Laura Gheorghiu

Tătarii din Crimeea – deportați din (colo de) istorie

La curtea lui Khan Giray era o atmosferă calmă iar curtenii încercau să-l înveselească pe Mai-
Marele lor, cu dansuri sofisticate și mâncăruri alese. El, însă, rămânea trist și privea mereu spre
Fântâna cu lacrimi. Șirul necontenit de apă îi păstra vie amintirea unei fete frumoase și a unui episod
tragic din viața lui. O campanie scurtă de cuceriri și pradă pe care a dus-o în Regatul Poloniei, i-a dăruit
drept trofeu pe încântătoarea Marie, fată de nobil căreia el, Khan Giray tocmai îi ucisese logodnicul
Vaslav. Adusă la palatul din Bakhchisaray, urma să devină perla haremului. Dar dialogul și apoi lupta
între Zarema, fosta preferată a Khan-ului și Maria, duce la uciderea acesteia din urmă și, drept
pedeapsă, a Zaremei însăși. În locul a două femei frumoase, Khan Giray a rămas cu o fântână de
lacrimi și un șir de amintiri dureroase - poate remușcări? În locul împlinirii sufletești, un destin trist,
căruia nu îi mai putea contrapune nimic. Sau era doar o predestinare, doar începutul unei istorii?
La începutul secolului al XIX-lea, Alexander Pushkin scria poemul Fântâna din Bakhchisaray,
așezând pe harta spirituală a regiunii un loc și un mit. Muzica lui Boris Asafyev precum și interpretarea
irepetabilă a Galinei Ulanova și a Mayei Plisetskaya au vorbit culturii europene despre tătari în cu totul
alți termeni decât ne obișnuiseră manualele de istorie sau romanele de profil. Numai că vremurile nu au
atât de multă sensibilitate și au transformat povestea într-un șir de deportări și suferințe. Abia întorși
din Siberia – unde fuseseră mutați de către Stalin – tătarii din Crimeea nici nu au reușit să reînoade
existența pe locurile străbunilor lor și a venit anexarea peninsulei de către Rusia în 2014. Dureri încă
vii, destine frânte, speranțe nerostite s-au văzut din nou ascunse sub draperia politicului la masa căruia,
un grup mic de oameni obosiți, nu are cum să mai conteze.
Sub ochii noștri s-a derulat al treilea val mare al deportării acestei populații, după cele din sec.
al XIX-lea, respectiv cel din 1944. Minoritari la ei acasă, tătarii de azi își duc traiul mai mult în
pribegie, luptând pentru drepturi fundamentale precum cel la identitate ori securitate personală și de
grup. Crimeea, altădată lăudată de poeți și călători pentru peisaje și floră; căutată de negustorii
genovezi și dorită de marile puteri de la Marea Neagră, se transformă sub ochii noștri într-o cazarmă
militară, din care dispar, treptat, oameni și legende, tradiții, civilizații și viața însăși, spre a deveni un
simplu instrument de șantaj sau exersare a puterii. Straturi succesive de necazuri au dus fântâna din
Bakhchisaray în fiecare familie și, mai departe, în viața fiecărui supraviețuitor. Realitatea este, însă, la
îndemâna celor nepăsători la toate acestea și care, liberi de orice înțelegere, propun o altă variantă a
tabloului local. Legată teritorial și istoric, de Ucraina, peninsula este subiect de dispută între
propaganda rusă și vocile tot mai rare ale băștinașilor. Întrebarea privitoare la primii locuitori, respectiv
la ordinea sosirii migratorilor ascunde nevoia de legitimare a discursului politic dar și a istoriei orale,
oricât de cenzurată va fi fiind. În esență, sub umbrela prezenței primordiale și neîntrerupte a rușilor în
Crimeea, Kremlinul caută explicația universală a anexărilor și a dominației.
