exclus că măsurile de
urmărire secretă au fost aplicate vizavi de reclamanţi sau dînşii în perioada vizată, eventual, au riscat
să fie potenţial supuşi unor astfel de măsuri. Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru toţi cei care
ar putea intra în domeniul de aplicare, o ameninţare de urmărire; această ameninţare în mod
necesar atentează la libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de
telecomunicaţii, astfel constituie „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exerciţiul dreptului
de respectare a corespondenţei reclamanţilor (a se vedea Klass v. Germany, citată mai sus. Prin
urmare, a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate de Articolul 8 din Convenţie, şi
obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la lipsa statutului de victimă urmează a fi respinsă. O
ingerinţă este justificată prin prisma paragrafului 2 al Articolului 8 numai dacă este "prevăzută de
lege", urmăreşte unul sau mai multe din scopurile expuse la paragraful 2 şi este "necesară într-o
societate democratică" Nu se discută faptul că ingerinţa în speţă a avut un temei juridic în
conformitate cu legea domestică. Reclamanţii, cu toate acestea, a pledat că această lege, atît pînă la
2003 şi mai târziu, nu a fost suficient de clară şi precisă pentru a se conforma principiului
„previzibilităţii", cum o cere Articolul 8 § 2, deoarece nu oferă garanţii suficiente împotriva abuzului şi
arbitrarului. Reclamanţii au pledat precum că dumnealor nu au beneficiat de un remediu efectiv faţă
de autorităţile naţionale în ceea ce priveşte încălcarea Articolului 8 din Convenţie şi au pretins
violarea Articolului 13, care prevede: “ Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de
prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale…” 56.
Curtea reiterează că Articolul 13 nu poate fi interpretat în sensul instituirii unui remediu împotriva
unei legi domestice, în caz contrar Curtea ar impune Statelor Contractante obligaţia de a încorpora
Convenţia în legislaţia lor naţională (a se vedea Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, § 113, 13
Septembrie 2005). În aceste circumstanţe Curtea nu constată nerespectarea Articolului 13 din
Convenţie, luat în conexitate cu Articolul 8.

1.3. Modelaţi o situaţie şi întocmiţi o încheiere de refuz la autorizarea interceptării şi înregistrării

comunicărilor

Testul. nr.13

Subiectul I: Participaţia

1.1. Caracterizaţi trăsăturile participaţiei

Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea

uneiinfracţiuni intenţionate.
Trasaturile participatiei:
- pluralitatea de subiecte
- activitatea in comun a participantilor la infractiune
- unitatea intentiei
- cooperarea doar la o infractiune intentionata.
Pluralitatea de subiecte presupune că la săvârșirea infracţiunii trebuie să participe două sau mai
multe persoane. Participarea la infracţiune a două sau mai multe persoane înseamnă că cel puţin
două persoane săvârșesc fapta prejudiciabilă. Doar solidaritatea internă cu infracţiunea încă nu
înseamnă participarea la ea. Este important să menţionăm că legiuitorul folosește expresia “două sau
mai multe persoane” anume în sensul art. 21 și 22 din noul Cod penal al Repu blicii Moldova, adică
având în vedere persoanele ce pot fi supuse răspunderii penale, deoarece acestea întrunesc toate
semnele subiectului infracţiunii. Mai mult ca atât, alin. (6) al art. 42 din CP al RM stipulează direct că:”
Participan- ţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii”. De aceea, pentru a trage la
răspundere penală pentru infracţiunea săvârșită în participaţie este obligatoriu a stabili nu pur și
simplu prezenţa a două sau mai multe persoane, ci și responsabilitatea acestora, și vârsta răspunderii
penale pentru fiecare dintre participanţi independent de rolul pe care-l îndeplinesc. Altă condiţie
obligatorie a participaţiei este activitatea în comun a participanţilor la infracţiune. În art. 41 din CP al
RM se subliniază că participaţia este “cooperarea ... a două sau mai multor persoane la săvârșirea
unei infracţiuni...”. Termenul “cooperare” include în sine “participarea împreună cu cineva la
realizarea unei acţiuni; colaborare Cooperarea presupune că făptuitorii, în legătură reciprocă,
săvârșesc fapte prejudiciabile și provoacă în comun daune valorilor sociale. Numai activitatea
infracţională în comun a câteva persoane creează o modalitate calitativ nouă de pricinuire a daunei
obiectului ocrotit de lege (comparativ cu infracţiunea săvârșită de o singură persoană) și dă temei de
a o examina ca participaţie (spre deosebire de pluralitatea de infracţiuni, săvârșite chiar în unul și
același timp și îndreptate asupra unuia și aceluiași obiect).
Unitatea intenţiei este o condiţie subiectivă a participaţiei penale. Potrivit art. 41 din CP al RM, se
consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârșirea unei
infracţiuni intenţionate. Așadar, în lege se subliniază că pentru latura subiectivă a participaţiei este
obligatorie prezenţa intenţiei.

1.2. Faceți o generalizare asupra rolului fiecăruia dintre participanţii la infracţiune

Participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate de
autor,organizator, instigator sau complice.(2) Se consideră autor persoana care săvîrşeşte în
mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit
infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile derăspundere penală din cauza
vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.(3) Se consideră
organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijatrealizarea ei,
precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori
adirijat activitatea acestora.(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode,
determină o altă persoană să săvîrşeascăo infracţiune.(5) Se consideră complice persoana care
a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de
mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis
dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele desăvîrşire a
infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care
a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.(6) Participanţii trebuie
să întrunească semnele subiectului infracţiunii.

1.3. Decideţi asupra condiţiilor în care are loc aplicarea pedepsei penale pentru participație
Participația în conformitate cu art.41 CP se consideră participarea cu intenție a 2 sau mai
multe persoane la săvîrșirea unei infracțiuni intenționate. În cazul săvîrșirii infracțiunii prin
participație este mai ușor de comis infracțiunea , mai ușor poate fi atins rezultatul infracțional,
ușurează ascunderea urmelor infracțiunii, a obiectelor dobîndite pe cale criminală ceea ce
duce la dificultăți în descoperirea infracțiunii de către organele judiciare. De aceea,
participația este recunoscută ca circumstanță agravantă la lit.c) alin.(1) art.77 CP RM , iar în
unele cazuri prevăzute expres în partea specială constituie circumstanță calificativă agravantă.
Însă, nu oricare acțiuni sau inacțiuni a persoanei sau a presoanelor care sunt legate într-un
mod sau altul de săvîrșirea infracțiunii constituie participație. Astfel, din art.41 CP RM,
rezultă anumite condiții sau semne obiective și subiective obligatorii pentru existența
participației. La semnele obiective se atribuie:
1) participarea la săvîrșirea infracțiunii a 2 sau mai multe persoane;
2) Trebuie să existe acțiunile în comun a participanților- comunitatea acțiunilor.
3) în conformitate cu alin.(6) art.42 CP RM, participanții trebuie să întrunească semnele
subiectului infracțiunii.
Activitatea în comun ca semn obiectiv al participației există atunci cînd acțiunile sau
inacțiunile fiecărui participant la infracțiune sunt îndreptate spre săvîrșirea unei infracțiuni
comune pentru ei, aceasta presupune faptul că:
a) acțiunile tuturor participanților se află în legătură cauzală cu consecințele survenite , dacă
este vorba de competență materială , fie sunt legate cauzal cu fapta autorului.
b) acțiunile participanților se completează una pe alta ușurînd astfel atingerea de către autor a
scopului criminal.
c) acțiunile comune sunt posibile doar pînă la consumarea infracțiunii.
 Participarea în comun la săvîrșirea infracțiunii poate fi exprimată, ca regulă prin acțiune.
Inacțiunea la participație poate exista doar în cazul promisiunii din timp că persoana nu va
acționa. Acțiunea sau activitatea în comun lipsește dacă 2 sau mai multe persoane aduc dauna
unuia și aceluiași obiect ocrotit de legea penală, însă fiecare persoană îndeplinește de sine
stătător latura obiectivă a infracțiunii și acțiunile lor nu sunt comune.
Semnele subiective:
1) participația este posibilă doar la infracțiunile intenționate;
2) toate persoanele participante la infracțiune acționează intenționat;
3) unitatea de intenții , care presupune că acțiunile tuturor participanților sunt cuprinse de o
intenție unică. Latura subiectivă a participației presupune doar intenție ca formă a vinovăției.
Nu există participație la infracțiunea săvîrșită din imprudență. La fel nu există participație,
atunci cînd persoana nu-și dădea seama că participă la săvărșirea unei infracțiuni, chiar dacă
trebuia și putea să-și dea seama.

Subiectul II: Reţinerea

2.1. Definiţi noţiunea şi scopul reţinerii.
Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai
multde 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.Retinerea este o masura de
privare de libertate a persoanei invinuite de savirsirea unei infractiuni pentrucare legea
prevede inchisoarea pe un termen de cel putin un an pe cind aducerea silita este o
masura procesuala prin care se realizeaza infatisarea persoanelor in fata organelor de
urmarire penala sau ainstantelor judecatoresti.Aducerea silita se dispune dupa citarea
persoanei invinuite, iar retinerea are loc in cazul in careinvinuitul incalca conditiile unei
masuri preventive neprivative de libertate sau altor masuri prevazutede CPP.Aducerea silita
are loc pentru solutionarea justa a cauzei iar retinerea are loc pentru stabilirea
si preintimpinarea savirsiriiunor actiuni ilegale de catre invinuit.

2.2. Determinaţi particularităţile reţinerii unui bănuit minor

În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să
comuniceimediat aceasta procurorului şi părinţilor minorului sau persoanelor care îi
înlocuiesc.Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore.Conditiile ce determina legalitate
si temeinicia retinerii:Prima conditie care face parte din acest grup consta in faptul ca temei
pentru retinere serveste savirsireade catre persoana a infractiunii, adica a unei fapte
prevazute de legea penala. Este absolut legitima retinerea persoanei in privinta careia a fost
pronuntata deja o sentinta de condamnare si care seeschiveaza de la executarea
ei, ascunzinduse.Retinerea penala presupune ca persoana retinuta cu certitudine este
vinovata de comiterea unei fapte prevazute de legea penala, cu toate ca in unele situatii o
asemenea certitudine , in constiinta cetatenilor simpli care incearca sa efectueze retinerea
reprezinta daor o probabilitate, un fapt ce nui asigura de lacomitere unei erori de drpet sau
de fapt.A doua conditie ce determina legalitaea si temeinicia retinerii se refera la
comportamentul persoanei,care se manifesta in incercarea de a ascunde sau de a fugi cu
scopul de a se eschiva de raspundere.Acesta situatie se refera si la cazurile din locurile de
detinere sau de sub arest.Conditiile ce caracterizeaza actiunile persoanei care efectuiaza
retinerea:Prima conditie care face parte din acest grup se refera la faptul ca poate fi retinuta
persoana care acomis o infractiune. Daca persoana na savirsit o fapta prevazuta de legea
penala atunci fata de ea nu potfi aplicate masuri de aducere cu forta in fata organelor
competente. Mai mult ca atit, daca persoana ingenere nu a comis vreo infractiune, atunci
aplicarea violentei in scopul retinerii ei acorda dreptul retinutului la aplicare legitimei apărari
contra unui atac ilegal.A doua conditie consta in faptul ca in procesul retinerii infractorului
dauna este cauzata nemijlocit persoanei retinute. Dauna poate avea caracter fizic sau
patrimonialA treia conditie este ca e absolut necesar de respectat conditia cacare consta in
faptul ca tinind seama detoate circumstantele cauzei, nu a fost posibil sa se actioneze in alt
mod, metoda cu care sa realizatretinerea fiind unicul mijloc de efectuare a cestuia.A patra
conditie dauna cauzata in procesul retinerii trebuie sa fie proportionala, sa
corespundacaracterului prejudiciabil al faptei savirsite de infractor, personalitatii acestuia,
precum sicircumstantelor in care sa realizat retinerea. A cincea conditie consta in faptul ca
este absolut interzisa depasirea masurilor necesare pentrurealizarea retinerii, adica
necorespunderea vadita a infractiunii comise imprejurarilor efectuarii retinerii,cauzarea de
daune care nu corespund vadit situatiei retinerii. De pilda atunci cind infractorul putea
fimobilizat prin legare, el a fost impuscat in picior.

2.3. Estimaţi corespunderea legislaţiei naţionale standardelor CEDO în materia

reţinerii, inclusiv în ce priveşte „suspiciunea rezonabilă
Noţiunea de „libertate” în sensul Convenţiei şi al reglementărilor constituţionale, a fost
percepută în accepţiunea sa clasică, adică libertatea fizică a persoanei de a pleca şi de a veni,
de a se deplasa în mod liber. Privitor la înţelesul conceptului de „drept la siguranţă sunt
necesare anumite precizări care au făcut obiectul analizei doctrinare. Astfel, asa cum s-a arătat
în literatura de specialitate. „libertatea şi siguranţa trebuie privite împreună, ca un drept
fundamental ce nu cunoaşte alternativă; există libertate sau stare delipsire de libertate, după
cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau libertate condiţionată sunt
privite ca lipsiri de libertate.” Aşadar, neputând fi detaşată de libertatea fizică, dreptul la
siguranţă semnifică faptul că nici o persoană nu poate fi supusă ingerinţelor arbitrare ale
autorităţilor publice în dreptul său la libertate. Pentru a se asigura dreptul la siguranţă al
persoanei, orice măsură luată în temeiul art. 5 din Convenţie trebuie să respecte condiţiile de
formă şi de fond prevăzute de legislaţia naţională. ceea ce înseamnă că în acest sens noţiunea
de „siguranţă” se suprapune peste cea de „legalitate”. Cu toate acestea, folosirea ambilor
termeni nu trebuie să conducă la ideea că autorităţile ar avea obligaţia de a asigura
„securitatea persoanei”, înţeleasă ca securitate socială, fizică, ori economică. deoarece o astfel
de interpretare depăşeşte domeniul de aplicabilitate al art.5.
Astfel, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, dar şi din bogata jurisprudenţă a Curţii
Europene, întregul text al art. 5 din Convenţie gravitează în jurul unui singur scop şi anume
protecţia libertăţii şi siguranţei persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare. În acest
sens s-a arătat. că o privaţiune de libertate va fi considerată inacceptabilă dacă ea constituie un
mijloc de interferenţă cu alte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau dacă ea se
bazează pe o lege aplicată arbitrar sau care poate fi considerată deficientă. Suspiciunea sau
bănuiala rezonabilă în contextul reglementărilor CEDO presupune faptul ca la reținerea unei
persoane , organele de drept să dispună de o serie de probe care au dus la formarea unei
bănuieli rezonabile că anume persoana reținută ar fi comis infracțiunea respectivă, astfel încît
acesta să convingă un observator independent depsre legalitatea acțiunilor efectuate.

Testul nr.14
Subiectul I: Pruncuciderea
1.1.Identificaţi soluţia de calificare în cazul în care lipsirea de viață a copilului nou-născut este
săvârșită de către mama acestuia împreună cu alte persoane
În cazul în care la lipsirea de viață a copilului nou-născut iau parte două sau mai multe
persoane, printre care și mama victimei, acțiunile tuturor celorlalți participanți ,în afară de
mama victimi nu vor avea un caracter dependent în raport cu cea a autorului. Explicațiile
acestui fapt le sugerează A.I.Rarog care menționează că ”Tratamentul atenuant aplicat mamei
copilului nou-născut pentru lipsirea lui de viață este condiționat fie de starea ei
psihofiziologică specifică din timpul nașterii sau imediat după naștere, fie de afecțiunea ei
psihică ce nu exclude responsabilitatea...Acești factori se raportează exclusiv la persoana
făptuitoarei și nu pot determina o influență atenuantă asupra calificării acțiunilor celorlalți
participanți la această infracțiune”. Într-adevăr , legat de procesele de graviditate și naștere,
tratamentul atenuant , prescris de legiuitor subiectului infracțiunii de pruncuncidere, se poate
răsfrînge exclusiv asupra acestuia. Deci, are un caracter personal și nu real. Pe cale de
consecință, contribuția mamei victimei și contribuția celorlalte persoane trebuie disociate,
constituind infracțiuni de sine stătătoare. În aceste condiții, dacă lipsirea de viață a copilului
nou-născut este săvîrșite de către mama acestuia împreună cu alte persoane, atunci calificarea
se va face în felul următor: a) mama copilului nou-născut va răspunde în calitate de autor al
infracțiunii prevăzute la art.147 CP RM; b) celelalte persoane vor răspunde ca autori ai
infracțiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM, dacă nu mai sunt prezente și alte
circumstanțe agravante. Totodată, dacă mama copilului nou-născut a avut rolul de organizator
, instigator sau complice la lipsirea de viață a acestui copil de către o altă persoană, ultima
trebuie să răspundă ca autor al infracțiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art. 145 CP RM, dacă nu
mai sunt prezente și alte circumstanțe agravante.

1.2. Argumentați dacă există concurență sau nu între art.147 și lit.c) alin.(3) art.201 1 CP RM
În situația concurenței dintre 147 CP RM, pe de o parte și lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM, pe de
altă parte ,urmează a fi aplicat numai art.147 CP RM.

1.3. Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.7 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie, nr.11 din 24.12.2012 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la
infracţiunile săvârşite prin omor (art.145-148 CP RM)”: „Dacă mama comite omorul propriului copil
care nu are calitate de nou-născut, atunci faptele pot fi calificate în baza lit.c) alin.(3) art.201 1 CP
RM, sau, dacă persistă intenţia la omor, în baza lit.e) alin.(2) art.145 CP RM
În cazul provocării decesului victimei, aplicarea răspunderii în baza lit.c) alin.(3) art.201 1 CP RM
exclude calificarea suplimentară în corespundere cu art.145 CP RM. În acest caz săvîrșirea omorului
în prezența unor circumstanțe agravante , care sunt specificate la alin.(2) art.145 CP RM, nu are nici
un impact asupra calificării celor comise conform lit.c) alin.(3) art.201 1 CP RM. Prezența unor
asemenea circumstanțe agravante poate fi luată în considerare la individualizarea pedepsei stabilite la
alin.(3) art.2011 CP RM. În practica judiciară, în unele cazuri, s-a considerat că temeiul aplicării
răspunderiii în baza lit.c) alin.(3) art.2011CP RM îl constituie manifestarea intenției față de decesul
victimei. Este de menționat că în cazul aplicării prevederilor lit.c) alin.(3) art.201 1 făptuitorul trebuie
să știe sau să admită că este membru al familiei victimei și să urmărească săvîrșirea infracțiunii nu
asupra oricui , ci asupra persoanei care are calitatea specială de membru al familiei, adică mama
asupra copilului care este minor.

Subiectul II: Măsurile preventive

2.1.Definiţi noţiunea , scopul şi praticularităţile măsurilor preventive.
Articolul 175. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive
    (1) Măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei constituie măsuri preventive.
    (2) Măsurile preventive sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a
împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre
aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării
sentinţei.
   O definiţie similară este dată în literatura de specialitate română[24], unde măsurile de
prevenţie sunt definite ca „instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrîngere, prin
care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrînge
negativ asupra desfăşurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia”. Instituirea şi
reglementarea măsurilor preventive sunt determinate de specificul justiţiei penale şi realizarea
principiului inevitabilităţii pedepsei penale pentru infracţiunea săvîrşită. În urma căruia deseori cel
bănuit, învinuit sau inculpat se opune cu înverşunare acţiunilor de tragere la răspundere penală,
zădărnicind astfel realizarea acesteia. Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici
sancţiuni procesual penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege. Măsurile
preventive sunt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal, sau a împiedica
bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca
ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei
de condamnare. Aplicarea măsurilor preventive în alte scopuri (de exemplu, pentru obţinerea
declaraţiilor de la bănuit, învinuit în faza urmăririi penale) este inadmidsibilă. Pentru a evita
aplicarea abuzivă a măsurilor preventive în alte scopuri decît cele prevăzute de lege, sunt
reglementate expres condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrîngere, precum şi
alte garanţii procesuale. Astfel chestiunea, privind temeiurile aplicării măsurilor preventive este
indisolubil legată de probabilitatea producerii acelor evenimente a căror excludere constituie
scopul aplicării măsurilor preventive
Esenţa măsurilor preventive este determinată de următoarele particularităţi:

1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanşat;

2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului;
3. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz judecătorului de
instrucţie şi instanţei de judecată; avînd un caracter facultativ;
4. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, avînd un caracter adiacent
faţă de activitatea procesuală principală;
5. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putînd fi revocate în momentul în care
dispar împrejurările care au impus luarea acestora;
 6. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiţii ce trebuie realizate
cumulativ şi existenţa în această privinţă a unui obiect autonom, auxiliar de probaţiune
alături de obiectul principal al probaţiunii

2.2. Analizaţi condiţiile generale şi speciale de aplicare a măsurilor preventive

Luînd în consideraţie faptul că măsurile preventive limitează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, legiuitorul a instituit multiple garanţii procesuale care asigură ca aceste măsuri să nu fie
ilegale. Pornind de la conţinutul art.175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive se aplică
numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea oricărei măsuri preventive este
existenţa probelor că o anumită persoană a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în
calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechizitoriu). Astfel,
după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie indispensabilă la aplicarea măsurilor
preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul săvîrşirii infracţiunii de către bănuit, învinuit sau
inculpat. Condiţia dată însă are un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării măsurii
preventive faţă de bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite luarea cunoştinţei de materialele
dosarului pînă la terminarea urmăririi penale. Această condiţie este confirmată doar de hotărîrea de
începere a urmăririi penale, de actul de atragere în calitate de bănuit sau de ordonanţa de punere sub
învinuire.
A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este existenţa „temeiurilor
rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă de organul de
urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîerşească
alte infracţiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin „temeiuri rezonabile” înţelegem datele obţinute
în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de investigaţie operativă, care presupun survenirea
acelor consecinţe negative ale desfăşurării procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la
aplicarea măsurilor preventive au un caracter prezumativ, iar posibilitatea survenirii consecinţelor
negative trebuie să fie rezonabilă. Date care presupun că învinuitul, bănuitul ar putea să se ascundă pot
fi:
a) lipsa actelor de identitate sau a locului permanent de trai;
b) neprezentarea la citaţiile făcute
c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea biletelor în legătură cu plecarea
în străinătate;
d) înstrăinarea apartamentului (casei) şi altor imobile;
e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă.
Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a) influenţarea martorilor,
părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau ameninţare; b) distrugerea sau alterarea
probelor materiale. Date ce presupun continuarea săvîrşirii acţiunilor infracţionale de către învinuit
(bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de pregătire pentru săvîrşirea unor
infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau martori.
Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi aplicate de către instanţa
de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în lipsa oricăror date care ar presupune eschivarea
inculpatului de la executarea pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică măsura preventivă în funcţie
de gravitatea infracţiunii săvîrşite, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare-de gravitatea pedepsei
stabilite. În afara condiţiilor generale menţionate nai sus, la aplicarea măsurilor prevenive se cere
întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale.

