Laura Gheorghiu

Timișoara 2023 și Mica Vienă

Fac parte dintr-o generație care a crescut în coconul mitului micii Viene, a fascinației
Europei Centrale cu barocul ei, cu multiculturalismul și hibridul lingvistic atât de caracteristic,
cu un anume tip de muzică, un cod vestimentar ferm și criterii clare de selectare a artei de
valoare. Cum era și normal, odată ce ”Timișoara noastră” (cum ar spune maestrul Ioan
Hollender) a fost desemnată (în 2016) să devină Capitală culturală europeană ne-am imaginat și
am crezut că toate acestea vor constitui standarde fundamentale, că orașul se va debarasa energic
de adaosurile toxice lipite în deceniile din urmă, va deconstrui falsurile în materie de cultură (cel
puțin) și va renaște precum pasărea Phoenix din cenușa unui oraș ”de provincie” (cred unii) la
nivelul ei organic de ”mica Vienă”. Prezența lui Ioan Hollender era obligatorie, precum și a
Hertei Muller sau a unor evenimente definitorii pentru această identitate. Programul zilelor de
deschidere precum și cel pe întregul an dobândea, a priori, conținut , prin aducerea acasă a atâtor
nume importante – regional sau european, prin reînvățarea acelui modus vivendi chiar de final de
secol XIX fără a cădea în nostalgii ieftine, dialogul genurilor și principiilor era de la sine înțeles.
După un interbelic impus naționalist cu scopul de a ”româniza România” (Lucian Boia), după
anii de comunism cu celebrele blocuri gri, asimetrice și strident anti-estetice, am îndrăznit să
credem că gri-ul va fi în final înlocuit de culorile calde ale barocului sau, acolo unde arhitectura
permite, de jocurile de culori ale art nouveau-ului, ajutându-ne dacă nu cumva impunându-ne
recuperarea identității urbane firești. Iar pentru cei care s-ar grăbi să mă acuze de paseism
(eventual pro-habsburgic) voi spune astfel: toate, dar absolut toate ”capitalele culturale
europene” situate în spațiul Europei Centrale, de la Vilnius în 2009 la Rijeka în 2020 au
promovat cu prioritate, identitatea locală sau regională, au recuperat ceea ce ultima jumătate de
veac a destrămat sau a ascuns sub lozinci de doi bani, au renovat și repus în circuit. Iar ideea
acestor demersuri nici măcar nu le este imputabilă, de vreme ce Decizia nr 1419 din 1999 a
Parlamentului și a Consiliului European prin care s-au reformulat criteriile de acordare a titlului
de capitală culturală europeană cere explicit regenerarea urbană alături de dimensiunea
europeană și de cea verde. Fac parte dintr-o generație care, în copilărie, a mai văzut Timișoara
renovată, cu clădiri frumoase, umbrite de arbori bătrâni, cu străzi îngrijite ”ca la neamț în șpais”
și cu reguli stricte de ieșit duminica în oraș. A avut naivitatea de a visa că în anul Capitalei
culturale, Timișoara își va regăsi farmecul de odinioară și va spune Europei această frumoasă,
inegalabilă poveste a tinereții ei. Între timp, orașul a primit la sine o mulțime de oameni veniți
din alte regiuni ale țării și din alte țări. Spiritul tradițional tolerant al băștinașilor i-a lăsat să se
așeze pe aici dar rămăsese în urmă la a-i învăța să fie/ să devină bănățeni dacă tot le plac locurile,
a-i învăța de la Gutten Tag la rețetele de papricaș și zupă, vocabularul fundamental al regiunii.
Tristețea vine din faptul că prea multă toleranță este interpretată drept slăbiciune și te transformă
în cetățean de mâna a doua, la tine în casă. În loc de a fi, abia acum, vioara întâi în conceperea
programului Capitalei și în răspândirea poveștii micii Viene, localnicii au ajuns să bombăne
frustrați pe la colțuri în timp ce evenimentele vorbesc oricui despre orice. Nici măcar Viena
”mare” nu dă bine în hărmălaia cotidiană din cauza unui anume Nehammer care, brusc, contează
mai mult decât Praterul și dinastia Strauss la un loc. E simplu să numeri pe degete câteva puncte
din program care au avut cu adevărat legătură cu anvergura Capitalei și cu aura micii Viene dar
nu despre acestea este vorba, pe fond. Să spunem că multe asemenea evenimente se desfășoară
fără a fi parte din programul Capitalei, ci doar din inițiativele particulare ale unor instituții de
cultură, nefiind nici finanțate de ”Capitală”, nici considerate definitorii pentru identitatea locului,
dacă e să ne luăm după înțelegerea celor ce au structurat programul.

