2.6. Efectele curentului electric.

Aplicaţii
Aşa cum am arătat, experimental se constată că în orice conductor parcurs de curent
eiectric se dezvoltă căldură. în condiţii particulare, de exemplu în pile şi acumulatoare, se mai
constată că trecerea curentului electric prin conductoare e însoţită şi de alte transformări
energetice (de dezvoltarea sau absorbţia energiei unor reacţii chimice). în toate cazurile,
trecerea curentului de conducţie prin conductoare determină transformarea energiei electrice,
W = Uit, în energie de alte forme, şi invers.

2.6.1. Efectul termic

Efectul termic al curentului electric constă în încălzirea conductoarelor prin care trece curentul electric,
are numeroase aplicaţii practice.

Lămpi electrice cu incandescenţă. Firele metalice prin care circulă curent electric pot deveni
incandescente, adică surse emiţătoare de lumină şi căldură. Filamentele becurilor electrice, de exemplu,
se fac din metale cu temperatura de topire Producerea şi utilizarea curentului continuu foarte ridicată,
peste 2800 °C, ca tungsten, tantai, osmiu (v. tabelul 1). Tubul de sticlă în care se găseşte filamentul este
umplut cu un gaz inert la o presiune joasă. Randamentul becului creşte dacă filamentul este foarte
subţire, câteva sutimi de milimetru, dublu spiralat. Tot curentul electric este folosit şi în funcţionarea
unor lămpi speciale, cele cu halogeni.

Aparate de încălzit electrice Aceste aparate au variate forme şi multiple întrebuinţări: reşou, aerotermă,
ciocan de lipit, ceainic electric etc. Sursa lor de căldură este un rezistor cu rezistivitate mare care,
parcurs de un curent, se încălzeşte. Aparatele electrocasnice funcţionează la temperaturi sub 1000 °C;
de aceea rezistorul lor e făcut din fir de crom-nichel. în tehnică, pentru instalaţii cu temperaturi de
funcţionare mai mari (uscătoarele din unele instalaţii de vopsire, de exemplu), se folosesc rezistoare
făcute din molibden sau din tungsten, care permit temperaturi de lucru la 2500 °C.

Cuptoare electrice. Pentru tratarea (călirea) unor piese metalice, superior aliate, folosite în tehnologii
moderne (industria aviatică) se folosesc şi „cuptoarele cu rezistenţă". Sunt performante în unele
tehnologii avansate şi pentru că temperatura lor de încălzire poate fi precis stabilită şi controlată (800-
1200 °C). Creuzetul, format din material refractar, înconjurat de rezistoare prin care trece curentul
intens, este folosit şi în industria sticlei, pentru topirea şi fasonarea acesteia.

Siguranţa fuzibilă acţionează tot pe baza efectului termic; acest dispozitiv întrerupe, în caz de avarie (de
supracurenţi), un circuit prin topirea unui conductor metalic. Poate fi folosit ca siguranţă electrică
fuzibilă şi firul de liţă, care suportă un curent de intensitate maximă de 6 amperi.

Electrocauterul este un instrument care serveşte la arderea unor ţesuturi bolnave sau a unor răni. Este
alcătuit dintr-o tijă metalică, prevăzută la una dintre extremităţi cu un fir de platină care se încălzeşte la
roşu cu ajutorul curentului electric.
2.6.2. Efectul fiziologic
Efectul fiziologic al curentului electric denumeşte efectul curentului electric asupra corpului uman;
acesta poate acţiona în rău sau în bine asupra corpului uman. Procesul de propagare a impulsurilor
nervoase fiind de natură electrică, corpul uman este foarte sensibil la acţiunea curenţilor provocaţi din
exterior. Un curent de intensitate 10 mA poate provoca contracţii musculare dureroase. Pentru o
intensitate de 20 mA apar dificultăţi de respiraţie (risc de asfixiere) şi accidentatul nu mai poate da
drumul conductorului sub tensiune care a produs şocul. Un curent de intensitate de peste 50 mA
provoacă fibrilaţia inimii, adică spasme necoordonate şi necontrolate ale muşchilor inimii. Pomparea
sângelui este complet dezorganizată. Apare stopul cardiac, moartea, dacă nu se acordă un prim ajutor.
Din motive de securitate, pragul de tensiune periculoasă a fost stabilit la 50 V pentru medii uscate şi la
25 V pentru medii umede. Electrocardiograma (ECG) este reprezentarea grafică a variaţiei în timp a
tensiunii electrice generate de activitatea inimii; aparatul care realizează această reprezentare este
electrocardiograful. Acesta este alcătuit din electrozi aplicaţi pe corp în locuri precise, un amplificator
electronic şi un oscilograf. Electrocardiografia constituie una din metodele cele mai folosite în stabilirea
diagnosticului în bolile de inimă (infarct cardiac, insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială etc.).
înregistrarea grafică a tensiunilor electrice care apar ca efect al activităţii creierului uman este cunoscută
sub denumirea de electroencefalogramă (EFG). A fost prima oară realizată de psihiatrul german Hans
Berger, în anul 1924, iar în România, în anul 1934, de profesorul neurolog Gh.