Astfel, potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă
arestării se aplică numai în cazurile săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei unfracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică numai dacă
învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile negative faţă de desfăşurarea procesului (de
exemplu, s-a ascuns; a săvîrşit o altă infracţiune, a ameninţat martorii; a încălcat condiţiile unei măsuri
preventive neprivative de libertate). Prin urmare, la aplicarea arestării preventive, arestării la
domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune o importanţă
deosebită o are încadrarea juridică a faptei imputate. Acest fapt se confirmă prin diferite acte
procedurale: actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de aplicare a măsurii preventive,
ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare. 

Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea chestiunii privind necesitatea

aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală (avîndu-se în vedere procurorul) şi
instanţa de judecată vor lua în consideraţie o serie de criterii complementare prevăzute de alin (3) al
art. 176 din CPP:

1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;

4) ocupaţia lui;

5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;

6) starea lui materială;

7) prezenţa unui loc permanent de trai;

8) alte circumstanţe esenţiale.

Prin urmare, criteriile complementare sunt circumstanţe care determină oportunitatea aplicării sau
neaplicării unei măsuri preventive faţă de cel învinuit (bănuit) sau inculpat. În cazul lipsei temeiurilor
prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se admite aplicarea uneia din măsirile prevenzive, dar
pentru asigurarea prezenţei bănuitului, învinuitului, inculpatului în faţa organelor judiciare se ia
obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le
informa despre schimbarea domiciliului.
Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau
efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, emite o
ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea
de care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu
menţionarea datelor concrete care au deteminat luarea acestei măsuri preventive. În ordonanţa
procurorului sau, duă caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că învinuitului,
inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate. Această dispoziţie a
legii este necesară la aplicarea oricărei măsuri preventive, cu excepţia arestării preventive

2.3. Estimaţi raţionamentul măsurilor neprivative de libertate în contextul CEDO

Având în vedere versiunile contradictorii asupra situaţiei de fapt, Curtea a avut de stabilit
sarcina probei cu privire la presupusa privare de libertate. Instanţa europeană a reamintit că,
atunci când analizează mijloacele de probă, aceasta adoptă standardul „dincolo de orice
bănuială rezonabilă”. Cu toate acestea, nu a fost niciodată scopul Curţii de a folosi acelaşi
mod de abordare ca sistemele jurisdicţionale care folosesc acest standard. Rolul Curţii
nu este acela de a stabili vinovăţia penală sau răspunderea civilă, ci de a hotărî asupra
răspunderii Statelor semnatare, conform Convenţiei. Curteaformulează acele concluzii care
sunt, din punctul său de vedere, susţinute de libera apreciere a tuturor mijloacelor de probă,
inclusiv unele inferenţe care pot fi extrase din situaţia de fapt, precum şi dinsusţinerile
părţilor.Masurile de siguranta au ca scopinlaturarea a unei stari de pericol
si preintampinarea savarsiriifaptelor prevazute de legea penala.Prin luarea masurilor
de siguranta fata de persoanele care au comis fapte prevazutede legea penala se urmareste
atat un scop direct (imediat) cat si un scop indirect (mediat).Finalitatea imediata (directa) a
luarii oricarei masuri de siguranta este inlaturareaunei stari de pericol.Inlaturarea starii de
pericol social presupune preexistenta acesteia, iar masura desiguranta apare, ca un remediu,
un mijloc prin care starea de pericol este inlaturata si inlocuita cu o starede siguranta pentru
ordinea de drept.Daca scopul imediat (direct) priveste prezentul - starea de pericol existenta
lamomentul luarii masurilor de siguranta - scopul mediat (indirect) priveste viitorul, masurile
de sigurantafiind menite a preintampina savarsirea faptelor prevazute de legea penala.
Finalitatea indirecta (mediata) se realizeaza si decurge din realizarea scopului
direct(imediat), inlaturarea starii de pericol presupune inlaturarea sau ingradirea posibilitatii
de repetare acomportamentului ilicit. Preintampinarea savarsirii de fapte prevazute de
legea penala inseamna "a pune un obstacol in calea realitatii din care decurge starea de
pericol si a o impiedica sa conduca sau sacontribuie la savarsirea unor astfel de fapte.

Testul nr.15
Subiectul I: Obiectul infracţiunii

1.1. Caracterizați obiectul material al infracţiunii

Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii juridice
penale. Aceste relaţii iau naștere între membrii societă ţii și stat prin intermediul organelor judiciare
din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în deplină securitate.
Obiectul juridic există în cazul oricărei infracţiuni, indiferent dacă există sau nu expresia materială a
valorii sociale din cadrul obiectului respectiv. Or nu toate infracţiunile au obiectul material; el există
numai în cazul în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează făptuitorul, se proiectează
într-o entitate materială, astfel încât relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin inter mediul
acestei entităţi. În acest fel, obiectul juridic al infrac- ţiunii și obiectul mate rial al infracţiunii se
corelează ca o categorie socială și o categorie corpo rală (materială). Considerăm că în șirul de
fenomene care alcătuiesc noţiunea de obiect material al infracţiunii trebuie incluse numai acele
entităţi care, fiind influențate, produc vătămarea sau ameninţarea obiectului juri dic al infracţiunii. În
caz contrar, noţiunea de “obiect material al infracţiunii” își pierde orice semnificaţie juridică. De
aceea, nu pot fi recunoscute ca obiect mate rial al infracţiunii faptele, procesele etc. Nu toate
entităţile aflate în orbita relaţiei sociale pot avea calitatea de obiect material al infracţiunii. Această
calitate o pot avea entităţile care, spre deose bire de fenomenele ideale, au o natură corporală și
care, fiind influenţate, fac posibilă fixarea influenţării prin percepţia din afară. În acest sens, putem
specifica, de exemplu, că relaţiile sociale cu privire la patri moniu se fac perceptibile simţurilor
noastre prin intermediul unor anumite bunuri, care pot evolua ca obiecte materiale ale infracţiunilor
contra patrimo niu lui. În ce privește atingerea adusă valorii sociale amintite și relaţiilor sociale
corespunză toare, despre obiectul material al infracţiunii se poate vorbi numai în cazul în care obiec
tul apărării penale este vătămat sau amenin- ţat pe calea excluderii din sfera relaţiilor sociale
corespunzătoare a entităţilor materiale ce servesc drept motiv, condiţie sau mărturie de existenţă a
acestor relaţii, fie pe calea unei asemenea schimbări parţiale a acestor entităţi, care duce la dispariţia
sau la modi ficarea considerabilă a relaţiilor sociale respective. În concluzie, putem menţiona că, spre
deosebire de obiectul juridic al infrac ţiunii, obiectul material al infracţiunii constă în entitatea
materială asupra căreia se în dreaptă influenţarea nemijlocită infracţională, prin al cărei inter me diu
se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.

1.2. Analizaţi modalităţile obiectului juridic al infracţiunii

După ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracțiunii distingem: obiect juridic general,
generic și special.
Prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale privitoare la ordinea de
drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea penală împotriva infracţiunilor.
Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate infracţiunile prevăzute de legea penală.
Noţiunea obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii desemnează un grup de valori sociale de
aceeași natură și de relaţii sociale create în jurul acestor valori și datorită lor, vătămate sau lezate de
către un grup de infracţiuni. Așadar, obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat
de tota litatea valorilor sociale din unul și același domeniu și a relaţiilor sociale care s-au creat în jurul
acestor valori și datorita lor. La constituirea unui obiect gene ric (de grup) al infracţiunii legiuitorul a
inclus în conţinutul acestuia o totalitate de valori și relaţii sociale omogene, astfel încât înţelesul lor
să fie clar determinat de elementele esenţiale pe care le cuprind. Obiectul juridic generic (de grup) al
infracţiunii este constituit din valoarea socială fundamen tală în a cărei componenţă este inclusă,
într-o formă specifică, valoa rea socială individuală, care constituie obiectul juridic special (specific) al
in fracţiunii. De asemenea, fac parte din obiectul juridic generic (de grup) al infrac ţiu nii relaţiile
sociale create în jurul și datorită valorii sociale funda men tale respective. Abordând problema
privind însemnătatea obiectului juridic generic al infrac ţiunii, trebuie să remarcăm în primul rând că
el servește drept criteriu de sistematizare a Părţii speciale a legislaţiei penale.
Obiectul juridic generic sau de grup se reflectă în parte în obiectul juridic special al infracţiunii din
grupul respectiv. Iată de ce importanţa valorii sociale fundamentale se răsfrânge asupra tutu ror
infrac ţiunilor și poate determina incidenţa unor instituţii juridico-penale pentru întregul grup. Pot
exista tră să turi comune întregului grup (de exemplu, obiectul material și prejudiciul la in frac ţiunile
contra patrimoniului) sau unui număr mare dintre infracţiunile compo nente. De menționat, de
asemenea, că sistematizarea incriminărilor după obiectul juridic generic al infracţiunii, pe care aceste
incriminări îl prevăd, ser vește la o mai bună cunoaștere a acestor incriminări. Din această
perspectivă gnoseologică, cu noașterea fiecărei incriminări în parte presupune cunoașterea
trăsăturilor întregului grup. La rândul său, categoria de obiect juridic special (specific) al infracţiunii
ser vește la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infrac ţiuni de același
gen. Obiectul juridic special al infracţiunii este valoarea socială con cretă (și, implicit, relaţiile sociale
corespunzătoare) căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special al infracţiunii
este obiectul infracţiunii, așa cum acesta este descris prin norma incriminatoare. Raţiunea
evidenţierii obiectului juridic special al infracţiunii constă în a concretiza la gradul maxim posibil
caracterul și gradul prejudiciabil al unor sau altor acte de conduită, care vatămă sau ameninţă valorile
sociale și relaţiile sociale apărate de legea penală.
După numărul obiectelor infracțiunii: obiect simplu și obiect complex al infracțiunii
Regula o constituie obiectul simplu, sau unic, al infracţiunii, pentru că cele mai multe infracţiuni au ca
obiect o singură valoare socială și relaţiile sociale corespun ză toare acesteia. Există însă și infracţiuni
cu pluralitate de obiecte, așa cum sunt, infracţiunile complexe și infracţiunile cu obiect juridic
multiplu necomplex, la care obiectul apărării penale este complex (sau, respectiv, multiplu), fiind alcă
tuit din două sau mai multe valori sociale, fiecare cu relaţiile sociale aferente. Interesul distinc- ţiei
dintre obiectul complex al infracţiunii și obiectul simplu al infracţiunii este mai limitat ca în cazul altor
categorii ale obiectului infracţiunii. Acest interes este limitat, în genere, la problema calificării bazate
pe teza că, în ciuda pluralităţii de obiecte ale aceleiași infracţiuni, fapta infracţională este unică.
Putem observa că, atunci când prin fapta infracţională sunt lezate deodată două sau mai multe valori
sociale (împreună cu relaţiile sociale corespunză- toare), doar cea mai importantă dintre aceste valori
determină grupul din care face parte infrac ţiunea respectivă. Dintre cele două obiecte de apărare
penală, unul este principal, iar altul – secun dar, acesta din urmă fiind numit în doctrina penală și
adiacent. Așadar, în con for mitate cu un criteriu subsidiar de așezare pe categorii a obiectelor
infracţiunii – criteriul legăturii cu obiectul juridic generic al infrac ţiunii –, acestea se împart în obiect
juridic principal al infracţiunii și obiect juridic secundar (adiacent) al infracţiunii. Obiectul juridic
principal al infrac ţiunii îl formează relaţiile sociale referitoare la o anumită valoare socială indi
viduală, care sunt întotdeauna vătămate, efectiv sau potenţial, prin săvârșirea unei anumite
infracţiuni, pentru care fapt sunt puse în mod special de legiuitor sub protecţia legii penale, prin
incriminarea infracţiunii respective Potrivit opiniei lui Constantin Bulai, “prin obiect juridic secundar
sau adiacent se înţelege valoarea socială și relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva
cărora se îndreaptă și care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul
unei infracţiuni complexe.

1.3. Acțiunile lui Coropcean se încadrează în infracțiunea prevăzută la art.322 CP RM.

Obiectul juridic generic al infracțiunii date îl formează relațiile sociale cu privire la justiție.
Iar obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale cu privire la transmiterea în condiții de
legalitate a obiectelor către persoanele deținute în penitenciare.
Obiectul dreptului penal îl constiutie o categorie aparte de relaţii sociale numite relaţii
juridice penale. Aceste relaţii iau naştere între membrii societăţii şi stat prin intermediul
organelor juridice din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor
în deplină securitate.Obiectul infracţiunii constituie acele relații sociale și interese la care
atentează fapta infracțională și care sunt ocrotite de legea penală.

Subiectul II: Măsurile preventive alternative arestării preventive

2.1. Relataţi despre regimul juridic al liberării provizorii sub control judiciar
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în
privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una sau mai multe din
următoarele obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decît în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anumita stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte
ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu alte persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii. Instituirea altor restricţii decît cele prevăzute de lege nu se admite.
Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de instrucţie sau,
după caz, de instanţa de judecată în funcţie de următoarele condiţii ce se referă la:
a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvîrşite;
b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui
comportament după declanşarea procesului penal.  Astfel, alin. (1) al art. 191 din CPP
prevede că liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în cazul
infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care legea prevede
o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare. Aici se are în vedere limita maximă fixată la
închisoare respectivă şi fără a ţine seama de circumstanţele din Partea generală sau specială a
Codului Penal care pot influenţa deseori substanţial limitele pedepsei. Această condiţie este
confirmată prin actele emise de organele de urmărire penală sau de procuror, care stabilesc
încadrarea juridică a faptei săvîrşite (actul de începere a urmăririi penale, procesul verbal de
reţinere, ordonanţa de punere sub învinuire, rechuizitoriul). Aici judecătorul de instrucţie nu
apreciază dacă încadrarea juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu
examinează probele ce stau la baza acestor hotărîri făcute, de regulă, de către procuror, dar
verifică numai faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal. Instanţa de
judecată,cu ocazia examinării cauzei în fond, poate da oapreciere nouă a probelor privind
încadrarea juridică în sensul atenuării situaţiei inculpatului, soluţionînd cererea de liberare
provizorie sub control judiciar.
Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă
bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse
pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el vă
săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele
de probă sau să fugă.
Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte date privind
existenţa acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi cu referire la posibilitatea
survenirii consecinţelor negative menţionate.
Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind
aplicarea liberării provizorii sub control judiciar se trimite organului de poliţie în a cărui rază
teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul, organ care efectuează controlul asupra
respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată. În caz de încălcare a
acestor obligaţii, organul de poliţie va informa procurorul, care la rîndul său va face demers
judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind revocarea liberării
provizorii şi emiterea unui nou mandat de arestare.

2.2. Determinaţi particularităţile revocării liberării provizorii sub control judiciar

Revocarea poate fi dispusă cînd există date că ar ptea să săvîrşească unele acţiuni prevăzute
de alin. (1) al art. 176 din CPP, precum şi în scopul executării sentinţei de condamnare la
pedeapsa cu închisoarea. Potrivit art.(2) al art. 193 din CPP, liberarea provizorie poate fi
revocată dacă:
    1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de
liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
    2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o
nouă infracţiune cu intenţie.În cazul revocării liberări provizorii, persoana este supusă
arestării preventive.

Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în faza urmăririi penale la
demersul procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în faza judeării de către instanţă şi
din oficiu, prin încheiere, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii-
prin această hotărîre. În cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală
judecătorul de instrucţie, pe lîngă încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată
de 30 de zile, iar instanţa dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin
sentinţă.

2.3. Apreciaţi importanţa dreptului la liberare provizorie prin prisma art.5 CEDO
Avind în vedere dispoziiile art.5 paragraf 3 din CEDO arăta că orice persoană arestată are
dreptul la libera rea   sa   cu   respe ctarea u nor   gara niții   ș i obligații
Pînă ca procurorul să adopte hotărîrea de suspendare condiţionată, acesta se
convinge că urmărirea penală este completă, a fost desfăşurată legal. În caz că depistează
încălcări, restituie cauza OUP pentrua înlătura lacunele. Procurorul suspendă condiţionat
urmărirea penală prin ordonanţă, care se
confirmăd e   p r o c u r o r u l   i e r a r h i c   s u p e r i o r   p r i n   r e z o l u ţ i e   ( o   c o n f i r m ă   d a c ă   c
o n s i d e r ă   c ă   e s t e   l e g a l ă ) .   D u p ă confirmare, ordonanţa se aduce imediat la
cunoştinţa învinuitului, de către procurorul care a emis-o.Învinuitului i se explică de
procuror conţinutul ordonanţei şi îl preîntîmpină, că dacă nu va
respectacondiţiile, cauza penală va expediată în judecată. Învinuitul semnează
ordonanţa, de asemenea osemnează şi apărătorul, reprezentantul învinuitului dacă
acesta este minor. Procurorul anunţă partea vătămată despre emiterea acestei ordonanţe,
partea civilă şi reprezentanţii lor legali. Totodată le explicăcă aceştea au dreptul de a primi
copia acestei ordonanţe şi de a o contesta. Suspendarea condiţionată areun termen de 1 an.
Dacă pînă la expirarea la 1 an a încălcat obligaţiile stabilite în privinţa lui, sau a mai
comis o infracţiune, procurorul soluţionează chestiunea de conexare a dosarelor penale şi
trimite cauzeleîn judecată (poate şi să nu se conexeze, să fie expediate în judecată
separat). Dacă însă învinuitul
în perioada de 1 an a respectat toate condiţiile, atunci procurorul înaintează un demers judecăt
orului dei n s t r u c ţ i e   c u   p r o p u n e r e a   d e   a   l i b e r a   d e   r ă s p u n d e r e a   p e n a l ă   p e r s o a
n a .   J u d e c ă t o r u l   n u m e ş t e   d a t a examinării şi ia una din următoarele soluţii: 1)
acceptă demersul, liberează persoana de răspundere  penală şi încetează
procesul sau 2) respinge demersul. În cazul respingerii, procurorul trimite cauza în judecată cu
rechizitoriu.

Testul nr.16
Subiectul I: Violarea de domiciliu

1.1. Identificați condițiile în a căror prezență interesul material poate apare ca motiv al
infracțiunii de violare de domiciliu
Latura obiectivă a infr. cuprinde următoarele modalități:
- rămânerea ilegală în domiciliu, fără consimţământul victimei
O opinie mai desfăşurată aparţine lui A.Borodac: rămânerea ilegală în domiciliu, fără consimţământul
victimei, presupune că făptuitorul a fost lăsat să pătrundă şi să rămână în locuinţă în mod
condiţionat, iar ultimul rămâne în locuinţă în alte condiţii decât cele acceptate de proprietar. Ca şi în
cazul pătrunderii în domiciliu, sunt în drept să rămână într-un domiciliu persoanele care îl folosesc
efectiv fie singure, fie împreună cu alte persoane, în temeiul relaţiilor de familie ori al înţelegerii
intervenite între ele sau în temeiul consimţământului dat spre a locui împreună cu alte persoane. În
afară de aceste persoane, au dreptul să rămână în domiciliul unei persoane, chiar fără
consimţământul acesteia, reprezentanţii autorităţilor publice în cazurile şi cu respectarea formelor
procedurale strict şi limitativ prevăzute de lege. Orice alte drepturi sau interese invocate de ei nu le
conferă dreptul de a rămâne în domiciliul altei persoane. În consecinţă, se poate susţine că, în sensul
art.179 CP RM, rămânerea ilegală în domiciliu, fără consim- ţământul victimei, presupune că
pătrunderea a fost realizată legal, însă rămânerea în continuare în domiciliul victimei este indezirabilă
pentru aceasta, dobândind astfel caracter ilegal.
- perchezițiile și cercetările ilegale;
- Refuz de a părăsi domiciliul, la cererea victimei (art.179 CP RM- Într-o manieră mai nuanţată se
exprimă V.Stati: în cazul refuzului părăsirii domiciliului la cererea victimei, este necesară stabilirea
următoarelor condiţii: a) prezenţa făptuitorului în spaţiul destinat domiciliului (situaţia-premisă); b)
pătrunderea anterioară în domiciliu să aibă caracter ilegal sau legal; c) să existe o cerere categorică şi
expresă a victimei, adresată făptuitorului, de a părăsi domiciliul; d) să nu fie prezente excepţiile
prevăzute la alin.(2) art.29 din Constituţie [4].
n concluzie, se poate susţine că modalitatea analizată a infracţiunii de violare de domiciliu presupune
că intrarea în acesta s-a făcut în mod legal sau ilegal, de o persoană, însă aceasta refuză, fie direct
(ostentativ), fie indirect (ascunzându-se în casă), să părăsească domiciliul victimei. Sunt îndreptăţiţi să
ceară făptuitorului părăsirea domiciliului acele persoane care au dreptul de a folosi acel domiciliu.
Inviolabilitatea domiciliului se încalcă nu prin răspunsul negativ al făptuitorului (care poate fi şi unul
de complezenţă), dar prin omisiunea efectivă a făptuitorului de a părăsi locul în care este indezirabilă
prezenţa lui.
În vederea determinării dacă infracțiunea de violare de domiciului poate face concurs cu infracțiunea
de furt comisă prin pătrundere ,S.Brînză menționează: sustragerea săvârşită prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă aduce atingere şi relaţiilor sociale cu privire la
inviolabilitatea încăperii, a altui loc pentru depozitare sau a locuinţei (a nu se confunda cu
inviolabilitatea domiciliului, care este o noţiune tangentă, iar uneori o noţiune mai îngustă). O altă
problemă, pe care o ridică tangenţa violării de domiciliu cu alte infracţiuni, transpare din următoarea
explicaţie din pct.29 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, nr.23 din 28.06.2004:
soluţionând problema prezenţei în acţiunile făptuitorului a circumstanţei agravante „prin pătrundere
în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă”, este necesar a stabili scopul cu care această
persoană a ajuns în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă şi când anume i-a apărut
intenţia de a comite sustragerea. Dacă făptuitorul mai întâi s-a aflat în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă, fără a avea intenţia de a săvârşi sustragerea, după care a sustras bunurile
altei persoane, în acţiunile lui va lipsi circumstanţa agravantă examinată. Din această explicaţie ar
rezulta concluzia că, dacă făptuitorul intră în domiciliu fără a avea intenţia de a săvârşi sustragerea,
după care sustrage bunurile victimei, acesta urmează a fi tras la răspundere numai pentru sustragere,
în lipsa circumstanţei agravante „prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în
locuinţă.” Suntem de acord că, în acest caz, lipseşte respectiva circumstanţă agravantă. În acelaşi
timp, considerăm incompletă explicaţia analizată: ea se referă doar la ipoteza pătrunderii legale în
domiciliul străin (de exemplu, la invitaţia victimei), însă scapă din vedere ipoteza pătrunderii ilegale în
domiciliul străin (de exemplu, atunci când făptuitorul intenţionează iniţial doar să-şi satisfacă
curiozitatea, iar, după ce pătrunde în domiciliul străin, îi apare şi intenţia de a comite sustragerea).
Aducem în prim-plan punctul de vedere al lui V.Stati cu privire la aspectul analizat: violarea de
domiciliu poate avea la bază un interes material numai atunci când subiectul săvârşeşte această
infracţiune la comandă, în vederea primirii unei remuneraţii materiale. În alte cazuri, este de
neconceput ca interesul material să fie motivul care îl ghidează pe făptuitor la săvârşirea acestei
infracţiuni. De aceea, dacă motivul constă în interes material (cu excepţia cazului de obţinere a
remuneraţiei materiale), presupunând că făptuitorul intenţionează să-şi atribuie ilegal toate sau
unele prerogative ale proprietarului bunului imobil aferent unui domiciliu, aplicabil va fi nu art.179
CP RM, ci art.193 „Tulburarea de posesie” din Codul penal. Rezultă că nu în toate cazurile
infracţiunea de violare de domiciliu formează concurs cu infracţiunea de tulburare de posesie. Dacă
făptuitorul este interesat nu de a beneficia de calităţile utile ale imobilului, dar de intruziunea în
spaţiul în care victima îşi desfăşoară viaţa personală, de exemplu, pentru a-şi satisface curiozitatea,
nu avem nici un temei să aplicăm răspundere şi pentru tulburarea de posesie. În acest caz, aplicabilă
va fi numai norma cu privire la violarea de domiciliu.