Istoriile tătarilor ni-i prezintă ca pe un amestec de populații antice – taurini, sciți, kipchaci,
nogai, pecenegi – peste care s-a adăugat după 1241, ocupația mongolă, cu propria-i cultură
instituțională și militară, apoi procesul adoptării Islamului sunnit în paralel cu acculturația
numeroaselor elemente de civilizație vest-europeană, adusă de negustori precum și de contactul cu
populațiile vecine, karaiți, armeni, ruși creștin-ortodoxi. Tocmai acest amestec macerat timp de secole,
îi determină să respingă includerea lor simplificatoare, în grupul mongol sau în cel turcic! Tătarii se
declară o populație aparte, cu o istorie densă și treptat, sedentarizată. Începând cu 1449, un grup direct
moștenitor al Hoardei de Aur întemeiază Khanatul Crimeii, cuprinzând nu doar peninsula, ci toate
malurile Mării de Azov, respectiv sudul Caucazului. Recunoscându-l pe Haci I Giray, descendent al lui
Gingis Han, drept conducător, noul stat avea să-și mențină și chiar să-și extindă dominația în ciuda
marilor puterilor care îl înconjurau. Poziția sa strategică la Marea Neagră va duce la înflorirea
comerțului cu bunuri dar și cu sclavi, în timp ce caii și abilitățile de luptători vor face din tătari aliați
respectați ai Imperiului Otoman. În anul 1571 reușesc să cucerească suburbiile Moscovei, pe care, însă
le vor distruge și abandona. În schimb, țarii ruși vor plăti tribut hanilor tătari până la începutul sec. al
XVIII-lea. Monarhie constituțională, Hanatul recunoștea puteri largi micii aristocrații – merza – care
avea putere de decizie și era consultată în toate problemele de importanță majoră. De aici, tradiția auto-
guvernării și predilecția pentru autonomie, atunci când independența nu a mai putut fi menținută!
A fost nevoie de trei secole pentru ca Rusia să devină, sub comanda împărătesei Ecaterina cea
Mare, o adevărată putere militară și să anexeze Crimea în 1783. Ca urmare, tătarii vor cunoaște primul
val de deportări / diaspora, cei mai mulți refugiindu-se în Dobrogea, Bulgaria, Turcia, Georgia de azi,
odată ce reușeau să scape de urmăritorii ruși. Istoricii includ în acest val și migrația masivă ce a urmat
Războiului Crimeii, încheiat în 1856 și estimează în jur de 1 800 000 persoane care au părăsit, în acest
mod, peninsula. Acestei migrații îi datorează Kremlinul oportunitatea de a prezenta azi, Crimeea, ca
regiune istoric rusească, tocmai pentru că prin anexare, au forțat băștinașii să-și abandoneze locurile
natale. În termenii de azi ai dreptului internațional, am califica întreaga operațiune drept epurare etnică!
Un al doilea val de emigrație/ deportare va fi coordonat de Stalin, în 1944. Sub considerentul
punerii sub control a naționalităților suspecte, etnicii tătari (între 200 și 300 000 oameni) vor fi duși în
Sürgünlîk, adică mutați forțat în așezări speciale din Uzbekistan (150 000), parțial în Kazahstan și
Tajikistan, sau chiar regiuni din Federația Rusă, fără vreun cap de acuzare sau termen rezonabil de
revenire pe pământul natal. Se estimează că 46% dintre ei au murit în drum spre locul de deportare. Dar
cei mai mulți nu au mai reușit să-și revadă casele, deoarece fără vreun motiv explicit, li s-a interzis să
revină în Crimeea până după dezintegrarea Uniunii Sovietice. A fost motivul care a cristalizat
organizarea tătarilor în lupta pentru redobândirea drepturilor civile elementare – identitate, cetățenie,
expresie, dreptul de a reveni în Crimea. Mustafa Dzhemilev a devenit purtătorul de cuvânt și de
speranțe a sute de mii de tătari, prin protestele sale, prin anii de închisoare politică (15 ani), inclusiv în
lagărul de la Magadan sau în izolator, muncă forțată, greva foamei (303 zile, cea mai lungă perioadă
din istoria mișcărilor pentru drepturile omului), susținere din partea unor activiști precum Andrei
Sakharov, ulterior a premiului Lech Walessa, a recentei nominalizări Sakharov din partea
Parlamentului European, respectiv a filmului Mustafa, prezentat anul acesta la Festivalul de la Berlin.
A deținut poziția de președinte al Mejlis, autoritatea executivă permanentă, non-teritorială a tătarilor,
între 1991-2013, prin care a coordonat revenirea în Crimeea a majorității urmașilor celor deportați și
apoi, lupta lor pentru recunoașterea și respectarea drepturilor omului dar și a grupurilor etnice. Membru
al Parlamentului de la Kiev, are interdicție de a intra în Crimeea, după o viață dedicată luptei pentru
drepturile tătarilor din peninsulă. In Aprilie 2014, în timp ce încerca să treacă frontiera, i s-a înmânat
un document nesemnat, fără antet, neasumat de Autoritatea Rusă pentru migrație dar pus în executare.
Odată cu anexarea de către Rusia în 2014, a avut loc cea de-a treia deportare, în cadrul căreia
între 30.000-35.000 tătari s-au văzut obligați să ia din nou, drumul exilului, majoritatea spre vestul
Ucrainei spre a evita riscurile majore cu care sosea noua ocupație rusească. Practic, Kremlinul
consideră această regiune drept parte constituțional integrantă a Federației Ruse, aplicând, după caz,
legislația rusă scrisă sau nescrisă, independent de orice acorduri prealabile sau de dreptul internațional.