2.6.3. Efectul magnetic al curentului electric

Cum s-a mai arătat, purtătorii de sarcină în mişcarea de antrenare care formează curentul electric
produc diferite efecte: termic, chimic, fiziologic, magnetic. Cel mai caracteristic dintre efecte este, fără
îndoială, câmpul magnetic. Curentul electric poate trece prin conductoare fără a produce efecte chimice,
de pildă, în conductoarele metalice, sau poate trece prin unele corpuri a căror temperatură este
cuprinsă între 0 şi 10 grade, pe scara Kelvin a temperaturilor, fără a produce efect Joule. Niciodată, însă,
purtătorii de sarcină nu pot fi în mişcare relativă faţă de un observator fără ca acesta să nu constate
existenţa câmpului magnetic.

• Două mari descoperiri au marcat începutul studiului câmpului magnetic, al stărilor de magnetizare, al
electromagnetismului în general. în anul 1820, savantul danez Christian Oersted (1777-1851) a
descoperit existenţa câmpului magnetic al curentului electric, punându-l în evidenţă prin rotirea acului
magnetic faţă de direcţia nord-sud, acul fiind suspendat de un fir cu torsiunea practic nulă. Savantul
francez Andre Ampere (1775-1836), aprofundând acest fenomen, a enunţat, în acelaşi an, 1820, regula
care leagă sensul rotaţiei acului magnetic de sensul curentului din firul conductor metalic.

Ampere este iniţiatorul teoriei numite electromagnetism. El a imaginat şi principiul de funcţionare a

galvanometrului,. a consţruit primul telegraf electric şi, împreună cu Arago, electromagnetur.

Capitol al fizicii, electromagnetismul se ocupă cu studiul fenomenelor electrice si magnetice, având la

bază teoria câmpului electromagnetic elaborată de James Clerk Maxwell (1831-1879). în cele ce
urmează vom arăta importanţa acestui vast domeniu de cercetare şi aplicare practică, a ceea ce
înseamnă electromagnetismul ca atare.
2.6.4. Câmpul magnetic. Magnetizarea corpurilor
Este cunoscută încă din antichitate proprietatea pe care o au unele minerale ce conţin fier de a atrage
pilitura de fier. Astfel, se cunoaşte mineralul numit magnetit (oxid feroferic Fe0 Fe20 3) sau cel constituit
din sulfură feroferică (6FeSFe2S2). Se spune că aceste minerale sunt magnetizate. Toate aceste corpuri
poartă numele de magneţi naturali. Un asemenea magnet pus într-o cutie cu pilitură de fier va reţine
numai în unele zone pilitura. La suprafaţa unui magnet mineral, de dimensiuni mai mari, există perechi
de zone care atrag pilitura. Spunem că la suprafaţa pietrei magnetice există perechi de poli magnetici.

Se pot obţine şi magneţi artificiali frecând o bară de oţel în lungul ei cu un magnet natural, astfel: punem
bara de oţel în contact cu regiunea magnetului natural unde se găseşte un pol şi plimbăm magnetul,
ţinându-l cu polul în contact cu bara, de mai multe ori în acelaşi sens în lungul barei.

Experimental se constată următoarele: corpurile magnetizate, precum şi conductoarele parcurse de

curent electric, modifică unele proprietăţi ale spaţiului din jur lor, făcând să apară, în acest spaţiu, un
câmp magnetic. Acest câmp, o formă de existenţă a materiei, se manifestă prin forţe şi cupluri care
acţionează asupra unor conductoare parcurse de curent sau asupra unor corpuri magnetizate.

Magnetul este, deci, un corp aflat în stare de magnetizare, care produce în spaţiul înconjurător un câmp
magnetic. Prezintă doi poli magnetici, nord şi sud, în care câmpul magnetic are acţiune maximă. După
cum au fost obţinuţi, pot fi naturali sau artificiali.

Tot experienţa arată că, într-o regiune a spaţiului în care există un câmp electric variabil în timp, apare şi
un câmp magnetic, după cum se mai constată şi existenţa unui câmp electric produs de variaţia în timp a
câmpului magnetic (fenomenul de inducţie electromagnetică).