1.2. Stabiliți deosebirile dintre infracţiunea de violare de domiciliu şi furtul săvârşit prin pătrundere
în locuinţă
- Violarea de domiciliu atentează asupra relaţiilor sociale privitoare la realizarea dreptului la
inviolabilitatea domiciliului, iar la furt Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale
a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale,
în cazul furtului săvîrşit prin pătrunderea în locuinţă sunt vătămate în mod adiacent relaţiile
sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului;
- Violarea de domiciliu face parte din capitolul INFRACŢIUNI CONTRA
DREPTURILOR POLITICE, DE MUNCĂ ŞI ALTOR DREPTURI CONSTITUŢIONALE
ALE CETĂŢENILOR, iar furtul face parte din capitolul: Infracţiuni contra patrimoniului.-
Latura obiectivă a violării de domiciliul se realizează prin următoarele modalităţi:
a)prin pătrundere ilegală; b)prin rămânere ilegală în domiciliul sau reşedinţa persoanei; c)
refuzul de a părăsi domiciliul la cererea victimei; d) perchezițiile sau cercetările ilegale.
Latura obiectivă a furtului se realizează prin sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.-
furtul se consideră consumat dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală
de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa, violarea de domiciliu se consideră realizată din
momentul pătrunderii sau rămânerii ilegale în domiciliu sau în reşedinţă.- Latura subiectivă a
furtului se caracterizează prin intenţie directă şi scop de profit (acaparator, de a obţine
avantaje materiale), Latura subiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu se manifestă prin
intenţie directă. Făptuitorul este conştient de caracterul ilegal al pătrunderii sau rămânerii,fără
consimţământul stăpânului, în domiciliul sau în reşedinţa acestuia, încălcându-i
astfel libertatea.- Subiect al infracţiunii de violare de domiciliu, este orice persoană fizică
responsabilă, care aîmplinit vârsta de 16 ani, Subiect al furtului este persoana fizică
responsabilă, care a atins vârsta de 14ani.- La violarea de domiciliu este prevăzută agravanta
cu folosirea situaţiei de serviciu; Obiectul imaterial al infracțiunii de violare de domiciliu îl
formează domiciliu, dar nu sub aspectul de imobil, ci fiind privit ca loc unde persoana își
desfășoară viața personală.Iar în cazul violării de domiciliu cu aplicarea violenței , prev la
alin.(2) art.179 CP RM apare obiectul material reprezentat de corpul victimei. Iar obiectul
material al furtului îl formează bunurile care au o existență materială, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materială și cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru
făptuitor.

1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale eliminări din
dispoziţia de la alin.(1) art.179 CP RM a cuvintelor „sau în reşedinţa”.
Trebuie de menţionat că noţiunea de domiciliu, definită în art.6 al Codului de procedură
penală al Republicii Moldova, are acelaşi înţeles ca şi noţiunea „domi-ciliu sau reşedinţă”
din art.179 CP RM. Reşedinţa, spre deosebire de domiciliu, are un caracter temporar. În rest,
sub aspectul destinaţiei funcţionale, reşedinţa nu se deosebeşte de domiciliu; În context,
trebuie de menţionat că camerele internatelor sau căminelor pentru elevi sau studenţi sunt
considerate domiciliu în sensul legii penale datorită faptului că persoanele respec-tive sunt
cazate acolo pe baza consimţământului lor şi au dreptul la locuire netulburată, putând să
permită ori să interzică accesul altor persoane. În schimb, nu poate fi considerat domiciliu
locul unde o persoană este cazată împotriva voinţei sale şi în care accesul altora nu depinde de
consimţământul celor deja cazaţi.
Conform art.30 din Codul civil al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 06.06.2002 [23], „domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi
are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atâta
timp cât nu şi-a stabilit un altul. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa
temporară sau secundară. Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se
consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată
că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului
domiciliu. În conformitate cu art.6 din Codul de procedură penală, prin „domiciliu” se
înţelege locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei
sau mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă
sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o
parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun); de
asemenea, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Analizând această dispoziţie legală, V.Stati menţionează: „Noţiunea de domiciliu, definită
în art.6 al Codului de procedură penală, are acelaşi înţeles ca noţiunea „domiciliu sau
reşedinţă” din art.179 CP RM. Reşedinţa, spre deosebire de domiciliu, are un caracter
temporar. În rest, sub aspectul destinaţiei funcţionale, reşedinţa nu se deosebeşte de domiciliu.
Este consemnabil că, în varianta rusă a Codului penal al Republicii Moldova, în art.179,
sintagma „domiciliu sau reşedinţă” se traduce ca «место жительства», fără vreo specificare
privind caracterul – permanent sau provizoriu – al locuirii. Astfel,autorul Radu Ștefănuț
propune ca în dispoziţia de la alin.(1) art.179 CP RM cuvintele „sau în reşedinţa” să fie
eliminate. Faptul că reşedinţa nu este decât un exemplu de domiciliu este confirmat de
următoarea concluzie dintr-o speţă din practica judiciară română privitoare la înţelesul
noţiunii de locuinţă din art.192 CP Rom din 1968: „Prin „locuinţă” se înţelege locul ales liber
de o persoană în scopul desfăşurării vieţii personale, private, fără vreun amestec abuziv şi
nedorit din partea alteia. Caracterul de locuinţă al unui spaţiu de locuit nu este dat de faptul
locuirii sale efective, ci de faptul folosirii sale în acest scop. Destinaţia arătată este esenţială
pentru că nelocuirea efectivă este lipsită de relevanţă şi nu echivalează cu lipsa de folosinţă în
sensul legii, din moment ce persoana îndreptăţită exercită asupra imobilului acţiuni specifice
acestui drept şi, în raport de aceste acţiuni, se desprinde cu claritate concluzia că persoana
atribuie caracter de locuinţă imobi-lului în discuţie. Ar fi absurd să apreciem că, în lipsa
persoanei de la domiciliu pe o perioadă mai mare de timp, de exemplu pe timpul concediului
de odihnă sau al internării într-o unitate medi-cală, dispare caracterul de locuinţă şi că orice
persoană poate pătrunde liber în imobilul respectiv. Aceeaşi concluzie derivă dintr-o altă
speţă din practica judiciară română: „În sensul legii penale, pătrunderea, fără drept, în orice
mod, într-o locuinţă, încăpere sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte – fără relevanţă dacă locuinţa este permanentă sau temporară,
dacă este vorba de o construcţie cu altă destinaţie, dacă este totuşi folosită drept locuinţă –
sau refuzul de a le părăsi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de
domiciliu.

Subiectul II: Arestarea preventivă

2.1. Relataţi despre procedura arestării bănuitului şi învinuitului
Arestarea preventivă – constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de
arest înlocurile şi condiţiile prevăzute de lege. Arestarea preventivă este o măsură
procesuală privativă delibertate aplicată bănuitului, învinuitului, inculpatului în faza
urmăririi penale pentru o anumită duratăsau inculpatului în faza judecării cauzei de către
judecătorul de instrucţie, sau, după caz, de instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea
prevăzută de legea procesual-penală.Temeiurile arestării preventive sunt:1)- existenţa
temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea săse ascundă
de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în
procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate şi de către in
stanţă pentruasigurarea executării sentinţei;2) existenţa unei bănuieli rezonabile privind
săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul cînd exist
ă bănuialarezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
privativă ce libertatemai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel
puţin una din acţiunile din punctul1.De asemenea, legislaţia mai prevede anumite
circumstanţe cînd arestarea preventivă este posibilăşi anume, cînd bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul RM; bănuitul,învinuitul, inculpatul nu este
identificat; dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Paladi vs. Moldova

În drept, Reclamantul s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 3 al
Convenţiei. Articolul 3 prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante.” De asemenea, reclamantul a considerat că detenţia sa a fost
contrară articolului 5 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia este următoarea: „1. Orice persoană
are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... (c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii
sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;” Reclamantul s-a plâns, în temeiul
articolului 5 § 3 al Convenţiei, că detenţia sa preventivă nu s-a bazat pe motive „relevante şi
suficiente”. De asemenea, el s-a plâns de decizia de a suspenda examinarea cauzei sale până la
recuperarea sa. Partea relevantă a articolului 5 § 3 prevede următoarele: „3. Orice persoană arestată
sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. De asemenea,
reclamantul a susţinut că durata de timp în care a fost examinată cererea sa habeas corpus, refuzul
de a examina recursul său împotriva respingerii acelei cereri şi respingerea acelei cereri în baza unor
noi circumstanţe au constituit fiecare o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenţiei, care prevede
următoarele: „4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală. In fine, reclamantul s-a
plâns de întârzierea de a se conforma măsurilor provizorii indicate de Curte. El a considerat că acest
lucru a constituit o violare a articolului 34 al Convenţiei, care prevede următoarele: „Curtea poate fi
sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de
orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părţi
Contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale. Înaltele Părţi
Contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
Curtea notează că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Câţiva medici au recomandat
tratamentul lui în staţionar, sub supraveghere medicală, unii dintre ei considerând că erau necesare
operaţii care puteau fi efectuate numai în unităţi medicale specializate în cardiologie, neurologie sau
endocrinologie (a se vedea paragrafele 17-20 de mai sus). Prin urmare, este clar că reclamantul avea
nevoie de supraveghere medicală constantă, în absenţa căreia el îşi expunea sănătatea unor riscuri
majore. Mai mult, reclamantul, soţia şi avocatul lui s-au plâns mai multor autorităţi de insuficienţa
tratamentului medical, însă au putut obţine doar vizite sporadice ale medicilor şi asistenţă medicală
urgentă în cazuri de urgenţă. Omisiunea de a transfera reclamantul la o clinică neurologică într-o
perioadă rezonabilă de timp şi întârzierea începerii tratamentului recomandat, care a rezultat din
acest fapt, l-au expus în mod nenecesar pe reclamant unui risc pentru sănătatea sa şi ar fi trebuit să
aibă ca rezultat stres şi nelinişte. Curtea constată, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, că
detenţia reclamantului, după transmiterea dosarului pentru examinare în instanţa de judecată după
22 octombrie 2004, când termenul de detenţie autorizat prin ultima încheiere judecătorească a
expirat, nu s-a bazat pe nicio prevedere legală. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al
Convenţiei în perioada de după 22 octombrie 2004. Curtea consideră că omisiunea autorităţilor
naţionale de a se conforma urgent cu măsura provizorie indicată de Curte a expus în sine unui risc
capacitatea reclamantului de a menţine cererea lui la Curte şi, astfel, a fost contrară exigenţelor
articolului 34 al Convenţiei. În lumina riscului foarte serios la care a fost expus reclamantul ca rezultat
al întârzierii de a se conforma cu măsura provizorie, în pofida termenului relativ scurt al acestei
întârzieri, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei în această cauză.

2.3. Modelaţi o situaţie în demersul procurorului care ar justifica arestarea preventivă a

învinuitului minor
Demersul procurorului privind aplicarea măsurii arestării preventive se examinează fără
întîrzierede către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului,
apărătorului,învinuitului, cu excepţia cazului, în care învinuitul se eschivează de a participa la
judecată, la loculefectuării urmăririi penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi cu cu
participarea reprezentantuluilegal al învinuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul
asigură participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi
reprezentantul legal al învinuitului. Dacă apărătorulînştiinţat nu se prezintă, atunci judecătorul
de instrucţie asigură învinuitul cu un apărător din oficiu.La examinarea şedinţei, judecătroul
de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi procurorul argumentează demersul,
după ce sunt audiate alte persoane prezente la şedinţă. Dupăexaminarea demersului,
judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată - privind aplicarea saurespingerea
demersului. La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de instrucţie
sau instanţa de judecată este în drept să dispună arestare la domiciliuu, liberare provizorie sub
control judiciar sauliberare provizorie pe cauţiune.În cazul admiterii demersului procurorului
privind arestarea preventivă, în baza încheierii, judecătorul eliberează un mandat de arestare
care se înmînează procurorului şi învinuitului şi care seexecută imediat. Încheierea privind
arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

Testul nr.17
Subiectul I: Acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor
1.1.Relatați despre limitele temporale ce caracterizează calitatea specială a subiectului infracțiunii
prevăzute la art.286 CP RM
Subiectul infracțiunii prevăzute la art.286 CP RM este persoana fizică responsabilă care la
momentul comiterii faptei a atins vîrsta de 14 ani. În plus, subiectul trebuie să aibă calitatea
specială de persoană care își execută pedeapsa cu închisoare. Momentul în care o persoană își
pierde calitatea specială de persoană care îți execută pedeapsa cu închisoare este , după caz,
momentul: 1) expirării termenului de pedespsă stabilit; 2) punerii în executare a temeiului
eliberării persoanei condamnate din penitenciar(de regulă) sau, mai tîrziu cînd după verificare,
se confirmă autenticitatea actelor prezentate spre executare a temeiului eliberării sau a
autenticității actului procesual care constituie temeiul în cauză.

1.2. Stabiliți deosebirile dintre infracțiunile prevăzute la art.283 și 286 CP RM

Diferenţa dintre respectivele infracţiuni constă în aceea că sunt create asocieri
infracţionale, care se deosebesc între ele, aşa ca: banda; formaţiunea paramilitară ilegală;
organizaţia (asociaţia) criminală; organizaţia care atentează la persoană şi drepturile acesteia;
asociaţia extremistă etc.". Într-adevăr, doar din motivul că legiuitorul a denumit în mod diferit
asemenea asocieri infracţionale, putem deduce că noţiunile care le desemnează au o
încărcătură semantică diferită.
Astfel, referindu-se la bandă, M.V. Gevorkean afirmă că aceasta este o specie a grupului
criminal organizat, căruia îi sunt caracteristice toate trăsăturile grupului criminal organizat şi
care, în plus, are următoarele trăsături specifice:
- planificarea activităţii infracţionale;
- repartizarea rolurilor între participanţi în procesul săvârşirii infracţiunii;
- stabilitatea componenţei grupului şi caracterul concordant al activităţii participanţilor;
- consecvenţa formelor şi metodelor activităţii infracţionale;
- durata relativ îndelungată a existenţei grupului şi numărul relativ mare al infracţiunilor
săvârşite;
- înarmarea grupului;
- urmărirea de către participanţi a scopului de atacare.
Alte deosebiri, pe care le consemnăm în procesul de comparare a infracţiunii de
banditism şi a infracţiunii prevăzute la art.286 C.pen. RM, sunt:
1) acţiunea prejudiciabilă în cazul banditismului cunoaşte trei modalităţi normative
alternative, faţă de cele patru consemnate în cazul acţiunilor care dezorganizează activitatea
penitenciarelor;
2) lipsa calităţii speciale a victimei şi a subiectului infracţiunii, în ipoteza banditismului;
3) scopul special de atacare a persoanelor juridice sau fizice, urmărit în cazul
banditismului, diferă de scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării sau al
atacării administraţiei, care poate fi urmărit în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.286 C.pen.
RM.
Din perspectiva celor menţionate, să încercăm să răspundem la întrebarea: care trebuie să fie
calificarea în cazul organizării de către cei, care îşi execută pedeapsa cu închisoarea, a unor
bande (armate) în scopul atacării reprezentanţilor administraţiei instituţiei penitenciare? Este
greu a stabili, care din cele două norme - art.283 sau art.286 C.pen. RM - este norma generală
şi, respectiv, norma specială? în situaţia descrisă, fiecare din ele prevede anumite cazuri
particulare ale faptelor pe care le incriminează. De aceea, apelând la principiul "in dubio pro
reo", vom sprijini totuşi soluţia calificării conform art.286 C.pen. RM.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.286 CP RM prin Legea nr.277 din 18.12.2008
 Prin Legea nr.277 din 18.12.2008, în dispoziţia art.286 CP RM, după cuvîntul „atacuri” s-a
introdus cuvîntul „violente”; În sancţiune, cuvintele „de la 8 la 25 de ani” se înlocuiesc cu
cuvintele „de la 3 la 10 ani”. Astfel, se observă în primul rînd o micșorare a pedepsei pentru
comiterea infracțiunii respective.

Subiectul II: Punerea sub învinuire

2.1. Relataţi despre importanţa punerii sub învinuire
 Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei,
procurorul consideră că probele acumulate sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă
de punere sub învinuire a persoanei. Considerăm că nu trebuie confundat momentul când
începe să fie exercitată funcţia învinuirii cu momentul punerii sub învinuire (art.281 CPP al
RM). Argumentăm aceasta prin faptul că odată ce a fost pornită urmărirea penală, organul
competent trebuie să depună toate eforturile pentru a colecta probele necesare cu privire la
existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi pentru a stabili răspunderea acestuia
(art.252 CPP al R.M.). Toate probele colectate în condiţiile legii şi care vor demonstra
vinovăţia făptuitorului vor fi puse ca bază la înaintarea învinuirii. Aşadar, activitatea
desfăşurată de organul de urmărire penală până la punerea persoanei sub învinuire nu este 
altceva decât exercitarea funcţiei acuzării. Suntem de acord cu opinia autorului F.N. Fatculin
care stabileşte că învinuirea primară se stabileşte nu în rezoluţia sau procesul-verbal de
începere a urmăririi penale ci în ordonanţa de punere sub învinuire conform art.281 CPP al
R.M. Scopul rezoluţiei sau procesului-verbal de începere a urmăririi penale este de a iniţia
acţiunile procesuale ce vor verifica informaţiile despre existenţa infracţiunii şi dacă acestea se
vor adeveri, făptuitorului i se va formula şi înainta învinuirea. În caz contrar va avea loc
încetarea urmăririi penale Indiferent de tipul acuzării (fie ea publică, privată sau privat-
publică) organele oficiale care reprezintă partea acuzării întotdeauna vor apăra interesele
persoanelor prejudiciate prin comiterea infracţiunii. Aşadar, la etapa urmăririi penale partea
vătămată şi victima îşi vor realiza interesele şi drepturile atât prin mijloace proprii statutului
lor, cît şi prin intermediul procurorului şi organului de urmărire penală. Chiar dacă se
consideră că organele de urmărire penală şi procurorul activează de aceeaşi „baricadă” cu
victima şi partea vătămată, legea permite ultimelor să atace în modul corespunzător acţiunile
ilegale ale organului de urmărire penală şi procurorului.
2.2. Determinaţi particularităţile ordonanţei de punere sub învinuire în raport cu rechizitoriul
Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a
fost întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub
învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea
învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi
consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea
juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul
pregătirii sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective sub
învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei
articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. În cazul în
care învinuitul este tras la răspundere pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni care urmează a
fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul
penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau
literele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.
Ordonanta de punere sub invinuire nu este sucesibila de afi atacata la judecatorul de
instructie in mod special pentru motivul neintemeiat sau ilegal,datorita faptului ca ulterior
materialele cauzei vor fi inaintate instantei de judecata cu rechizitoriul.Ordonanța poate fi
modificata de procurorul irarhic superior. Ordonanta de punere sub invinuire este actul prin
care se considera invinuirea stabilita față de o persona.Rechizitoriul este actul procedural prin
care se sesizeaza instanta de judecata care detemina limitele judecarii cauzei. Rechizitoriul
constituie o totalitate a tuturor materialelor urmarirei penale privind toate faptele si
episoadele savirsite de catre toti invinuitii cercetati intro cauza penala cu dispozitia de
trimitere in judecata in raport cu ordonanta de punere sub invinuire care constata savirsirea
unei infr . de o pesoana care este invinuita.  Rechizitoriul se compune din două părţi:
expunerea şi dispozitivul. Expunerea cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa
căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă fapta şi vinovăţia
învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării acestor
argumente, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi
temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art.53 din Codul penal
dacă constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana
învinuitului şi formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor
lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească competentă.
Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, indicîndu-se locul şi data întocmirii
lui. La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile
preventive aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare,
acţiunea civilă, măsurile de ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare.