Clădirile sau infrastructura

Este un fapt cunoscut în întreaga Europă acela că regimul comunist nu agrea clădirile
istorice, după cum urmașii săi dezagrează și azi ideea de regiune istorică, realitatea unei identități
istorice, greutatea și responsabilitatea unei moșteniri cu adevărat istorice. Ca urmare, prevederea
legată de regenerarea urbană reprezintă panaceul propus și subvenționat de Comisia europeană
pentru a ajuta comunitățile încă vii să-și recupereze semnele identității și să le propună spre (re)
descoperire, Europei întregi. Deja la Timișoara s-a ”deschis Capitala”, chiar dacă destul de târziu
raportat la celelalte două capitale ale anului 2023, Elefsina și Vezprem. Cu toate acestea, nici
măcar centrul orașului nu pare să fi făcut pași considerabili în această regenerare. Ne-am amintit
de Riga și de Wroclaw, Capitale culturale europene în 2014, respectiv 2016, cu centrele orașelor
renovate la rang de bijuterie. Nu mai amintim cartierele istorice din Timișoara, căci acestea stau
încă sub blestemul totalitar. Sună rău, discutabil, veti spune. Sună foarte rău dar nu pentru că
deranjează urechile, ci simțul civic, opțiunea pentru identitatea tradițională a orașului, până la
urmă, bucuria de a fi timișorean. Privind atât orașe renovate cât și palate folosite fără a fi
împrospătate, am înțeles un fapt extrem de grav. Oamenii renovează, îngrijesc, promovează ceea
ce îi definește: o linie de aliniament stradal, o anume culoare sau o paletă cromatică pentru
clădirile ”de la stradă”, un anume tip de clădire, în cele din urmă. Timișoara ”mea”, mica mea
Vienă plânge privind pe la geamuri o realitate despre care sociologii nu se obosesc să vorbească:
migrația din oraș spre comunele periurbane simultan cu îmbătrânirea și plecarea rezidenților din
clădirile de patrimoniu. Comunismul ne-a impus atât de violent ”traiul în comun”, de la
confiscările de ”spațiu excedentar” la celebrele blocuri fără nicio formă de izolare acustică sau
vizuală a spațiului privat, încât cei care își permit câte ceva, fug. Intră aici în joc conceptul
de”locuire”. Nu poți locui într-un spațiu care nu te definește. Iar dacă blocurile strivesc
identitatea, clădirile de patrimoniu impun un anume stil de viață pe care majoritatea fie a pierdut-
o fie nu a cunoscut-o niciodată. Un apartament cu spații generoase presupune locuire în el, adică
disponibilitate pentru lectură, pentru o muzică în surdină, pentru o coabitare respectuoasă și
tolerantă cu vecinii. Așa ceva a fost strangulat. Cei ce au mai rămas în aceste locuințe sunt fie
prea în vârstă pentru o schimbare radicală, fie, ei bine, da, fie adevărații timișoreni, fără nimic
ironic în această formulare. Puțini, triști, neputincioși în fața masei care șterge, neagă, distruge ca
un tăvălug maniera ”mic-burgheză” de locuire în asemenea clădiri. Este, aici, fenomenul firesc
de modernizare și post-modernitate, vizibil în întreaga Europă? Nu, este falsa lui înțelegere și
obiectualizare, este inculta lui împlinire de către indivizi rămași în stadiul de masă voind să fie
independenți fără a înțelege ce este libertatea. Și atunci, fug spre periurban unde cred ei, își
construiesc propriul univers din frânturi ale unor etape culturale neasimilate, nedigerate; unde își
imaginează că reprezintă o identitate pe care nu o au și nu au cunoscut-o niciodată. Din patru în
patru ani, votează primari sau consilieri după chipul și iluziile lor, lăsând patrimoniul tangibil și
intangibil al urbei, pe mâna unui grup extrem de mic de protectori.
Am privit spre cifrele date de rapoartele Comisiei europene cu privire la orașele Capitale
culturale. Probleme financiare – si chiar de corupție – au fost aproape peste tot. Diferențele față
de orașele occidentale sunt hilare și inhibante deopotrivă. Dar, față de declarația domnului Alin
Nica referitoare la cele 2 milioane de euro investite în modernizarea Muzeului Național de Artă
din Timișoara, amintim că un orășel de provincie precum Paphos (Cipru, 2017) a investit 8,5
milioane în refacerea infrastructurii; Rijeka (Croația, 2020), 26 de milioane, Kosice (Slovacia,
2013), 59 de milioane iar Pecs (Ungaria, 2010) a atras din Fondul European de Dezvoltare
Regională 100 de milioane pe lângă cele 5,5 date de guvernul de la Budapesta, respectiv 16
milioane de la bugetul local. Nu dezvoltăm aici raporturile între Consiliul județean și Primărie,
esența este că nu s-a putut, nu s-a dorit, nu s-a reușit o renovare consistentă nici măcar în
întâmpinarea Capitalei. Asteptăm vizitatorii cu clădiri îmbătrânite, triste precum timișorenii
rămași pe aici, cu un mesaj al străzii și arhitecturii în complet contrast cu mica Vienă, spre a nu
merge la Marea Vienă!!!