Aceasta înseamnă că cele două câmpuri, electric şi magnetic, variabile în timp, se condiţionează
reciproc, constituind împreună un sistem fizic denumit câmp electromagnetic. [Sistemele fizice sunt
concepute ca părţi univoc definite ale materiei, în care aceasta se prezintă fie sub formă de substanţă,
fie sub formă de câmp.]

Câmpul electrostatic este o stare limită a câmpului electromagnetic, corespunzătoare situaţiei în care
sarcina electrică este distribuită invariabil în timp şi aparţine corpurilor în stare de repaus faţă de
sistemul de refrinţă. în această stare, mărimile electrice ale câmpului electromagnetic sunt constante în
timp, iar cele magnetice sunt nule. Câmpul magnetostatic este o altă stare limită a câmpului
electromagnetic, fiind produs de magneţii permanenţi în stare de repaus. în această stare, mărimile
electrice ale câmpului sunt nule, iar ceie magnetice sunt invariabile în timp. Câmpul magnetic produs de
corpurile magnetice se datorează curenţilor determinaţi de electronii în mişcarea lor orbitală sau de spin
(mişcare de rotaţie în jurul propriei axe). Aceşti electroni fac parte din atomi moleculari (sau numai
atomi) din care este constituit magnetul la nivel microscopic. Curenţii moleculari (atomici) sunt denumiţi
curenţi legaţi. Curenţii formaţi de mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină, curenţii de conducţie,
denumiţi şi curenţi liberi, produc - atât în interiorul conductoarelor, cât şi în exteriorul lor - câmp
magnetic. Curenţii de conducţie de intensitate constantă (curenţi continui) care străbat conductoare în
repaus, generează câmpul magnetic staţionar.
• Aşadar, câmpul magnetic este generat (1) de curenţi electrici liberi, (2) de curenţi electrici legaţi,
precum şi (3) de câmpul electric variabil în timp. Mărimea fizică vectorială ce caracterizează local
sistemul fizic câmp magnetic este inducţia câmpului magnetic, notată cu B . în cele ce urmează, ne vom

referi la început la câmpul magnetic produs în vid de curenţi continui care străbat conductori în stare de
repaus, adică la câmpul magnetic staţionar (câmpul magnetostatic) în vid.

2.6.5. Inducţia magnetică. Forţa electromagnetică

Se apropie un magnet în formă de potcoavă de un tub catodic. Deviaţia fasciculului subţire de electroni,
echivalent cu un curent continuu de sens contrar mişcării electronilor, se datorează acţiunii unei forţe
magnetice. Dacă dreapta care uneşte polii magnetului, nord (N) cu sud (S), este verticală, orientată N
(sus) -> S (jos), la apropierea laterală de tub a magnetului, spotul de pe ecran va devia spre stânga.
Rotind magnetul în plan vertical cu n/2, spotul nu deviază. Acest experiment permite Capitolul 2
definirea mărimii de stare ce caracterizează sistemul fizic câmp magnetic, adică vectorul inducţie
magnetică B.

Astfel, modulul inducţiei magnetice, fi, este egal cu limita următorului raport: forţa AFexercitată de
câmpul magnetic asupra unui element de curent / • A/ împărţită la produsul dintre intensitatea / a
curentului şi lungimea A/ a elementului de curent; limita este luată pentru A/ foarte mic şi cu elementul
de curent astfel poziţionat în câmp, încât acest raport limită să aibă valoarea maximă:

Vectorul inducţie magnetică fi este perpendicular pe 61 şi pe dF, astfel încât prin generalizarea
rezultatelor experimentale: dF = /(d/x fi). Expresia obţinută este cunoscută sub denumirea de forţă
electromagnetică sau forţă Laplace

Pentru un conductor filiform rectiliniu şi un câmp magnetic uniform (fi= const.), forţa electromagnetică
se scrie sub forma

Modulul forţei F pentru orice orientare a conductorului liniar în câmpul magnetic este: F = Bll sin a, unde
a este unghiul dintre vectorii 61 şi fi, 61 având sensul curentului electric continuu de intensitate / care
trece prin conductorul liniar filiform. Spre deosebire de câmpul electric, unde forţa este orientată pe
direcţia intensităţii câmpului electric, E, în câmpul magnetic direcţia forţei este perpendiculară pe fi. în
figura 2.33 se arată cum poate fi găsită orientarea lui fi cu ajutorul regulii mâinii stângi.
• Unitatea de măsură pentru inducţia magnetică este tesla (simbol T), după numele inginerului fizician
croat Nikola Tesla (1856-1943).

• Un câmp magnetic uniform are inducţia de 1 T, dacă exercită o forţă de 1 N asupra fiecărui metru din
lungimea unui conductor, perpendicular pe liniile de câmp, parcurs de un curent cu intensitatea de 1 A.