2.3. Estimaţi instituţia punerii sub învinuire în raport cu instituţia „acuzării în materie penală”
prevăzută de jurisprudenţa CtEDO
Hotărîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală saude
încetare a urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească definitivă, împiedică
reluareaurmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai
aspre pentruaceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori
recent descoperitesau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat
hotărîrea pronunţată.Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod
echitabil si public de catre untribunal independent si impartial care va hotari fie asupra
drepturilor si obligatiilor sale, fie asupratemeiniciei oricarei acuzari in materie penala
indreptata impotriva sa.Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are
dreptul sa fie presupusanevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul
unui proces public in care i-aufost asigurate toate garantiile necesare apararii sale. Nimeni nu
va fi condamnat pentru actiuni sauomisiuni care nui constituiau, in momentul cind au fost
comise, un act cu caracter penal conformdreptului international sau national. De asemenea, nu
se va aplica nici o pedeapsa mai grea decit aceeacare era aplicabila in momentul cind a fost
savirsit actul cu caracter penal.Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa
personala, in familia sa, in domiciliul luisau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei
si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri.Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege
resedinta in interiorulgranitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara,
inclusiv a sa, si de reveni in tara sa.In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta
azil si de a beneficia de azil in alte tari.Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce
rezulta in mod real dintr-o crima de dreptcomun sau din actiuni contrare scopurilor
si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Testul nr.18
Subiectul I: Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a
mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de
transport
1.1. Reproduceți exemple de alte substanțe cu efecte similare în sensul alin.(1) art.134 12 CP RM
Sintagma ”alte substanțe cu efecte similare” din alin.(1) art.264 1CP RM se referă la alte substanțe
decît alcoolul , decît substanțele narcotice și substanțele psihotrope. Astfel, aceste substanțe sunt:
1) analoagele substanțelor narcotice sau psihotrope. În conformitate cu alin.(2) art.134 1 CP RM, prin
”analog al substanței narcotice sau psihotrope” se înțelege substanța care , conform componenței
sale și efectului pe care îl produce , se asimilează cu substanța narcotică sau psihotropă.
2)drogurile (altele decît substanțele narcotice și psihotrope). În conformitate cu art.1 al Legii cu
privire la circulația substațelor narcotice și psihotrope și a precursorilor din 06.05.99, drogurile (altele
decît substanțele narcotice și psihotrope)sunt alte substanțe, preparate medicinale sau inhalanți
chimici cu efect narcotic sau psihotrop.
3) substanțele toxice;
4) substanțele cu efecte puternice.
Făcînd referință la ultimele două categorii de substanțe , se impune precizarea că ele trebuie să
poată provoca starea de ebrietate.Pentru că relevant este nu care anume substanțe a consumant
făptuitorul sau i-au fost administrate, ci relevant este ca substanțele respective i-au provocat starea
de ebrietate.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că, în contextul infracțiunilor prevăzute la art.264 CP
RM, făptuitorul manifestă intenție în raport cu fapta de încălcare a regulilor de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport
Este posibil concursul dintre infracțiunile specificate la alin.(2), (4) sau (6) art.264 CP RM și
infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.2641 CP RM. Aceasta cu condiția ca săvîrșirea oricăreia
dintre infracțiunile specificate la alin.(2), (4) și (6) art.264 CP RM presupune nu pur și simplu
stare de ebrietate alcoolică cu grad avansat sau stare de ebrietate produsă de substanțe
narcotice, psihotrope și/sau alte substanțe cu efecte similare. În această ipoteză, o condiție la
fel de importantă este ca urmările prejudiciabile nominalizate în art.264 CP RM să nu se afle
în legătură cauzală cu fapta de conducere a mijlocului de transport de către o persoană care se
află în stare de ebrietate alcoolică cu grad avansat sau în stare de ebrietate produsă de
substanțe narcotice, psihotrope și/ sau de alte substanțe cu efecte similare. Această condiție
este obligatorie pentru neadmiterea aplicării de două ori a răspunderii pentru aceeași încălcare
a regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a mijloacelor de transport, concretizată
în conducerea mijlocului de transport de către o persoană care se află în stare de ebrietate
alcoolică cu grad avansat sau în stare de ebrietate produsă de substanțe narcotice , psihotrope
și/ sau de alte substanțe cu efecte similare.

1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale modificări a art.264
CP RM, modificare ce ar presupune substituirea cuvintelor „mijlocul de transport” printr-un alt
termen / printr-o altă sintagmă, pe care îl / o recomandați
Noţiunea de mijloc de transport, utilizată în dispoziţia art.1921 C.pen. RM, are exact acelaşi
înţeles ca noţiunea „mijloc de transport”, folosită în art.264, 2641, 265 şi 266 C.pen. RM. În
conformitate cu art.132 C.pen. RM, prin „mijloc de transport” se înţelege toate tipurile de
automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele,
precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice. La unele aspecte ale noţiunii
„mijloc de transport” se referă explicaţiile de la pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării
cauzelor penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a
mijloacelor de transport”9, nr.20 din 8.07.1999 (în continuare - Hotărârea Plenului
nr.20/1999). Din aceste explicaţii rezultă, printre altele, că volumul de lucru (capacitatea
cilindrică) a motorului cu ardere internă al unui mijloc de transport trebuie să depăşească 50
cm3.
Totuși, la momentul de față,se atestă o lipsa de echipolentă dintre noţiunile „mijloc de
transport” (utilizată în Codul penal) şi „autovehicul” (utilizată în Regulamentul circulaţiei
rutiere, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.357 din 13.05.200912 (în continuare - RCR)).
Noţiunea „mijloc de transport” este mai îngustă decât noţiunea „autovehicul”. Aceasta
întrucât explicaţiile de la pct.2 al Hotărârii Plenului nr.20/1999 nu conţin nici o referire la
autovehiculele utilizate cu motor electric (cu excepţia troleibuzelor). La moment, aceste
explicaţii, reprezentând interpretarea oficială a noţiunii „mijloc de transport”, nu pot fi
ignorate.
Din analiza acestor discrepanţe de ordin terminologic rezultă necesitatea actualizării
interpretării oficiale a noţiunii „mijloc de transport”. În proiectata hotărâre a Plenului Curţii
Supreme de Justiţie, consacrată practicii judiciare în cauzele privitoare la răpirea mijlocului de
transport, propunem ca noţiunea „alte mijloace de transport mecanice” (privită ca noţiune
subsecventă faţă de noţiunea „mijloc de transport”) să fie definită în felul următor: „orice
mecanism dotat cu motor cu ardere internă sau electric, care este subiect al regulilor de
securitate a circulaţiei rutiere şi exploatare a mijloacelor de transport. Capacitatea cilindrică a
motorului cu ardere internă trebuie să depăşească 50 cm 3. Puterea motorului, atât a celui cu
ardere internă, cât şi a motorului electric, trebuie să depăşească 4 kw. Viteza constructivă a
respectivului mecanism trebuie să depăşească 45 km/h”.
În acelaşi timp, recomandăm legiuitorului ca, în art.192 1, 264, 2641, 265 şi 266 C.pen.
RM, în locul sintagmei „mijloc de transport” să utilizeze termenul „autovehicul”. Această
unificare terminologică este absolut necesară în vederea evitării dificultăţilor de calificare, în
acele situaţii când aplicarea normelor penale, consemnate mai sus, reclamă referirea la
prevederile Regulamentului circulaţiei rutiere.

Subiectul II: Scoaterea de sub urmărire penală

2.1. Definiţi instituţia scoaterii de sub urmărire penală şi felurile ei.
Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală este actul de reabilitare şi finalizare
în privinţa persoanei a oricăror acţiuni de urmărire penală în legătură cu fapta anterior
imputată.Felurile: Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu
privire la uncapăt de acuzare.

2.2. Analizaţi temeiurile scoaterii de sub urmărire penală

 Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală are loc cînd aceasta este bănuit sau învinuit şi se
constată că:
    1) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
    2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3), inclusiv dacă fapta constituie o
contravenţie;
    3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal.  (3) Procurorul, la
propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în cazul în care constată temeiurile
prevăzute la alin. (2), dispune, prin ordonanţă motivată, scoaterea persoanei de sub urmărirea
penală. Persoana poate fi scoasă de sub urmărirea penală integral sau numai cu privire la un capăt de
acuzare.
    (4) Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală se face conform prevederilor prezentului cod care
reglementează încetarea urmăririi penale, ce se aplică în mod corespunzător.
    (5) Concomitent cu scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin. (2)
pct. 2) şi 3), dacă fapta penală nu se impută altei persoane şi nu este necesară continuarea procesului
penal, prin aceeaşi ordonanţă se dispune şi clasarea cauzei penale.
    (6) Dacă se dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală doar cu privire la un capăt de
acuzare sau în cazul prevăzut la alin. (2) pct. 1) ori dacă din alte considerente este necesară
continuarea urmăririi penale, procurorul, după caz, restituie cauza penală organului de urmărire
penală, cu indicaţia respectivă, fixînd termenul de urmărire penală, sau dispune o altă soluţie în
conformitate cu prezentul cod.

2.3. Evaluaţi raţionamentul instituţiei scoaterii de sub urmărirea penală în raport cu încetarea
urmăririi.
Încetarea urmăririi penale este actul de liberare a persoanei de răspunderea penală şi de
finisare aacţiunilor procedurale, în cazul în care pe temei de nereabilitare legea împiedică
continuarea acesteia.(2) Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a
persoanei, prevăzute la art. 275 pct. 4)–9) din prezentul cod, precum şi dacă există cel puţin
una din cauzele prevăzute la art. 53 dinCodul penal sau dacă se constată că:1) plîngerea prealabilă a
fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în cazurile încare urmărirea
penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală
permiteîmpăcarea;2) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;3)
persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este
necesarăaplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.(3) Încetarea urmăririi penale
în privinţa persoanei are loc în orice moment al urmăririi penale dacăse constată existenţa
temeiurilor prevăzute la alin. (2).(4) Încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror
prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală.

Testul nr.19
Subiectul I: Latura obiectivă a infracţiunii
1.1. Caracterizaţi semnele facultative ale laturii obiective a infracţiunii
În procesul de stabilire a temeiului tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de comiterea
unei infracţiuni și de calificare a faptei prejudiciabile organul de urmărire penală stabilește absolut în
toate cazurile locul, timpul, mijlocul, metoda și împrejurările concrete în care a fost comisă
infracţiunea. Acestea sunt prezente cu ocazia săvârșirii unei infracţiuni concrete, deoarece existenţa
ei nu poate fi concepută în afara locului și a timpului, iar comiterea se efectuează într-un anumit mod
și adeseori cu anumite mijloace. În raport cu componenţa infracţiunii, semnele laturii obiective
arătate – locul, timpul, metoda, mijloacele, împrejurările săvârșirii infracţiunii –, alături de urmările
prejudiciabile și legătura cauzală, constituie semne facultative ale acesteia. Acestea nu se iau în
seamă pentru a considera fapta ca infracţiune decât atunci când sunt prevăzute în conţinutul ei legal,
cu alte cuvinte, doar cazul în care sunt indicate într-o dispoziţie a normei penale concrete ele devin
semne principale obligatorii. Locul comiterii faptei, fiind prevăzut în Partea generală a CP în art. 12,
ca semn al laturii obiective a infracţiunii, este stabilit nemijlocit în dispoziţia normei penale speciale
(de pildă, frontiera vamală a Republicii Moldova – în art. 248 din CP al RM; transportul public sau în
alte locuri publice – în art. 288 din CP al RM; marea liberă sau un alt loc care nu este supus jurisdicţiei
nici unui stat – în art. 289 din CP al RM etc.). Un anumit loc unde a fost comisă fapta poate mări
gradul ei prejudiciabil, constituind un semn calificant al acesteia (de ex.: încălcarea regulilor de
circulaţie a substanţelor, materialelor și deșeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice săvârșite în
zona situaţiei ecologice excepţionale sau în zona unei calamităţi naturale – alin. (2) al art. 224 din CP
al RM). Timpul se caracterizează mai întâi de toate printr-o anumită durată, care se măsoară în
secunde, minute, ore. Acesta se manifestă într-un anumit interval, perioadă de timp în care este
săvârșită o anumită faptă sau are loc un eveniment – ora, ziua, luna, anul. În art. 9 din Partea
generală a Codului penal se conține o reglementare generală a timpului săvârșirii faptei, prin care se
înțelege timpul când a fost săvârșită acțiunea (inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul
survenirii urmărilor. Descriind semnele ce caracterizează o infracţiune concretă, organul de urmărire
penală arată când a fost săvârșită fapta, care a fost durata comiterii ei, mai ales în cazurile
infracţiunilor continui (de ex.: dezertarea – art. 371 din CP al RM) și când a apărut urmarea preju
diciabilă. Însă, pentru calificarea faptei, acestea nu prezintă nici o importanţă. Legea penală în
vigoare în rare cazuri conţine indicaţia despre un anumit timp al comiterii faptei, atribuindu-i astfel
importanţă de semn principal al laturii obiective a infracţiuni. De asemenea unele infracţiuni nu se
pot comite decât printr-o anumită metodă, care constă într-o totalitate de procedee și moduri,
aplicate de făptuitor în procesul săvârșirii infracţiunii. Dacă întreprindem o analiză a Părţii speciale a
Codului penal, constatăm că acest semn al laturii obiective a infracţiunii se întâlnește frecvent în
dispoziţiile normelor penale, de pildă, cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei (alin. (2) al art. 280 din CP al RM); prin ameninţare sau prin alte acte ilegale (alin. (1) al art.
309 din CP al RM); Uneori metoda comiterii faptei constituie criteriul ce delimitează infracţiunile
asemănătoare după alte semne caracteristice. Așa, de exemplu, după metoda săvârșirii deosebim
furtul (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane) de jaf (sustragerea deschisă a bunurilor altei
persoane). Mijlocul și instrumentul comiterii infracţiunii reprezintă obiectele materiale cu ajutorul
cărora este săvârșită fapta prejudiciabilă. De cele mai dese ori acestea sunt armele, diferite obiecte
aplicate în calitate de arme, documente oficiale etc. În literatura de specialitate se face pe bună
dreptate distincţie între mijlocul comiterii infracţiunii și obiectul material al infracţiunii. Astfel, un
document oficial folosit în cazul infracţiunii de escrocherie (art. 190 din CP al RM) reprezintă mijlocul
comiterii faptei, iar în cazul infracţiunii de fals în acte publice (art. 332 din CP al RM) documentul
oficial constituie obiectul material al infracţiunii. Împrejurările săvârșirii faptei reprezintă situaţia,
circumstanţele, condiţiile în care a fost comisă infracţiunea, de pildă, omorul săvârșit în stare de afect
(art. 146 din CP al RM); declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (alin. (2) al
art. 312 din CP al RM); constrângerea de a face declaraţii mincinoase, concluzii false sau traduceri
incorecte ori de a se eschiva de la aceste obligaţii (alin. (2) al art. 314 din CP al RM).

1.2. Analizaţi criteriile legăturii de cauzalitate

Legătura cauzală presupune cu necesitate doi termeni între care se stabilește aceasta, și anume:
fenomenul cauză și fenomenul efect. Cauza este fenomenul care determină apariţia unui alt
fenomen, iar efectul, fenomenul determinat, rezultatul Un fenomen-cauză provoacă efectul doar în
anumite condiţii: o acţiune (inacţiune) are semnificaţie penală și constituie cauza unei urmări
prejudiciabile numai dacă este săvârșită cu vinovăţie, în una dintre formele sale. În acest sens, fapta
în examinarea legăturii cauzale nu trebuie privită izolat de procesul psihic al infractorului, ci în
strânsă legătură cu acesta. O faptă, pentru a constitui cauza unei urmări, trebuie să o preceadă în
timp și să o determine. Numai realizând aceste cerinţe fapta va corespunde categoriei de cauză. O
faptă posterioară producerii urmării prejudiciabile nu poate fi considerată drept cauză a acestei
consecințe. O anumită acţiune (inacţiune) prejudiciabilă, pe lângă faptul că trebuie să preceadă
urmarea pentru a fi cauză a acesteia, este absolut necesar să o fi determinat. Fapta trebuie să
genereze urmarea prejudiciabilă, în sensul că fără intervenţia acesteia, în anumite condiţii concrete,
urmarea nu s-ar fi produs. Efectul, ca urmare a cauzei, apare întotdeauna după aceasta. În literatura
de specialitate se face distincţie între acţiunea-cauză și acţiunea-condiţie. Condiţia, în toate cazurile,
favorizează doar producerea efec tului, influenţând întotdeauna desfășurarea procesului cauzal. Ea
poate fi anterioară, concomitentă sau subsecventă cauzei (condiţie anterioară – stare de boală sau
bătrâneţe a victimei; concomitentă – timp de noapte, ploaie torenţială; posterioară – neprezentarea
persoanei vătămate la medic, fapt care a dus la o complicaţie a leziunilor suferite; părăsirea spitalului
de către victimă, fără avizul medicului, fapt care a dus la agravarea leziunii. Între raportul cauzal și
vinovăţie există o legătură strânsă, deoarece numai acţiunile (inacţiunile) umane, precedate și
însoţite de anumite stări de conștiinţă specifice și care au cauzat urmări prevăzute de legea penală
vor fi luate în considerare. Însă vinovăţia nu se poate identifica cu raportul cauzal. În practică se va
stabili, mai întâi, raportul de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală și
urmare, după care se va examina dacă există vinovăţie sau nu, iar în cazul în care aceasta lipsește,
fapta nu va fi recunoscută ca infracţiune, întrucât raportul cauzal, deși există obiectiv, nu va avea
semnificaţie penală deoarece în dreptul penal răspunderea are un caracter subiectiv (alin. (2) al art.
51 din CP al RM). În abordarea sa raportul de cauzalitate impune cîteva particularităţi:-
Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă, ea există indiferent de
c o n ş t i i n ţ a o m u l u i . Î n realitate, situaţiile cînd consecinţele sînt generate doar de o cauză
sînt rare. Uneori, aceeaşi cauză poatefi creată de unele consecinţe, care, la rîndul lor,
creează alte consecinţe. Din aceste considerente,legătura de cauzalitate se
consideră a fi o corelaţie între multiple fenomene. Legăturile cauzale sînt m u l t i p l e
şi diverse în timp şi spaţiu, deoarece ele exprimă esenţa materiei:
m i ş c a r e , m o d i f i c a r e , evoluţie3.Legătura cauzală nu este întotdeauna raportul doar dintre
două fenomene care se succed. Sînt cazuri încare între cauză şi rezultat intervin
fenomene intermediare, însă chiar şi în aceste cazuri raportul de cauzalitate este
prezent.Consecinţele prejudiciabile pot fi rezultatul mai multor fapte, după cum şi aceeaşi
cauză poategenera mai multe consecinţe.- Raportul de cauzalitate se stabileşte între
fenomenul cauză, ca factor generator, şi fenomenul efect, carezultat generat. Efectul este
fenomenul care urmează fenomenului cauză şi este determinat de acesta4.Prin termenul
„efect" nu trebuie de înţeles sensul uzual, adică oricare fenomen, ci doar acele rezultatecare,
potrivit legii penale, sînt considerate consecinţe dăunătoare sau valori prejudiciate prin
comitereafaptei incriminate.

1.3. Decideţi asupra condiţiilor în care este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul
comiterii unei infracţiuni prin inacţiune
Inacţiunea, sub care se mai poate manifesta fapta prejudiciabilă, înseamnă a nu face ceea ce este
ordonat de lege. Inacţiunea este legată de o normă onerativă, care impune obligaţia de a se face
ceva, obligând pe destinatar la o anumită comportare. În literatura de specialitate infracţiunile
săvârșite prin inacţiune se clasifică în infracţiuni exprimate prin inacţiuni absolute, când făptuitorul în
genere nu-și execută obligaţiile (ex.: art. 203; art. 313 din CP al RM) și infracţiuni comise prin inacţiuni
mixte, atunci când subiectul își execută obligaţiile incomplet, parţial manifestând o atitudine
neconștiincioasă faţă de executarea lor (ex.: art. 329 din CP al RM). Pentru tragerea persoanei la
răspundere penală în cazul săvârșirii faptei prin inacţiune nu este suficientă constatarea existenţei
unei obligaţii, a unei îndatoriri legale de a face ceva. Este absolut necesar a se stabili faptul că în
situaţia dată persoana a avut posibilitatea reală de a săvârși acţiunea cerută de la ea Numai în aceste
condiţii inacţiunea capătă importanţă juridico-penală și poate fi examinată în calitate de semn
principal al laturii obiective a infracţiuni.