Alexander Osipov, cercetător al Centrului European pentru Problemele Minorităților a realizat încă din
2014 o listă cu riscurile la care se supune individual sau in grup, orice persoană care decide să locuiasă
în continuare în Crimea. In primul rând, ar fi presiunea, formală sau informală, chiar în contradicție cu
legislația în vigoare. Intră aici urmărirea, în special a activiștilor civici, controlul domiciliului sub
diferite pretexte, interceptarea comunicațiilor private; acuzarea de fraudă, mai cu seamă a oamenilor de
afaceri; inserarea de droguri în buzunarele celor indezirabili spre a fi ulterior, acuzați de trafic și,
eventual, consum de stupefiante; trecerea în șomaj fără explicații sau îndepărtarea din învățământul
superior a studenților suspectați de activități antirusești.
Cu deosebire grupurile mici de tătari aflați încă în Crimea pot fi considerate și acuzate oricând
de acțiuni extremiste. Prin extremism se înteleg adunările comemorative ale deportărilor anterioare,
organizarea ONG-urilor pe criterii etnice, eventuala lor sponsorizare din „străinătate“, adică de către
organizațiile tătarilor din Uraina, apariția presei specifice acestor grupuri, menținerea unor site-uri web
cu un număr mai mare de 3000 de vizitatori zilnici. Orice formă care pare suspectă ori, poate fi
declarată suspectă, în special cu scopul de a intimida și a bloca pe viitor alte inițiative similare, orice
astfel de activitate va fi suspendată, putându-se ajunge până la refuzul de a se acorda – sau a se mai
recunoaște cetățenia sau dreptul de rezidență. Același autor menționează faptul că, în cazul încălcării –
oricât de flagrante – a drepturilor omului, recursul la justiție este aproape inutil, datorită limitei fragile
între respectarea și încălcarea propriilor legi, respectiv a interpretării acestora.
Ca urmare, raportul pe luna iunie al organizației KrymSOS menționează noi abuzuri și forme de
opresiune, menite tocmai să blocheze orice formă de protest sau tentativă de păstrare a identității etnice
a minorității tătare. Sub pretextul încălcării legii demonstrațiilor publice, activistul Ametkhan Yusupov
a fost amendat pentru arborarea pe mașina personală a steagului tătar în 18 mai, ziua deportării din
1944, chiar dacă, în mod evident, legea în vigoare nu interzice afișarea simbolurilor aparținând
grupurilor minoritare. Percheziția domiciliară, inclusiv cu câini și cu folosirea forței a continuat să facă
parte din agenda zilnică. Obținerea de mărturii false, luate sub tortură, tocmai spre a speria populația
civilă și a limita puterea de influențare, credibilitatea liderilor de grup astfel arestați sau condamnați,
chiar sub pretexte. In plus, un număr de 1700 de tineri din Crimea au fost înrolați în armata rusă, fără a
li se cere consimțământul. Celor care, din motiv religioase, au cerut forme alternative de muncp în
folosul comunității, li s-a respins din start orice dialog. Este un fapt cotidian ca persoane care, sub un
motiv sau altul au deranjat, să dispară fără urmă și fără ca familia să mai poată lua legătura cu ei;
Mejlis, organismul reprezentativ al tătarilor este interzis, la fel presa independentă, canalul de știri;
folosirea limbii tătare în școlile publice, deși reglemantată juridic, este în curs de restrângere forțată la
fel ca și manifestările religioase, musulmane.
Loc al disputelor interminabile în jurul clivajului civilizație/ barbarie, a celui între Est/Vest,
amestec cultural dar și risc al epurării etnice complete, bastion al Rușilor Albi în urmă cu un secol dar
și simbol al decăderii Imperiului Otoman, odată cu anexarea din 1783, Crimea a devenit un loc din care
se pleacă luând în bagaj suferințe, istorie, listă cu deportări. Aproape fiecare generație din epoca
modernă are/ a avut experiența directă în materie de exil. Fântâna din Bakhchisaray nu mai plânge
doar pentru prea-frumoasa Maria, ci pentru o populație și o cultură care a înflorit într-un loc dorit azi,
de cei puternici, numai pentru ei. Co-existența, dialogul, diversitatea civilizațională au fost deportate în
istorie, deranjând marile proiecte monologale ale dominației de sumă zero. Iar tătarii, minoritari,
obosiți și hăituiți, incomodează tocmai pentru că reușesc, dincolo de exil, să mai simbolizeze o lume a
acumulărilor culturale și a conviețuirii multiculturale.