Dar dacă tot revine din memorie numele marii capitale imperiale, în mod automat ea
aduce două examene grele: muzica și barocul. Dacă spui, la această oră, că ar fi fost de dorit ca
Filarmonica din Viena (mare) să concerteze în Timisoara, vei fi luat peste picior. De ce? E atât
de utopic? Mica Vienă trebuie să rămână mica Cenușăreasă dintr-o regiune (fostă) de frontieră a
imperiului, fără șanse de a renaște? Cu siguranță Ioan Hollender ar fi găsit o formulă de a invita
celebra orchestră dar întrebarea simplă este: unde ar fi putut cânta? Sunt deja decenii de când ne
uităm la sala Filarmonicii din Timișoara, visăm , sperăm și îmbătrânim. Mergem (nu doar
virtual) spre Wroclaw și aflăm că în pregătirea Capitalei a fost ridicat un nou sediu pentru
Teatrul muzical Capitol și respectiv, un altul pentry Forumul național al Muzicii, Witold
Lutoslawski, unde, în anul marii sărbători, 2016, s-au desfășurat cele mai importante manifestări
de prim rang, cum ar fi concertele Filarmonicilor din Viena, Washington, Budapesta sau a
Orchestrei Simfonice din Londra; concertul lui David Gilmour, chitaristul trupei Pink Floyd care
a cântat alături de Orchestra Filarmonicii din Wroclaw într-un eveniment cu peste 20000 de
spectatori. Fără a ridica o nouă sală de concerte, Vilnius s-a bucurat (2009) de un concert al
Orchestrei filarmonice din Londra și de spectacole ale Comediei franceze; Kosice (2013) a
găzduit un concert al Filarmonicii din Tokyo iar Valletta (2018) a reșit să aducă Royal
Concertgebow Orchestra din Amsterdam. În mica Vienă era imposibil să nu avem și noi
asemenea invitați. Dar Timisoara 2023 nu dispune de o sală pe măsură ceea ce se traduce în
tristețea de a nu fi mica Vienă. Actuala sală de concerte ar putea, foarte simplu, să fie dedicată
concertelor de nișă, în timp ce Capitala culturală ar fi putut deschide o sală de concerte la
standarde contemporane. Sau nu?
Este aceeași discuție aflată deja în derulare, privitoare la spațiile Muzeului Național de
Artă în care, lucrări de mari dimensiuni sunt mult prea înghesuite iar expoziția Constantin
Brâncuși este pusă sub semnul întrebării tocmai datorită spațiului restrâns. Din 2016 când
Timisoara a câștigat demnitatea de a întrupa o Capitală culturală europeană, fonduri s-ar fi găsit,
cum au descoperit și altii din regiune. Teamă îmi e că nu s-a găsit mica Vienă, nu au existat,
poate nu mai există locuitorii mic-burghezi central-europeni care să fi pus lucrurile în mișcare.
Ne-ar fi putut salva barocul. Ne-ar fi putut ridica la rangul nostru tradițional dacă i-am fi
îngăduit să strălucească. Nici măcar programul Capitalei nu arată prea ofertant, chiar dacă,
spuneam, evenimente vor fi în oraș, dincolo de umbrela narațiunii de spus lumii. Dar barocul
cade în aceeași barcă precum clădirile de patrimoniu. Contra-Reforma catolică, lumina,
strălucirea, bogăția ornamentelor, hibridizarea discursului artistic spre a include cât mai multe
nuanțe și aspecte neștiute, toate acestea au nevoie de un anume tip de societate și de actori
culturali. ”Frumusețea barocă a Boemiei occidentale” (Plzen, 2015) a cuprins o suită de concerte
organizate timp de nouă săptămâni în mănăstiri și clădiri private pentru a celebra o vârstă a artei
și a culturii în ansamblu. Timișoara 2023 o ascunde sub stridențe expresive care nu fac decât să
anuleze tocmai identitatea care trebuia promovată prin Capitala culturală. Timisoara 2023 poate
fi orice, dar cu siguranță nu este mica Vienă, nu este Capitala așteptată de timișoreni pentru a o
prezenta Europei. Este capitala celor veniți aici să afirme ceea ce nu este Timisoara. Barocul
micii Viene a fost naționalizat și ascuns în depozit. Câtă vreme suntem pe aici, ar trebui să-l
aducem la viață, căci fără mic-vienezi, nu mai are șanse să renască. ”Fie să renască numai cel ce
har/ are de-a renaște curățit prin jar/ Din cenușa-i proprie și din propriu-i fum/ Astăzi ca și mâine,
pururi și acum!” spune o veche cântare a locului. Abia cu mica Vienă cu tot, vom fi, cu adevărat,
Capitală europeană a culturii, fără ea, suntem doar un șir de titluri într-un program care sfidează
eforturile și nevoile actorilor culturali regionali. (Vom reveni).