Subiectul II: Încetarea urmăririi penale

2.1. Relataţi despre diferite feluri de încetare a urmăririi penale

Articolul 285. Încetarea urmăririi penale

    (1) Încetarea urmăririi penale este actul de liberare a persoanei de răspunderea penală şi de
finisare a acţiunilor procedurale, în cazul în care pe temei de nereabilitare legea împiedică
continuarea acesteia.
    (2) Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a persoanei, prevăzute la art.
275 pct. 4)–9) din prezentul cod, precum şi dacă există cel puţin una din cauzele prevăzute la
art. 53 din Codul penal sau dacă se constată că:
    1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în
cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea
penală permite împăcarea;
    2) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
    3) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este
necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
    (3) Încetarea urmăririi penale în privinţa persoanei are loc în orice moment al urmăririi penale
 dacă se constată existenţa temeiurilor prevăzute la alin. (2).
    (4) Încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă din oficiu sau la
propunerea organului de urmărire penală.
    (5) Pe lîngă elementele prevăzute la art. 255, ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie
să cuprindă datele privind persoana şi fapta la care se referă încetarea urmăririi penale,
temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale, precum şi
informaţia privind condiţiile de intrare în vigoare şi ordinea de contestare a ordonanţei.
    (6) La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, dispune şi:
    1) revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege;
    2) restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzut de lege;
    3) aplicarea măsurilor de siguranţă;
    4) încasarea cheltuielilor judiciare sau alte acţiuni prevăzute de lege.
    (7) Încetarea urmăririi penale şi liberarea persoanei de răspundere penală nu pot avea loc
contrar voinţei acesteia ori a reprezentantului legal, inclusiv în cazul cererii de reabilitare a
persoanei decedate. În acest caz, urmărirea penală continuă.
    (8) Dacă constată că nu este cazul să dispună încetarea urmăririi sau a dispus încetarea
parţială ori dacă din alte considerente persistă necesitatea continuării procesului penal,
procurorul, după caz, restituie cauza penală organului de urmărire penală, cu indicaţia
respectivă, fixînd termenul urmăririi penale, sau ia o altă decizie în conformitate cu prezentul
cod.
    (9) Concomitent cu încetarea integrală a urmăririi penale, dacă fapta penală nu se impută altei
persoane şi nu este necesară continuarea procesului penal, prin aceeaşi ordonanţă se dispune şi
clasarea cauzei penale.
    (10) Dacă fapta constituie o contravenţie sau dacă liberarea de răspundere penală are loc în
conformitate cu art. 55 din Codul penal, procurorul, în condiţiile legii, aplică sancţiunea
contravenţională. Dacă aplicarea sancţiunii contravenţionale nu ţine de competenţa
procurorului, cauza se transmite imediat instanţei de judecată spre examinare.

2.2. Stabiliţi deosebirile încetării urmăririi penale de clasarea cauzei penale

Clasarea reprezintă încetarea procesului penal cînd se constată că există o cauză legală care
împiedică pornirea sau continuarea lui.
Clasarea procesului penal este actul de finalizare a oricăror acţiuni procesuale într-o cauză
penală sau pe marginea unei sesizări cu privire la infracţiune. Clasarea procesului penal se
dispune printr-o ordonanţă motivată a procurorului, din oficiu sau la propunerea organului abilitat,
fie concomitent cu încetarea urmăririi penale sau scoaterea integrală de sub urmărirea penală, fie
cînd în cauza penală nu este bănuit sau învinuit şi există una din circumstanţele prevăzute la art.
275 pct. 1)–3), adică:

 nu există faptul infracţiunii;

 fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
 fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică;

2.3. Proiectaţi o ordonanţă motivată de încetare a urmăririi penale pe temei discreţionar

 ORDONANŢĂ de încetare a urmăririi penale

mun. Chişinău 14 mai 2015

Procuror in Procuratura sectorului Buiucani, municipiul Chişinău, jurist de rangul II Radu
Bordeian, examinand materialele cauzei penale nr. 2006030823,

CONSTAT:

Urmărirea penală in cauza nr. 2006030823 a fost incepută de organul de urmărire penală
al Inspectoratului de Poliţie al sectorului Buiucani, mun. Chişinău, la 20 martie 2015,in baza
semnelor infracţiunii prevăzute in art. 171 alin. (2) lit. b) din Codul penal, pe faptul violului
săvarşit de către Tataru Vasile asupra minorei Stratulat Irina, născută la 30 septembrie 1999. In
cadrul urmăririi penale s-au constatat următoarele: La 19 februarie 2015, după ce in prealabil
au făcut cunoştinţă la cinematograful „Patria” din sect. Buiucani al mun. Chişinău, Tataru Vasile
i-a propus lui Stratulat Irina să facă o primblare prin parcul din apropiere. In timpul primblării,
Stratulat Irina i-a comunicat lui Tataru Vasile că părinţii ei nu sunt acasă, fi ind plecaţi la o
nuntă, de unde se vor intoarce spre dimineaţă, invitandu-l la ea acasă. Ambii s-au deplasat la
domiciliul Stratulat Irina, unde au intreţinut raporturi sexuale benevole. Dimineaţa, Stratulat
Irina şi Tataru Vasile au fost găsiţi in pat de către părinţii minorei Stratulat Irina, care au şi
sesizat despre acest fapt organele de poliţie. Starea de fapt invocată a fost constatată urmare a
acumulării şi examinării următoarelor probe: Urmărirea penală a fost incepută in temeiul
denunţului lui Stratulat Nicolae şi Stratulat Stela – părinţii minorei Stratulat Irina. Fiind audiat
in calitate de bănuit, Tataru Vasile a declarat că la 19 februarie 2015, la cinematograful „Patria”
a cunoscut-o pe Stratulat Irina şi s-au deplasat la iniţiativa ei la domiciliu acesteia. In drum spre
casă, Stratulat Irina i-a spus că are 17 ani. La domiciliul Stratulat Irina au servit şampanie, după
care, au intreţinut raporturi sexuale benevol. Dimineaţa au fost găsiţi in pat de către părinţii
Stratulat Irinei. Partea vătămată minoră Stratulat Irina a confi rmat declaraţiile lui Tataru
Vasile. A menţionat că l-a indus in eroare pe Tataru Vasile că are varsta de 17 ani şi că raportul
sexual intreţinut cu ultimul a fost benevol. Părinţilor săi, de frică să nu fi e bătută, le-a spus că a
fost violată de către Tataru Vasile. A menţionat că anterior a mai consumat băuturi alcoolice şi
a intreţinut raporturi sexuale şi cu alte persoane. Faptul că Stratulat Irina a mai intreţinut
anterior raporturi sexuale este probat şi prin concluzia raportului de expertiză medico-legală.
Vătămări corporale caracteristice violului pe corpul minorei Stratulat Irina nu au fost depistate.
Conform aceleiaşi concluzii, dezvoltarea fiziologică a minorei Stratulat Irina corespunde
persoanelor cu varstă cuprinsă intre 17-18 ani. Acţiunile bănuitului Tataru Vasile nu realizează
latura obiectivă a infracţiunii prevăzute in art. 171 Cod penal sub aspectul inexistenţei
constrangerii fi zice sau psihice a minorei Stratulat Irina la intreţinerea raportului sexual,
precum şi a infracţiunii prevăzute de art. 174 Cod penal, deoarece bănuitul nu a cunoscut cu
certitudine că Stratulat Irina nu a atins varsta de 16 ani. In cazul in care nu se intrunesc
elementele infracţiunii, in conformitate cu prevederile art. 275 pct. 3) Cod de procedură
penală, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi
trebuie incetată. In contextul celor expuse, conducandu-mă de prevederile art. 52 alin. (1) pct.
1), art. 255, 275 pct. 3) şi 285 din Codul de procedură penală,

DISPUN:
1. Incetarea urmăririi penale in privinţa bănuitului Tataru Vasile, născut la 22 octombrie 1986,
originar şi domiciliat in mun. Chişinău, str. Alba Iulia, nr. 23, ap. 98, moldovean, anterior
necondamnat, cetăţean al Republicii Moldova, pe motiv că fapta sa nu intruneşte elementele
infracţiunilor prevăzute in art. 171 şi 174 din Codul penal.
2. Aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate a hotărarii adoptate, a modului şi termenului de
atac. Procuror in Procuratura sect. Buiucani, jurist de rangul II semnătura Radu Bordeian.
Copia ordonanţei am primit, modul şi termenul ei de atac mi-au fost explicate la 20 martie 2015.
semnătura Tataru Vasile
semnătura Stratulat Irina
Reprezentant legal al părţii vătămate semnătura Nicolae Stratulat

Testul nr.20
Subiectul I: Răpirea mijlocului de transport

1.1. Identificați momentul de consumare a răpirii mijlocului de transport, săvârşite prin pătrundere
în garaj, în alte încăperi sau spaţii îngrădite ori păzite (lit.c) alin.(2) art.1921 CP RM).
În sensul prevederii de la lit.c) alin.(2) art.1921CP RM, prin garaj se are în vedere clădirea sau
încăperea special amenajată pentru adăpostirea (și întreținerea ori repararea) mijlocului de
transport.
Prin alte încăperi sau spații îngrădite ori păzite înțelegem încăperile sau sectoarele de
teritoriu care sunt destinate, adaptate sau special utilate pentru staționarea mijlocului de
transport și care sunt înzestrate în acest scop cu anumite accesorii care împiedică pătrunderea
în ele (mecanisme de zăvorîre, grad, îndrăditură, etc) sau sunt asigurate cu pază (paznici, cîini
de pază, mecanise de semnalizare, camere video sau senzori de supraveghere, etc.) pentru a
împiedica accesul la mijocul de transport. Nu pot fi considerate încăperi îngrădite sau păzite
husele auto, prelatele sau alte asemenea învelitoare pentru mijlocul de transport. Aceasta
pentru că nu au calitățile unui edificiu , ale unei construcții , iar menirea lor se exprimă doar
în protejarea mijlocului de transport de praf, umezeală, grindină, etc.Nu în staționarea
mijlocului de transport. În cazul în care răpirea este săvîrșită dintr-un garaj, din altă încăpere
sau alt spațiu îngrădit sau păzit, infracțiunea trebuie considerată consumată din momentul
ieșirii complete a mijlocului de transport din acea încăpere sau acel spațiu. Dacă din cauze
independente de voința făptuitorului , activitatea infracțională se întrerupe în momentul
părăsirii acelei încăperi sau acel spațiu , cele săvîrșite se vor califica ca tentativă la infr
prevăzută la art.1921CP RM. Aceasta întrucît nici măcar actul de deposedare nu și-a produs
efectul scontat.

1.2. Argumentaţi dacă infracțiunea prevăzută la art.1921 CP RM este o infracțiune continuă sau nu
Infracțiunea prevăzută la art.1921 CP RM, nu este o infracțiune continuă. Obiectul juridic
special al acestei infracțiuni îl formează relațiile sociale cu privire la posesia asupra
mijlocului de transport. Astfel, pericolul social al infracțiunii date contră în aceea că victima
este lipsită de posibilitatea de a poseda și de a folosi mijlocul de transport după propria
voință. Literalmente, prin ”răpire” se înțelege acțiunea ”de a lipsi pe cineva de ...a smulge
ceea ce i se cuvine, ceea ce îi revine cuiva”. Deci , răpirea este o acțiune uno icto ,
instantanee.Nu poate fi nicidecum o activitate infracțională săvîrșită neîntrerupt, timp
nedeterminat.În art. 1921CP RM, legiuitorul stabilește răspunderea nu pentru folosirea ilegală
a mijlocului de transpot, ci pentru răpirea acestuia. Răpirea este premisa folosirii ilegale, nu
se identifică cu aceasta. A afirma că este continuă infracțiunea de răpire a mijlocului de
transport, ar însemna să constatăm că, pe parcursul folosirii ilegale a mijlocului de transport
ne aflăm în prezența tentativei de infracțiune. Cu alte cuvinte, că sunt doar puse în pericol(nu
lezate efectiv) relațiile sociale cu privire la posesia asupra mijlocului de transport.Ar fi
incorectă o asemenea constatare , din moment ce s-au realizat deposedarea și imposedarea ,
iar făptuitorul folosește ilegal mijlocul de transport al victimei. Ar fi cu totul impropriu să
afirmăm că relațiile sociale cu privire la posesia asupra mijlocului de transport ajung să fie
lezate efectiv din momentul încetării activității infracționale sau datorită unor evenimente care
împiedică această activitate. Luînd în considerare esența patrimonială a infracțiunii specificate
la art.1921 CP RM, sunt absolut irelevante aceste împrejurări.

1.3. Evaluați dacă norma cu privire la răpirea mijlocului de transport ar trebui să fie plasată în
Capitolul XII „Infracţiuni în domeniul transporturilor” sau ar trebui să rămână în Capitolul VI
„Infracţiuni contra patrimoniului” din Partea Specială a Codului penal
Iniţiind analiza primului dintre elementele constitutive ale infracţiunii de răpire a
mijlocului de transport - a obiectului infracţiunii - vom menţiona că obiectul juridic
generic al infracţiunii în cauză îl formează relaţiile sociale cu privire la patrimoniu.
De ce legiuitorul şi-a revăzut concepţia cu privire la valoarea socială fundamentală
căreia îi aduce atingere fapta de răpire a mijlocului de transport?
Iată ce se menţionează în această privinţă în nota informativă la unul din proiectele de
modificare şi completare a Codului penal (prin care, printre altele, s-a propus excluderea
art.273 C.pen. RM, alături de adoptarea art.196 1 „Luarea ilegală a mijlocului de transport” al
Codului penal: „în urma studierii legislaţiilor penale ale altor ţări, mai ales ale ţărilor vecine şi
ale celor din spaţiul CSI (Rusia, Ucraina etc.), s-a stabilit că infracţiunea de răpire a
mijlocului de transport este prevăzută în capitolele sau, eventual, titlurile din Partea Specială a
codurilor penale ale acestor ţări, în care se prevede răspunderea penală pentru infracţiunile
contra patrimoniului. Astfel, considerăm că şi în Codul penal al Republicii Moldova răpirea
mijlocului de transport ar trebui să fie incriminată în Capitolul VI „Infracţiuni contra
patrimoniului” din Partea Specială. Realităţile juridice actuale demonstrează fără echivoc că
incriminarea răpirii mijlocului de transport în Capitolul XII „Infracţiuni în domeniul
transporturilor” din Partea Specială a Codului penal nu îşi găseşte explicaţii întemeiate. Din
contra, această infracţiune atentează în primul rând la relaţiile sociale din sfera proprietăţii.
Chiar dacă răpirea mijlocului de transport nu se comite în scop de însuşire, proprietarul este
lipsit temporar de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate după cum găseşte de
cuviinţă”. Argumente similare sunt prezentate în nota informativă la un alt proiect de
modificare şi completare a Codului penal, prin care, printre altele, se propune completarea
legii penale cu art.art.1921 „Răpirea mijlocului de transport”, secundată de excluderea art.273
C.pen. RM.
De fapt, este o reproducere aproape fidelă a argumentelor formulate de B.Petuhov: „În
cazul dobândirii ilegale a mijloacelor de transport, posesorul acestora este privat, pe un
anumit timp, de posibilitatea de a poseda, a folosi şi a dispune de mijlocul de transport ce-i
aparţine. Reiese că această infracţiune atentează, în primul rând, asupra dreptului de
proprietate al posesorului, şi numai în al doilea rând, dar nu obligatoriu, asupra securităţii în
transport''. În alţi termeni, în ipoteza răpirii mijlocului de transport, prioritate trebuie acordată
apărării relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu. Or, frecvenţa atingerii aduse acestui obiect
juridic este mult superioară frecvenţei vătămării relaţiilor cu privire la securitatea în transport.

Subiectul II: Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti
2.1.Relataţi despre natura juridică a procedurii reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti
Dreptul  la repararea prejudiciului este conditionata de existenta unor erori savirsite in
procesul penal de OUP si instantele de judecata . lg procesul penala acorda dr victimei in
urmainfractiunelor si abuzurilor de seviciu dr la reparatia acestor fapte cu conditia ca eroarea 
sa se manifeste prin anumite actiuni procesuale sau extraprocesuale si sa fie constatate printr-
o hotarire. În acest sens a fost adoptată Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală , ale procuraturii și ale instanțelor
judecătorești nr.1545 din 25.02.98, care constituie actul legislativ de bază care reglementează
cazurile, modul şi condiţiile de răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciul cauzat
prin acţiunile ilicite comise în procesele penale şi contravenţionale de organele de urmărire
penală, de procuratură şi de instanţele judecătoreşti.
acţiuni ilicite - acţiuni sau inacţiuni ale organului împuternicit să examineze cazurile cu privire la
contravenţii, ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, care exclud vinovăţia
acestora, al căror caracter ilegal se manifestă prin încălcarea principiului general, potrivit căruia nici o
persoană nevinovată nu poate fi trasă la răspundere şi nu poate fi judecată, (erori) ori fapte ale
persoanelor cu funcţie de răspundere din organul de urmărire penală sau din instanţa de judecată,
manifestate prin încălcarea intenţionată a normelor procedurale şi materiale în timpul procedurii
penale sau contravenţionale (infracţiuni);

2.2. Stabiliţi condiţiile şi temeiurile reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor
de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti
În conformitate cu prevederile art.3 al Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală , ale procuraturii și ale instanțelor
judecătorești nr.1545 din 25.02.98 , este reparabil prejudiciul material și moral cauzat
persoanei fizice și juridice în urma:
 a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurilor preventive sub formă de arest, de declaraţie de
a nu părăsi localitatea sau ţara, tragerii ilegale la răspundere penală; 
    b) condamnării ilegale, confiscării ilegale a averii, supunerii ilegale la muncă neremunerată
în folosul comunităţii;
    c) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei,
ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din lucru
(funcţie), precum şi în urma altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor
fizice sau juridice;
    d) supunerii ilegale la arest contravenţional, reţinerii contravenţionale ilegale sau aplicării
ilegale a amenzii contravenţionale de către instanţa de judecată;
e) efectuării măsurilor speciale de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
    f) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ştampilelor,
precum şi în urma blocării conturilor bancare.
    (2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţie de
răspundere din organele de urmărire penală, din procuratură şi din instanţele judecătoreşti.
Art.4. -(1) Prejudiciul cauzat prin acţiunile ilicite specificate în prezenta lege nu se repară de
către stat în cazul împăcării bănuitului, învinuitului, inculpatului cu partea vătămată, precum
şi în cazul în care persoana, în procesul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti,
împiedică, prin autodenunţ, stabilirea adevărului. 
 (2) Prezenţa în acţiunile persoanei fizice a autocalomniei, autodenunţului se stabileşte de
către organele de urmărire penală, ale procuraturii sau de către instanţa judecătorească.
    (3) Prevederile prezentului articol nu se aplică cazurilor în care persoana fizică s-a
autocalomniat, autodenunţat în urma unui tratament violent, a aplicării ameninţărilor şi a altor
acţiuni ilicite.
      Art.5. - (1) Cauzele cu privire la repararea prejudiciului material şi moral se examinează
în conformitate cu normele de procedură civilă în vigoare. Organul care reprezintă statul în
instanţa de judecată pe această categorie de cauze este Ministerul Justiţiei.
    (2) Cererea de chemare în judecată privind repararea prejudiciului se depune în termen de 3
ani de la data apariţiei dreptului la repararea prejudiciului.
Art.6. - Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege,
apare în cazul: 
    a) devenirii definitive şi irevocabile a sentinţei de achitare; 
   b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de
reabilitare; 
   c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărîrii cu privire la anularea arestului
contravenţional în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării, de către judecătorul de instrucţie, în condiţiile art.313 alin.(5) din Codul de
procedură penală, în privinţa persoanei achitate sau scoase de sub urmărire penală, a încheierii
privind declararea nulităţii actelor sau acţiunilor organului de urmărire penală sau organului
care exercită activitate specială de investigaţii;
    Art.7. - În cazurile menţionate la art.3 alin.(1), persoanei fizice sau juridice i se
compensează sau i se restituie:
    a) salariul şi alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei principală de existenţă,
de care a fost privată în urma acţiunilor ilicite;
    b) pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată ca urmare a arestului ilegal şi ţinerii
sub arest;
    c) averea (inclusiv depunerile băneşti şi dobînzile aferente, obligaţiile împrumuturilor de
stat şi cîştigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul statului de către instanţa
judecătorească sau ridicată de organul de urmărire penală, precum şi averea sechestrată;
    d) amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei judiciare şi cheltuielile de judecată
suportate de persoana fizică în legătură cu acţiunile ilicite;
    e) sumele plătite de ea pentru asistenţa juridică; 
    f) cheltuielile pentru tratamentul ei, tratament determinat de aplicarea faţă de aceasta a unor
acţiuni ilicite (a maltratării);
    g) cheltuielile efectuate în legătură cu chemările în organul de urmărire penală, organul
procuraturii sau în instanţa judecătorească. 
    Art.8. - (1) Cuantumul sumelor de compensare a prejudiciului, prevăzute la art.7 lit.a), se
calculează pornindu-se de la cîştigul mediu lunar al persoanei fizice la momentul cauzării
prejudiciului, cu aplicarea coeficientului de inflaţie.
    (2) Mărimea prejudiciului cauzat persoanei fizice care şi-a ispăşit pedeapsa prin muncă
neremunerată în folosul comunităţii se calculează în mărime de pînă la 2 unităţi convenţionale
pentru o oră de muncă prestată neîntemeiat în folosul comunităţii.
    (3) Pentru cuantificarea prejudiciului reparabil, cîştigul mediu lunar se calculează după cum
urmează:
    a) persoanelor angajate prin contract de munca - prin aplicarea modului de calculare a
salariului mediu în conformitate cu legislaţia;
    b) persoanelor neangajate prin contract de muncă - prin împărţirea la 12 a sumei venitului
total pentru anul precedent;
    c) persoanelor care nu au lucrat din motive întemeiate - pornindu-se de la salariul mediu pe
ţară în anul respectiv.
  Art.9. - Persoanei juridice i se repară prejudiciul patrimonial efectiv cauzat, precum şi
beneficiul neobţinut (venitul ratat) în urma acţiunilor ilicite.

2.3. Apreciaţi condiţiile şi formele reparării prejudiciului cauzat prin încălcarea unor drepturi
prevăzute CEDO faţă de o persoană nereabilitată.
Convenţia Europeană reglementează în principal drepturi substanţiale, pe care statele s-
au obligat conform art. 1 să le asigure tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicţia sa.
Jurisprudenţa CEDO atestă în acest sens că Statul este responsabil pentru omisiunile
autorităţilor cărora le-a delegat sarcini în vederea respectării drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului şi care nu au întreprins măsuri prompte şi adecvate în vederea
executării acestora. Sub aspectul prevederilor Convenţiei Europene şi a Protocoalelor sale, în
interpretarea CEDO, prin limitarea drepturilor şi libertăţilor omului (imixtiunea în drepturile
şi libertăţile omului) se subînţeleg orice decizii, acţiuni (inacţiuni) ale autorităţilor de stat, ale
autorităţilor publice locale, ale persoanelor cu funcţie de răspundere, ale funcţionarilor publici
ai organelor de stat sau municipale, precum şi a altor persoane care, în urma adoptării sau
executării (neexecutării) în privinţa unei persoane a cărei drepturi se pretind a fi încălcate,
creează obstacole în realizarea drepturilor şi libertăţilor acesteia. De exemplu, reieşind din
practica CEDO, utilizarea imaginii fără consimţămîntul persoanei constituie o limitare a
drepturilor corespunzătoare garantate de Convenţie.
În sensul art. 54 din Constituţia Republicii Moldova, potrivit prevederilor Convenţiei
Europene şi a Protocoalele sale, orice restrîngere a drepturilor şi a libertăţilor omului trebuie
să se bazeze pe lege; să urmărească un scop socialsemnificativ, legitim (de exemplu, siguranţa
publică, protecţia moralităţii, a drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane), să fie
necesară într-o societate democratică (să fie urmărită proporţional cu un scop social, legitim).
Neîndeplinirea uneia din aceste trei condiţii duce la încălcarea drepturilor şi a libertăţilor
omului, care se bucură de o protecţie jurisdicţională în condiţiile legii. Unele drepturi şi
libertăţi ale omului garantate de Convenţia Europeană şi de Protocoalele sale nu pot fi limitate
în nici un caz, acestea avînd un caracter absolut (dreptul la viaţă - art. 2 şi interzicerea torturii
– art.3).
În conformitate cu principiile generale unanim recunoscute şi normele dreptului
internaţional, cu dispoziţiile articolelor 1 şi 34 din Convenţia Europeană în interpretarea
CEDO, în scopul restabilirii drepturilor omului şi a libertăţilor încălcate, instanţa de judecată
urmează să stabilească faptul încălcării acestor drepturi şi libertăţi, reflectînd circumstanţele
constatate în actul judecătoresc. Prejudiciile cauzate prin astfel de încălcări, material şi (sau)
moral se compensează în modul stabilit de lege. La stabilirea cuantumului despăgubirilor
pentru prejudiciul moral, instanţele de judecată vor lua în consideraţie cuantumul despăgubirii
echitabile pentru prejudiciul moral, acordat de către CEDO pentru o încălcare similară. Se
reţine că, casarea sau modificarea unui act judecătoresc de dispoziţie, pronunţarea căruia a
avut loc cu încălcarea prevederilor Convenţiei Europene sau a Protocoalelor sale, în funcţie de
circumstanţele cauzei, constituie un temei suficient pentru a restabili drepturile şi libertăţile
încălcate, totodată, reprezentînd în sine şi o satisfacţie echitabilă, fără a fi încasat prejudiciul
moral. De exemplu, anularea hotărîrii pronunţate în urma unui proces de judecată, care a avut
loc într-o şedinţă de judecată închisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 Cod de procedură
penală sau a art. 316 Cod de procedură penală, şi examinarea cauzei în ordine de apel în
şedinţă publică va confirma faptul restabilirii dreptului justiţiabilului la un proces de judecată
în şedinţă publică.

Testul nr.21

Subiectul I: Aplicarea pedepsei

1.1. Descrieţi condiţiile aplicării pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege
În conformitate cu principiul individualizării pedepsei instanţa de judecată aplică pedeapsă luînd în
consideraţie caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, motivul şi scopul celor comise,
personalitatea vinovatului, caracterul prejudiciului şi mărimea daunei cauzate, circumstanţele ce
atenuează sau agravează răspunderea, ţinîndu-se cont de influenţa pedepsei aplicate asupra
corectării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţa ale familiei lui.
Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blînde (Cod penal)
                         decît cea prevăzută de lege
    (1) Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de
rolul vinovatului în săvîrşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumarea
infracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei,
precum şi de contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvîrşite în grup la descoperirea
acesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală
pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blîndă, de altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa
complementară obligatorie. Minoratul persoanei care a săvîrşit infracţiunea se consideră
circumstanţă excepţională.
    (3) În cazul condamnării persoanelor adulte pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave,
instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar
constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru
infracţiunea săvîrşită.
    (4) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe
viaţă sau în cazul recidivei de infracţiuni.
Astfel, în conformitate cu art.79 CP, stabilirea pedepsei sub limita minimă sau a unei pedepse mai
blînde, care nu este prevăzută în sancţiunea articolului corespunzător din CP în baza căruia este
încadrată infracţiunea se admite numai luînd în considerare personalitatea vinovatului în cazul
existenţei circumstanţelor excepţionale, legate de scopul, motivele, rolul vinovatului şi
comportamentul acestuia pînă la săvîrşirea infracţiunii, în timpul şi după săvîrşirea infracţiunii. În
acest caz instanţa de judecată este obligată să indice în sentinţă care anume circumstanţe ale cauzei
sunt considerate excepţionale şi în corelaţie cu care date despre persoana vinovatului ele servesc
drept temei pentru aplicarea art.79 CP. Luînd în consideraţie dispoziţiile art.79 CP, orice pedeapsă
mai blîndă decît cea prevăzută de lege poate fi aplicată numai cu condiţia că ea nu este stabilită în
sancţiunea articolului corespunzător al legii penale. 13. Dacă există circumstanţe atenuante
excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conform prevederilor art.79 CP. Temei pentru aplicarea unei
pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege, conform art.79 CP, pot servi numai circumstanţele
excepţionale ale cauzei inclusiv şi caracteristica persoanei vinovatului.
Stabilirea unei pedepse mai blînde decît cea prevăzută de lege nu exclude aplicarea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă nu sînt interdicţiile prevăzute la art.90 alin.(3)
şi (4) CP. Art.79 CP nu se aplică, daca el nu a fost aplicat la fixarea pedepsei cel puţin pentru o
infracţiune care face parte din cumul. La întocmirea sentinţei instanţa urmează să argumenteze şi să
motiveze aplicarea unei pedepse mai aspre din numărul celor alternative prevăzute, pentru care se
condamnă inculpatul, dacă nu este posibilă aplicarea acestora.

1.2. Determinaţi diferenţele dintre regulile aplicării pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni şi
în cazul unui cumul de sentinţe
 Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul 
                         unui concurs de infracţiuni
    (1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni
prevăzute de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru
vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte,
stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al
pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa
persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul
în care persoana este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau
mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de
pedeapsa mai aspră.
    (2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului
cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată
vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor
complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea
generală a prezentului cod pentru această categorie de pedepse.
    (3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite
categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri
pentru absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
    (4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni
săvîrşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se
include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
    (5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una
sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă
detenţiunea pe viaţă.
    Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui 
                         cumul de sentinţe
    (1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,
condamnatul a săvîrşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la
pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară.
În acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa
persoanelor care nu au atins vîrsta de 18 ani - termenul de 15 ani.
    (2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează în
condiţiile art.84 alin.(2).
    (3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decît pedeapsa
stabilită pentru săvîrşirea unei noi infracţiuni şi decît partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin
sentinţa anterioară a instanţei de judecată.
    (4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.

1.3. Apreciaţi importanţa încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi influenţa lui asupra
pedepsei aplicate
  În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar
instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o
treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.Acordul de recunoatere
a vinovăiei este o tranzacție încheiată între acuzatorul de stat și învinuit
sau după caz inculpat care și-a d a t c o n s i m ț ă m î n t u l d e a - i r e c u n o a ș t e v i n a
î n s c h i m b u l  unei pedepse reduse. Acordul de recunoatere a vinovăției poate fi
inițiat atît de către procuror cît și de către învinuit, inculpat și apărătorul său. El poate fi
încheiat în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea cercetării judecătorești.
Încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției influțenează asupra
p e d e p s e i   a p l i c a t ,  deoarece acesta garantează pesoanei că recunoașterea vinovăției este
luată în considerare de către instana de judecată și pedeapsa pentru infracțiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa  maximă prevăzută pentru
aceasta infracțiune.

Subiectul II: Controlul judiciar al procedurii prejudiciare

2.1. Definiţi noţiunea de control judiciar

În esența sa, controlul judiciar în fazele prejudiciare reprezintă un mijloc judiciar de apărare a
drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor care se va realiza în fiecare caz de sesizare a
instanței cu privire la acțiunile ilegale ale organelor de drept.
Controlul judiciar al procedurii de urmărire penală constă în verificarea de către o instanță
independentă și imparțială, sesizată în modul prevăzut de lege, a acțiunilor organului de
urmărire penală și a organului care efectuează activitate operativă de investigație în scopul
depistării și înlăturării încălcărilor drepturilor omului încă la faza de urmărire penală și
asigurării respectării drepturilor, libertăților și aintereselor legitime ale participanților la
proces și ale altor persoane.
2.2. Compataţi controlului judiciar în raport cu controlul procurorului.
Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate specială de investigaţii
Împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate specială de investigaţii pot înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor
legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii
acestora, precum şi alte persoane ale căror drepturi şi interese legitime au fost lezate de aceste
organe. Plîngerea se adresează procurorului care conduce urmărirea penală şi se depune fie direct la
acesta, fie la organul de urmărire penală. În cazurile în care plîngerea a fost depusă la organul de
urmărire penală, acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei,
procurorului împreună cu explicaţiile sale sau ale organului care exercită activitate specială de
investigaţii, atunci cînd acestea sînt necesare. Plîngerea depusă în condiţiile prezentului articol nu
suspendă executarea acţiunii sau actelor atacate dacă procurorul care conduce urmărirea penală nu
consideră aceasta necesar.
Examinarea plîngerilor de către procuror
Procurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea plîngerii înaintate în condiţiile art. 298, este
obligat să o examineze şi să comunice decizia sa persoanei care a depus plîngerea. În cazul în care
plîngerea se respinge, procurorul, prin ordonanţă, urmează să expună motivele pentru care o
consideră neîntemeiată, explicînd, totodată, modalitatea contestării hotărîrii sale la judecătorul de
instrucţie.
Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor procurorului Persoanele indicate la art. 298 alin.
(1) pot depune plîngere împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de
procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală ori împotriva
acţiunilor, inacţiunilor şi actelor care au fost efectuate sau dispuse în baza dispoziţiilor date de
procurorul respectiv. Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de
procurorul teritorial sau de cel al procuraturii specializate, precum şi de adjuncţii lor, se examinează
de Procurorul General sau adjuncţii lui ori de procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale
Procuraturii Generale. Plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor efectuate sau dispuse de
procurorii şefi de direcţii, secţii şi servicii ale Procuraturii Generale se examinează de Procurorul
General sau adjuncţii lui. Plîngerea se adresează, în termen de 15 zile din momentul efectuării
acţiunii, inacţiunii sau de cînd s-a luat cunoştinţă de act, procurorului ierarhic superior şi se depune
fie direct la acesta, fie la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală. În cazul în
care plîngerea a fost depusă la procurorul care conduce sau exercită nemijlocit urmărirea penală,
acesta este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului ierarhic
superior împreună cu explicaţiile sale, atunci cînd acestea sînt necesare. Ordonanţa prin care
procurorul ierarhic superior a soluţionat plîngerea poate fi contestată la judecătorul de instrucţie.
Examinarea plîngerii
Plîngerea se examinează de către procurorul ierarhic superior în termenul şi în condiţiile prevăzute la
art. 299, care se aplică în mod corespunzător. În cazurile în care plîngerea este admisă, procurorul
ierarhic superior este în drept:
1) să schimbe temeiul de drept al actului procesual contestat;
2) să anuleze sau să modifice actul procesual contestat ori unele elemente de fapt în baza cărora s-a
dispus actul contestat.
În cazurile în care examinarea plîngerii înaintate este de competenţa judecătorului de instrucţie,
procurorul sau, după caz, procurorul ierarhic superior, în termen de 5 zile, trimite plîngerea împreună
cu materialele respective de urmărire penală la judecătorul de instrucţie.
Sfera controlului judiciar Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind
autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii şi de aplicare a
măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale
persoanei. Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva actelor ilegale ale organelor de
urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii dacă persoana nu este
de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea
sa de la procuror în termenul prevăzut de lege. Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile
împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă
persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit
răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege. Judecătorul de instrucţie
examinează cererile privind accelerarea urmăririi penale. Demersurile şi plîngerile înaintate conform
prevederilor alin.(1)-(31 )art.300 CPPRM se examinează de către judecătorul de instrucţie la locul
efectuării urmăririi penale sau a măsurii speciale de investigaţii.
Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu autorizarea
judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de limitarea
inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice,
comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege. Acţiunile de
urmărire penală sub formă de percheziţie, cercetare la faţa locului în domiciliu şi punerea bunurilor
sub sechestru în urma percheziţiei pot fi efectuate, ca excepţie, fără autorizarea judecătorului de
instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante, precum şi în
cazurile ce nu permit amînare. Judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat despre efectuarea
acestor acţiuni de urmărire penală în termen de 24 de ore, iar în scop de control, i se prezintă
materialele cauzei penale în care sînt argumentate acţiunile de urmărire penală efectuate. În cazul în
care sînt temeiuri suficiente, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, declară acţiunea de
urmărire penală legală sau, după caz, ilegală. În caz de neîndeplinire a cerinţelor legitime ale
organului de urmărire penală, efectuarea silită a examinării corporale, internarea persoanei într-o
instituţie medicală pentru efectuarea expertizei, luarea de probe pentru cercetare comparativă se
face cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
Măsurile procesuale de constrîngere aplicate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu
autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi aplicate măsuri procesuale de constrîngere, şi anume:
1) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore;
2) aplicarea amenzii judiciare;
3) punerea bunurilor sub sechestru; precum şi
4) alte măsuri prevăzute de prezentul cod. (2) Hotărîrea judecătorului de instrucţie referitoare la
autorizarea măsurilor procesuale de constrîngere poate fi atacată cu recurs de către părţi în instanţa
ierarhic superioară în termen de 3 zile. Recursul se examinează în condiţiile art.311 şi 312 CPPRM
Măsurile speciale de investigaţii efectuate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu autorizarea
judecătorului de instrucţie se efectuează măsurile speciale de investigaţii legate de limitarea
inviolabilităţii vieţii private a persoanei, pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care
locuiesc în ea.
Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate specială de investigaţii . Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale
organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi
înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi
participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost
încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării
plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul
prevăzut de lege. Persoanele indicate în alin.(1)art.313 CPPRM sînt în drept de a ataca judecătorului
de instrucţie: 1) refuzul organului de urmărire penală: a) de a primi plîngerea sau denunţul privind
pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii; b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege; c) de
a începe urmărirea penală; 2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale
sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală; 3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile
constituţionale ale persoanei. Plîngerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de
instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Plîngerea se examinează de către
judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei
care a depus plîngerea. Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea
plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării
plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii. Judecătorul de instrucţie,
considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze
încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz,
declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate au
fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei
juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea
plîngerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi
procurorului. Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.

2.3. Estimaţi garanţiile şi eficienţa diferitor direcţii a instituţiei controlului judiciar

Instituția controlului judiciar constă în apărarea drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor,
în general,în scopul depistării și înlăturării încălcărilor drepturilor omului încă la faza de
urmărire penală și asigurării respectării drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale
participanților la proces și ale altor persoane, în mod special.

Testul nr.22
Subiectul I: Omorul intenţionat

1.1. Relatați despre variantele de interpretare a noţiunii „comandă”, utilizate în dispoziţia de la

lit.p) alin.(2) art.145 CP RM
În general, pot fi deosebite cîteva variante de interpretare a noțiunii ”comandă” , utilizate în
dispoziția de la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM:
1) săvîrșirea omorului este condiționată de obținerea unei recompense materiale de la cel care
comandă infracțiunea;
2)săvîrșirea omorului este condiționată de obținerea unei recompense de ordin material sau
nematerial de la cel care comandă infracțiunea;
3) săvîrșirea omorului la rugămintea cuiva.
În lipsa unei interpretări ofocoale a respectivei noțiuni se optează pentru varianta cea mai
restrictivă a interpretării conturate mai sus, adică pentru varianta nr.1. Astfel, ca omor săvîrșit
la comandă trebuie calificat numai omorul condiționat de obținerea unei recompense
materiale de la cel care comandă infracțiunea. În context, noțiunea de ”recompensă materială”
trebuie interpretată prin prisma noțiunii ”interes material”: obținerea sau reținerea unui cîștig
material ori eliberarea de cheltuieli materiale. În concluzie, nici omorul săvîrșit la
rugămintea cuiva, nici chiar omorul condiționat de obținerea unei recompense de ordin
nematerial de la cel care comandă infracțiunea neavînd o determinare patrimonială-nu poate fi
calificat conform lit.p) alin.(2) art.145 CP RM.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că cel, care este atacat în ambuscadă sau de la spate,
se află în stare de neputință în sensul lit.e) alin.(2) art.145 CP RM
Potrivit autorilor S.Brînză și V.Stati, prin ”neputință” se înțelege ”faptul de a nu avea forța,
posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa ”. Cel care doarme nu se poate apăra
în mod evident împotriva făptuitorului întrucît nu-i funcționează conștiința.În contrast, cel care este
atacat în ambuscadă sau de la spate, ori este luat în vizor de făptuitor avînd o pușcă cu lunetă, etc., se
poate apăra, se poate apăra, deoarece îi funcționează coonștiința. Este suficient un oarecare indiciu
(zgomotul produs de făptuitor, pata de lumină,observarea acțiunilor făptuitorului în retrovizor, etc.),
pentru ca victima să ia atitudine și să adopte măsurile necesare de contracarare. Astfel, T.A.Plaksina
menționează că ”La starea de neputință nu pot fi raportate acele cazuri cînd lipsa conștientizării de
către victimă a atentării la care este supusă se datorează nu stării victimei, dar ambianței săvîrșirii
infracțiunii sau aplicarii unor mijloace specifice de săvîrșire a infracțiunii”. Într-adevăr lipsa de
dexterietate și diligență, reacția încetinită, indolența și alte asemenea calități de care dă dovadă victima
în momentul cînd îi este amenințată viața-toate acestea pe fondul unei anumite ambianțe a
infracțiunii(de ex atacul din ambuscadă) sau al aplicării unor mijloace specifice de săvîrșire a
infracțiunii (de ex a puștii cu lunetă)- nu sunt semne ale neputinței victimei de a se apăra. Or, a nu te
putea apăra și a nu face tot posibilul pentru a-ți reuși apărarea. Pentru a considera o stare ca fiind stare
de neputință nu contează ce fel de factori au determinat-o: fiziologici sau patologici, firești sau
nefirești.

1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale excluderi din
dispoziţia alin.(2) art.145 CP RM a prevederii de la lit.o): „omorul săvârşit de către o persoană care
anterior a săvârşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1)”.
În ipoteza tuturor, fără excepţie, tipurilor de repetare a infracţiunii, se are în vedere
succesiunea de infracţiuni identice sau de infracţiuni omogene având semne care intră sub
incidenţa unor alineate diferite ale aceluiaşi articol al legii penale. Mai mult, legiuitorul
reclamă ca, în cazul infracţiunii de omor intenţionat, succesiunea dată să înceapă numaidecât
cu o infracţiune în varianta-tip (adică, prevăzută la alin.(1) art.145 C. pen. RM) sau cu o
infracţiune în varianta agravată prevăzută la alin.(2) art.145 C. pen. RM.
După această prezentare sintetică a tipurilor repetării infracţiunii şi a tipurilor de
infracţiuni repetate, în conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Moldova, este
necesar să remarcăm caracterul prea sofisticat al tipologiilor respective. Existenţa celor două
tipuri de infracţiuni omogene şi demarcarea destul de condiţională dintre infracţiunile identice
şi cele omogene nu facilitează procesul de calificare a infracţiunilor; dimpotrivă, îl complică.
. Totodată, în art.145 C. pen. RM agravantele „asupra a două sau a mai multor
persoane" şi „de două sau mai multe persoane" sunt prevăzute de acelaşi alineat – alineatul
(2). Deci, de această dată, legiuitorul le consideră având acelaşi grad prejudiciabil (spre
deosebire de ipoteza vătămării intenţionate grave). Dacă omorul săvârşit asupra a doua sau a
mai multor persoane este urmat de alt omor săvârşit asupra a două sau a mai multor persoane,
trebuie aplicate regulile concursului de infracţiuni. Aceleaşi reguli se aplică în cazul omorului
săvârşit la fel de două sau mai multe persoane care este urmat de alt omor săvârşit de două sau
mai multe persoane.
Prin ce se explică această inconsecvenţă a legiuitorului? De ce succedarea infracţiunilor,
săvârşite în prezenţa aceleiaşi circumstanţe agravante (în cazul dat – „de două sau mai multe
persoane"), implică într-un caz aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, iar în alt caz – a
regulilor repetării infracţiunii?
Deficienţele conturate mai sus sunt amplificate de incertitudinile privind adevărata
natură a repetării infracţiunii: infracţiune unică sau pluralitate de infracţiuni?
Astfel, A.N.Popov consideră că, în pofida unei opinii larg vehiculate în ştiinţa dreptului
penal, repetarea infracţiunii nu este un tip al pluralităţii de infracţiuni. Ea reprezintă o
varietate a infracţiunii complexe, în cazul căreia toate acţiunile (inacţiunile) săvârşite anterior
îşi pierd semnificaţia juridică. De aceea, la calificare se ia în consideraţie cele săvârşite în
ansamblu. Acest punct de vedere este oarecum evaziv, deoarece a lua în consideraţie cele
săvârşite în ansamblu înseamnă a nu ignora la calificare şi cele săvârşite anterior. Chiar dacă
calificarea este unitară, deosebindu-se de cazul calificării concursului de infracţiuni. Practic,
acelaşi mesaj transpare şi din afirmaţiile unui reprezentant al ştiinţei dreptului penal din
Federaţia Rusă: "Numai aplicarea pedepsei conform regulilor concursului de infracţiuni poate
să reflecte în măsura cuvenită gradul deplin de pericol social al infracţiunilor săvârşite până la
condamnare. Aplicarea pedepsei ca urmare a calificării unitare a tuturor infracţiunilor repetate
reduce la zero toate declaraţiile despre valoarea vieţii umane (se are în vedere repetarea
infracţiunilor de omor – n.a.) şi este aproape cinică, deoarece normele constituţionale privind
recunoaşterea persoanei ca valoare supremă nu sunt consolidate de reglementările de rigoare
din Codul penal. Pentru fiecare viaţă răpită cel vinovat trebuie să suporte pedeapsa cea mai
aspră... În aceste condiţii, legea penală nu ar trebui să uşureze neîntemeiat soarta persoanei
vinovate".26
 Însă, paradoxul pe care îl comportă unificarea pedepsei în cazul repetării infracţiunii
este cu mult mai evident în cazul în care sancţiunea normei penale nu prevede categorii
alternative de pedepse (spre deosebire de sancţiunea de la alin.(3) art.145 C. pen. RM, în care
se prevede răspunderea inclusiv pentru omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit
un omor intenţionat prevăzut la alin.(1) sau (2)).
În concluzie la cele consemnate mai sus, ne reafirmăm poziţia de excludere din textul
Codului penal al Republicii Moldova a tuturor menţiunilor despre repetarea infracţiunii. Drept
compensare, legiuitorul trebuie să extindă acţiunea conceptului "concursul de infracţiuni" şi
asupra săvârşirii de către acelaşi făptuitor a două sau a mai multor infracţiuni identice.
Aceasta va contribui la o mai bună diferenţiere a răspunderii penale, la stabilirea mai
echitabilă a pedepsei, la promovarea mai consecventă a scopurilor şi principiilor legii penale,
şi, nu în ultimul rând, la ridicarea standardelor justiţiei penale.

Subiectul II: Controlul judiciar al procedurii prejudiciare

2.1. Determinaţi categoriile de măsuri procesuale de constrîngere aplicate cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie
Măsurile procesuale de constrîngere aplicate cu autorizarea judecătorului de instrucţie Cu
autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi aplicate măsuri procesuale de constrîngere, şi anume: 1)
amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore; 2) aplicarea amenzii judiciare;
3) punerea bunurilor sub sechestru; precum şi 4) alte măsuri prevăzute de prezentul cod. (2)
Hotărîrea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrîngere
poate fi atacată cu recurs de către părţi în instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile. Recursul se
examinează în condiţiile art.311 şi 312 CPPRM.
Temei pentru începerea procedurii de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire penală,
măsurilor speciale de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrîngere îl constituie
ordonanţa motivată a organului învestit cu astfel de împuterniciri, în conformitate cu prezentul cod,
şi demersul procurorului prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective. Partea
descriptivă a ordonanţei va conţine: descrierea faptei incriminate, locul, timpul şi modul săvîrşirii
acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii în baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire
penală sau măsurile speciale de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să
fie obţinute în urma efectuării acestor acţiuni/măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective,
locul efectuării lor, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au
importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate. La
ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni/măsuri.

2.2. Analizaţi corespunderea legislaţiei naţionale cu rigorile CEDO în ce priveşte atribuţiile

judecătorului de instrucţie în controlul măsurilor speciale de investigaţii
Sunt unele divergente.Autorizarea judecatorului de instructie pentru exercitarea unei actiuni
procesualeconstituie prin sine o forma de control judiciar in cazul necesitatii organului de urm
arire penala sau aorganului care exercita activitate operativa de investigatii de a
efectua o activiate care atrageimplicarea organului statal in viata privata a
persoanei , a domiciliului, a corespondentei. Pt a decide autorizarea efectuarii unei
actiuni procesuale care implica imixtiunea organului de urmarirein viata privata a persoanei,
afectind astfel niste drepturisau libertati fundamentale ale persoanei, judecatorul de in structie
verifica urmatoarele:
- Daca imixtiunea organului de urmarire penala este prevazuta de legeSe considera
imixtiunea organului de urmarire penala prevazuta de lege in cazul in
carea c e a s t a i m i x t i u n e e s t e r e g l e m e n a t a d e l e g e , i a r l e g e a c a r e
a u t o r i z e a z a i m i x t i u n e a e s t e c l a r a , accesibila si previzibila.Claritatea legii se exprimă
printr-un grad suficient de exactitate a prevederilor respective,adică legea trebuie să conţină
măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice.Accesibilitatea legii
prezumă publicarea ei în Monitorul Oficial în condiţiile Legii nr.173-XIII din 6 iulie 1994
privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, adică legeatrebuie să fie
accesibilă persoanelor la care se referă.Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor
legale, legea trebuie să fie redactatăîn termeni suficient de clari şi precişi, cu toate
noţiunile bine definite, care permite corelarea a c ţ i u n i l o r o r g a n u l u i d e
urmărire penală cu exigenţele legii şi definesc în mod clar
d o m e n i u l conduitei interzise şi consecinţele nerespectării prevederilor respective.
- Daca aceasta imixtiune este necesara intr-o societate democratica
Imixtiunea este considerată necesară într-o societate democratică atunci cînd ea este
„fondată pe o necesitate socială imperioasă şi mai ales proporţională scopului legitim scontat"
(CEDO, hot.O l s s o n c . S u e d i e i d i n 2 4 m a r t i e 1 9 8 8 ) , a d i c ă c î n d i m i x t i u n e a
e s t e c o m p a t i b i l ă c u p r i n c i p i i l e democratice.Caracterul unei societăţi
democratice se exprimă prin supremaţia dreptului în societatea democratică şi
necesitatea de a se opune ingerinţelor arbitrare în drepturile şi libertăţile persoaneigarantate
de legea naţională şi internaţională. Acţiunea necesară într-o societate
democratică sedetermină în raport cu echilibrul atins între
drepturile individului şi interesul public, fiind aplicat principiul proporţionalităţii.
- Daca imixtiunea solicitata urmareste un scop legitim
- Daca este respecatat pricipiul proportionalitatii intre dreptul sau libertatea
persoaneigaranatate de lege si necesitatea efectuarii actiunii procesuale
solicitate.P r i n c i p i u l   p r o p o r ţ i o n a l i t ă ţ i i   î n t r e   d r e p t u l   s a u   l i b e r t a t e a   p e r s o a n e
i   g a r a n t a t e   d e   l e g e   ş i necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate recunoaşte că
drepturile omului nu sunt absoluteşi exercitarea drepturilor unei persoane trebuie să fie
apreciată în raport cu interesul public mai larg.Alin.(2) art.8 CEDO prevede drept scop
legitim pentru imixtiune de către agenţii de stat în viaţa  privată a persoanei, în
domiciliu sau asupra corespondenţei acestuia: securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, 
protejareasănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

2.3. Proiectaţi o situaţie cînd refuzul procurorului de a efectua o acţiune procesuală poate fi
contestată la judecătorul de instrucţie
Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale procurorului pot fi înaintate judecătorului de
instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de
către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în
cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau
nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege. Astfel,persoanele
indicate în alin.(1)art.313 CPPRM sînt în drept de a ataca judecătorului de instrucţiede ex refuzul
procurorului de a începe urmărirea penală .Plîngerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile,
judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Plîngerea se examinează
de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea
persoanei care a depus plîngerea. Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică
examinarea plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul
examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea dau explicaţii. Judecătorul de
instrucţie, considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să
lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după
caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile
atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale
persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre
respingerea plîngerii înaintate.

Testul.nr 23
Subiectul I: Huliganismul

1.1. Relatați despre motivele infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM

Motivele infracțiunii sunt motive huliganice. C.Bulai menționează că:” Prezența mobilului în
săvîrșirea oricărei infracțiuni este un indiciu al normalității psihice a făptuitorului, de unde
concluzia că lipsa unui mobil sau motiv comprehensibil constituie un indiciu de anormalitate
pshică ce impune o examinare atentă a responsabilității subiectului”.
Trebuie deosebite 3 varietăți ale motivelor huliganice: 1) motivele huliganice, ca motiv
”emoțional”; 2) motivele huliganice ca motiv ”rațional”; 3) motivele huliganice propriu-zise.
În prima ipoteză, o emoție negativă este cea care condiționează apariția motivelorr
huliganice. Lipsa unui scop rațional este însoțită de o izbucnire emoțională aparent
nemotivată: această reacție emoțională este lipsită de vreun pretext , fie are la bază un pretext
neînsemnat.Atunci cînd pretextul lipsește , la baza motivelor huliganice se află o ostilitate
nepersonificată: fără vreo cauză evidentă , făptuitorull suferă o iritare care ăși găsește
decompensarea care se îndreaptă împotriva unei persoane întîmplătoare.Nu este exclus ca la
baza motivelor huliganice să se afle o ostilitate personificată. În acest caz, iritarea este
revărsată de către făptuitor asupra unei persoane străine care nu are nici o legătură cu prima
persoană.
În a 2-a ipoteză se disting 2 situații. În prima dintre ele, făptuitorul dorește să-și atingă scopul
printr-un procedeu care este nepotrivit pentru aceasta din cauza unor caracteristici ale sale.În
cea de-a doua situație, se atestă de asemenea un defect de raționament, însă de altă natură:
făptuitorul are posibilitatea reală de a-și satisface necesitățile pe o cale conformă cu
legea ,dar alege un procedeu antisocial pentru a-și atinge scopul;făptuitorul își atinge scopul
lipsit de semnificație pe o cale caracterizată printr-o nepotrivire flagrantă.
În cea de-a treia ipoteză, motivele huliganice propriu-zise se manifestă prin teribilism, frondă,
autoafirmare.
Din noțiunea motivelor huliganice se atestă un șir de trăsături caracteristice, și anume:
capacitatea de actualizare fulminantă și spontană,ușurința cu care este săvîrșită infracțiunea,
reacția neadecvată a făptuitorului; făptuitorului îi aduce satisfacție însăși fapta comiterii
infracțiunii; lipsa unui pretext pentru săvîrșirea infracțiunii sau prezența unui pretext
nesemnificativ pentru a o săvîrși.

1.2. Argumentaţi dacă este posibil sau nu concursul ideal dintre infracţiunea de
huliganism (art.287 CP RM) şi infracţiunea de vătămare intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.152 CP RM).
În sensul art.287 CP RM , prin ”violență” se are în vedere violența soldată fie cu vătămarea
ușoară a integrității corporale sau a sănătății , fie cu leziuni corporale care nu presupun nici
dereglarea de scurtă durată a sănătății, nici pierderea neînsemnată și stabilă a capacității de
muncă. Este posibil ca omorul sau vătămarea intenționată gravă ori medie a integrității
corporale sau a sănătății să reprezinte violența care este aplicată tocmai cu încălcarea
grosolană a ordinii publice. În acest caz, calificarea, trebuie făcută conform art.145, 151 sau
152 CP RM și art.354 Cod contrav., nefiind aplicat și art.287 CP RM, altfel a, fi în prezența
unei duble incriminări pentru una și aceiași faptă.
În cazuri de altă natură, infracțiunea de huliganism poate fi urmată de infracțiunea de
omor intenționat ori de vătămarea intenționată gravă sau medie a integrității corporale sau a
sănătății . În aceste condiții se atestă prezența concursului real de infracțiuni, iar calificarea se
face potrivit art.287, pe de o parte , și art.145, 151 sau 152 CP RM, pe de altă parte.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau negative ale excluderii prin Legea nr.277
din 18.12.2008: a lit.c) din alin.(2) art.145 CP RM; a lit.h) din alin.(2) art.151 CP RM; a
lit.i) din alin.(2) art.152 CP RM
Înainte de intrarea în vigoare a Legii menționate, pentru omorul săvîrșit cu intenții huliganice,
se stabilea răspundere agravată în baza lit.c) lin.(2) art.145 CP RM. La moment, întrucît
motivele huliganice nu mai au un efect agravant acetsea pot reprezenta motivul în cazul
infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.145 CP RM.
Înainte de intrarea în vigoare a Legii menționate, pentru vătămarea intenționată gravă a
integrității corporale sau a sănătății săvîrșită cu intenții huliganice, se stabilea răspunderea
agravată în baza lit.h) alin.(2) art.151 CP RM. La moment întrucît motivele huliganice nu mai
au un efect agravant , acestea pot reprezenta motivul în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1)
art.151 CP RM. Este posibil ca vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a
sănătății să reprezinte violența care este aplicată în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii
publice. În acest caz, calificarea trebuie făvută potrivit art.151 CP RM și art.354 Cod contrav.
Înainte de intrarea în vigoare a Legii menționate , pentru vătămarea intenționată medie a
integrității corporale sau a sănătății săvîrșită cu intenții huliganice se stabilea răspunderea
agravată în baza lit.i) alin(2) art.152 CP RM.La moment, întrucît motivele huliganice nu mai
au efect agravant, acestea pot reprezenta motivul în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1)
art.152 CP RM.
Anterior, pînă la intrarea în vigoare a Legii nr.277 din 18.12.2008, în Codul penal al
Republicii Moldova noţiunea „intenţii huliganice" era utilizată în art.145, 151 şi 152. Sub
aspect semantic, această noţiune era concepută inadecvat de către legiuitor. Ea are de fapt
înţelesul de „motiv huliganic", întrucât desemnează nu altceva decât un impuls lăuntric care îl
determină pe făptuitor să ia o hotărâre infracţională şi să o înfăptuiască. În afară de aceasta, o
singură infracţiune nu poate avea la bază decât o singură intenţie infracţională. De aceea,
sintagma „intenţii huliganice" nu exprimă potrivit raportul „o singură infracţiune - o singură
intenţie". Desigur, noţiunile „motiv" şi „intenţie" sunt strâns legate. Însă ele nu trebuie
confundate.
Circumstanţa agravantă „cu intenţii huliganice" e privită nu ca circumstanţă agravantă a
infracţiunii prevăzute la art.145, 151 sau 152 C. pen. RM, dar ca circumstanţă agravantă sui
generis a infracţiunii de huliganism. Cauza adevărată a unei asemenea optici constă în
confuzia noţiunilor „intenţii huliganice" şi „motivul huliganismului.

Subiectul II: Limitele judecării cauzei penale

2.1. Relataţi despre limitele judecării cauzei

 Articolul 325. Limitele judecării cauzei
    (1) Judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează numai în privinţa persoanei puse sub învinuire
şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.
    (2) Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează
situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării
situaţiei inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.
2.2. Comparaţi procedura modificării învinuirii în şedinţa de judecată în sensul atenuării şi în sensul
agravării situaţiei inculpatului
Articolul 326. Modificarea acuzării în şedinţa de
                            judecată în sensul agravării ei
    (1) Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel este
în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul
agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a
săvîrşit o infracţiune mai gravă decît cea incriminată anterior, aducînd la cunoştinţă inculpatului,
apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire. În asemenea
situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru
pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă. În instanţa de apel,
procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în cazul în care a declarat apel.
  (2) Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune sau că au
apărut circumstanţe noi care vor influenţa la încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că
infracţiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă
neîntemeiat sau ilegal de sub urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea
cauzei pe un termen de pînă la o lună şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi penale
privind această infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art.287, pentru
formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului. În
primul caz, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de
judecată şi anexele la el, iar în situaţia cînd cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi
penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi faptă, instanţa
restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobîndite în cadrul urmăririi
penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în
condiţiile prevederilor art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea
judecării. La demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de
instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru
continuarea judecării.
    (3) Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a
cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală după competenţă.

2.3. Decideţi argumentat asupra importanţei instituţiei renunţării procurorului de la învinuire

La terminarea urmăririi penale, procurorul în termen de cel mult 10 zile
verificămaterialeledosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţîn
d u - s e   a s u p r a   a c e s t o r a .   C a u z e l e   î n   c a r e   s u n t  persoane arestate sau minori, se
soluţionează de urgenţă.Dacă procurorul constată, că au fost respectate dispoziţiile
CPP privind urmărirea penală, căaceasta este completă, atunci dispune următoarele
soluţii:
1. atunci, cînd materialele dosarului rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi
căacesta poartă răspundere penală:
a)pune sub învinuire făptuitorul conform prevederilor art.art. 281,282 CPP, dacă
acesta nu
a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi se întocmeşte rechizitoriul prin care s
e dispune trimiterea cauzei în judecată; 
b)dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte
rechizitoriul prin care se dispune trimiterea cauzei în judecată.
2. prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăriri penale, clasarea 
c a u z e i   s a u   s c o a t e r e a  persoanei de sub învinuire.  
Includerea în rechiztoriu a unei acuzări mai grave decît cea care a fost pus sub învinuire persoanasau
a unui cap de acuzare, care n-a fost pus sub învinire conform prevederilor CPP, este o încălcare
adreptului la apărare.

Testul nr.24
Subiectul I: Individualizarea pedepsei

1.1.Definiţi conceptul şi formele de individualizare a pedepsei

Pentru ca o pedeapsă concretă să-și atingă scopul, ea trebuie aleasă și dozată astfel încât, prin fiecare
din funcţiile sale, să realizeze un efect maxim. Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare
infracţiune și cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului ei, poartă denumirea de
individualizare a pedepsei. Instituţiei individualizării pedepselor îi este consacrat Capitolul VIII din
Codul penal al Republicii Moldova (art. 75-88). Pentru ca politica penală a ţării noastre, privită sub
aspectul acţiunii de combatere a criminalităţii, să-și atingă obiectivul – reducerea treptată a
fenomenului infracţional –, este necesar ca fiecare pedeapsă să-și îndeplinească, prin constrângerea
pe care o implică, funcţiile sale, căci numai astfel scopul pedepsei va putea fi atins. Dar orice
pedeapsă își poate îndeplini în mod eficient aceste funcţii, influenţând conduita celui condamnat – și
nu numai a lui –, doar dacă este adecvată, adaptată unui caz concret. Aceasta înseamnă că, la
stabilirea genului, cuantumului și modului său de executare, trebuie să se ţină seama de un ansamblu
de date, împrejurări și situaţii specifice, care, în cazul supus judecăţii, caracterizează conţinutul
concret al infracţiunii, condiţiile în care fapta a fost săvârșită și persoana făptuitorului. Pe de altă
parte, adecvarea pedepsei la un anumit caz impune ca, pe parcursul executării acesteia, regimul de
executare să fie adaptat – înăsprit sau îmblânzit, menţinut sau, eventual, înlăturat – în raport cu
modul în care cel condamnat reacţionează faţă de condiţiile de deţinere și de influenţa educativă a
pedepsei. în doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizează în faza de
elaborare a legii și prevederii limitelor pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei și cea în faza de
executare a pedepsei. Corespunzător acestor faze sunt cunoscute următoarele trei forme de
individualizare a pedepselor: 1) individualizarea legală; 2) individualizarea judiciară (judecătorească);
3) individualizarea administrativă.
Individualizarea legală a pedepselor este înfăptuită de către legiuitor, în însuși momentul
elaborării legii penale, prin stabilirea felului și a limitelor pedepselor, precum și a măsurii în care
acestea pot fi modificate sub influenţa cauzelor de agravare sau de atenuare. În concret ea se
materializează în:
1) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii și limitelor generale ale fiecărei pedepse
în concordanţă cu principiile aplicării pedepselor penale;
2) prevederea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de prejudiciabilitate al
acesteia, determinat de importanţa valorii sociale ocrotite și de vătămarea la care este supusă
această valoare;
3) prevederea cadrului și a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de
individualizare, judiciară și administrativă.
Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată și se
materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de
gradul concret de prejudiciabilitate al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările
concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârșit infracţiunea sau care caracterizează persoana
infractorului. Individualizarea judiciară se realizează în cadrul și în limitele determinate prin
individualizarea legală și, spre deosebire de aceasta din urmă – care realizează numai prevenirea
generală –, individualizarea judiciară realizează atât prevenirea generală, cât și prevenirea specială
prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului.
Individualizarea administrativă. Este denumită astfel după organele administrative care o realizează
în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă a pedepsei închisorii se
realizează în cadrul oferit de individualizarea legală și cea judiciară, în funcţie de gravitatea pedepsei
aplicate, de starea de recidivă, de conduita condamnatului în locul de deţinere ș.a. Individualizarea
administrativă nu se rezumă la regimul de executare, ci privește și durata executării efective a
pedepsei, care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori
a eliberării condiţionate.

1.2. Analizaţi mijloacele şi criteriile de individualizare a pedepsei

Mijloacele de individualizare constau în diferite posibilităţi acordate, prin lege, judecătorilor, în
vederea stabilirii genului, cuantumului și modului de executare a pedepsei, cele mai adecvate fiecărui
caz concret. Fiecare mijloc are valoarea unei posibilităţi de apreciere conferite de lege judecătorilor.
Judecătorii au posibilitatea, în cazul când legea prevede pedepse alternative, să se fixeze asupra
oricăreia dintre acestea; pot să stabilească cuantumul pedepsei principale între minimul și maximul
stabilit; să reducă pedeapsa sub minimul stabilit, ca efect al constatării unor circumstanţe atenuante;
pot – în cazurile și în condiţiile stipulate de lege – să stabilească pe lângă pedeapsa principală și
pedepse complementare. Legea acordă judecătorilor largi posibilităţi și în ceea ce privește stabilirea
modului de executare a pedepselor: ei pot, în cazul îndeplinirii unor cerinţe legale, să suspende
condiţionat executarea pedepsei, pot să dispună ca cel condamnat, militar în termen, să execute
pedeapsa, sub o anumită limită, într-o închisoare militară ș.a.
Alegerea mijloacelor de individualizare nu se face însă arbitrar, judecătorii fiind obligaţi să ţină
cont de anumite criterii prevăzute de lege.
Criteriile de individualizare a pedepselor sunt acele categorii de date și elemente după care
instanţa de judecată este obligată, potrivit legii, să se călăuzească în activitatea de individualizare
judiciară a pedepsei. Individualizarea pedepsei este, din punctul de vedere al judecătorului care o
efectuează, un proces interior, strict personal, dar ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv,
dimpotrivă, ea trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat
după anumite reguli și criterii determinate precis. În funcție de sfera lor de incidenţă, criteriile de
individualizare sunt generale și speciale. Criteriile generale trebuie luate în considerare, fără excepţie,
cu ocazia efectuării oricărei operaţii de individualizare judiciară, în timp ce criteriile speciale devin
incidente doar la aplicarea pedepsei în unele cazuri particulare (de ex., în legătură cu sancţionarea
participanţilor (art. 83 din CP al RM) sau cu aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni (art. 82
din CP al RM)).
Potrivit alin. (1) al art. 75 din CP al RM, criteriile generale de individualizare sunt următoarele:
1) limitele de pedeapsă fixate în Partea specială a Codului penal;
2) dispoziţiile Părţii generale a Codului penal;
3) gravitatea infracţiunii săvârșite;
4) motivul infracţiunii săvârșite;
5) persoana celui vinovat;
6) circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea;
7) influenţa pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului;
8) condiţiile de viaţă ale familiei celui vinovat. Enumerarea are caracter limitativ.
1. Limitele de pedeapsă fixate în Partea generală a Codului penal. În operaţia de stabilire a pedepsei,
instanţa de judecată trebuie să pornească de la limitele speciale, fixate prin lege, pentru pedeapsa
aferentă infracţiunii săvârșite. Pedeapsa, deci, este stabilită între minimul și maximul special fixat în
sancţiunea articolului și care reflectă gradul de prejudiciabilitate al infrac- ţiunii concrete.
2. Dispoziţiile Părţii generale a Codului penal. Prevederile cuprinse în Partea generala a Codului
penal sunt mult prea numeroase și eterogene – unele fiind evident fără nici o legătură cu pedeapsa și
aplicarea ei pentru a le avea în vedere la individualizarea pedepsei. Altele însă au o incidenţă directă
asupra individualizării pedepsei și trebuie luate în considerare în orice caz. Dintre ele: prevederile
referitoare la acţiunea în timp și spaţiu a legii penale, prevederile referitoare la scopul pedepsei,
prevederile referitoare la sistemul pedepselor și la fiecare dintre pedepsele care îl compun, condiţiile
răspunderii penale ș.a.
3. Gravitatea infracţiunii săvârșite este evaluată în concret de către instan- ţa de judecată și depinde
de caracterul și de gradul prejudiciabil al infracţiunii. Caracterul prejudiciabil al infracţiunii reprezintă
semnul calitativ al acesteia, pe când gradul prejudiciabil – semnul cantitativ. Vorbind despre
individualizarea pedepsei, trebuie menţionat că atât caracterul, cât și gradul prejudiciabil se stabilesc
în fiecare caz concret.
4. Motivul infracţiunii săvârșite reprezintă impulsul interior care determină hotărârea infracţională și
deci implicit comiterea infracţiunii. Existenţa motivului în săvârșirea faptelor infracţionale este
apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unei motivaţii a faptei este un
indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului, ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia.
5. Persoana celui vinovat. Dacă orice pedeapsă se aplică infractorului pentru ca, pe această cale, să
se obţină intimidarea și, în cele din urmă, reeducarea lui, atunci, în mod necesar, ea trebuie să fie
adaptată și persoanei celui căruia îi este destinată. Este un adevăr, în prezent necontestat, că aceeași
pedeapsă nu produce același efect educativ asupra tuturor infractorilor cărora le este aplicată; în
cazul unora ea determină transformări reale și profunde ale conștiinţei individuale și, pe cale de
consecinţă, modificări statornice, de durată, ale comportamentului; în cazul altora, ea are doar un
efect inhibitor temporar, care durează numai atâta vreme cât persistă teama generată de
ameninţarea sa, iar în cazul unui alt grup de infractori, mai pervertiţi, aceeași pedeapsă nu produce
nici un efect, nici măcar unul trecător. Or, în aceste condiţii este evident că pedeapsa trebuie
adecvată nu numai în raport cu fapta săvârșită – care ră- mâne totuși în centrul procesului de
individualizare –, ci și cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate și cu șansa de
reeducare pe care el o prezintă.
6. Circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea. Aceste circumstanţe la care se
referă legiuitorul prin dispoziţiile art. 76 și 77 din CP al RM sunt acele stări, situaţii, împrejurări,
calităţi ce ţin de infracţiune sau de infractor anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii
infracţiunii, reglementate implicit sau expres de legea penală și care micșorează sau măresc gradul
prejudiciabil al infracţiunii sau de periculozitate al infractorului, atenuând sau agravând răspunderea
penală.
7. Influenţa pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului. Având în vedere persoana
celui vinovat, precum și gravitatea faptei săvârșite, instanţa de judecată trebuie să-i stabilească o
pedeapsă echitabilă, care ar fi contribuit la maximum la realizarea scopului pedepsei, în particular, la
corectarea și reeducarea vinovatului. Aplicarea pedepsei (categoria și termenul ei) trebuie să
contribuie la corectarea condamnatului, să-l reţină de la comiterea unei noi infracţiuni, la fel să
contribuie la reîncadrarea acestuia în activitatea de zi cu zi, să-i dezvolte anumite calităţi de persoană
ce ar respecta legea și ordinea de drept.
1.3. Proiectaţi o speţă în care să fie utilizate regulile aplicării pedepsei prevăzute în alin.4 art.84 CP
RM.
Cet. V.B. a fost condamnat la data de 25.05.15, în baza lit.c) alin.(2) art.171 CP RM, care în
corespundere cu art.75 CP RM, fiindu-i aplicată o pedeapsă de 6 ani. După executarea a 2 ani
din pedeapsă , organele de urmărire penală au descoperit că anterior, la data de 17.03.13
acesta a mai comis un furt.

Subiectul II: Sentinţa de încetare a procesului penal

2.1. Descrieţi temeiurile sentinţei de încetare a procesului penal

Articolul 391. Sentinţa de încetare a procesului penal
    (1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:
    1) lipseşte plîngerea părţii vătămate, plîngerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;
    2) a intervenit decesul inculpatului;
    3) persoana nu a atins vîrsta pentru tragere la răspundere penală;
    4) există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;
    5) există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă
de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a
procesului penal;
    6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la
răspundere penală; precum şi
    7) În cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.
Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă în cazurile prevăzute la art.391 alin.(1) pct.1) - 7)
Cod de procedură penală. În cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie, instanţa, prin
sentinţă motivată, încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii contravenţionale (alin.(2) art.332,
alin.(2) art.391 Cod de procedură penală). Încetarea procesului penal în cazul cînd a intervenit
termenul de prescripţie sau actul de amnistie (pct.4) art.275 Cod de procedură penală) e posibilă
numai cu acordul învinuitului şi/sau reprezentantului lui legal.
2.2. Stabiliţi particularităţile sentinţei de încetare a procesului penal la punerea pe rol a cauzei
penale.
Sentinţa se adoptă în numele legii şi importanţa acesteia ca act judiciar cere de la judecători o
conştientizare deosebită, pentru legalitatea şi temeinicia ei. Sentinţa trebuie să fie legală, întemeiată
şi motivată, bazîndu-se pe principiile generale ale efectuării justiţiei, asigurîndu-se: -
contradictorialitatea procesului; - egalitatea cetăţenilor în faţa judecăţii şi a legii, respectarea cinstei
şi demnităţii persoanei; - cercetarea nemijlocită şi publică a probelor; - cercetarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă, a probelor prezentate şi administrate; - respectarea cerinţelor
privind publicitatea; - secretul deliberării judecătorilor. Se atenţionează instanţele asupra
importanţei respectării formei sentinţei, care serveşte la dezvăluirea mai amplă a conţinutului
hotărîrii luate de instanţă. Sentinţa trebuie să corespundă atît după formă, cît şi după conţinut
cerinţelor art.384-397 Cod de procedură penală. Sentinţa se expune în limba în care s-a efectuat
judecarea cauzei, în expresii clare. Sentinţa se expune în mod consecvent, astfel ca noua situaţie să
decurgă din cea anterioară şi să aibă legătură logică cu ea. Se exclude expunerea evenimentelor ce
nu se referă la cauza judecată, folosirea formulărilor inexacte, prescurtărilor şi cuvintelor inadmisibile
în documentele oficiale. Potrivit art.248 alin.(1) Cod de procedură penală, orice modificare făcută în
cuprinsul sentinţei este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfîrşitul
sentinţei, de către judecător (completul de judecată). Locurile nescrise în cuprinsul sentinţei urmează
să fie barate, astfel încît să nu se poată face adăugări.

2.3. Proiectaţi o sentinţă de încetare a procesului penal pe temeiuri discreţionare

Dosarul nr. 1-733/13

SENTINŢĂ
În numele Legii
11 octombrie 2013 mun. Chişinău
Judecătoria Buiucani, mun. Chişinău în componenţa:

Preşedintele şedinţei, judecător Natalia Simciuc

Grefier Alexandru Zadorojniuc
Interpret Igor Bordeniuc

cu participarea procurorului Radion Bordian

apărătorului Vladimir Mării
inculpatului Sergiu Certan
examinând în şedinţă de judecată publică cauza penală de învinuire a lui
Certan Sergiu Sergiu, născut la 07.08.1992,
originar şi domiciliat în mun. Chişinău, str.
Munceşti 328, ap. 5, cetăţean RM,
moldovean, nesupus militar, studii medii
speciale, celibatar,
neangajat în câmpul muncii, anterior
nejudecat

de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 186 al. 2 lit. d) Cod Penal al R. Moldova,
termenul de examinare a cauzei penale 01.04.2013 – 11.10.2013, -

a s t a b i l i t:

Potrivit învinuirii Certan Sergiu, la 03 septembrie 2010, în jurul orei 20,

acţionând prin intenţie directă, din motive de profit, aflându-se la intersecţia str-lor
Columna cu Mihai Viteazul din mun. Chişinău, a urcat în microbuzul de pe ruta nr. 171
şi în timpul deplasării, folosindu-se de faptul că nu este văzut de nimeni, tainic a
sustras un telefon mobil de model ,,Nokia 1680” cu nr. IMEI 356841024757046 la
preţul de 1000 lei, care a căzut din buzunarul hainei lui Nicolae Gladchevici, după ce l-
a deconectat şi a părăsit locul comiterii faptei criminale, astfel cauzându-i părţii
vătămate un prejudiciu material în proporţii considerabile.
În şedinţa de judecată procurorul a solicitat încetarea procesului penal în
legătură cu constatarea premizelor de aplicare a art. 251 alin. 1 CPP, fiind scoase în
evidenţă chestiuni ce atrag nulitatea actelor procesuale şi anume neutilizarea
serviciilor interpretului în condiţiile art. 16 CPP, la efectuarea acțiunilor de urmărire
penală cu concursul inculpatului.
Inculpatul a fost de acord cu încetarea procesului penal și a indicat că nu
solicită examinarea cauzei penale în fond.
Avocatul inculpatului a susţinut demersul acuzării și a solicitat încetarea
procesului penal.
Partea vătămată la şedinţa de judecată nu s-a prezentat, iar în urma măsurilor
întreprinse în vederea depistării acesteia nu a putut fi găsită la locul de domiciliu.
Examinând materialele dosarului, ascultând participanții la proces instanța de
judecată consideră că procesul penal urmează a fi încetat din următoarele
considerente.
Potrivit art. 332 CPP în cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată
vreunul din temeiurile prevăzute în art.275 pct.5)-9), 285 alin.(1) pct.1), 2), 4), 5),
precum şi în cazurile prevăzute în art.53-60 din Codul penal, instanţa, prin sentinţă
motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.
Conform art. 275 pct. 9) urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost
pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care există alte
circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală.
Potrivit art. 391 CPP sentința de încetare a procesului penal se adoptă dacă
există alte circumstanțe care exclud sau condiționează pornirea urmăririi penale și
tragerea la răspundere penală.
Conform art. 251 al.2, 3 CPP încălcarea prevederilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care
s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decît prin
anularea acelui act. Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la
publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la
prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage
nulitatea actului procedural. Nulitatea prevăzută în alin.(2) nu se înlătură în nici un
mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părţi, şi se ia în considerare
de instanţă, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
 În asemenea circumstanţe, luând în considerare prevederile legale, demersul
acuzării privind încetarea procesului penal că din motiv că la efectuarea acţiunilor de
urmărire penală cu concursul inculpatului, au fost scoase în evidenţă chestiuni ce
atrag nulitatea actelor procesuale şi anume neutilizarea serviciilor interpretului,
susținut de partea apărării, precum și de faptul că inculpatul n-a solicitat examinarea
cauzei penale instanța dispune încetarea procesului penal.
Conform art. 16, 251, 332, 391 CPP RM, instanţa de judecată, -

h o t ă r ă ş t e:

Se încetează procesul penal de învinuire a lui Certan Sergiu Sergiu de

comiterea infracţiunii prevăzute de art.186 al. 2 lit. d) CP RM din motiv că există alte
circumstanțe care exclud tragerea lui la răspundere penală.
Sentinţa cu drept de atac în Curtea de Apel Chişinău în termen de 15 zile.

Preşedintele şedinţei,
judecător Natalia Simciuc

Testul nr.25
Subiectul I: Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de
înstrăinare. Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor
lor în scop de înstrăinare

1.1. Relatați despre noțiunea „analog al substanţei narcotice sau psihotrope”, utilizată în art.217 și
2171 CP RM.
Analog al substanței narcotice sau psihotrope este o substanță care nu este inclusă în nicio
listă de substanțe supuse controlului din partea statului.La momentul actual nu există o listă
oficial întocmită a substanțelor analoage, astfel nefiind posibilă nici stabilirea proporțiilor
substanțelor analoage.Astfel, nu există nici o claritate în privința statutului analoagelor
substanțelor narcotice sau psihotrope, deoarece aceste nu sunt supuse nici unui regim juridic,
în afară de prevederea de la alin.(2) art.134 CP RM, în care prin ”analog al substanței
narcotice sau psihotrope” se înțelege substanța care, conform componenței sale și efectului pe
care îl produce, se asimilează cu substanța narcotică sau psihotropă. Autorii S.Brînză și
V.Stati, propun excluderea din prevederil CP a noțiunii în cauză, deoarece este inaplicabilă în
practică, iar existența ei încalcă principiul legalității și al echității.
1.2. Argumentaţi dacă – în ipoteza specificată la lit.b 1) alin.(3) art.217 CP RM (care presupune
săvârșirea infracțiunii de o persoană care a împlinit vârsta de 18 ani cu atragerea minorilor) – este
necesară calificarea suplimentară în baza art.208 CP RM
La lit.b1 alin.(3) art.217 CP RM se stabilește răspunderea pentru infracțiunile prevăzute la
alin.(1) sau (2) art.217 CP RM, săvîrșite de o persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani cu
atragerea minorilor. În această situație minorul apare ca persoană care ia parte la comiterea
infracțiunii , dar nu neapărat în calitate de participant. În acest sens nu este necesară
calificarea suplimentară în baza art.208 CP RM. Or, art.208 CP RM, apare ca o normă
generală în raport cu lit.b1 alin.(3) art.217 CP RM, care reprezintă o normă specială. De aceea
în virtutea art.116 CP RM, aplicabilă va fi norma specială.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.217 și 2171 CP RM prin Legea nr.277 din 18.12.2008.
Articolul 217:
     alineatul (1):
     dispoziţia va avea următorul cuprins: 
     „(1) Semănatul sau cultivarea ilegală a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope,
prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, săvîrşite în proporţii mari şi fără scop de înstrăinare,”;
     din sancţiune, cuvintele „sau cu închisoare de pînă la 2 ani,” se exclud;
     în sancţiunea alineatului (2), cuvintele „de pînă la 3 ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de pînă la 1
an”;
     în dispoziţia alineatului (3):
     litera a) se exclude;
     dispoziţia se completează cu litera b1) cu următorul cuprins:
     „b1) de o persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani cu atragerea minorilor;”
     alineatul (4):
     din dispoziţie, litera a) se exclude;
     în sancţiune, cuvintele „de la 4 la 6 ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de la 1 la 6 ani”. 
 Articolul 2171:
     în sancţiunea alineatului (1), cuvintele „de pînă la 3 ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de pînă la 2
ani”;
     alineatul (3):
     în dispoziţie:
     litera a) va avea următorul cuprins:
     „a) de o persoană care anterior a săvîrşit aceleaşi acţiuni;”
     dispoziţia se completează cu litera b1) cu următorul cuprins:
     „b1) de o persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani cu atragerea minorilor;”
     în sancţiune, cuvintele „de la 5 la 7 ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de la 3 la 7 ani”;
     alineatul (4):
     din dispoziţie, literele a) şi c) se exclud;
     în sancţiune, cuvintele „de la 7 la 20 de ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de la 7 la 15 ani”.
Introducerea lit. b1 reprezintă în cazul dat o normă specială, astfel la calificare este necesar de a aplica
și art.208 CP RM, care este o normă generală.

Subiectul II: Sentinţa de achitare

2.1. Identificaţi şi caracterizaţi temeiurile sentinţei de achitare
Temeiurile sentinței de achitare sînt următoarele:
- nu s-a constatat existența faptei infraciunii;
- fapta nu a fost săvîrșită de către inculpat;
- fapta inculpatului nu întrunește elementele infraciunii;
- fapta comisă nu este prevăzută de legea penală;
- există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Sentinţa de achitare, în cazul în care nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, se adoptă atunci
cînd faptele incriminate inculpatului nu au avut loc ori cînd consecinţele indicate în învinuire s-au
produs în urma acţiunilor persoanei căreia i s-a pricinuit dauna sau indiferent de voinţa cuiva, de
exemplu, cazul fortuit (fapta săvîrşită fără vinovăţie). . Partea descriptivă a sentinţei de achitare
trebuie să cuprindă: - indicarea învinuirii, expunerea circumstanţelor cauzei constatate de instanţă; -
analiza probelor, temeinicia concluziilor instanţei despre faptul că învinuirea nu şi-a găsit confirmare,
precum şi motivarea de ce instanţa respinge probele puse la baza învinuirii. Adoptînd sentinţa de
achitare în privinţa persoanei acuzate de săvîrşirea mai multor infracţiuni, calificate conform cîtorva
articole ale Codului penal, în partea descriptivă a sentinţei, concomitent cu indicarea motivelor,
instanţa urmează să formuleze concluzia de recunoaştere a învinuirii ca neîntemeiată relativ la
fiecare articol al legii penale (episodul învinuirii, articolul, alineatul, litera), cu indicarea temeiului de
achitare stabilit la art.390 Cod de procedură penală.

2.2. Comparaţi consecinţele distincte în dependenţă de diferite temeiuri de achitare

Sentinţa se adoptă în numele legii, ea trebuie să fie legală, adica trebuie să corespundă întru
totull e g i i . S e n t i n ţ a t r e b u i e s ă f i e î n t e m e i a t ă , a d i c a s ă s e b a z e z e d o a r p e
a c e l e p r o b e , c a r e a u f o s t recunoscute ca pertinente, concludente, utile, admisibile, certe
şi suficiente. Sentinţa trebueie să fiemotivată, adica fiecare concluzie din sentinţă să fie bine
argumentată, indicîndu-se expres izvorulcare confirmă concluzia dată. Sentrinţa trebuie să fie
echitabilă, adica proporţională faptei.
În dispozitivul sentinţei de achitare nu se indică cuvîntul "condamnă", doar numai dispoziţia de
achitare a inculpatului, cu indicarea exactă în baza cărui temei prevăzut de lege el este achitat,
respectiv, conform fiecărui articol (alineatul, litera) al legii penale. Dispozitivul sentinţei de achitare
va mai cuprinde: - indicaţii cu privire la revocarea măsurii preventive şi măsurilor de asigurare a
acţiunii civile în caz dacă s-au aplicat asemenea măsuri; - hotărîrea referitoare la acţiunea civilă
înaintată; - soluţionarea chestiunii cu privire la corpurile delicte; - indicaţii despre modul şi termenul
de atac al sentinţei în ordine de apel sau de recurs.

2.3. Decideţi argumentat asupra oportunităţii restituirii dosarului procurorului în cazul achitării
prevăzute de art.390 alin.1 pct.2 CPP
Dacă instanţa de judecată a pronunţat o sentinţă de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvîrşită de
inculpat, la cererea procurorului, acestuia i se resti tuie dosarul penal şi el reia
urmărirea penală învederea identificării făptuitorului infracţiunii.Conf. Art. 350 CPP, dacă
în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art. 332CPP- se emite
senti nţa de încetare a procesului penal în cauza dată, copia senti n ţeii fi ind
înmînată părţilor interesate şi explicîndule modul şi ordinea de atac. Totodată, 
odată cu încetarea procesului,i n s t a n ţ a   d e c i d e   ş i   a s u p r a   r e v o c ă r i i   m ă s u r i i   p r e v e n ti v e
,   r e s ti t u i r i i   c a u ţ i u n i i ,   a p l i c ă r i i   m ă s u r i l o r   d e siguranţă, încasarea cheltuielilor
judiciare.Conf. Art. 391 CPP, după cercetarea judecătorească, se emite sentinţa de încetare a
procesului penal, dacă:
- lipseşte plîngerea părţii vătămate, a fost retrasă plîngerea sau părţile s-au
împăcat;
- a   d e c e d a t i n c u l p a t u l -persoana nu a atins vîrsta de atragere
la răsp.penală;
- există hot.judecătorească în privinţa aceleiaşi persoane referitor la aceia şi
faptă- e x i s t ă h o t ă r î r e a   O U P a s u p r a a c e l e i a ş i p e r s o a n e   p e n t r u a c e i a ş i   f a p t ă
d e   î n c e t a r e a   u r m ă r i r i i  penale, de scoatere sub învinuire sau de clasare a dosa.penal;
- există circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea UP sau de clasare
a UP.D e a s e m e n e a ş i î n c a z u r i l e p r e v ă z u t e d e a r t . 5 4 - 5 6 C P ( l i b e r e r e a d e
r ă s p . p e n a l ă a m i n o r i l o r ; liberarea de răsp.pen. cu atragerea la răsp. Administrativă şi
liber.de răsp.penală dacă pers. a renunţat de bună voie la infracţiune).